Istoria educatiei fizice si a sportului

Evolutia educatiei fizice si a sportului de la inceputurile omenirii pana in zilele

noastre demonstreaza tendintele permanente ale omului de autoperfectionare.
Practicand exercitii fizice, omul devine mai rezistent, invata sa invinga, sa lupte cu
oboseala si sa fie hotarat in actiuni. Pe langa deprinderile motrice aplicative, pe
care le imprima prin practicarea sa sustinuta se dezvolta si pretioase calitati
motrice si moral-volitive.

Educatia fizica in Grecia antica: in domeniul educatiei fizice grecii au atins o

dezvoltare greu de egalat de alte popoare, vechea Elada poate fi considerata ca o
epoca de aur a educatiei fizice, iar exercitiile fizice ale grecilor formeaza cel mai
interesant capitol al istoriei educatiei fizice, un model ramas pana în zilele noastre
sursa de inspiratie si progres. Ca parte integranta a culturii, educatia fizica a
cunoscut mai multe stadii de dezvoltare care pot fi reunite în doua mari etape:
perioada preclasica sau preelenica (de la origini pana în anii 1200 I.Hr.) si perioada
clasica sau elenica ( din 1200 I.Hr. pana în secolul al V-lea D.Hr.).

In perioada preelenica sau preclasica pe teritoriul Greciei s-a dezvoltat o

civilizatie proprie, deosebita de cea a Greciei clasice, numita "egeeana", pentru ca
teritoriul unde a înflorit în special au fost insulele din Marea Egee. Aceasta
civilizatie este cunoscuta si sub denumirea de "minoica" de la numele
legendarului rege Minos al Cretei, unde a atins apogeul. Cu toate ca a fost proprie
zonei insulare, aceasta civilizatie s-a infiltrat si în Grecia continentala, unde a luat
contact cu populatia indo-europeana a "aheienilor" pe care a influentat-o
puternic. Cele doua mari centre continentale ale acestei culturi au fost cetatile
Tirint (patria lui Hercule) si Micene.

Invazia popoarelor venite din nord, în special a "dorienilor" a distrus aceasta

civilizatie, iar existenta ei a fost cunoscuta abia dupa ce expeditiile arheologice din
perioada moderna au scos la iveala de sub ruine, urme care au relevat o viata
culturala, sociala, religioasa cu nimic mai prejos de cea din secolele urmatoare.
Descoperirea în secolul al XIX-lea, de catre germanul Schliemann a ruinelor Troiei
929j92j a fost confirmarea deplina a existentei acestei civilizatii.

Alaturi de obiectele de arta, în special basoreliefuri datand din anii 2000 Î.Hr., pe
care erau reprezentate scene de lupta (pugilat, tranta, lupte cu taurii), cele mai
importante dovezi care atesta practicarea exercitiilor fizice în acele timpuri se
gasesc în documentele literare Legenda Argonautilor si Poemele Homerice.

Legenda Argonautilor, compusa de Apolonius din Rhodos prin sec. al III-lea Î.Hr,
descrie expeditia lui Iason cu corabia Argos pentru aducerea "lanii de aur" din
Colchida. În timpul expeditiei, argonautii se opresc pe o insula din Marea Egee si
participa la jocurile care se organizau aici. Sunt pomenite jocurile de palestre,
cursele de cai, pugilatul, trasul cu arcu. Orfeu primeste un premiu pentru
cantecele sale. Din întreaga descriere reiese pe de o parte caracterul sportiv al
practicarii acestor exercitii dar si asocierea lor cu religia, poezia si muzica,
asociere care va caracteriza conceptia greaca despre educatie fizica pe tot
parcursul sau istoric.

Poemele homerice au o importanta documentara imensa pentru cunoasterea

vietii culturale a Greciei din perioada cuprinsa între secolele al XII-lea si al VIII-lea
Î.Hr. Epopeea homerica cuprinde doua pasaje referitoare la practicarea exercitiilor
fizice de catre vechii greci. Unul face parte din cartea a XXIII-a din Iliada fiind
episodul care descrie înmormantarea lui Patrocle, ucis de Hector. Jocurile si
întrecerile constituie punctul cel mai important. Personaje istorice care au luat
parte la razboiul troian participa la întrecerile de care, la cele lupta si pugilat, la
alergari, la aruncarea sulitei si a discului, la tragerea cu arcul.

In cartea a VIII-a din ODISEEA este descrisa epopeea lui ULISE. Naufragiat pe
insula feacilor (fenicieni) acesta a fost invitat de regele Alcinaus sa asiste si apoi sa
participe la întrecerile lor care constau în aruncarea sulitei, tranta si alergare.
Sunt descrise si jocuri cu mingea, precum si dansuri executate de fiii regelui.

Prezenta acestor descrieri în poemele homerice atesta vechimea si raspandirea

exercitiilor fizice în randul vechilor greci, precum si faptul ca ele au devenit
traditionale înca din perioada Greciei preelenice.

Civilizatia aheiana a atins apogeul între anii 1400-1200 Î.Hr., perioada în care
cetatile Tirint si Micene au ajuns la maxima înflorire, iar influenta lor s-a extins pe
teritoriul Greciei continentale. Razboiul troian a fost ultimul act al acestei
expansiuni.

Dupa o perioada care a durat cateva sute de ani, Grecia devine din nou un centru
al civilizatiei lumii antice, viata politica fiind concentrata în jurul a doua mari
centre, opuse din multe puncte de vedere: Atena, întemeiata de urmasii ionienilor
si Sparta, întemeiata de urmasii invadatorilor dorieni.

Perioada clasica. Desi au existat adesea diferente destul de pregnante între cele
doua mari centre ale Greciei clasice, Atena si Sparta, trebuie subliniat faptul ca
una dintre preocuparile principale ale poporului grec indiferent de cetate era
aceea de îngrijire atenta si continua a trupului si spiritului. În Grecia clasica se
contureaza din ce în ce mai clar o conceptie sistematica despre educatie,
conceptie în care grija pentru educatia fizica era asezata pe primul plan. În
aceasta perioada educatia a devenit una dintre functiile fundamentale ale
statului, iar marii filozofi au fost preocupati sa precizeze cat mai clar scopurile si
sa gaseasca cele mai potrivite metode si mijloace de realizare. Principiul
fundamental al conceptiei grecesti era legatura indisolubila dintre corp si spirit,
un corp sanatos fiind conditia indispensabila pentru ca activitatea intelectuala sa
fie normala. Formulata de ganditorii Greciei antice ea se adauga la conceptiile
utilitare, cum ar fi cele referitoare la influenta exercitiilor fizice asupra sanatatii si
importanta lor pentru realizarea unei pregatiri militare, care au fost întalnite si la
celelalte popoare vechi.

Atena era renumita pentru atentia si grija cu care se urmarea educatia copiilor si
a tinerilor.Aici exista un numar mare de scoli, învatatura fiind considerata ca o
obligatie a familiei, iar pentru copiii orfani ai caror parinti au murit pentru
apararea cetatii, obligatia statului. Pana la 7 ani copiii traiau în familie unde
primeau primele învataturi si deprinderi, iar de la aceasta varsta, baietii intrau în
scoli si îsi începeau instructia sub îndrumarea atenta a unor persoane special
pregatite. Pana la 18 ani ei învatau literele cu "gramatistul", muzica cu
"cytaristul" si gimnastica cu "pedotribul". La 18 ani baietii deveneau "efebi",
continuandu-si înca doi ani educatia în cadrul "Efebiei", iar la 20 de ani erau
considerati maturi.

Nota caracteristica a procesului de educatie era importanta care se acorda

educatiei fizice, careia îi era consacrata aproape în exclusivitate perioada cuprinsa
între 14 si 18 ani. Daca la început, practicarea gimnasticii era rezervata exclusiv
celor din clasele bogate, din secolul al IV-lea Î.Hr., în urma reformelor lui Solon,
acest drept îl aveau toti tinerii nascuti liberi. Gimnastica se învata în "Palestre",
institutii scolare specifice. Toti participantii aveau corpul complet gol, nuditatea
fiind o regula generala pentru orice exercitii gimnastice, atat în scoala cat si în
cadrul unor întreceri. Practicarea exercitiilor cu corpul gol era
posibila datorita climei calde, pentru ca se obisnuia ungerea pielii cu diverse
unguente si uleiuri, precum si presararea cu nisip dar si pentru ca un
trup armonios dezvoltat constituia motiv de mandrie pentru orice barbat grec.
Etimologic, cuvantul "gimnastica" provine din aceasta caracteristica a practicarii
exercitiilor fizice de catre vechii greci. "Gymnazien", înseamna "a se dezbraca", a
ramane gol", iar gimnastica era în conceptia greceasca "arta care se executa cu
corpul gol".

Exercitiile gimnastice se învatau si se practicau sub directa îndrumare a

"pedotribilor". Pregatirea lor era empirica, ei fiind recrutati cel mai adesea din
randul fostilor practicanti ai exercitiilor fizice. Mai tarziu a aparut o noua categorie
de educatori în domeniul educatiei fizice: "gimnastii". Acestia erau oameni cu o
pregatire completa avand si cunostinte medicale, fiind pedagogi si medici, în
egala masura.

La împlinirea varstei de 18 ani tinerii erau primiti în Efebia, o institutie de stat

unde se desavarsea educatia lor cetatenesca si militara. Pentru a deveni efebi
tinerii erau supusi unui examen riguros numit "dokimassia". Acest examen consta
într-o evaluare a însusirilor morale si cunostintele de baza. Prin marsuri, exercitii
de manuire a armelor, garzi si patrule, efebii îsi faceau ucenicia de soldati,
conditie indispensabila pentru a deveni cetateni ai cetatii. Pe langa pregatirea
militara si fizica efebii frecventau lectiile unor retori si filozofi din gimnazii. Cand
împlineau 20 de ani, efebii deveneau cetateni si faceau doi ani de serviciu militar,
dupa care se puteau bucura de toate drepturile cetatenesti.

Daca scolile pentru prima etapa a educatiei si palestrele erau institutii

particulare, cele pentru efebi erau institutii ale statului, numite "gimnazii". La
originea acestora au fost "palestrele". La început, acestea erau constructii simple
sau mai degraba spatii închise în care se desfasurau activitati care nu necesitau
suprafete foarte mari pentru desfasurare: lupte, sarituri. Treptat acestor palestre
li s-au adus perfectionari si au fost completate cu diferite anexe: camere de
depozitare a uleiurilor pentru ungere, vestiare, bai, încaperi pentru masaj si
odihna. Activitatile care necesitau spatii mari de desfasurare, precum alergarile
sau aruncarile se exersau la început în afara incintelor palestrei, dar pe
masura cresterii importantei acordate activitatilor sportive au fost
amenajate spatii speciale, adesea acoperite, care au devenit "gimnaziile" propriu-
zise. Portiunile care ramaneau neocupate de constructii erau plantate cu arbori,
împodobite cu statui, porticuri, bazine. Astfel, gimnaziile au devenit constructii
din ce în ce mai impozante pentru care s-a creat un stil arhitectonic propriu.
Cetatile îsi faceau un punct de onoare din a construi gimnazii cat mai frumoase si
mai bine dotate. Un oras fara gimnaziu era de neconceput: Pausanias, descriind
Grecia, refuza sa acorde numele de oras localitatii Panopeea, pentru ca aceasta
nu avea gimnaziu.(Kiritescu, 1943).

In secolul al V-lea, aflata în perioada cea mai înfloritoare a istoriei sale, Atena
avea trei gimnazii, asezate toate în afara orasului. Primul era Akademia, asezat
langa Kifissia, pe aleile caruia preda Platon filozofia sa discipolilor sai. La est de
Atena, se gasea Lykenion, gimnaziul lui Aristotel, iar ceva mai departe Kinosarges,
un gimnaziu unde aveau acces si strainii. Mai tarziu, s-au ridicat si alte gimnazii în
interiorul cetatii, toate fiind construite în apropierea cursurilor de apa. Apa era un
element absolut indispensabil pentru alimentarea bailor, întretinerea curatenia si
mentinerea plantatiilor de arbori.

Exercitiile fizice si deprinderile motrice care au alcatuit fondul educatiei fizice din
Grecia antica, au fost clasificate în trei mari categorii, dupa scopurile pe care le
urmareau si metodele pe care le foloseau:

 Gimnastica propriu-zisa - al carei scop era formarea omului prin exercitii

care sa-i dezvolte forta si îndemanarea;
 Orchestrica - alcatuita din dansuri, pentru formarea unei tinute frumoase
si educarea sensibilitatii prin muzica si dans;
 Agonistica - prin jocurile si întrecerile care-i sunt caracteristice avea ca scop
evidentierea calitatilor fizice si morale ale participantilor, dar si întarirea
vointei si a caracterului.

Gimnastica greceasca era alcatuita dintr-un numar nu foarte mare de exercitii,

destul de simple ca tehnica de executie si care nu necesitau aparate speciale.
Acestea erau: alergarea, saritura libera, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu
sulita, (considerate exercitii usoare), pugilatul si pancratiul, (cotate ca exercitii
grele). Se mai adaugau dansurile si jocurile cu mingea.
 De obicei atletii practicau una dintre cele doua categorii, sau chiar unul dintre
exercitii. Cei care-si propuneau sa devina atleti completi se antrenau într-un
program complex numit "penthatlon", compus din cinci exercitii: alergarea,
saritura, aruncarea discului si sulitei, lupta, iar mai tarziu si pugilatul. Introdus în
programul Jocurilor Olimpice în anul 708 Î.Hr., pentatlonul a înlocuit exercitiile
izolate.

Alergarea era exercitiul cel mai vechi si mai simplu, primul din cadrul
pentatlonului. Se executa pe pistele gimnaziului si putea fi de "viteza" sau de
"durata" Alergarea de viteza avea doua probe: "dromos" pe distanta de un stadiu
(192 de metri) si "diaulos" pe distanta dubla. Alergarea de durata se numea
"dolicos" si se desfasura pe distanta de 24 de stadii, adica aproximativ 4,5 km.

Saritura se executa în lungime sau în înaltime, de pe loc sau cu elan, peste

coarda sau prin cerc. E drept ca ultimele doua variante erau practicate mai ales
ca jocuri ale copiilor. Specific gimnasticii grecesti era faptul ca sariturile se
executau cu acompaniament muzical, mai ales pe muzica de flaut. O alta
particularitate era obiceiul de tine în maini în timpul sariturii mici greutati,
asemanatoare ganterelor folosite azi. Tehnica sariturilor sau rolul acestor greutati
nu este foarte bine cunoscut.

Aruncarea cu discul era unul dintre exercitiile pur sportive, acest gen de aruncare
neavand nici o legatura cu vanatoarea sau cu exercitiile militare. Discul a fost la
început din lemn sau piatra, iar mai tarziu din arama, rotund si turtit, cu suprafata
ornamentata de figurine cizelate. El avea un diametru de 32 de cm si o greutate
variabila de la 2 kg pana la 5 kg. Cei mai buni "discoboli" reuseau sa-
l arunce pana la 32 de metri, tehnica de aruncare fiind asemanatoare cu cea din
zilele noastre.

Aruncarea sulitei era un exercitiu de precizie care se practica în gimnazii. Sulitele

care se foloseau în acest scop sportiv se deosebeau de cele militare prin faptul ca
erau din lemn cu varful metalic, mai scurte si mai usoare si se aruncau într-o tinta.

Lupta facea parte din categoria exercitiilor grele, dar era cel mai iubit si apreciat
exercitiu din cadrul pentatlonului în competitii. Daca la început a fost un exercitiu
brutal si grosolan, în care doar greutatea si forta erau hotaratoare, el s-a
perfectionat si a ajuns sa fie apeciat ca unul din mijloacele cele mai potrivite
pentru mentinerea sanatatii si întarirea organismului tinerilor.
 Pugilatul sau lupta cu pumnii era forma arhaica a boxului modern, un exercitiu
brutal, în care adversarii cautau sa-si aplice lovituri cu pumnii pana unul dintre ei
ceda si abandona. Se putea desfasura în doua forme: una cu pumnii goi si una în
care pumnii erau înfasurati în curele numite "ceste". Cei mai multi dintre vechii
greci nu apreciau acest exercitiu considerandu-l brutal si nesanatos, iar unii
medici s-au delarat total împotriva lui. Totusi, el era iubit de masele mari ale
publicului si chiar de unii oameni de cultura, care vedeau în el un mijloc de
întarire a vointei.

Pancratiul era considerat cel mai greu exercitiu din gimnastica greceasca.
"Pankration" înseamna în limba greaca "lupta din toate puterile". Era o lupta care
combina tranta cu pugilatul si în care erau permise orice mijloace pentru
învingerea adversarului: apucari , ridicari, strangulari, calcarea în picioare, piedici,
etc. Lupta se desfasura pana cand unul dintre luptatori se declara învins. Exercitiul
era deosebit de periculos, adeseori se solda cu accidente mortale. Nu facea parte
din pentatlon, dar se desfasura odata cu el la întrecerile din cadrul jocurilor, fiind
apreciat de spectatorii dornici de senzatii tari. Devine foarte apreciat mai ales în
ultima perioada din istoria Greciei antice, cea de sub stapanirea romana.

Jocurile cu mingea, practicate sub denumirea generica de "sferistica" se bucurau

si ele de pretuire. Primele indicatii despre jocurile cu mingea apar înca în Poemele
homerice si în Legenda Argonautilor, iar mai tarziu le-au fost dedicate chiar lucrari
speciale, mai ales pentru ca medicii timpului le recomandau pentru întarirea
membrelor si pentru dezvoltarea îndemanarii. Galenus a scris într-un mic tratat
dedicat acestui subiect ca jocurile aduc "sanatate trupului, simetrie membrelor si
virtute sufletului" (Kiritescu, 1943). Mingile cu care se juca erau de dimensiuni
diferite si confectionate din cele mai diverse materiale: piele, lana, stofa, umplute
cu fulgi, seminte de smochine sau nisip. Ele erau aruncate si lovite cu mana, cu
piciorul sau cu bastoane curbate. Jocurile se practicau în încaperi special
amenajate din cadrul gimnaziilor, sub conducerea unui maestru numit
"sferisticos". Jocurile în care mingea se lovea cu un baston curbat numit
"keratinozes" erau practicate mai ales de adulti.

Un alt exercitiu foarte raspandit era înotul, aspect foarte normal daca tinem
cont de specificul asezarii geografice a Greciei. Grecii deprindeau tehnica înotului
înca din copilarie, mai ales pentru ca multi dintre ei aveau ocupatii care impuneau
stapanirea acestei deprinderi: navigatia, pescuitul, etc. Chiar si multe dintre
femei cunosteau si practicau înotul în Grecia antica.
 Trasul cu arcul era si el practicat, fapt dovedit de multe din pasajele Poemelor
homerice. Arcul era arma scitilor si a partilor, iar cretanii erau cei mai buni arcasi.
În perioada clasica popularitatea tragerii cu arcul a scazut, desi razboiul cu persii a
dovedit importanta lui. Acest exercitiu nu figura în programele jocurilor
traditionale.

Cursele de cai si de care erau de asemenea practicate. Daca calaria a fost mai
putin raspandita ca activitate sportiva, în schimb cursele de care se bucurau de
pretuire si erau incluse în programele jocurilor.

Istoria educatiei fizice în Grecia antica se întinde pe o perioada de mai bine de 12

secole, timp în care conceptiile care au stat la baza acestei activitati au suferit
modificari legate de evolutia conceptiilor generale filozofice, politice si sociale ale
poporului grec. Toate acestea s-au reflectat în felul de viata al cetatenilor si în
educatia pe care o primeau tinerele generatii. Astfel în epoca descrisa de Homer,
exercitiile fizice erau practicate doar de regii si fiii lor, în timp ce soldatii si oamenii
de rand erau simpli spectatori. În perioada clasica a antichitatii grecesti educatia
fizica a devenit o preocupare a aristrocratilor de la care erau exclusi scavii sau
micii meseriasi. Paralel cu evolutia social-politica s-au produs în decursul timpului
si transformari ale ideilor despre valoarea fiintei umane si a raporturilor dintre
elementele sale componente, care la randul lor au avut o influenta directa asupra
culturii si educatiei. Educatia fizica a fost puternic influentata de aceste modificari.
Din punctul de vedere al evolutiei educatiei fizice istoricii împart istoria Greciei
antice în cinci mari perioade, care corespund cu marile diviziuni ale istoriei
politice.

Dupa N.Gardimer (Kiritescu,1943) istoric englez, cercetator al fenomenului

aceste perioade sunt:

 perioada "omului puternic" caracteristica timpurilor stravechi dinaintea

secolului al VI-lea Î.Hr.;
 perioada idealului atletic dintre anii 500 si 400 Î.Hr.;
 perioada specializarii si a atletismului profesionist cuprinsa între anii 440-
338 Î.Hr.;
 perioada decandentei atletice caracteristica anilor 338-146 Î.Hr.;
 perioada atleticii greco-romane dintre 146 Î.Hr.-393 D.Hr.;
 Prima perioada este perioada arhaica a culturii grecesti si poarta amprenta lui
Hercule considerat legendarul întemeietor al Jocurilor Olimpice. Este puternic
influentata de conceptiile spartane despre educatie fizica, fiind cunoscuta si sub
denumirea de perioada omului puternic. Forta musculara era cea care impresiona
multimile. Printre ispravile cele mai cunoscute erau împingerea sau saltarea unor
blocuri de piatra imense. În ruinele Olimpiei s-au gasit doua astfel de blocuri
inscriptionate datand din secolul al VI-lea Î.Hr., unul de 143 de kg si altul de 480
de kg.

A doua perioada, a idealului atletic, corespunde epocii clasice în care influenta

ateniana este cea mai puternica. Este perioada de apogeu a istoriei antice a
Greciei, timpul maximei înfloriri politice si culturale, secolul lui Pericle. La idealul
fortei se adauga se adauga acela al frumusetii plastice. Este perioada introducerii
"pentatlonului". Acest complex de exercitii fizice modifica conceptia despre
scopul activitatii sportive, promovand atleti cu o dezvoltare fizica armonioasa si
completa.

Se precizeaza conceptia armonioasa, scopul educatiei fiind realizarea unui

echilibru perfect între capacitatile intelectuale, fizice si morale ale omului.
Interesul public cere ca individul sa fie subordonat comunitatii, iar educatia
cetateanului are drept scop dobandirea unor calitati care sa fie utile statului,
cetatii. Exercitiile fizice se bucura de o mare pretuire, cele mai importante
personalitati ale timpului nu se multumesc sa le recomande ci le practica chiar
ele.

A treia perioada este cea a specializarii si a atletilor profesionisti. Dupa secolul lui
Pericle a început un proces de decadere a conduitei morale care a influentat atat
sistemul pedagogic cat si practicarea exercitiilor fizice. Marea cinste de care se
bucurau învingatorii de la jocurile nationale a încurajat aparitia "atletismului"
profesionist. Daca pana atunci gimnastica a fost un mijloc de educatie a
poporului, ea începe sa devina o meserie, iar dorinta de atinge armonia este
înlocuita cu alte trebuinte. Ambitia, vanitatea, lacomia i-au determinat pe multi
dintre cei care frecventau gimnaziile si palestrele sa devina profesionisti în
intentia lor de a castiga la jocuri. Educatia generala a început sa fie neglijata în
favoarea specializarii si atingerea maiestriei la o singura proba.

Perioada "elenistica" sau "alexandrina" este perioada decaderii atletismului,

defectele si slabiciunile care se manifestasera pana atunci la nivelul nobilelor
institutii ale gimnasticii grecesti devenind de dreptul devastatoare. Activitatile
sportive practicate cu scopul atingerii idealului armonic sunt înlocuite cu
sportul profesionist. Pe langa acesta se dezvolta alte doua fenomene negative:
comercializarea si exploatarea sportivilor. Atletul grec devine un om care traieste
doar din sport, iar în gimnazii si stadioane alaturi de cei care se antreneaza apare
o lume de functionari care speculeaza victoriile sportive: impresari, intermediari,
conducatori. Concurenta fara limite si fara scrupule favorizeaza folosirea unor
metode lipsite de corectitudine pentru obtinerea victoriei. Exercitiile de atletica
usoara: alergarea, saritura, aruncarea sunt înlocuite în preferintele publicului cu
cele violente: luptele, pugilatul cu ceste, pancratiul. Schimbarile politice si sociale
favorizeaza aceasta decadere a educatiei fizice: cuceririle lui Alexandru cel Mare
schimba fundamental structura poporului grec, locul idealurilor colective este luat
de cele cu caracter individual. Dominatia greaca din timpul lui Alexandru ajunge
pana în Egipt si Asia, iar spiritul national specific al poporului grec începe sa fie
înlocuit cu cosmopolitismul. Pregatirea militara pierde din importanta, iar efebia
devine un stagiu de lux.

Ultima perioada, cea a atleticii greco-romane consfinteste decaderea gimnasticii

grecesti. În Grecia supusa dominatiei politice a Romei, se produc schimbari
fundamentale. Idealul cultural s-a modificat fundamental: muzica si gimnastica nu
mai sunt pe prim planul educatiei, fiind înlocuite cu alte trei discipline de esenta
intelectuala: gramatica, retorica si filozofia. Educatia fizica se limiteaza la o
sumara pregatire cu caracter militar, redusa la durata unui singur an. Grecia nu-si
mai educa fiii pentru a deveni buni soldati pentru ca starea ei de vasalitate nu mai
necesita acest lucru. Odata cu prefacerile politice se accentueaza si transformarea
conceptiilor filozofice. Idealurile morale se schimba, se vorbeste despre eliberarea
sclavilor, despre schimbarea conditiei femeii. Religia si morala crestina se
raspandesc din ce în ce mai mult, iar acestea reprezinta o negare completa a
vechilor conceptii grecesti. Urmarea acestui proces a fost neglijarea si parasirea
treptata a exercitiilor fizice. Gimnastica mai era pastrata ca parte a educatiei
generale, dar numai pentru ca era considerata necesara pentru sanatate.