Evoluţia sistemelor de Educaţie Fizică

Pentru a putea analiza câteva aspecte legate de evoluţia sistemelor de

educaţie fizică trebuie să facem o incursiune în istoria Educaţiei Fizice şi implicit a
exerciţiului fizic ca mijloc principal, de bază al educaţiei fizice, antrenamentului
sportiv şi kinetoterapiei.
La popoarele primitive nu putem vorbi de existenţa unor sisteme închegate
ci de exerciţii fizice folosite ca o necesitate biologică, socială a omului primitiv
impusă de necesităţile vieţii. Astfel fiecare zonă de pe glob prezintă anumite
caracteristici în modul de practicare aexerciţiilor fizice.
La vechii americani, alergarea o găsim sub toate variantele ei. Foarte buni
alergători au fost indienii din tribul Seri, mexicanii din tribul Tarahumara.
În Africa, cei mai buni alergători sunt Hotentoţii, indigenii din bazinul
inferior al fluviului Congo erau buni înotători, cei din triburile Vahuma şi Batusii
erau foarte buni trăgători şi săritori în înălţime.
În Oceania, exerciţiul caracteristic este sportul nautic – călăria pe valuri cu
scândura plutitoare dar se practică şi aruncarea sub forme variate şi cu diferite
obiecte: bumerang, lance, praştie, arcul, sarbacana.
Asiaticii cultivă cu plăcere jocurile şi dansul dar şi săriturile şi luptele.
Un capitol interesant îl reprezintă modul de abordare a exerciţiilor fizice la
eschimoşi, acestea fiind influenţate de mediul în care trăiesc şi se rezumă la:
vânătoarea de reni cu arcul, pescuitul folosind kayakul şi aruncarea cu harponul.
La popoarele antice încep să se profileze anumite elemente ce pot fi
încorporate în „sisteme” cum ar fi: la egipteni exerciţiile fizice erau practicate în
şcoală într-o măsură moderată, copiii erau pregătiţi pentru cariera de scrib dar s-a
acordat atenţie şi dansului, muzicii precum şi o pregătire pentru mânuirea armelor:
arcul, securea, ghioaga, lancea, scutul; iudeii, având ca izvor documentar Biblia –
fac referiri la dans, ca o expresie a credinţei; la perşi, exerciţiile fizice urmăreau
formarea „stăpânirii de sine”; în India , exerciţiile fizice se concretizau în înot şi
gimnastica respiratorie prevăzute în Legile lui Manu pe baza cărora s-a cristalizat
un sistem de educaţie fizică numit Pranayama; în China, educaţia era cultivată de
clasa nobiliară şi era o educaţie sintetică, a caracterului, a spiritului şi a corpului.
Medicul Kong-Fu a creat un sistem de exerciţii de gimnastică respiratorie în scop
preventiv; în Japonia exerciţiile fizice erau folosite pentru a pregăti tinerii nobili –
Samuraii – existau următoarele forme: Sumo – lupta de trântă, Kendo – scrima cu
bastoane, Jiu-Jitsu – lupta de apărare fără arme.
Un loc aparte îl ocupă poporul grec cel care a creat una din cele mai
frumoase culturi ale lumii „Miracolul Grec”. Ei au dat exerciţiilor fizice un rol
aparte, au creat o adevărată concepţie despre mişcare care a evoluat în trei direcţii:
concepţia igienică, concepţia militară şi concepţia armonică.
Concepţia igienică, a fost reprezentată de medici care au scos în evidenţă
importanţa exerciţiilor fizice, în mod special a gimnasticii în scopul prevenirii
îmbolnăvirilor şi a menţinerii stării de sănătate a poporului. Dintre aceşti medi
amintim: Chiron, Asclepios, Pythagora, Herodikos, Hipocrate, Galenus, Phylostat,
Antylos, Theon.
Adepţii concepţiei militare au fost spartanii. Ei foloseau exerciţiile fizice
pentru pregătirea tineretului pentru luptă.
Adepţii concepţiei armonice au fost athenienii. Idealul vechilor greci era
sintetizat în formula “kalos kai agatos”- “om frumos şi bun”.
Fondul educaţiei fizice din Grecia antică este constituit din exerciţii fizice
ce se pot clasifica în trei categorii:
- Gimnastica propriu-zisă
prin care se urmărea formarea omului dezvoltându-i Forţă şi Îndemânare
- Orchestrica
prin care se urmărea formarea ţinutei şi cultivarea sentimentului pentru frumos
prin muzică şi dans
- Agonistica, care se referă la utilizarea jocurilor, întrecerilor pentru întărirea
voinţei şi caracterului
În Roma antică educaţia fizică era apanajul cetăţenilor liberi, cu o bună
situaţie materială.
Concepţia de bază care a stat la realizarea educaţiei fizice a fost dezvoltarea
superioară a capacităţii de luptă a ostaşului roman.
În perioada evului mediu exerciţiile fizice au regresat ele limitându-se la
pregătirea cavalerului prin şapte exerciţii prin care se dobândea forţă şi
îndemânare.
Renaşterea apărută în Italia în secolul al - IVX – lea determină readucerea
exerciţiilor fizice în educaţia tinerei generaţii. Reprezentanţi ai renaşterii care în
studiile lor au fost preocupaţi de rolul exerciţiilor fizice: Vittorino da Feltre,
Tomasso Campanella, Hieronymus Mercurialis, Francois Rabelais, Erasmus din
Rotterdam, Luther Martin, Thomas Morus.
Renasterea a însemnat o eliberare spirituala din disciplina rigida a
catolicismului medieval. Oamenii care cateva secole au trait adanciti în lumea
conventionala a misticii crestine, au început sa se regaseasca pe ei însisi, au
deschis ochii asupra frumusetilor naturii si vietii. Se poate spune ca odata cu
Renasterea viata si-a reluat cursul ei firesc. Oamenii putea sa se bucure din nou
de viata, sa admire si sa pretuiasca frumosul, sa aspire spre perfectiune.
Curentul filosofic care a dominat perioada Renasterii a fost “umanismul”. În
timpul acestei periade, oamenii de cultura au redescoperit valorile materiale si mai
ales spirituale ale antichitatii.
Mafeo Vegio (1406-1458), autor al unui tratat pedagogic, recomanda
exercitiile militare tuturor tinerilor si le considera obligatorii pentru aceia care
doreau sa se dedice unor cariere militare. În opinia lui, scopul exercitiilor fizice
trebuia sa fie favorizarea unei bune dezvoltari fizice si o sanatate cat mai buna,
nu de a forma atleti. În acest scop ele trebuie deprinse treptat, pentru a nu obosi
copiii înca nedezvoltati. A fost preocupat îm mod deosebit de efectul exercitiilor
fizice asupra tinutei estetice a corpului.
 Vittorino di Rambaldoni da Feltre (1378-1446) a fost elevul lui
Vergerio la Universitatea din Padova, unde si-a început cariera pedagogica.
Din anul 1442 a devenit educatorul copiilor ducelui din Mantova. În
aceasta calitate a reusit sa creeze o institutie si chiar un sistem de educatie care
l-au consacrat ca pe unul dintre marii precursori ai renasterii educatiei fizice
scolare.
El a organizat într-un pavilion din gradina palatului ducal din Mantova un
institut de educatie pentru copiii din familia ducala, în care au fost primiti un
numar însemnat de copii atat din familii nobile cat si din cele mai sarace, care
erau întretinuti pe seama familiilor celor bogati. Institutia se numea “Casa
Giocosa” iar programul de educatie era în asa fel conceput încat sa asigure o
“scoala perfecta” dupa conceptiile lui. Instruirea oferita copiilor era cea clasica,
predominau limba latina, filosofia, retorica. Excesul unei educatii intelectuale
era compensat printr-o îngrijita educatie morala si religioasa, si ceea ce
constituia o inovatie îndrazneata a timpului sau, prin educatie fizica. Exercitiile
fizice care se practicau la Casa Giocosa erau dintre cele mai variate: alergari,
înot si pescuit, calarie, lupta, jocuri cu mingea, aruncarea lancii, tirul cu arcul si
arbaleta, dansul, jocuri de razboi asemanatoare cu turnirul cavaleresc. Dupa
modelul antic grecesc, era cultivata si muzica vocala si instrumentala.
Hieronymus Mercurialis (1530-1606) medic, a realizat o opera care desi
are mai ales un caracter igienic si medical, prin bogatia materialului si
prezentarea lui, este si o opera pedagogica de mare valoare. Din anul 1562 a fost
medicul cardinalului Alexandru Farnese, un mare protector al stiintei si al
artelor. În aceasta calitate are acces la bogatia de carti si manuscrise ale anticilor
care se gasea la Vatican. Rezultatul studiilor ( a studiat mai ales operele lui
Galenus) este lucrarea “Ars gymnastica” care apare în 1569, la Venetia. Este o
lucrare impresionanta formata din sase parti. (Titlul ei complet este: “sase carti
despre celebra arta gimnastica a celor vechi, în timpurile noastre înca
necunoscuta”) Cartea a fost retiparita înca în sase editii. ( 4 la Venetia, una la
Paris în anul 1577 si ultima la Amsterdam în 1672).
Lucrarea lui Mercurialis are o valoare remarcabila atat documentara cat si
literara, reprezentand una dintre monumentele literare ale Renasterii. Prin
raspandirea ei considerabila a avut o influenta mare asupra oamenilor,
contribuind la redesteptarea interesului pentru gimnastica antica pe baza unui
material bogat si foarte bine prezentat.
GERMANIA - Umanistii germani au fost savanti, cercetatori de
biblioteca, pasionati de arheologie. Ei au studiat cultura antica, au proclamat
virtutile exercitiilor fizice clasice, dar au ignorat ce se afla în imediata lor
apropiere, adica cultura populara originala a timpului lor si nu au luat în
considerare exercitiile traditionale ale poporului german.
Erasmus din Rotterdam, erudit filosof si pedagog, condamna brutalitatea
unor profesori care foloseau bataia ca metoda pedagogica, fiind prin natura sa
un adversar al violentei. Din acest motiv ne agrea nici exercitiile fizice
dinamice, considerandu-le nedemne. Nici vorba despre încurajarea practicii
acelor exercitii traditionale ale vechilor germani.
Martin Luther, fondatorul religiei protestante a fost si unul dintre marii
educatori ai poporului sau. În lucrarile sale este de acord cu practicarea
exercitiilor fizice, considerandu-le necesare pentru ca oamenii sa nu cada prada
exceselor si obiceiurilor nesanatoase.
ANGLIA - Thomas Elliot (1490-1546), medic, a reusit o combinatie
fericita între umanism si cavalerism, preluand idei si conceptii atat de la
Erasmus cat si de la Castiglione. Cartea sa “The Gouvernour” publicata în
1531, sintetizeaza ideile sale despre educatie. Aceasta trebuia pusa în serviciul
statului, pentru a pregati o tanara generatie folositoare scopurilor sale. A fost
primul educator englez care a insistat asupra valorii educative a exercitiilor
fizice. Acest principiu va fi de acum înainte prezent permanent în toate
sistemele de educatie engleza.
Roger Acham (1516-1568) a fost educatorul reginei Elisabeta. Activitatea
lui s-a desfasurat într-o perioada în care se puneau bazele Imperiului colonial
englez. Opera sa pedagogica de capatai, a fost lucrarea “Schoolmaster” aparuta
în 1570. Pentru Acham, idealul educational trebuia sa fie formarea
"gentlemenului", omul cumsecade, întelept, religios, dar în acelasi timp sanatos
si bine dezvoltat fizic. Secretul echilibrului si a fortei natiunii era asigurarea
unei educatii care sa dezvolte atat trupul cat si spiritul.
FRANŢA - Scriitorul francez Francoise Rabelais si-a exprimat ideile
îndraznete si inovatoare într-un roman fantezist “Gargantua et Pantagruel”,
publicat în perioada 1532-1564. Romanul, scris într-un stil luxuriant, grotesc,
adesea la limita decentei, este o critica aspra la adresa conceptiilor de viata
feudale si la modul în care se facea educatia tineretului. Rabelais schiteaza un
sistem revolutionar de educatie în care combina conceptiile cavaleresti cu cele
umaniste si care acorda atentie sporita educatiei fizice si igienei.
Poetul Michel de Montaigne (1533-1592) preocupat de ideea ca educatia
trebuie sa vizeze în egala masura corpul si spiritul îsi exprima si el ideile într-un
mod mai putin formal. Conceptiile sale asupra acestei probleme sunt sintetizate
în scrisorile pe care le trimite unei doamne, Diane de Foix contesa de Gurson,
cuprinzand sfaturi cu privire la educatia pe care trebuie sa o primeasca fiul
acesteia.
Umanistii au încercat prin eforturile lor concretizate cel mai adesea în
lucrari cu caracter medical, pedagogic sau chiar literar sa readuca în centrul
atentiei importanta educatiei fizice în procesul de formare al omului modern.
Oamenii de cultura din secolele care au marcat perioada Renasterii au fost în
marea lor majoritate, teoreticieni, putin preocupati de aplicarea practica a
conceptiilor pe care le propagau. Precizarea rolului educatiei fizice în sistemele
educative, a scopurilor acestei activitati, precum si a celor mai potrivite metode
 si forme de practicare vor fi tot atatea probleme care îsi vor gasi partial
rezolvarea prin eforturile oamenilor de stiinta, pedagogi în special, din secolele
care au urmat.
Secolul al XVII-lea a fost marcat de curentul "realismului" care pe planul
educaţiei a determinat schimbări substanţiale: în locul raţionamentului de tip
deductiv specific Evului Mediu se impun concepţiile lui Bacon şi mai ales
"metoda" lui Descartes: folosirea în procesul de cunoaştere şi educaţie a studiului
realităţii, experienţa şi analiza, trecerea de la particular la general. Dintre
pedagogii realişti ai secolului al XVII-lea, Comenius şi J.Locke au încercat să
aplice şi în domeniul educaţiei fizice ideile pedagogiei realiste.
Comenius sau Jan Amos Komenski (1592 - 1670) de origine ceh a fost
cel mai însemnat pedagog al sec. al XVII-lea, autorul unei opere literare filosofice
şi pedagogice de mare valoare. Dintre aceste trebuie amintite"
DIDACTICA MAGNA (Marea didactică) apărută în anul 1640, în care
sunt expuse de la principiile sale pedagogice şi metodele pe care le preconiza
pentru realizarea procesului de educaţie, pană la toate aspectele legate de
organizarea unei şcoli;
ORBIS SENSUALIUM PICTUS (Lumea simţurilor zugrăvite în imagini)
apărută în anul anul 1668, constituia un manual practic bazat pe imagini. Sunt
prezentate aici şi o serie de exerciţii fizice pe care autorul le recomanda pentru a fi
introduse în şcoli: alergări, patinaj, popice, tir, scrimă, lupta, înot;
SCHOLA LUDUS (Şcoala jocului) în care a fost precizată fundamentarea
pedagogică a exerciţiilor şi jocurilor pe care autorul le considera esenţiale pentru
procesul de educaţie al copiilor în viziunea concepţiilor sale despre educaţie.
El a înfiinţat şi a condus la solicitarea şi cu ajutorul principelui Rakoczi,
între anii 1650-1654, o şcoală în Slovacia, în localitatea Saros-Patak. În programul
acestei şcoli exerciţiile fizice şi jocurile ocupau un loc important. Armonizarea
aspectelor fizice ale vieţii cu cele intelectuale, constituind în concepţia lui
Comenius baza naturală a educaţiei. (Kiriţescu, 1943)
Medicul şi filozoful englez John Locke (1632 - 1704), adept a lui Bacon şi
al formulei "nihil est in intelectu quod non prius fuerit in sensu" (nimic în raţiune
înainte de a fi în simţuri), considera că doar prin exersare se pot dezvolta
aptitudinile. Concretizarea concepţiilor sale s-a realizat în lucrarea sa de referinţă
în domeniul pedagogic “CATEVA CUGETĂRI ASUPRA EDUCAŢIEI
COPILULUI“ în care sunt abordate educaţia fizică, morală şi intelectuală. În mod
deosebit el a pledat pentru o educaţie morală şi fizică, prin care să se formeze
oameni sănătoşi şi cu caractere puternice. Adept al dictonului latin "Mens sana in
corpore sano" Locke atrage atenţia şi asupra multor aspecte care condiţionează
starea de sănătate: alimentaţia, îmbrăcămintea, viaţa în aer liber, somnul,
practicarea exerciţiilor fizice. La fel ca şi pentru predecesori idealul educaţional în
concepţia sa era formarea "gentlemenului".
Secolul al XVIII-lea este dominat de preocuparea tot mai serioasă
pentru problemele educaţiei. Şcoala tinde să se desprindă de biserică, sub a cărui
influenţa era de la începutul Evului Mediu, pedagogia devine o ştiinţă, iar
organizarea şi funcţionarea sistemelor de învăţămant începe să se bucure de atenţia
celor care conduceau statele europene în plin proces de consolidare. Se produce o
apropiere între oamenii de ştiinţă, pedagogi şi medici, este secolul
enciclopediştilor.
Pentru evoluţia educaţiei fizice, mai ales în privinţa locului pe care această
disciplină îl ocupa în procesul educativ şi de formare al copiilor şi tinerilor,
contribuţia cea mai consistentă a avut-o Jean Jaques Rousseau (1712 - 1778).
Iluminist elveţian-francez, democrat, ideolog al micii burghezii, este recunoscut ca
cea mai reprezentativă personalitate pedagogică a sec. al XVIII-lea, avand o
contribuţie deosebită asupra dezvoltării pedagogiei moderne. Opera sa pedagogică
ale cărei idei îndrăzneţe au avut un mare ecou la vremea respectivă este "EMILE
OU DE L’EDUCATION“ (Emil, sau despre educaţie) apărută în anul 1762. Multe
dintre ideile prezentate de autor au fost reluate de pedagogia modernă, chiar dacă
unele au fost inaplicabile.
Lucrarea este formată din cinci părţi, care corespund etapelor de dezvoltare a
copilului. Principiul fundamental al concepţiei lui Rousseau a fost necesitatea
întoarcerii la natură şi ocrotirea copilului de influenţele nefaste şi nesănătoase ale
societăţii printr-o izolare voită şi o educaţie care să-i dezvolte capacităţile
intelectuale şi fizice într-o stransă legătură. În acest proces de educaţie eşalonat pe
etape de dezvoltare a copilului, cea rezervată în mod special pentru educaţia fizică
este a doua, între 4 şi 12 ani, iar exerciţiile recomandate sunt înotul, jocurile cu
mingea, tragerile cu arcul.
În perioada cuprinsă între sec. al XV-lea şi al XVIII-lea un număr important
de filosofi, pedagogi şi medici au căutat să fundamenteze o bază raţională pentru
exerciţiile fizice şi să arate importanţa lor ca factor educativ şi şi igienic. Nu se
poate însă vorbi încă despre o adevărată influenţă a acestor idei în practica şcolară.
Cei mai mulţi dintre ei concepeau educaţia în mod individual, aplicabilă fiilor de
nobili. Chiar şi Rousseau, cu ideile lui care au premers revoluţia franceză, se
referea la educaţia lui Emile, ca un “profesor de curte”.
Ideile enciclopediştilor francezi s-au răspandit în întreaga Europă, dar avut
un mare răsunet deosebit în Germania, unde limba franceză şi obiceiurile de viaţă
ale francezilor s-au bucurat de un prestigiu deosebit. S-a ajuns chiar la dispreţul
faţă de limba germană, care era considerată barbară.
În secolul al XVIII-lea, în Germania s-a produs o puternică mişcare de luptă
împotriva tiraniei religioase. Biserica catolică germană redevenise o mare putere,
care controla spiritual poporul german, cenzurand orice libertate de idei,
persecutand autorii care cutezau să-şi exprime păreri care nu erau în concordanţă
cu concepţiile religioase stricte.
Această epocă de renaştere numită în Germania "aufklarung" (iluminare)
este considerată la fel de importantă ca şi Renaşterea din sec. al XV-XVI-lea.
Principiile noului curent erau: restituirea drepturilor individuale ale fiecăruia şi
emanciparea faţă de biserică, iar pe plan politic abolirea monarhiei absolutiste.
Cele mai reprezentative figuri ale “aufklarungului” au fost: Leibnitz, Wolf, Kant şi
Herder.
 Dacă în Franţa ideile enciclopediştilor şi raţionaliştilor au avut mai ales o
influenţă politică, contribuind la declanşarea Revoluţiei din 1789, în Germania,
efectele iluminismului autohton s-au manifestat mai ales în plan cultural şi au avut
o influenţă puternică asupra a tot ceea ce însemna la timpul respectiv educaţia.
Pedagogii germani îşi vor îndrepta atenţia şi spre educaţie fizică. După ce
umaniştii au încercat în lucrările lor să o readucă în atenţia oamenilor, iar
pedagogii secolelor următoare au ridicat-o la rangul unei concepţii fundamenatale
în educaţia generală, pedagogii germani de la sfarşitul sec. al XVIII-lea vor reuşi
să o introducă în practica vieţii şcolare. Această reuşită va deschide un nou capitol
în evoluţia istorică a educaţiei fizice.
După o lungă perioadă de timp şi multe obstacole, educaţia fizică dispărută
din şcoală după prăbuşirea lumii antice, se va întoarce din nou la şcoală.
Ideile iluminismului german şi-au găsit cea mai bună expresie în şcoala
filantropică, dezvoltată în a doua jumătate a sec. la XVIII-lea, care a reunit şi
sintetizat toate curentele din lumea intelectuală: raţionalismul, utilitarismul,
concepţiile lui Locke, cultivarea sentimentelor, etc.
Pedagogii germani de la sfarşitul secolului al XVIII-lea sunt cei care reuşesc
să facă marele pas de la concepţiile promovate de umanişti şi iluminişti încă din
secolul al XVI-lea la aplicarea în practică a ideii că educaţia fizică trebuie să
redevină o piatră de temelie a educaţiei şcolare. Educaţia fizică şi-a găsit un loc
central în preocupările pedagogilor care aparţineau şcolii filantropiste. Continuand
opera înaintaşilor lor, ei nu s-au mulţumit doar cu exprimarea şi susţinerea în scris
a ideilor despre această activitate, ci au introdus-o efectiv în programele
instituţiilor şcolare pe care le-au înfiinţat sau condus.
Educaţia fizică cunoaşte o nouă eră odată cu apariţia iluminismului, o
mişcare spirituală şi culturală fără prejudecăţi în gândire şi în viaţă. În Germania
această eră a fost numită Aufklarung şi a fost creată Şcoala filantropistă având ca
reprezentanţi pe: Johann Basedow, Christian Salzmann. Ideile acestei şcoli au
deschis drumul spre cristalizarea unor sisteme de educaţie fizică a caor precursori
au fost: Johan Gutsmuths, Gerhard Vieth şi pedagogul Pestalozzi.

Întemeietorul şcolii filantropiste a fost Johann Basedow (1732-1790).

Originar din Hamburg, a studiat teologia, iar în anii 1750 este profesor la o
Academie cavalerească din Danemarca, unde are ocazia să cunoască şi să
preţuiască virtuţile exerciţiilor cavalereşti. Ideile sale pedagogice progresiste atrag
atenţia principelui din Anhalt, care îi oferă şansa de înfiinţa o instituţie de educaţie
în conformitate cu concepţiile sale. Astfel ia naştere în 1774, celebrul institut
“Philantropinum” de la Dessau. În ceastă şcoală va aplica şi experimenta
principiile sale.
Basedow a dorit ca aceată şcoală să fie “întaia şcoală normală pentru
umanitate”, “o şcoală a iubirii de oameni şi de cunoştinţe bune pentru învăţători,
pentru bogaţi şi săraci”. El şi-a expus ideile pedagogice într-un mare număr de
lucrări. Lucrarea sa fundamentală este “Tratatul elementar” apărută în 1774,
cuprinzand 4 volume. Pedagogia lui Basedow este inspirată de ideile lui Locke,
Comenius şi mai ales Rousseau. În concepţia sa educaţia trebuie să fie naţională şi
independentă de orice biserică, dar cultura sentimentului patriotic trebuie făcută în
afară de orice naţionalitate.
În opinia lui Basedow, munca trebuie înlocuită cu plăcerea. Ca urmare a
acestor două caractecteristici ale concepţiei sale pedagogice atractivitatea şi
utilitarismul, exerciţiile fizice au ocupat loc considerabil în planul de educaţie al
lui Basedow.
La Philantrophinum a fost introdusă o metodă prin care copiii învăţau
jucându-se, iar orele de învăţătură alternau cu cele de joc. Exerciţiul fizice trebuia
să aibă un dublu scop. Pe de o parte să fie instrumente ale îmbunătăţării naturii
umane, iar pe de altă parte să fie mijloc de educaţie generală pentru viitorii
cetăţeni. Ele erau împrumutate din vechea gimnastică grecească şi din exerciţiile
cavalereşti, în aşa fel încat să satisfacă principiul utilitar. La Dessau a fost introdus
un pentatlon care cuprindea: alergări, sărituri, căţărari, exerciţii de balans şi de
purtat. Acestora li se adăugau dansul, călăria, scrima, exerciţii militare. O inovaţie
a lui Basedow a fost introducerea pe timpul verii a vieţii de tabără, în care elevii
locuiau în corturi, înotau, pescuiau, făceau canotaj etc.
Cea mai mare parte a ideilor pedagogice ale lui Basedow sunt inspirate de
opera pedagogică a lui J.J.Rousseau. Dacă acesta poate fi considerat un reformator
al procesului de educaţie în plan teoretic, cu siguranţă, Basedow a fost
reformatorul practic. Deşi instituţia pe care a creat-o nu a avut o viaţă prea lungă,
el fiind nevoit să o părăsească în urma unor conflicte cu colaboratorii săi (conflicte
datorate temperamentului său năvalnic şi unor defecte de caracter) ideile lui au
fost preluate de numeroşi pedagogi care au creat o adevărată şcoală filantropică, iar
printre susţinătorii ideilor sale s-a numărat şi filosoful Immanuel Kant.
Christian Salzman ( 1744-1811), pastor protestant, care a lucrat pentru o
scurtă perioadă la Dessau. Nemulţumit de atmosfera de aici, a acceptat oferta şi
sprijinul financiar la familiei domnitoare din Saxa Coburg Gotha şi a înfiinţat o
nouă instituţie Philantropinum, în apropierea localităţii Schnefenthal, într-un loc
aparte, în mijlocul naturii.
Om cu spirit ales, mare iubitor al copiilor, dar şi cu o mare capacitate de
muncă şi bun organizator, Salzman s-a devotat acestei instituţii şi a făcut din ea un
model de şcoală modernă. Ajutat de echipa de profesori cu care a lucrat într-o
deplină armonie a reuşit să imprime instituţiei un bun renume care i-a asigurat o
foarte lungă funcţionare.
La fel ca şi Rousseau (al cărui adept a fost) Salzman şi-a sintetizat ideile
pedagogice într-un roman, intitulat după numele personajului principal, "Konrad
Kiefer". Spre deosebire de eroul lui Rousseau, acesta era un copil de ţărani, care
frecventează şcoala din satul natal. Scopul educaţiei în opinia lui Salzman era “să
formeze oameni sănătoşi, şi voioşi, inteligenţi şi buni, pentru ca prin aceasta să fie
fericiţi ei înşişi şi în stare să colaboreze la prosperitatea generală.”(Kiriţescu, 1942)
Între el şi Basedow predecesorul ale cărui concepţii şi le-a însuşit, erau mari
deosebiri de personalitate: pe cat de plin de temeperament şi ciudăţenii era acesta,
pe atat de ponderat, simplu şi modest era Salzman. Punand pe primul plan
formarea personalităţii elevilor, Salzman a acordat o atenţie specială personalităţii
educatorului: acesta trebuia să caute în el însuşi cauza greşelilor elevilor săi.
Cunoaşterea de sine, conduita exemplară şi continua perfecţionare a propriei
personalităţi este după Salzman, secretul educaţiei.
Deşi a fost preot, educaţia fizică s-a bucurat de mare atenţie în programele
de educaţie de la Schephenthal. Elevii săi făceau numeroase excursii, practicau
exerciţiile fizice şi jocurile. În opinia lui, profesorul trebuia să ia parte în mod
activ la aceste jocuri: “Cine nu ştie să se joace cu copiii şi este destul de nepriceput
ca să creadă că acest amuzament este mai prejos de demnitatea sa, nu trebuie să se
facă educator.” Kiriţescu, 1942)
În curtea şcolii de la Schephenthal erau amenajate spaţii speciale şi aparate
pentru practicarea exerciţiilor fizice: barnă de echilibru, şanţuri pentru sărituri,
stalpi pentru căţărări, leagăne pentru balans, etc. Pe langă aceste exerciţii fizice în
programul elevilor mai erau şi dansurile, muzica instrumentală şi activităţile
manuale.
Marele merit al şcolii filantropiste este că a demonstrat importanţa educaţiei
fizice şi a readus-o în programul şcolar pe o poziţie egală cu cea a educaţiei
intelectuale şi morale.

Cel care a reuşit într-un mod strălucit să concretizeze eforturile

pedagogilor filantropişti în domeniul educaţiei fizice a fost Johan Gutsmuths
(1759 - 1839). Cu studii de teologie, filologie, geografie, matematică şi fizică la
Universitatea din Halle, datorită unui concurs de împrejurări, devine profesor de
gimnastică la şcoala lui Salzmann. Angajarea lui s-a dovedit foarte inspirată,
Gutsmuths dedicandu-se cu mare devotament şi seriozitate acestui domeniu de
activitate. După opt ani de exercitare a profesiei şi foarte mult sudiu al unor
predecesori, în anul 1793, publică cartea "GYMNASTIK FUR DIE JUGEND"
(Gimnastica pentru tineret), o lucrare de mare valoare care poate fi considerată
prima carte de specialitate din epoca modernă. Prin profunzimea gandirii, bogăţia
documentării, justeţea observaţiilor, claritatea expunerii, această lucrare este nu
numai prima carte modernă de Educaţie fizică, dar şi cea care pune temeliile
pedagogice ale educaţiei fizice şcolare. Cartea a fost publicată în mai multe ediţii,
mereu revizuite şi completate şi a fost tradusă în mai multe limbi. În 2009 s-au
împlinit 250 de ani de la naşterea sa.
Gerhard Vieth (1763-1836) a fost contemporan cu Gutsmuts,
desfăşurandu-şi activitatea practic în acelaşi timp. Om de ştiinţă, cu o pregătire ce
atingea erudiţia, excelent pedagog, a reuşit să contribuie fundamentarea ştiinţifică a
educaţiei fizice, deşi nu a predat-o niciodată ca profesor. După studii de foarte
serioase de drept, matematică şi fizică la Universităţile din Gotingen şi Leipzig, din
anul 1786 este profesor de matematică, apoi director la şcoala filantropistă din
Dessau. Bogata lui activitate ştiinţifică a fost surprinzător completată cu o lucrare
dintr-un domeniu care aparent nu avea legătură cu preocupările lui obişnuite:
“ÎNCERCARE DE ENCICLOPEDIE A EXERCIŢIILOR FIZICE”, o lucrare
fundamentală, una dintre cele mai complete care s-a scris vreodată în educaţie
fizică.
În prima parte a lucrării, autorul a descris bazându-se pe o documentare
foarte bogată, exerciţiile fizice practicate din cele mai vechi timpuri de toate
popoarele lumii, încercând în acelaşi timp să explice şi procesul de evoluţie al lor.
În partea a doua, a sistematizat exerciţiile fizice după alte criterii decat cele ale lui
Gutsmuts.
Vieth utilizează pentru sistematizare criterii anatomice şi fiziologice, fiind
primul autor care apelează la acestea. El descrie structura corpului omenesc în
legătură cu mecanica mişcărilor, efectele de parghie ale oaselor, etc. Toate
exerciţiile sunt tratate din acest punct de vedere, iar descrierile unor poziţii şi a
unor mişcări sunt atat de bine realizate încat au rămas valabile pană în zilele
noastre.
Cartea lui Vieth, scrisă pe baza unei documentări excepţionale,
fundamentată ştiinţific a completat în mod fericit opera lui Gutsmuths, cele două
lucrări realizand împreună fundamentarea ştiinţifică a activităţii de educaţie fizică.
Alături de filantropişti germani, au fost şi alţi pedagogi care prin
concepţiile şi realizările lor de ordin teoretic, dar mai ales practic au determinat
evoluţia pozitivă a procesului de dezvoltare a educaţiei fizice, mai ales în mediul
şcolar, în această perioadă. Printre aceştia se detaşează personalitatea
eleveţianului de origine italiană Pestalozzi (1746 - 1827).
Mare admirator şi adept al ideilor lui Rousseau, avand studii teologige şi
juridice, după încercări nereuşite în domeniul agriculturii, Pestalozzi a înfiinţat la
ferma lui de la Brugg un institut pentru educaţia copiilor orfani sau de condiţie
foarte modestă. Marea forţă a acestui om provenea mai ales din excepţionalele sale
calităţi morale: altruismul, bunătatea şi o imensă generozitate.
Opera sa pedagogică, scrisă în stilul unui roman popular LEONARD ŞI
GERTRUDA , a apărut în anul 1781 şi s-a bucurat de un succes imens. La fel ca şi
ultima dintre şcolile pe care le-a înfiinţat şi condus, cea de la Yverdon, o
localitate de langă Neuchatel. Aceste ultime realizări l-au consacrat ca o
personalitate pedagogică de prim rang.
Concepţia pedagogică a lui Pestalozzi, porneşte de la ideea lui Rousseau,
conform căreia baza oricărei educaţii este intuiţia. Intuiţia nu constă numai în
percepţia exterioară a senzaţiilor, ci se aplică şi în sfera conştiinţei, a
sentimentelor şi emoţiilor. Cunoscător al filozofiei platoniene, Pestalozzi
promovează educaţia fizică ca factor decisiv în formarea armonioasă a
personalităţii umane. În şcolile pe care le-a înfiinţat sau condus, exerciţiile fizice
numite de pedagog "naturale sau elementare" se adresau în primul rand
articulaţiilor. Ele constau în flexii, extensii, răsuciri ale membrelor şi trunchiului,
se executau liber şi erau exersate într-un mod frontal care angrena întreg
colectivul de elevi.
Dacă sistemul pedagogic al lui Pestalozzi la modul general s-a bucurat de o
apreciere unanimă, fiind considerat deschizător de drum în pedagogia modernă, nu
acelaşi lucru se poate spune despre gimnastica şcolară preconizată de el. Crititată
pentru artificialitate şi caracterul ei mecanic, trebuie totuşi apreciată pentru faptul
că în elaborarea sistemului de exerciţii fizice Pestalozzi a folosit cunoştinţe de
anatomie şi biomecanica, dand un caracter ştiinţific contribuţiei sale la dezvoltarea
acestui domeniu.

Scriitorii, filosofii, pedagogii secolelor al XVI-lea, XVII-lea şi al XVIII-lea

au reuşit să readucă educaţia fizică în preocupările oamenilor de cultură şi a celor
de şcoală.
Filantropiştii au introdus educaţia fizică în programul şcolar, ca parte
esenţială a educaţiei generale.
La limita secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, se accentuează caracterul
concret al activităţilor în domeniul educaţiei fizice, iar realizările unor personalităţi
din Franţa, Germania, Suedia sau Anglia se cristalizează sub forma unor advărate
sisteme naţionale de educaţie fizică.
Creatorii de sisteme de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui
următor, au reuşit să fundamenteze sisteme de educaţie fizică complete, bazate pe
concepţii pedagogice generale, dar în acelaşi timp adaptate la caracteristicile
sociale, politice din ţărilor lor şi subordonate unor scopuri clare. Datorită gradului
de dezvoltare la care a ajuns gandirea pedagogică în domeniul educaţiei fizice în
această perioadă şi adaptării ei la condiţiile specifice de viaţă din ţara respectivă,
sistemele de educaţie fizică create în această perioadă au avut o largă răspandire,
au pătruns în viaţa şcolară, au fost durabile şi au constituit o caracteristică a
educaţiei fizice din acest secol. Mai mult chiar, unele dintre ele au fost preluate şi
de alte ţări europene decat cele în care au apărut, influenţand dezvoltarea activităţii
de educaţie fizică pe plan european şi chiar mondial, dacă ne gandim că toate
sistemele europene au pătruns şi pe continentul american prin intermediul
emigranţilor.
Secolul al XIX-lea a fost marcat nu numai de apariţia şi extinderea
sistemelor de educaţie fizică naţionale, ci şi de lupta dintre ele. Din această
rivalitate a avut de caştigat în principal activitatea de educaţie fizică care pe
parcursul acestui secol se poate spune că intrat definitiv în viaţa omului modern,
mai ales prin intermediul sistemului de educaţie şcolar şi universitar, devenind o
componentă esenţială a procesului de dezvoltare normală şi armonioasă a omului,
de păstrare a bunului cel mai de preţ: sănătatea.
Fiecare dintre aceste sisteme naţionale se leagă de numele unei personalităţi,
pedagog de obicei, care şi-a dedicat activitatea şi energia adesea pe parcursul
întregii vieţii edificării unui sistem propriu de educaţie fizică.
În Franţa secolulului al XVIII-lea învăţămantul avea un aspect haotic care
se datora lipsei de interes a regalităţii preocupată doar şcolile destinate
funcţionarilor şi ofiţerilor săi. Neglijenţa statului faţă problemele educaţiei a dus la
creşterea influenţei congregaţiilor religioase, în special a iezuiţilor care controlau
întregul sistem de învăţămant. După expulzarea acestora în 1762, în sistemul de
învăţămant s-a produs un adevărat gol.
 Revoluţia franceză prin fruntaşii săi a încercat punerea învăţămantului sub
directul control al statului, considerand că şcoala era mijlocul cel mai sigur de a
asigura emanciparea poporului. Ideile pedagogilor Revoluţiei franceze nu au
devenit realitate din cauza modului în care s-au derulat evenimentele în Franţa.
Preluarea puterii de către Napoleon Bonaparte care a preluat din ideile generoase
ale enciclopediştilor numai pe acelea care-i serveau fundamentării concepţiei
statului militar a redus scopul învăţămantului public francez la acela de a creşte şi
educa soldaţi. În şcolile din timpul său, exerciţiile fizice constau doar în marşuri şi
manuiri ale armelor, elevii erau organizaţi în companii iar şcoala devenise o
adevărată cazarmă.
În acest context educaţional îşi va desfăşura activitatea cel care este
considerat creatorul primului sistem de educaţie fizică francez colonelul spaniol
Don Francesco Amoros y Ondeano (1770-1848) care a reuşit să adauge la
spiritul militarist al epocii o concepţie superioară despre educaţie.
Amoros s-a născut la Valencia în Spania şi s-a dedicat carierei militare. Bun
cunoscător al pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un regulament de educaţie
militară bazat pe ideile acestuia. A avut ocazia să-şi pună în practică ideile
progresiste despre educaţie la Institutul pestalozzian din Madrid. Acest institut a
fost înfiinţat în 1807 de către regele Carol al IV-lea al Spaniei pentru formarea
inginerilor şi ofiţerilor, iar Amoros a fost numit la conducerea lui. Pe langă această
funcţie, el s-a ocupat de educaţia principelui moştenitorul al tronului Spaniei şi a
deţinut o serie de funcţii importante în stat: intendent al poliţiei, ministru de
interne, consilier de stat. În timpul campaniei lui Napoleon în Spania, s-a alăturat
francezilor, devenind guvernator al provinciei. La prăbuşirea regimului
napoleonian s-a refugiat în Franţa, iar în anul 1816 a obţinut naturalizarea ca
cetăţean francez, dedicandu-şi întreaga activitate noii sale patrii.
Activitatea sa principală a constat în răspandirea exerciţiilor fizice pentru
practicarea cărora a creat un sistem propriu. Om charismatic, întreprinzător, de
mare inteligenţă, bun vorbitor a reuşit să creeze o mişcare puternică în favoarea
educaţiei fizice. Teoretician şi practician în acelaşi timp, a scris o mulţime de cărţi
şi broşuri care au fixat sistemul şi metodele sale, dar a şi înfiinţat şi condus o serie
de instituţii în care se preda gimnastica după principiile sale.
În 1817 a înfiinţat cu ajutorul unei subvenţii, “Institution Durdan” la Paris.
Aspectul caracteristic al acestui gimnaziu era dat de un portic înalt de peste 5
metri, susţinut de trei stalpi verticali. Pe barna orizontală atarnau de sus atarnau
prăjini, franghii cu noduri, scări de lemn etc. Pe langă portic erau alte instalaţii şi
amenajări: şanţuri pentru sărit, catarge, bare, scări oblice, etc.
Apariţiile în public, numeroasele conferinţe determină oficialităţile să-i
încredinţeze misiunea de a înfiinţa Gimnaziul pentru sapeuri-pompieri şi apoi
Gimnaziul normal militar, inaugurat în anul 1820. Aici îşi desăvarşeau pregătirea
fizică şi militară după metoda lui Amoros trupe de artilerie, geniu şi garda regală.
Pe langă acest gimnaziu s-a creat o secţie şcolară: “Gimnaziu civil normal” care
era frecventat de elevii liceelor şi gimnaziilor civile din Paris.
 Între anii 1820-1832 Amoros desfăşoară o activitate extraordinară atat ca
director al acestor instituţii cat şi ca propagandist: conferinţe, demonstraţii,
manuale, cărţi. În 1817 apare “Manual practic de exerciţii corporale şi jocuri” una
dintre lucrările lui fundamentale, apoi în 1821 “Prospectus”, în 1830 “ Manual de
educaţie gimnastică şi morală”. Printre proiectele sale rămase nerealizate au fost
“Marea operă” un volum în care să adune toate lucrările sale şi un Gimnaziu
normal de proporţii grandioase pe care dorea să-l numească “Palatul tinereţii”.
Declinul lui Amoros a început după anul 1832, succesele sale determinand la
început invidia, apoi duşmănia multora. Atacat, ironizat, i se reproşa
autoritarismul, lăcomia, risipa fondurilor. În urma a numeroase atacuri Ministerul
de război îi taie subvenţiile, iar în 1837 gimnaziul militar este închis prin ordonanţă
regală. Moare sărac în anul 1848. Doar foştii săi elevi îi mai păstrează amintirea
scriind la mormantul său: “Amoros, fondator al gimnasticii în Franţa, mort cu
regretul de nu fi făcut mai mult pentru ea, din cauza obstacolelor care i s-au pus.”
(Encyclopedie des Sports, 1924)
Concepţiile teoretice sunt cel mai bine prezentate de însuşi Amoros, în
manualele şi lucrările sale. El defineşte gimnastica drept: "ştiinţa raţională a
mişcărilor noastre, a raporturilor lor cu simţurile, cu inteligenţa, cu sentimentele,
cu moravurile noastre şi cu dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre. Gimnastica
îmbrăţişează practica tuturor exerciţiilor ce tind a face pe om mai curajos, mai
întreprinzător, mai inteligent, mai dibaci, mai iute, mai mlădios, mai sensibil, mai
puternic, mai sprinten, şi care ne ajută să înfrangem toate dificultăţile şi să
triumfăm împotriva tuturor primejdiilor şi a tuturor piedicilor, de a fi capabili să
servim patria şi umanitatea". Encyclopedie des Sports, 1924
Amoros a pus primul care a intuit ceea ce psihologia modernă numeşte
“imagini kineztezice”, adică senzaţiile despre mişcarea propriului corp. La baza
didacticii amorosiene stă intuiţia, care porneşte de la asocierea a cat mai multe
senzaţii: auditive, vizuale, tactile. Asocierea exerciţiilor cu muzica este un element
important al metodei sale prin asocierea mişcărilor cu ritmul pe care îl oferă
muzica. La valoarea psiho-pedagogică a exerciţiilor Amoros adaugă necesitatea ca
exerciţiile fizice să aibă şi un caracter utilitar.
Gimnastica lui Amoros are la bază în ceea ce priveşte alegerea,
sistematizarea, şi executarea exerciţiilor sale criterii ştiinţifice care se
fundamentează pe cunoştinţe de anatomia şi fiziologie, mecanica mişcărilor şi
examenul fizic şi moral ale elevilor. El are marele merit de a fi primul care a
individualizat educaţia motrică ţinand cont de constituţia fizică şi de personalitatea
elevului, alcătuind un adevărat dosar pentru fiecare pentru fiecare elev, care
cuprindea o mulţime de date şi măsurători somatice, precum şi de predispoziţii
pentru anumite exerciţii. Amoros alegea şi recomanda fiecărui elev exerciţiile care
le considera potrivite.
Lecţiile concepute de Amoros aveau au aspect variat, căutand să realizeze
toate scopurile sistemului său. La începutul orei, încolonaţi, elevii intrau în sală,
conduşi de profesorul lor. Echipamentul lor era format din pantaloni albi şi vestă
simplă. După inspecţie, elevii executau pe muzică exerciţii elementare şi marşuri.
Partea a doua a lecţiei se desfăşura în aer liber şi consta în alergări şi exerciţii de
lupte. A treia parte era dedicată asimilării unor cunoştinţe teoretice. Se desfăşura în
sala de fiziologie pe ai căror pereţi se găseau o serie de planşe, tablouri, statistici,
maxime morale. A patra parte se desfăşura din nou afară, constand în exerciţii de
aplicaţie. În fine, ultima parte a lecţiei era găzduită din nou de sala de fiziologie:
aici se analiza lecţia şi se atribuiau calificativele şi recompense morale celor care s-
au distins.
Importanţa operei lui Amoros este considerabilă. El a valorificat la un nivel
superior concepţii înaintaşilor Locke, Rousseau, Diderot şi mai ales Pestalozzi, iar
în propriile concepţii au deschis drumul pentru modernizarea şi fundamentarea
ştiinţifică a activităţii de educaţie fizică. Foarte multe dintre aparatele de
gimnastică folosite şi astăzi au fost inventate de Amoros. Criticile care au fost
aduse sistemului său au vizat mai ales aspecte legate de tehnica execiţiilor,
reproşandu-i-se atenţia exagerată acordată exerciţiilor acrobatice, în special cele
executate cu partea superioară a corpului.
Elveţia - Fără să se ridice la înălţimea de spirit a lui Amoros, al cărui adept
dar şi rival a fost, elveţianul Henri Clias (1782-1854) a avut şi el o contribuţie
importantă la progresul educaţiei fizice din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Născut la Boston, fiu al unui emigrant eleveţian, a studiat în Olanda, iar în anul
1810 ajunge în Elveţia unde îşi desfăşoară activitatea ca maestru de gimnastică la
diverse instituţii şi apoi în cadrul armatei. În anul 1816, publică cartea “Bazele
gimnasticii”, ulterior tradusă în franceză şi italiană. Un an mai tarziu, pleacă în
Franţa dornic să se facă cunoscut, dar aici Amoros este în plină ascensiune, aşa că
nu are prea mare succes.
În anul 1819 publică o nouă lucrare “Tratat de gimnastică elementară”.
Trece în Anglia şi timp de 6 ani se ocupă cu pregătirea fizică a militarilor englezi,
ajungand să aibă în anul 1823 în jur de 1400 de elevi. Pe lîngă educaţia fizică
militară, începe să fie preocupat de gimnastica pentru femei, publicand şi o lucrare
în acest domeniu, numită “Calistenia”. Se reîntoarce în Elveţia, unde predă
gimnastica la o serie de instituţii şcolare şi în armată, iar sfera lui de preocupări se
extinde şi în domeniul gimnasticii pentru copiii de varstă foarte mică (sugari) şi
gimnastica medicală.
După catva timp pleacă din nou în Franţa, reuşind de această dată să se facă
remarcat şi chiar să-l detroneze pe Amoros, aflat în declin de popularitate, primind
o serie din funcţiile oficiale ale acestuia.
Sistemul lui Clias nu are multe elemente de originalitate, teoria şi
sistematizarea exerciţiilor sale fiind inspirată în mare parte din principiile lui
Gutsmuts, iar aparatele şi tehnica de execuţie sunt preluate de la Amoros, pe care
deşi l-a contestat, l-a copiat în cea mai mare parte. Marele său merit rămane faptul
că a pus bazele gimnasticii pentru copiii foarte mici şi a contribuit la dezvoltarea
gimnasticii feminine.
Germania - La sfarşitul secolului al XVIII-lea armatele franceze conduse de
Napoleon cuceresc Prusia, iar toate celelalte state germane devin sateliţi ai noii
puteri. Din dorinţa unor personalităţi animate de gandul recaştigării independenţei
şi a realizării unităţii naţionale se naşte ideea de a întări poporul prin educaţie
fizică. O educaţie fizică care la randul ei să stea la baza educării caracterului în aşa
fel încat să fie formaţi soldaţi puternici, curajoşi şi devotaţi. Se poate spune că în
Germania, interesul pentru educaţia fizică a populaţiei a fost determinată de
necesităţi de ordin politic şi militar.
Cel care a creat sistemul de educaţie fizică german a fost Friedrich Ludwig
Jahn (1778-1852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (părintele gimnasticii).
Jahn s-a născut ca fiu al unui predicator în localitatea Lanz, care se găsea în
apropierea a trei state germane: Prusia, Hanovra, Meklenburg. Deşi tatăl său dorea
pentru el o carieră ecleziastică, Jahn a preferat încă din copilărie şi adolescenţă
viaţa în aer liber. Personalitate puternică şi plină de energie, dar indisciplinat a fost
în permanent conflict cu profesorii şi colegii săi. Din acest motiv a fost nevoit să
schimbe mai multe şcoli. A călătorit mult, ajungand în contact cu o mulţime de
oameni din cele mai diferite clase sociale. A frecventat Universităţile din Halle,
Iena şi Grunwald, studiind teologia, filosofia şi istoria, fără să reuşească însă să
finalizeze nici unul dintre cursurile începute. La 25 de ani călătoreşte singur, pe jos
colindand oraşele şi satele din Germania de nord, trăind chiar pentru catva timp ca
pustnic într-o peşteră aflată la marginea localităţii Salle. Este perioada în care se
cristalizează vocaţia sa consacrată redeşteptării poporului, a întăririi tineretului prin
practica exerciţiilor fizice. Sentimentele sale patriotice sunt evidente, dar în spatele
lor stau cele de ură profundă împotriva francezilor, pe care îi socotea răspunzători
pentru toate relele care măcinau naţia germană. În anul 1806 se înrolează în armata
prusacă şi are neşansa să participe la finalul dezastruos al luptei de la Iena. Această
experienţă îl va marca pentru întreaga viaţă.
În anul 1810 se stabileşte la Berlin şi începe să lucreze ca profesor la
gimnaziul “Grauen Kloster” şi la Institutul “Plamman”. Ambele instituţii fiind
organizate pe principii pestalozziene, exerciţiile fizice erau prezente în programul
lor educativ. Are ideea de a scoate elevii din cadrul tradiţional al şcolii, ducandu-se
cu ei în afara oraşului, la camp sau în pădure pentru lecţiile de gimnastică.
Împreună cu un grup de ofiţeri înfiinţează "Deutscher Bund" (Liga
Germană) şi cu ajutorul catorva adepţi devotaţi începe activitatea de pregătire a
tineretului. În anul 1811 organizează lîngă Berlin, primul Turnplatz, un teren de
exerciţii fizice, cu aparate şi instalaţii variate, pe care-l foloseau peste 500 de
practicanţi ai exerciţiilor fizice. Un an mai tarziu, un nou "turnplatz" este amenajat,
pentru a face faţă numărului mare de amatori.
Scopul sistemului său se preciza din ce în ce mai bine: întărirea tineretului în
vederea războiului de eliberare. În paralel cu activitatea sa în domeniul educaţiei
fizice, Jahn ducea şi o intensă activitate publicistică care avea acelaşi scop.
La izbucnirea războiului de eliberare, în anul 1813, Jahn se înrolează
împreună cu “turnerii” săi ca voluntari, formand un batalion. În perioada cat Jahn a
fost înrolat, turnplatzurile şi-au continuat activitatea, conduse de un discipol al său:
Eiselen. Numărul practicanţilor gimnasticii după sistemul lui Jahn a continuat să
crească şi în lipsa lui, ajungand la peste 1000 în anul 1816.
 În anul 1816 întors din război Jahn publică cartea sa fundamentală: “Die
Deutsche Turnkunst”, continuandu-şi şi activitatea de fervent propagandist şi
organizator. Datorită activităţii sale şi a colaboratorilor săi, precum şi atmosferei
de entuziasm care stăpanea Germania după succesul din războiul de eliberare,
gimnastica lui devenea din ce în ce mai populară: terenurile de exerciţii apăreau la
marginea a tot mai numeroase oraşe. Asociaţiile studenţeşti s-au alăturat şi ele
acestei mişcări.
Reacţiile adverse la marele succes al sistemului nu au întarziat însă să apară:
acest sistem se baza prea mult pe concepţii politice, astfel că era normal să dea
naştere la animozităţi şi riposte. Lupta naţională a avut ca lozincă şi realizarea
unităţii naţionale, dorinţă care nu se realizase însă spre marea dezamăgire a
patrioţilor înflăcăraţi, în randul cărora erau şi adepţii lui Jahn. Intransigenţa lor se
manifesta însă cu accente extremiste pentru o societate obosită de războaie şi
naţionalism. Asociaţiile de gimnastică încep să fie considerate nucleul tendinţelor
politice extremiste, periculoase pentru ordinea în stat.
Sistemul de gimnastică a lui Jahn era un sistem popular care se adresa
tuturor categoriilor populaţiei, dar care se infiltrase şi în sistemul german de
învăţămant, cu adaptările de rigoare. Pedagogii timpului s-au împărţit în două
grupuri: unul care era de acord cu virtuţile educative ale sistemului, alţii care-i
contestau aceste calităţi. În urma unor dispute aprinse în 1819 prin ordin al
ministerului instrucţiei, gimnastica devine disciplină şcolară, dar "turnlatzurile"
populare sunt înlocuite cu cele amenajate pe lîngă şcoli.
Un incident politic determină însă luarea unor măsuri radicale împotriva
adepţilor lui Jahn şi a sistemului său: în anul 1819 la Manheim, un student
(cunoscut ca adept al lui Jahn), îl ucide pe consulul rus. Ca urmare, prin decret
regal activitatea de gimnastică este interzisă, iar Jahn însuşi este condamnat pentru
trădare şi conspiraţie. Timp de 20 de ani el va trăi sub supravegherea poliţiei, fiind
reabilitat abia în anul 1840 de către regele Wilhem al IV-lea, proaspăt urcat pe
tron. După încercări nereuşite de a reintra în viaţa publică, marcate de un ton
naţionalist exasperant, Jahn moare în anul 1852. Posteritatea i-a consacrat un
adevărat cult, fiind socotit unul dintre cei mai mari fii ai Germaniei.
Principiile gimnasticii lui Jahn sunt prezentate în cartea sa “Die deutsche
turkunst” apărută în anul 1819. Cartea a fost primită cu mare entuziasm şi este
considerată pană astăzi, un monument al culturii germane, fiind formată din patru
părţi: terminologia, exerciţiile, jocurile, metodica.
Terminologia lui Jahn este pur germană (el considerand gimnastica o artă
germană), toate vechile denumiri care proveneau din limbile clasice (greaca sau
latina) fiind înlocuite cu termeni germani sau socotiţi de el ca de origine germană.
Astfel vechiul “gymnastic” este înlocuit cu “turnkunst” pe care Jahn în consideră
de origine germanică în mod greşit, el provenind din latinul “tornare” care la
randul său îşi are originea în limba greacă şi înseamnă cerc. (Kiriţescu, 1942)
Exerciţiile gimnastice ocupă locul cel mai important în cartea lui Jahn: ele
sunt ordonate sistematic după formă şi natură, însoţite de descrieri clare şi reguli
de executare. Materialul este cules din vechile cărţi ale antichităţii şi din lucrările
predecesorilor săi, Gutsmuts şi Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea
originală o constituie exerciţiile de suspensie şi cu sprijinul braţelor, pentru care a
creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui Jahn este în mare parte o
gimnastică la aparate.
Turnplatzul avea în mijloc un foişor de lemn, o construcţie care servea la
exerciţiile de agăţare şi urcare. În jur se găseau tot felul de aparate şi accesorii:
calul pentru voltije, grinda oscilantă, paralelele, prăjini, franghii, beţe sau suliţe
pentru aruncări. Terenul din jur era amenajat cu şanţuri, gropi, platforme.
Turnplatzurile se amenajau la marginea localităţilor, de preferinţă lângă păduri şi
erau considerate instituţii publice. Participanţii care proveneau din toate categoriile
sociale ale comunităţii: elevi de liceu, studenţi, profesori, militari, burghezi, se
întruneau odată pe săptămană.
Dacă turnplatzul deservea o şcoală publică, trebuia să se găsească în
imediata ei vecinătate. Echipamentul era simplu şi uniform pentru toţi participanţii
tocmai pentru a realiza şi în acest mod omogenizarea şi egalitatea. Jocurile care se
practicau erau alese în aşa fel încat să aibă o influenţă benefică asupra sănătăţii
fizice şi spirituale dar să şi contribuie la formarea spiritului de echipă. Jahn acorda
o atenţie foarte mare personalităţii profesorului şi conducătorului de turnplatz:
aceştia trebuie să aibă pe langă calităţi personale şi o deosebită pregătire tehnică,
capacitatea de a înţelege tinerii.
În concluzie, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morală prin care
s-a dorit realizarea unei educaţii naţionale şi populare pur germane. A avut un
caracter popular, accentul fiind pus nu pe şcoală ci pe instituţiile populare de
gimnastică. Criticile care au fost aduse sistemului se refereau la exagerările în
privinţa naţionalismului, la respingerea a tot ce nu era german. Francezii l-au
criticat pentru că a subordonat interesul pedagogic, unui scop politic şi pentru
că îl considerau prea mecanic şi rigid. Ceea ce însă a rămas meritul de
necontestat al lui Jahn, înţelegerea faptului că exerciţiile fizice sunt necesare
pentru dezvoltarea copiilor şi tinerilor, dar şi pentru antrenarea adulţilor şi
că aceste exerciţii sunt mai eficiente dacă sunt exersate în aer liber, în diferite
condiţii climatice. De asemenea Jahn a deschis gustul tinerilor pentru drumeţii,
fiind considerat precursorul “turismului”, activitate atat de dragă germanilor.
Crearea unei şcoli de educaţie fizică în Danemarca este legată de numele
lui Franciscus Nachtegall (1777-1847). Acesta, deşi a făcut studii de teologie,
ajunge datorită contactului cu cartea "Gymanstic fur die Jugend" a filantropistului
Gutsmuths, să aibă revelaţia importanţei pe care exerciţiile fizice o pot avea în
viaţa şi dezvoltarea oamenilor.
La catva timp după ce a devenit un practicant serios al exerciţiilor fizice, în
anul 1798, se angajează profesor la un institut particular din Copenhaga, iar un an
mai tarziu înfiinţeazează o "Societate gimnastică" care avea ca scop răspandirea şi
dezvoltarea practicii exerciţiilor fizice. Asociaţia s-a bucurat de mare succes, fapt
care l-a determinat un an mai tarziu, să înfiinţeze un institut particular, primul din
Europa, care avea ca scop exclusiv promovarea educaţiei fizice. şi pregătirea unor
instructori calificaţi în acest domeniu. Datorită activităţii sale care a început să se
bucure de atenţia şi respectul cercurilor care conduceau Danemarca, în anul 1802
gimnastica este introdusă în programul Şcolii militare. Nachtegall este numit
profesor la această şcoală, apoi din anul 1804 devine profesor de gimnastică la
Universitate. Odată cu înfiinţarea “Institutului pentru gimnastica militară” este
numit director al acestei instituţii, căreia i se va dedica în continuare.
Chiar dacă în planul contribuţiei teoretice Nachtegall nu a scris lucrări de
mare valoare, manualele lui cuprinzand instrucţiuni şi regulamente pentru
profesori, elevi şi armată au avut importanţa lor. A acordat o atenţie specială
înotului, căruia i-a dedicat un manual şi a înfiinţat o societate sportivă. În anul
1819, înotul a fost introdus ca exerciţiu obligatoriu în armată. ( Kiriţescu, 1942)
Mult mai valoroasă a fost însă contribuţia sa în plan practic, pentru că
datorită eforturilor sale în direcţia promovării educaţiei fizice în randul populaţiei
şcolare, în anul 1828, prin decret regal, gimnastica este introdusă în toate şcolile
daneze. Astfel, Danemarca a fost prima ţară din Europa în care educaţia fizică era
prezentă în mod organizat în întreg sistemul de învăţămant şi în armată. Pentru
asigurarea cadrelor specializate care să asigure instruirea, activitatea lui Nachtegall
s-a concretizat în înfiinţarea unei secţii specializate în acest scop la Institutul
militar, punand astfel bazele învăţămantului superior de educaţie fizică din
Europa.
În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui
Nachetegall, edificand unul dinte cele mai complete sisteme de educaţie fizică a
fost elevul său Per Henring Ling (1776-1839).
Ling s-a născut în Suedia, la Ljunga în 1776, într-o familie suedeză
tradiţională. A avut o copilărie aspră şi o tinereţe aventuroasă, în care a călătorit
mult atat în Suedia, cat şi în alte ţări europene: Franţa, Germania, Danemarca. A
început o carieră militară, pe care a abandonat-o în favoarea marii lui pasiuni:
literatura şi în special poezia. Se ştie despre el că a a făcut studii universitare la
Lund şi Upsala, dar nu se ştie cu exactitate ce anume a studiat, nici dacă a finalizat
aceste studii. Perioada dintre anii 1799 şi 1804 şi-o petrece la Copenhaga, unde
după ce începe să practice scrima şi se vindecă astfel de un început de paralizie al
braţului drept, frecventează asiduu institutul lui Nachtegall. Dar, nu s-a mulţumit
cu simpla practicare a exerciţiilor fizice preluate din lucrările lui Gutsmuths şi
Vieth, ci a început să studieze la modul cel mai serios acest domeniu, în paralel cu
studiile de literatură, filozofie şi istorie pe care le urma la Universitatea din
Copenhaga.
Cei cinci ani petrecuţi în capitala Danemarcei au fost esenţiali pentru
formarea lui ca viitor om de cultură, pentru ambele domenii în care s-a remarcat:
literatura şi educaţia fizică. Sub influenţa curentului neeoumanist, care era în vogă
în acei ani, a devenit adeptul dezvoltării armonioase a omului după idealul
concepţiei elene. Acest ideal îl va transfera ca scop şi gimnasticii suedeze, pe care
a creat-o mai tarziu, îmbogăţindu-l în acelaşi timp cu idealurile vechilor popoare
scandinave.
Întors în Suedia în anul 1804, şi-a început activitatea în domeniul educaţiei
fizice ca profesor de scrimă la Universitatea din Lund. După exemplul maestrului
său danez Nachtegall, în paralel cu această activitate a înfiinţat şi cursuri de
gimanstică, scrimă şi limbi moderne pentru studenţi. Lecţiile cu studenţii care-i
frecventează cursurile îi relevă lipsa unei fundamentări ştiinţificea în predarea
exerciţiilor fizice. Pentru a compensa această lacună, Ling începe să studieze cu
multă seriozitate anatomia, fiziologia şi biomecanica.
Cunoştinţele din acest acest domeniu se adaugă la concepţiile sale deja
formate sub influenţa lucrărilor studiate pană atunci din operele lui Rousseau,
Pestalozzi, Gutsmuths, Vieth şi lecţiile practice efectuate după metodele lui
Nachtegall. Pe măsură ce cunoştinţele teoretice se acumulau, Ling le aplica în
lecţiile sale. Astfel, a început să se contureze sistemul său propriu de educaţie
fizică, cunoscut ca gimnastica suedeză.
În anul 1811, stimulat de realizările sale care i-au adus aprecieri şi elogii, a
încercat înfiinţarea unui institut model de educaţie fizică la Stockholm. Deşi
proiectul său nu s-a bucurat de sprijinul autorităţilor, nu se descurajat. Perseverent
şi ambiţios, în anul 1813, Ling ajunge să fie numit profesor de scrimă la
Academia regală din Karlsburg. În 1814, îşi realizează visul, fiind autorizat să
înfiinţeze şi să conducă Institutul Regal de Gimnastică din Stockhlom.
Animat de un patriotism profund, Ling a dorit prin întreaga sa activitate să
contribuie la regenerarea morală şi fizică a poporului său, să redea suedezilor
vigoarea, sănătatea şi încrederea în sine, iar educaţia fizică era în concepţia sa cel
mai potrivit mijloc de realizarea a acestor scopuri. În ciuda unei sănătăţi destul de
precare, şi-a desfăşurat cu multă dăruire activitatea pană la sfarşitul vieţii. A avut
bucuria, ca înainte de a stinge din viaţă la 63 de ani, munca să-i fie recunscută şi
prin alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze.
Deşi era bine fundamentat ştiinţific şi a fost experimentat în mod practic pe
durata a mulţi ani, sistemul său nu a fost publicat in timpul vieţii sale, ci la un an
după moartea sa, în 1840 într-o lucrare cu titlul "Principii generale ale gimnasticii".
Forma şi conţinutul definitiv al operei sale a fost realizată după cîţiva ani de către
fiul sau, Hjalmar Ling, care a avut misiunea de a sistematiza gimnastica
pedagogică suedeză, reuşind să redea într-o formă completă întreaga concepţie
caracteristică lui P.H.Ling.
Lucrarea poartă denumirea "Fundamentele generale ale gimnasticii" şi este
formată din şase parţi:
- prima parte se referă la legile organismului omenesc;
- a doua parte se ocupă de principiile fundamentale ale Pedagogiei;
- părţile a treia, a patra şi a cincea au ca obiect principiile gimnasticii militare,
medicale şi estetice;
partea a şasea conţine cunoştinţe despre elementele şi mijloacele gimnasticii.
Principiile generale ale sistemului suedez se refereau la modul în care erau
alese exerciţiile fizice:
1. Principiul dezvoltării armonioase, care preciza că exerciţiile trebuie alese
în aşa fel încat să dezvolte armonios toate segmentele şi grupele musculare ale
corpului, iar exersarea să fie simetrică. Apoi, este necesar ca exerciţiile să
folosească mişcări naturale şi să fie verificate în practică ca avand o contribuţie
reală asupra dezvoltării normale sau corectării unor deficienţe.
2. Principiul gradării exerciţiilor, semnifica respectarea intrării progresive în
efort, a trecerii treptate de la un exerciţiu uşor la unul mai greu, de la unul mai
simplu la altul complex, evitandu-se accidentele şi apariţia prea devreme a
oboselii.
3. Principiul preciziei mişcărilor se referea la stabilirea modului de
desfăşurare, de la început pîna la terminarea exerciţiului, toate mişcările din
gimnastica suedeză fiind formate din trei părţi distincte: poziţia iniţială, mişcarea
propriu-zisă şi atitudinea finală.
Principalele subdiviziuni ale gimnasticii suedeze erau:
Gimnastica pedagogică sau educativă, avea ca scop păstrarea sănătăţii,
dezvoltarea normală a organismului şi a unor calităţi de morale. Se adresa tuturor
persoanelor indiferent de vîrsta, sex sau ocupaţie şi se compunea din:
 exerciţii de ordine şi mers;
 exerciţii de gimnastică propriu-zise, împărţite la randul lor în trei categorii:
 mişcări pregătitoare;
 mişcări fundamentale(pentru muşchii dorsali, abdominali şi laterali);
exerciţii de respiraţie; exerciţii de echilibru; extensia coloanei vertebrale; exerciţii
de suspensie şi sărituri)
 mişcări de aplicaţie, cu şi fără arme;
 jocurile, apreciate pentru contribuţia lor la dezvoltarea fizică,
intelectuală şi morală, contestate pentru că puteau genera conflicte.
Gimnastica militară se baza pe gimnastica pedagogică cuprinzand pe langă
celelalte exerciţii practicarea scrimei şi a tirului, precum şi folosirea unor arme în
scopul dezvoltării capacităţii de luptă şi a învingerii adversarului.
Gimnastica medicală şi ortopedică bazată tot pe gimanastica pedagogică,
avea ca scop combaterea unui mare număr de afecţiuni printre care cel musculare,
ale articulaţiilor, organelor abdominale, circulatorii sau ale aparatului respirator,
deviaţii ale coloanei vertebrale, etc. Era completatată prin masaj, pentru care se
indicau următoarele manevre: netezirile, fricţiunile, frămantatul şi tapotamentul.
Gimnastica estetică, era recomandată pentru dezvoltarea proporţională a
corpului şi formarea unei ţinute corecte, fiind completată cu mişcări de dans.
În concepţia lui Ling, exerciţiile erau sistematizate pe criteriul utilităţii lor.
Pentru fiecare mişcare se stabilea dinainte nivelul efortului. La început se executau
exerciţii simple şi accesibile care să permită exersarea analitică, urmand apoi ca ele
să fie combinate, gradul de dificultate şi complexitate crescand progresiv.
Exerciţiile fizice din sistemul suedez se adresau fără restricţie şi persoanelor de sex
feminin.
Ca tehnică, exerciţiile puteau fi executate liber sau la aparate şi cu diferite
obiecte. Dintre acestea erau considerate indispensabile: băncile, scările fixe, calul
de gimnastică şi lada, bastoanele, corzile etc.
 Sistemul de gimnastică pe care l-a edificat Ling, continuat şi dezvoltat de
urmaşii săi, a starnit multe comentarii şi aprecieri la vremea apariţiei sale şi în
deceniile următoare. Fără discuţie, acest sistem s-a remarcat prin caracterul său
ştiinţific şi mai ales prin atenţia acordată influenţării deliberate a marilor funcţiuni
ale organismului şi în special a respiraţiei. Gimnastica suedeză a fost concepută în
aşa fel încat să fie accesibilă oricărei persoane, indiferent de sex, varstă sau
pregătire anterioară, caracteristică care i-a conferit un rol social şi caracterul de
gimnastică "universală".
Criticile care au fost aduse gimnasticii suedeze, mai ales de către francezi şi
germani au vizat caracterul ei adesea artificial, creat de folosirea unor exerciţii
fragmentate, rigide şi uneori statice care descurajau orice impuls de creativitate
din partea executanţilor şi la limitau acestora bucuria mişcării libere.
În ciuda numeroaselor critici sistemul suedez a contribuit la fundamentarea
ştiinţifică a domeniului educaţiei fizice, iar prin caracteristicile sale a determinat
promovarea practicării motivate şi conştiente a exerciţiului fizic de un număr
foarte mare de persoane din Suedia şi din alte ţări europene care l-au preluat
întroducandu-l şi în sistemul şcolar.
Anglia - Secolul al XIX-lea găseşte societatea engleză într-un stadiu
avansat al schimbărilor economice şi politice, dar tradiţionalistă şi conservatoare în
ceea ce priveşte sistemul de educaţie. Şcolile publice, dar mai ales instituţiile
tradiţionale ale vechii nobilimi, (Colegiile de la Eton, Harow şi Rugby fiind cele
mai reprezentative), îşi păstrau modul de organizare şi principiile pedagogice
neschimbate, deja de cateva secole. Idealul educaţional promovat de Locke,
"gentlemenul perfect (sau complet), perfecţionat apoi de Daniel Defoe în
"Robinson Crusoe" prin adăugarea unor trăsături caracteristice deschizătorului de
drumuri, întreprinzător şi neînfricat , se putea atinge numai prin integrarea în
educaţie a practicii constante a exerciţiilor fizice. De aceea, în şcolile engleze 2-3
după amieze pe săptămană erau dedicate acestor activităţi. Se practicau exerciţii
fizice şi jocuri tradiţional englezeşti: tenisul, canotajul, crichetul.
Celebra afirmaţie a Ducelui de Wellington: "Batălia de la Waterloo a fost
castigată pe cîmpurile de joc de la Eton “, subliniază că educaţia fizică era
considerată un factor important în formarea tinerilor englezi.
Dar problemele sistemului englez de educaţie din această perioadă erau
altele: menţinerea disciplinei se realiza prin folosirea unor metode brutale şi tocmai
din acest motiv, ineficiente. Se practica în şcoli acel sistem de sobordonare a
copiilor din clasele mai mici de către elevii din clasele mari: "faggingul", nivelul
de instruire era mediocru, elevii obişnuiau să bea, să joace cărţi, totul denotand a
decădere din punct de vedere moral şi nu numai a tardiţionalului sistem englez de
educaţie.
Doi oameni de cultură s-au implicat în mod deosebit în stoparea acestui
proces: Charles Kigsley şi Thomas Arnold, fiecare dintre ei cu mijloacele
specifice.
Kingsley, preot şi romancier, a scris romane cu caracter moral în care critica
viciile timpului şi prezenta cititorilor săi eroi plini de calităţi doesebite, dintre care
nu lipseau cele fizice. De altfel, Kingsley a promovat în lucrările sale exerciţiile
fizice pe care le considera cel mai bun remediu împotriva obiceiurilor nesănătoase
ale tineretului. Sistemul promovat de el a şi fost denumit "muscular christians"
(creştinism muscular). (Kiriţescu, 1942)
Thomas Arnold (1795-1842), de formaţie preot, cu studii de istorie,
geografie, filosofie la Universitatea din Oxford, a fost mai ales un educator prin
vocaţie. A reuşit prin mijloace specifice activităţii didactice să reformeze sistemul
englez de educaţie, folosind într-o manieră personală exerciţiile fizice şi mai ales
activităţile cu caracter sportiv pentru a forma personalitatea tinerilor în spiritul
"fair-play-ului", concept moral relativ nou, cu rădăcinile în vechiul cod al
cavalerismului medieval.
După hirotonisire, în perioada 1818-1829 Arnold îşi exersează talentul
pedagogic, ocupandu-se de educaţia unor copii în pensiunea sa deschisă în
localitatea Laneham, langă Oxford.
În anul 1929, ocupă prin concurs postul de director (head-master) al
faimosului Colegiu din Rugby. A reuşit să adapteze vechile idealuri educaţionale la
noile realităţi şi să creeze noul tip al "gentlemenului creştin". A realizat acest
lucru, nerenunţand la tradiţiile valoroase ale şcolii engleze, adică educaţia clasică,
pe care a completat-o cu mai multe cunoştinţe de matematică, literatură engleză şi
franceză şi păstrat practica exerciţiilor fizice. A acordat însă o atenţie sporită
educaţiei morale, pe care a încercat să o realizeze nu numai prin mijloace
religioase, ci mai ales prin exemplul său personal şi printr-o apropiere foarte
stransă de elevii săi.
Spre deosebire de alţi pedagogi creatori sau reformatori, Arnold nu a scris
nici o carte de pedagogie sau despre educaţie. De fapt, nici nu avea, formal
vorbind, pregătirea necesară. Activitatea lui a fost eminamente practică, iar
sistemul său s-a format în timp, pe parcursul anilor petrecuţi de el la conducerea
Colegiului din Rugby. Originalitatea metodelor sale au constat de fapt în ceea ce
stătea la baza întregii lui implicări în activitatea fizică pe care o desfăşurau elevii
săi conform programului şcolar, şi anume faptul de a fi folosit sportul ca mijloc de
educaţie. Obişnuinţa de a practica jocurile sportive, de a se întrece în competiţii, de
a se organiza în echipe şi de a participa la competiţii au fost metodele prin care
Arnold îşi pregătea elevii pentru viaţă, ajutandu-i să se poată conduce pe ei înşişi,
să înveţe ce înseamnă solidaritatea, spiritul de echipă, iniţiativa, dar şi ordonea şi
disciplina. Trecand peste conservatorismul obişnuit şi izolarea caracteristică a
şcolilor englezeşti, Arnold a stimulat tineretul studios englez să se organizeze în
asociaţii sportive, pe care să şi le administreze singuri, să organizeze competiţii
şcolare şi studenţeşti.
Disciplinele sportive cele mai răspandite erau cele atletice (alergarea,
săriturile), boxul, canotajul, criketul, tenisul şi mai ales fotbalul, dar şi fratele mai
tanăr al acestui joc, rugby-ul.
Educaţia de tip sportiv s-a răspandit destul de repede în Anglia. După ce la
Colegiul din Rugby s-a încetăţenit sistemul promovat de Arnold, au urmat celelalte
insituţii şcolare de mare tradiţie, care au început să se organizeze din punct de
vedre sportiv prin înfiinţarea unor cluburi şi asociaţii sportive proprii. De fapt
curentul mişcării sportive a cuprins întreaga societate engleză. Cronologic, primul
Club Atletic s-a înfiinţat în anul 1850 la Universitatea din Oxford, urmată al caţiva
ani de Universiatea din Cambridge. În jurul acestei universităţi se realizează şi
prima "federalizare" prin asocierea a unui număr de 17 colegii. În anul 1855 are loc
prima Adunare generală interşcolară, iar în anul 1864 prima dintre faimoasele
întalniri atletice dintre Oxford şi Cambridge, precedate de la fel de cunoscutele
întreceri nautice pe Tamisa dintre echipajele celor două universităţi în anul 1861.
În anul 1866, la Londra se înfiinţează Clubul Atletic de Amatori, destinat
practicării şi organizării de competiţii atletice, care editează şi un ziar propriu,
"The Athlet".
În acest fel, pornind de la concepţia lui Arnold, despre importanţa şi
valoarea sportului ca metodă de educaţie, în Anglia se dezvoltă sportul ca activitate
organizată, iar de aici, ideea de sport, competiţie, antrenament se răspandeşte în
Europa, în lumea anglo-saxonă (Australia, America etc.) şi apoi în întreaga lume.
SISTEMELE EUROPENE DE EDUCAŢIE FIZICĂ
 Sistemul de
Reprezentanţii
Educaţie Fizică Caracteristicile sistemului, idei, principii
sistemului
– ţara -
1. a creat instituţii în care se preda gimnastica după
principiile sale;
2. în 1817 înfiinţează un gimnaziu unde a construit
un portic multifuncţional;
3. metoda sa se baza pe principiul de spontaneitate
conştientă a copilului, acesta trebuie să simtă cum se
mişcă;
Sistemul francez Francesco Amoros
4. dă o definiţie pertinentă gimnasticii din care se
– Franţa 1770-1848 desprind două idei de bază: caracterul psihologic al
exerciţiilor fizice practicate şi caracterul utilitar;
5. consideră necesar în pregătire folosirea unor fişe
fiziologice personale, anticipând metoda individualizării;
exerciţiile de gimnastică sunt împărţite în trei categorii:
gimnastica civilă cu exerciţii elementare şi de aplicaţie,
gimnastica militară, gimnastica medicală.
1. rival al lui Amoros,
2. contribuţie la lansarea gimnasticii feminine;
Sistemul elveţian Henri Clias 3. practicarea exerciţiilor fizice la copiii foarte mici şi
- Elveţia 1782-1845 introducerea exercişiilor în şcoala primară din Franţa (după
înlăturarea lui Amoros);
4. a scris o serie de tratate legate de gimnastică.
Ludwig Jahn 1. numit „părintele gimnasticii”, fondatorul
1778-1852 sistemului german de educaţie fizică;
2. scopul principal urmărit – pregătirea militară a
tineretului în aer liber pe aşa numitele Turnplatz, teren
amenajat cu aparate;
3. gimnastica are un caracter popular;
4. cartea de bază a sistemului lui Jahn - „Die
Deutsche Turnkunst” a apărut în 1816;
Sistemul german 5. creator de noi aparate: Reck – bara fixă şi Barren
- Germania – paralelul.
1. creatorul gimnasticii şcolare;
2. contribuâie în transformarea gimnasticii în
disciplină şcolară;
Adolf Spiess
3. cărţi de referinţă: „Die Lehre der Turnkunst” şi
1810-1858 „Das Turnbuch fur Schuller”;
4. a folosit muzica pentru a imprima cadenţa şi pentru
a lega mişcările dezvoltând simţul pentru frumos.
Franciscus Nachtegall 1. înfiinţează o societate de gimnastică pentru
1777-1847 propagarea educaţiei fizice;
2. în 1799 pune bazele unui institut particular de
educaţie fizică;
3. gimnastica a fost introdusă în Şcoala militară din
Copenhaga;
Sistemul danez -
4. a reuşit redactarea unui decret prin care a introdus
Danemarca gimnastica în toate şcolile;
5. a avut preocupări pentru instruirea şi pregătirea de
specialişti;
6. exerciţiile erau gradate după principiul de la uşor
la greu şi de la simplu la complex.

Per Henrik Ling 1. afost adeptul dezvoltării armonioase a omului după

1776-1839 concepţia elenă;
2. în 1814 înfiinţează şi conduce Institutul Central de
gimnastică din Stockholm;
3. opera lui Ling se concretizează în
” Fundamentele generale ale gimnasticii” care cuprinde
Sistemul suedez -
şase părţi;
Suedia 4. gimnastica suedeză acordă un rol deosebit
respirsţiei;
5. gimnastica suedeză a fost raţională şi analitică;
6. utilizează câteva principii în selecţia exerciţiilor: p.
dezvoltării armonioase, p. selecţiei exerciţiilor , p.
gradării , p. preciziei mişcărilor.
1. realizatorul spiritului sportiv în educaţie;
2. consideră că prin jocuri se dezvoltă spirizul de
solidaritate şi de echipă, de ordine şi disciplină şi respect;
Sistemul englez - Thomas Arnold 3. a introdus caracterul sportiv al întrecerii şi spiritul
 Influenţele sistemelor de educaţie fizică europene asupra SUA

Charles Beck (1798-1866)

A introdus gimnastica ca un program educativ în Northampton, Massachusetts
în 1825 la Şcoala din Round Hill.
Acest lucru a marcat influenţa şcolii germane în SUA
A părăsit Round Hill în 1830, iar şcoala a fost închisă din motive financiare.

Charles Follen (1796-1840)

A pus bazele celui de al doilea gimnazium american şi a intrudus gimnastica
germană la Universitatea Harvard în 1826.
A fost angajat ca profesor de germană.

Francis Lieber (1798/1800-1872 )

El a preluat gimnastica la Boston în 1827.
După 1830 gimnastica decade ca după 1848 să renască
Primul club de turneri a fost creat la Cincinnati în 1848 şi prima American
Sokol în St. Louis in 1865.

Catherine Beecher
n 1828 Catherine Beecher a fondat Seminarul pentru femei Hartford in
Connecticut, care se ocupa de educaţia fizică,, intelectuală şi morala.
Aspectul fizic în şcoli a fost un sistem of calisthenics. Doi ani mai târziu ea s-a
mutat şi a deschis o şcoală similară în Cincinnati, Ohio.

Evoluţia modernă a gimnasticii

Încă de la începutul sec al - XX - lea se cristalizează ramurile moderne ale
gimnasticii din sistemele de gimnastică existente, în mod special gimnastica de
bază şi gimnastica sportivă.
Sistemul suedez a influenţat în mod deosebit activitatea în ţările nordice.
Modificări asupra sistemului suedez le-a adus în mod deosebit: J.G. Thulin şi
Elly Bjiorksten, care adaptează sistemul la specificul feminin.
J.G. Thulin exprimă ideea că exerciţiile gimnastice pe lângă valoare fiziologică
şi etică au şi valoare estetică.
Elly Bjiorksten este adepta ideii că: mişcările corpului exprimă sentimente
interioare, că atitudinile corporale trebuie să fie oglinda vieţii sufleteşti.
Profesoara Elly Bjorksten, de la Institutul de educaţie fizică din Helsinki scria,
în lucrarea sa „Gimnastica pentru femei”: „Pentru ca gimnastica să-şi păstreze în
şcoală locul său, ca o disciplină importantă a educaţiei, ea trebuie să fie inspirată
de preocupări de umanitate şi armonie, să se ferească de idealurile strâmte care nu
iau în consideraţie decât sănătatea fizică şi forţa,... femeia nu este o simplă făptură,
ci o fiinţă spirituală care posedă o viaţă sufletească interioară”. Ea susţinea că
mişcările de dans exprimă sentimente, produc atitudini frumoase, plastice, eleganţă
şi graţie atât de necesare vieţii feminine.

• Gimnastica individuală:
- Gimnastica de casă – culturistă, iniţiatorul ei francezul Triat, adepţi ai
acestui sistem în Anglia, Durchaler şi în America de Sandow.
- Gimnastica de înviorare
• Gimnastica de masă, reprezentată de
- Miroslav Tyrs -Cehia, P.F.Lesgaft- scoala rusă.
Miroslav Tyrs
Intemeietorul sistemului de gimnastică al sokolilor;
A exclus exerciţiile nespectaculoase şi le-a împărţit în 4 grupe:
1. Exerciţii fără aparate, exerciţii libere,
2. Ex . cu obiecte portative: bastoane, haltere, măciuci iar fetele cu
panglici, eşarfe, coroniţe.
3. Exerciţii pe aparate, cu aparate;
4. Exerciţii în grup – piramide, jocuri de gimnastică.

P. F . Lesgaft (1837-1909)
biolog, anatomist, educationalist and reformator social — a fost fondatorul
ştiinţific al sistemului de educaţie fizică al Rusiei ţariste.

Particularităţi:
- Scopul instrucţiei – dezvoltare fizică armonioasă, dezvoltarea multilaterală a
personalităţii;
- Alegerea mijloacelor educaţiei fizice să se facă după sarcinile anatomice ale
organismului uman;
- Să se ţină cont de particularităţile de vârstă;
- Să se respecte principiul gradării şi al succesiunii;
- Exerciţiile să fie naturale, luate din viaţa de zi cu zi;
- Educaţia fizică să fie legată de cea inelectuală şi morală.

În educaţia fizică modernă, omul era privit sub toate laturile sale (fizic,
intelectual, moral şi afectiv), aceste aspecte au determinat iniţierea unor şcoli de
gimnastică ce se bazau pe obţinerea unei dezvoltări fizice de calitate pe fundament
estetic.
În centrul acestor preocupări era femeia.
Prin educaţia fizică feminină s-a ivit ideea valorilor psihice şi estetice ale
mişcărilor.
 Gimnastica artistică şi de expresie s-a dezvoltat în special în Germania şi
America dar îşi are originile în Franţa având ca reprezentantă pe Irene Popard.
Contribuţii la progresul gimnasticii au adus şi:
Francois Delsarte (1811-1871)
Exprimarea artistică prin mişcare folosind diferite grupe musculare;
Mişcări sistematizate în 3 grupe: incordare, relaxare, respiraţie
Ideile lui au fost preluate de:
Genevieve Stebbins şi Bess Mensendieck.
Emile Jaques Delcrose (1865-1950)
Dominaţia muzicii asupra mişcării;
De la el provie denumirea de “ ritmică”;
A legat ritmul muzical de ritmul mişcării;
A separat gimnastica masculină de cea feminină.
Rudolf Bode (1881-1858), Isadora Duncan (1876-1927), Rudolf von Laban
(1879-1958), Mary Wigman (1888).