C1

ISTORICUL GIMNASTICII PE PLAN MONDIAL ŞI NAŢIONAL

Gimnastica în Antichitate

Egiptul antic.

Egiptenii au creat o cultură şi o civilizaţie impunătoare încă din mileniul IV î.e.n.

Picturile murale şi bazoreliefurile de la Ptah-Hotep atestă preocupările egiptenilor pentru

educaţia fizică. Celebrele fresce de la Beni Hassan reprezintă o multitudine de mişcări cu caracter sportiv
din gimnastică, atletism, sporturi de luptă, fiind cel mai elocvent ce atestă nivelul atins de conceptul de
educaţie fizică.

India antică.

Poemul Vedele reprezintă Cartea sfântă a hinduşilor, în care se găsesc instrucţiuni pentru viaţa
de toate zilele şi preocupări pentru educaţia fizică. Exerciţiile fizice s-au constituit într-un sistem naţional
de educaţie fizică denumit Pranayama. Mai târziu apare sistemul Yoga, bazat pe poziţii prelungite,
suspendarea respiraţiei şi meditaţie. Yoga este unirea cu sine, reprezentând drumul spre autoeducaţie.

China antică.

Filozoful chinez Confucius (551-479 î.e.n.) a subliniat pentru prima dată importanţa exerciţiilor
fizice, pe care le-a inclus în cele şase „ arte liberale” care stau la baza educaţiei: muzica, ceremonialul,
caligrafia, scrima, aritmetica şi arta de a conduce carul. Mai târziu, medicul Kong-Fu, preluând o parte
din exerciţiile respective, a creat un sistem de educaţie fizică medicală ce a fost introdus în ritualul
religios. Acest sistem se baza pe exerciţii de respiraţie, întindere şi relaxare. Exerciţiile respiratorii se
executau din diferite poziţii: stând, culcat, pe genunchi.

Grecia antică.

Grecii au acordat cea mai mare importanţă exerciţiilor fizice ca parte integrantă a educaţiei,
sistemul educativ creat de ei având ca obiectiv dezvoltarea trupului şi a minţii.
 Grecii au creat cuvântul gimnastica, pentru a desemna cu un nume generic totalitatea
exerciţiilor fizice practicate cu scopul de a contribui la întreţinerea s ă n ă tăţii, la înt ărirea corpului şi la
înfrumuseţarea vieţii spirituale” (Kiri ţescu, C., 1964).

Concep ţia greac ă cu privire la exerci ţiile fizice a evoluat în trei direc ţii:

• igienică;

• militar ă;

• armonioas ă.

Concepţia igienică.

Reprezentan ţii acestei concep ţii au fost medicii, care au scos în evidenţă importan ţa exerci
ţiilor fizice, în general şi a gimnasticii, în special, pentru îngrijirea s ă n ă tăţii.

Reprezentan ţii ei au fost : Herodikos din Selimbria, care a creat normele de practicare a
gimnasticii igienice şi terapeutice (includea şi masajul asociat cu regimul alimentar): Hipocrate, care a
descris în lucr ările sale ac ţiunea binefă c ătoare ale exerci ţiilor de gimnastic ă şi a masajelor ;

Galen considera gimnastica un mijloc de p ăstrare a s ă n ă tăţii, iar Antilus este considerat adev
ăratul p ărinte al gimnasticii terapeutice.

Concepţia militară.

Reprezentan ţii acestei concep ţii au fost spartanii, care practicau exerci ţiile fizice dure în
vederea preg ătirii pentru r ăzboi. Astfel, nu lipseau alerg ările, lupta, aruncarea cu discul şi suli ţa, jocul
cu mingea şi dansul. Elemente morale, emo ţionale şi intelectuale nu g ăsim în aceast ă practic ă intens
ă, dar limitat ă a exerci ţiilor fizice.

Concepţia idealului armonic

Apar ţine educa ţiei fizice din Atena, cetate a Greciei antice. Pentru atenieni, fiin ţa uman ă
perfect ă reprezenta idealul de viaţă, ideal concretizat în formula Kalos kai agatos (frumos şi bun).
Atingerea perfec ţiunii era idealul de viaţă al atenienilor, idealul armonic la care se putea ajunge printr-o
dezvoltare armonioas ă, s ă n ătate trupeasc ă, b ărbăţie, putere, dib ăcie.

Educa ţia va fi dominat ă de cultul frumosului, de necesitatea armoniei dintre form ă şi con ţinut,
dintre dezvoltarea fizic ă şi cea psihic ă a tân ărului. Unul dintre exponen ţii de seam ă ai acestei concep
ţii a fost Platon (437-347 î.e.n.), care a afirmat c ă, dup ă muzic ă, omul are nevoie de gimnastic ă prin
care se educ ă curajul pentru a se forma unitar în plan intelectual, moral, estetic şi fizic.

Concep ţia idealului armonic este sus ţinut ă şi de Aristotel (384-322 î.e.n.), cel mai mare
gânditor al Antichităţii, savant, filosof, pedagog. El includea, în educa ţia tineretului, gimnastica,
gramatica, muzica şi desenul afirmând: „ Corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea
ra ţiunii” Grecii şi-au format o concep ţie asupra exerci ţiilor fizice, creând o terminologie proprie,
precum şi termenul de gimnastic ă (gymnos înseamn ă gol, deoarece practicau exerci ţiile fizice fă r ă
îmbr ă c ăminte în gimnazii şi palestre). Astfel, gimnastica va cunoa şte dimensiuni noi; împreun ă cu
celelalte arte, ea va constitui un sistem educativ format din gimnastica propriu-zis ă, agonistica şi
orchestica.

Gimnastica în Evul Mediu Evul Mediu

Este caracterizat prin doctrine religioase, care consideră „păcat” orice preocupare pentru
sănătatea şi frumuseţea trupească, exerciţiile fizice fiind excluse din arsenalul educaţiei. Astfel,
Renaşterea apare ca o etapă de tranziţie determinată de condiţiile economice obiective ale epocii, fiind
un fenomen istoric complex ( secolul al XIV-lea). Conţinutul epocii poartă numele de umanism, deoarece
pune în valoare omul, personalitatea umană.

-Pedagogii umanişti fixează un ţel nou educaţiei, cel al formării omului complet. Reprezentative
sunt lucrările Ars gymnastica, scrisă de Mercurialis Hieronymus (1596), în care acesta defineşte
gimnastica drept arta ce cuprinde efectele tuturor exerciţiilor corporale care sunt bune nu numai pentru
bolnavi ci şi pentru cei sănătoşi, şi Trei dialoguri despre exerciţiul săriturilor şi voltijelor în aer a lui
Archangelo Tuccaro (1599).

Gimnastica în epoca modernă Secolul al XVII-lea

-este considerat secolul realismului, iar secolul al XVIII-lea cel al raţionalismului, iar printre
personalităţile de frunte ale acestui val de pedagogi enumerăm: Jan Amos Komenski (1592-1670) cel mai
mare gânditor al secolului al XVII-lea (de origine ceh), a adoptat ideea „ Un spirit sănătos nu poate exista
decât într-un corp sănătos” , considerând valoarea fizică a omului nu ca un scop final, ci ca o condiţie a
valorii lui sociale, ce permite ca omul să fie util societăţii. Plecând de la principiul că şcoala trebuie să
aibă grijă şi de sănătatea copilului, el a preconizat amenajarea de terenuri pe lângă şcoli, pe care să se
practice exerciţii şi jocuri. În programul şcolar al elevului, 8 ore pe zi erau consacrate învăţăturii, 8 ore
somnului, iar 8 ore exerciţiilor fizice, îngrijirilor igienice şi mesei.

-John Locke (1632-1704), filosof şi medic englez, susţine că, aptitudinile existente se fortificã cu
ajutorul exerciţiului, practica perfecţionând talentul. În opera sa pedagogică, Câteva cugetări asupra
educaţiei copiilor, analizează educaţia fizică, morală şi intelectuală a copiilor din clasele dominante,
caracterul de clasă al concepţiei lui Locke despre educaţie fiind evident, iar formarea „gentlemanului”
concretizând acest lucru a constituit idealul său educaţional. Ideile lui J.Locke l-au inspirat pe
J.J.Rousseau (1712-1778), omul cel mai reprezentativ al secolului al XVIII-lea în materie de educaţie.
Principiul educaţiei sale era „ întoarcerea la natură”, Locke susţinând că natura l-a creat pe om bun, dar
societatea l-a stricat. Opera de bază a lu Rousseau este Emil ou de l' education (Emil sau despre
educaţie) şi a apărut în anul

-1762 1.3.4. Întemeietorii de şcoli Johann Bernhard Basedow (1723-1790) întemeiază şcoala
filantropistă de la Dessau, în anul 1774, în care pune accent pe educaţia fizică, luând ca mijloc de bază
gimnastica greacă. 13 Concep ţia sa privind formarea viitorilor cetăţeni este militar ă. El aplic ă o metod
ă liber ă de educa ţie, şi anume „Copiii trebuie s ă înve ţe, jucându-se” .

-Salzmann Christian Gotthilf (1744-1811) a acordat o aten ţie deosebit ă educa ţiei corporale,
programul s ău de educa ţie fizic ă bazându-se pe ideea c ă natura înt ăre şte omul, iar exerci ţiile
utilizate cuprindeau: alerg ări, s ărituri, balans ări, voltije, jocuri, c ă l ărie, înot.

-Johann Cristoph Guts-Muths (1759-1839), profesor de gimnastic ă, a experimentat 8 ani

efectele exerci ţiilor fizice în şcoala în care profesa. În anul 1793 public ă Gimnastik fur die jugend
(Gimnastica pentru tineret), oper ă de mare valoare pedagogic ă, ce constituie cea dintâi carte modern ă
de educa ţie fizic ă din lume prin profunzimea gândirii, bogăţia document ării, juste ţea observa ţiei şi
claritatea expunerii. Gerhard Ulrich Anton Vieth (1763-1836) a pus la baza educa ţiei fizice şi a practic
ării gimnasticii anatomia şi fiziologia uman ă, sus ţinând c ă „ profesorul de gimnastic ă trebuie s ă
cunoasc ă ma şina care-i este încredin ţat ă” . Tratând mecanica mi ş c ărilor, el le clasific ă dup ă
diviziunile anatomice, în mi ş c ări ale corpului, trunchiului, membrelor superioare, inferioare.

-Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1826), pedagog elve ţian, a c ăutat, prin concep ţiile sale, s ă
ajute masele populare s ărace, creând, pentru ele, un învăţământ popular, la baza c ăruia s ă stea o
educa ţie moral ă caracterizat ă prin iubire activ ă faţă de om. Pestalozzi a acordat o aten ţie deosebit ă
educa ţiei fizice şi modului ei de predare în şcoal ă, având la baz ă principiul s ău fundamental, intui ţia.

-Exerci ţiile fizice (gimnastice) se executau în colectiv, metodic, începând cu exerci ţii simple şi
cunoscute, dezvoltându-le apoi treptat şi sistematic. Pestalozzi este întemeietorul exerci ţiilor libere,
care se executau în cerc, în jurul profesorului, dup ă comand ă şi într-o ţinut ă comod ă şi constau din mi
ş c ări cu capul, trunchiul, bra ţele şi picioarele şi din combina ţia lor.

1.3.5. Creatorii de sisteme

Creatorii de sisteme pedagogice în educa ţia fizic ă au ap ărut în acela şi timp în mai multe ţări:

• în Franţa – Amoros;

• în Germania – Jahn;

• în Suedia – Ling;

• în Anglia – Arnold.

Sistemul francez

Don Francesco Amoros Y.Ondeano (1770-1848) s-a n ăscut la Valencia şi a devenit cetăţean francez,
prin naturalizare, în anul 1816. Amoros a fost un pedagog teoretic şi practic în egal ă m ăsur ă, creând o
serie de institu ţii în care se preda gimnastica dup ă principiile sale, tip ărind numeroase c ă r ţi în care şi-
a fixat sistemul şi metoda pedagogic ă. Dintre acestea, se remarc ă Manualul practic al exerciţiilor
corporale şi al jocurilor celor mai potrivite pentru înt ărirea corpului şi a membrelor; Manualul de educa
ţie de 14 gimnastică şi morală;

Noul manual complet de educaţie fizică, gimnastică şi morală, care este un atlas. Tendinţa
autorului a fost să sporească potenţialul fizic, intelectual şi moral al cetăţenilor francezi, Amoros fiind
considerat creatorul şi şeful şcolii franceze de educaţie fizică. El şi-a constituit întreg sistemul bazându-se
pe legile biologice, dar şi ţinând cont de condiţiile în care trăiesc cei pentru care le-a elaborat. În
concepţia lui Amoros, gimnastica are un ţel multilateral: fizic, psihic, social etc.

El a fost cel care a sistematizat exerciţiile fizice şi a fundamentat ştiinţific sistemul de educaţie
fizică. Amoros împarte exerciţiile în trei mari categorii:

I. Gimnastica civilă;
II. . Gimnastica militară.

III. Gimnastica medicală.

Gimnastica civilă este adevărata gimnastică educativă. Ea cuprinde două feluri de exerciţii:

a) elementare;

b) de aplicaţie – se execută cu ajutorul aparatelor.

Exerciţiile de aplicaţie constituie gimnastica cu aparate, capitolul cel mai criticat de contemporanii
săi. Amoros este inventatorul porticului şi al piramidelor vii folosite în spectacole. Gimnastica cu aparate
a constituit marea „vină” ce i se impută lui Amoros, deoarece punea accent pe gimnastica brahială, dând
braţelor un rol nenatural şi exagerat. Dintre elevii lui Amoros, cel mai activ a fost Napoleom Laisne, care
a înlocuit cântecul cu numărătoarea, pentru a puncta mişcările. Emul şi adversar al lui Amoros, Clias are
marele merit de a fi pus bazele gimnasticii copilăriei, cât şi ale gimnasticii feminine.

Sistemul german

Progresele economice realizate către sfârşitul secolului al XVIII-lea au marcat evoluţia Germaniei în
toate domeniile. Întemeietorul şcolii germane de educaţie fizică a fost Friedrich Ludwig Jahn (1778-
1852), părintele gimnasticii. Sistemul creat de el a fost o gimnastică ce servea ca mijloc de pregătire
militară. Activitatea sa în domeniul educaţiei prin gimnastică a început în 1810, când, rupând tradiţia
gimnasticii şcolare, Jahn a adoptat o metodă proprie şi originală: ieşea cu elevii săi afară din oraş, la
câmp, la pădure, ca să facă exerciţii în aer liber; astfel a fost organizat primul teren de exerciţii
gimnastice lângă Berlin, numit Turnaplatz.

Deşi gimnastica lui se adresa elementelor din afara şcolii, totuşi ea a pătruns şi în învăţământ.
Cartea de bază a sistemului său este Arta gimnasticii germane. Numeroşi sunt cei care au adus critici
sistemului creat de Jahn. Astfel, contemporanii săi nu au fost de acord cu metodica exerciţiilor folosite,
deoarece Jahn a subordonat interesul pedagogic, unui scop practic, creând, prin exerciţiile sale violente,
o gimnastică de forţă proprie adulţilor, neglijându-i pe cei slabi. Dar Jahn a avut şi merite: – a mutat
exerciţiile fizice în plină natură; – a dezvoltat gustul pentru cunoaşterea frumuseţilor morale, fiind un
precursor al stilismului; 15 – a men ţinut şi propagat ideea folosirii jocului, a exerci ţiilor, a cântecului, a
veseliei, a sociabilităţii. Contemporan cu Jahn a fost Adolf Spiess (1810-1858), creatorul ş i organizatorul
gimnasticii şcolare germane. Gândirea pedagogic ă a lui Spiess a fost cristalizat ă în cele dou ă opere ale
sale: Teoria gimnasticii şi Gimnastica pentru şcolari.

Sistemul suedez

Creatorul gimnasticii suedeze, Per Henrik Ling (1776-1839), a avut ca izvor de inspira ţie şcoala
danez ă a profesorului Nachtegall, cel care a stabilit gradarea exerci ţiilor, de la cele u şoare, la cele grele
şi de la cele simple, la cele complexe, cel care a introdus gimnastica în toate şcolile, unităţile militare şi
asocia ţiile populare. În anul 1814, Ling înfiin ţeaz ă Institutul Central de Gimnastic ă din Stockholm.
Sistemul lui Ling este reluat de discipolii s ăi, iar opera sa Fundamentele generale ale gimnasticii a ap
ărut dup ă moartea autorului ei, fiind redactat ă de fiul s ău, Hjalmar Ling, care a introdus diverse note,
documente şi aforisme g ăsite printre hârtiile tat ălui s ău, sistematizând exerci ţiile, principiile şi
metodele astfel:

1) legile organismului omenesc;

2) principii fundamentale de pedagogie;

3) principiile gimnasticii militare;

4) principiile gimnasticii medicale;

5) principiile gimnasticii estetice;

6) elemente şi mijloace ale gimnasticii.

În realizarea conceptelor sale, Ling pleac ă de la om, de la omul anatomic şi fiziologic, ajungând apoi
la exerci ţiu. Acest lucru îl deosebe şte pe Ling de predecesorii s ăi, care plecau de la exerci ţiul în sine,
considerându-l o necesitate fiziologic ă şi c ăutând s ă-l aplice omului normal. Gimnastica lui Ling con
ţine mi ş c ări care se bazeaz ă pe criteriul utilităţii, mi şcarea fiind eminamente analitic ă, iar coloana
vertebral ă este considerat ă organul cel mai de seam ă al mi ş c ărilor omului, axa de sprijin a tuturor
pârghiilor corpului. Principala func ţie asupra c ăreia şi-a îndreptat aten ţia a fost respira ţia, Ling
acordând importanţă mu şchilor dorsali şi ai centurii abdominale. Sistemul lui Ling a inaugurat era
fiziologic ă în educa ţia fizic ă, fiind considerat o metod ă de educa ţie ştiin ţific ă, deoarece exerci ţiile au
fost adaptate structurilor anatomice şi func ţiilor corpului uman, satisfăcând trebuin ţele strict
determinate ale organismului. Sistemul suedez a făcut epoc ă, generalizându-se în propor ţii fă r ă
precedent în mediul şcolar, supravie ţuind în Europa pân ă dincolo de jum ătatea secolului al XX-lea ; în
România, a fost înlocuit în anul 1948 cu gimnastica sportiv ă a lui Jahn.

Sistemul englez

Realizatorul spiritului sportiv în educa ţia englez ă a fost Thomas Arnold (1795-1842). Originalitatea
sistemului const ă în faptul c ă a folosit mijloace fizice pentru a realiza scopuri morale. Educa ţia fizic ă a
lui Arnold nu este nici gimnastica de forţă a lui Jahn, nici gimnastica analitic ă a lui Lin g, nici gimnastica
lui Amoros, 16 ci o educaţie prin sport, pe care a realizat-o prin practicarea jocurilor sportive, ceea ce a
dus la dezvoltarea acelei trăsături de caracter moral numită de englezi fair-play. Arnold consideră că
jocurile de întrecere influenţează puternic şi deopotrivă atât fizicul tânărului, cât şi trăsăturile de
caracter (voinţă, perseverenţă, iniţiativă, stăpânire de sine). În epoca ce a urmat reformei lui Arnold,
educaţia fizică în Anglia a continuat să se dezvolte pe diferite căi. Au fost înfiinţate, încă din 1850,
cluburile sportive, care devin din ce în ce mai numeroase şi mai active, dezvoltând sportivismul, bazat pe
tradiţiile engleze.

În 1861, Hertbert Spencer (1820-1903) publica lucrarea Despre educaţia intelectuală, morală şi
fizică, considerând educaţia fizică temelia oricărei educaţii. În Rusia un rol important în dezvoltarea
educaţiei fizice l-a avut fiziologul P.F.Leshaft (1837-1909), care a militat pentru crearea unui sistem de
educaţie fizică fundamentat din punct de vedere ştiinţific.

Gimnastica în secolul al XX-lea

Reprezentanţii de seamă ai gimnasticii secolului XX au delimitat importanţa şi valoarea sistemelor

vechi, formulând o concepţie nouă asupra gimnasticii.

Dintre toate sistemele, cele ale lui Ling şi Jahn au avut o largă răspândire în lume, generând şcoli,
instituţii, activităţii competitive, dar peste ele, cu o reuşită totală, care va cuprinde întreg mapamodul,
va fi sistemul jocurilor, al întrecerilor creat de Arnold în Anglia; acesta este germenele sportului, ce va
deveni către sfârşitul secolului al XX-lea una dintre cele mai răspândite, îndrăgite şi practicate activităţi
din lume. De asemenea, specialiştii au explicat şi aşezat termenii de gimnastică şi educaţie fizică la locul
cuvenit.

Termenul de gimnastică, folosit atâta vreme în înţelesul de educaţie fizică, a fost înlocuit, oficial, în
anul 1910, prin Regulamentul francez de educaţie fizică. Astfel, pentru prima dată, termenul de educaţie
fizică îl înlocuieşte pe cel de gimnastică, stabilindu-se totodată şi conţinutul fiecărui termen. Sfârşitul
secolului al XIX–lea a fost marcat de crearea primelor federaţii naţionale de gimnastică:

• 1832 – Federaţia elveţiană

• 1860 – Federaţia germane

• 1865 – Federaţia poloneză

• 1868 – Federaţia olandeză

• 1869 – Federaţia italiană

• 1873 – Federaţia franceză

• 1885 – Federaţia ungară

 • 1906 – Federaţia română Federaţia Internaţională de Gimnastică ( FIG) a fost creată în anul 1881.

17 1.3.7. Gimnastica în România Începuturile gimnasticii în şcolile române şti dateaz ă din timpul
domniei lui Alexandru Ipsilante Vod ă, în anul 1776, când aceasta se preda în şcoala domneasc ă de la Sf.
Sava. În cursul procesului de organizare a învăţământului, au ap ărut preocup ări pentru introducerea în
şcoli a educa ţiei fizice.

Un pas hot ărâtor l-a reprezentat Legea instruc ţiei din 1864 (art.113) – de pe vremea lui A.I.Cuza,
care a introdus ca învăţături obligatorii în liceu, gimnastica şi muzica, dar, din lips ă de personal,
predarea gimnasticii a r ămas mult ă vreme întâmpl ătoare. A fost perioada eroic ă a educa ţiei fizice din
România.

Cu Gh.Moceanu (1831-1909), începe o nou ă etap ă a organiz ării învăţământului gimnasticii în

şcoal ă şi armat ă, a preg ătirii de profesori, a înfiinţării de societăţi, Moceanu fiind considerat pe drept
cuvânt p ărintele educa ţiei fizice române şti. Dar, adev ăratul organizator al educa ţiei fizice şcolare a
fost Spiru Haret, care s-a aflat de trei ori în fruntea Departamentului Instruc ţiei (aproximativ 10 ani).
Semnalul a fost dat de reforma învăţământului primar şi normal-primar din anul 1893, când s-a introdus
gimnastica în şcolile primare, s-au alc ătuit programe, regulamente, instruc ţiuni metodice, manuale;
Spiru Haret a fost preocupat de organizarea şi îmbun ă tăţirea gimnasticii sub toate formele ei. El a
stabilit obligativitatea de fapt a gimnasticii în şcoal ă, desp ă r ţind-o de instruc ţia militar ă şi atribuindu-i
o or ă pe s ăpt ămân ă pentru fiecare clas ă.

În anul 1922, s-a înfiin ţat Institutul Na ţional de Educa ţie Fizic ă din Bucure şti, pentru preg ătirea
cadrelor didactice de specialitate, care de-a lungul timpului şi-a schimbat denumirea de mai multe ori.
Şcoala româneasc ă de gimnastic ă s-a făcut remarcat ă înc ă de la primele apari ţii în competi ţiile
interna ţionale de mare anvergur ă (J.O. de la Melbourne (1956) şi Roma (1960) – locul III pe echipe la
fete).

În anul 1956 se organizeaz ă Campionatele Interna ţionale de gimnastic ă ale României, aceast ă
competi ţie fiind considerat ă cel mai vechi turneu individual din lume;

în 1957, la Bucure şti, are loc prima edi ţie ale C.E. de gimnastic ă feminin ă. Dup ă o perioad ă de
reorganizare şi reorientare a activităţii de gimnastic ă, încep s ă se arate roadele prin cucerirea a
numeroase medalii de aur, argint şi bronz la C.M., J.O. şi C.E.

Astfel, în 1974, Dan Grecu cucere şte prima medalie de aur (inele) a gimnasticii române şti la
Campionatele Mondiale de la Varna.

Gimnasta Nadia Com ăneci este cea care a deschis o er ă nou ă în gimnastica mondial ă, devenind o
figur ă legendar ă a secolului al XX-lea prin performan ţele sale fă r ă precedent, fiind prima gimnast ă
care a ob ţinut nota 10 în concurs. La 14 ani, a fost campioan ă olimpic ă absolut ă la Olimpiada de la
Montreal. De 3 ori consecutiv, a fost campioana absolut ă a Europei (1975, 1977, 1979), câ ştigând şi alte
numeroase medalii de aur, argint şi bronz în concursurile din cadrul J.O., în Campionatele Mondiale şi
Campionatele Europene la care a participat, fiind desemnat ă de forurile interna ţionale cea mai mare
sportiv ă a secolului al XX-lea.

Urmaşele Nadiei Comăneci:

 Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Aurelia Dobre, Cristina Bontaş, Lavinia Miloşevici, Gina Gogean,
Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan, Cătălina Ponor

Urmaşii lui Dan Grecu :

Marius Gherman, Marius Urzică, Dan Burincă, Ioan Suciu, Dan Potra, Răzvan Şelariu, Alin Jivan,

Flavius Koczi, Marian Drăgulescu

-ei au câştigat în ultimii 25 de ani numeroase titluri şi medalii olimpice, mondiale şi europene,
situând România pe primul loc în ierarhia internaţională.

De menţionat faptul că echipa feminină de gimnastică a cucerit de cinci ori consecutiv titlul mondial în
concursul pe echipe (Dormund – 1993, Sabae – 1995, Lausanne – 1997, Tianjin – 1999, Gent – 2001).
Palmaresul gimnasticii româneşti este impresionant: 66 de medalii la Jocurile Olimpice dintre care 23 de
aur, 115 medalii la Campionatele Mondiale dintre care 43 de aur, 153 de medalii la Campionatele
Europene dintre care 56 de aur. Din totalul medaliilor, de 334, gimnaştii au cucerit 71, iar 263 de medalii
au revenit gimnastelor.

Rezultatele deosebite obţinute în marea performanţă demonstrează existenţa unui sistem şi a

unei şcoli de gimnastică românească, ce a creat o tradiţie şi se bucură de o recunoaştere unanimă pe
plan mondial.

Gimnastica în sistemul de educaţie fizică şi sportivă din România

Ca ramură sportivă, gimnastica dispune de un conţinut foarte bogat de mijloace care îi conferă
statutul de disciplină de bază a sistemului de educaţie fizică şi sportivă, dispunând de o teorie şi o
metodică proprie de predare, de mijloace şi forme specifice de organizare, bazându-se pe datele
ştiinţelor conexe (anatomie, fiziologie, biomecanică, biochimie, psihologie, pedagogie).

Prin natura exerciţiilor pe care le cuprinde, gimnastica se adresează şi este accesibilă tuturor
vârstelor (având efecte deosebite în sfera somatică, fiziologică, psihică şi motrică), dar şi celor cu calităţi
deosebite, cu condiţia ca practicarea exerciţiilor de gimnastică să se facă organizat, continuu şi corect.
Abordarea sistemică a studiului acestei discipline ne permite să punem în evidenţă atât obiectivele,
caracteristicile şi efectele gimnasticii cât şi mijloacele şi ramurile ce o constituie.

În cadrul sistemului de educaţie fizică şi sportivă din ţara noastră, gimnastica se regăseşte în: a)
Învăţământul de toate gradele – este cuprinsă în planurile de învăţământ, bazându-se pe programe de
instruire ascendente, pe clase şi ani de studii: – preşcolar – primar – preuniversitar – profesional –
special – superior 19 b) Activităţi necuprinse în planul de învăţământ: – gimnastica zilnică; – gimnastica
de înviorare; – momentul de educaţie fizică c) Activităţi de timp liber: – necompetiţionale „Sportul
pentru toţi” (serbări şcolare, tabere de vacanţă, activităţi turistice, drumeţii, excursii); – competiţionale
(campionatul şcolii, cupe tradiţionale). d) Activitatea sportivă de performanţă: – în şcoli şi licee cu clase
speciale; – în cluburi şi asociaţii sportive.
 Mijloacele gimnasticii

Mijloacele gimnasticii, care alcătuiesc de fapt conţinutul acesteia au evoluat permanent, fiind
sistematizate în mai multe grupe de exerciţii ce au dat naştere diferitelor ramuri sportive (gimnastica
artistică, gimnastica ritmică, gimnastica acrobatică):

• Exerciţii de organizare şi ordine;

• Exerciţii de dezvoltare fizică generală;

• Exerciţii aplicative;

• Sărituri;

• Exerciţii acrobatice;

• Exerciţii artistice;

• Exerciţii la aparate de gimnastică.

Exerciţiile de organizare şi ordine cuprind: a) acţiuni pe şi de pe loc; b) acţiuni din deplasare; c)

alcătuiri şi schimbări de formaţii.

Exerciţiile de dezvoltare fizică generală cuprind:

a) exerciţii libere

b) exerciţii cu partener

c) exerciţii cu obiecte portative (bastoane, mingi medicinale, de cauciuc, cercuri, corzi, eşarfe,
măciuci, extensoare);

d) exerciţii la, cu, peste, pe aparate specifice gimnasticii de bază (bănci, scară fixă) şi aparate
speciale pentru gimnastica de performanţă (helcometru, banca cu cărucior rulant, banca curbată,
scripeţi cu autorezistenţă).

Exerciţiile aplicative

Această denumire corespunde tuturor mişcărilor necesare în viaţa cotidiană, folosite atât pentru
formarea deprinderilor motrice de bază, cât şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice. Didactic, ele au
fost împărţite astfel:

a) deprinderi motrice aplicativ-utilitare:

• târâre;

• căţărare;

• ridicare şi transport de obiecte şi partener;

• escaladare.

b) deprinderi motrice de bază;

• mers;

• alergare;

• aruncare – prindere;

• sărituri.

c) parcursuri aplicative

Săriturile

sunt împărţite în două grupe:

• libere;

• cu sprijin.

Din prima grupă fac parte: săriturile în adâncime, în lungime, în înălţime, prin fereastră, la
trambulina elastică, la plasa elastică, cu coardă. Ele pot fi executate pe loc şi cu elan, înainte, înapoi,
lateral. Săriturile din a doua grupă au fost sistematizate în funcţie de natura zborului: directe, laterale,
prin răsturnare şi sunt executate la capră, cal, lada de gimnastică, masa pentru sărituri.

Exerciţiile acrobatice cuprind mişcări complexe ce prezintă un grad mare de spectaculozitate

rezultată din execuţia elementelor cu amplitudine, eleganţă, precizie, dezvoltând coordonarea generală
şi orientarea în spaţiu, fiind accesibile doar celor dotaţi din punct de vedere motric. Exerciţiile folosite au
caracter static şi dinamic, sunt executate individual, în doi, în grup, cu şi fără aparate speciale (roată,
basculă, plasă, trambulină).

Exerciţiile artistice se caracterizează prin dinamism, ritmicitate, spectaculozitate, concordanţă cu

muzica şi cuprind: variaţii de paşi de dans, sărituri artistice, piruete, valuri, elemente de echilibru
executate cu sau fără obiecte portative (cerc, minge, panglică, măciuci), cultivând frumuseţea,
expresivitatea, îndemânarea specifică, educaţia muzicală şi estetică. Evoluţia acestor exerciţii a dus la
apariţia unor ramuri noi competiţionale: gimnastica ritmică şi sportul aerobic.

Exerciţiile la aparate de gimnastică cuprind: poziţii mişcări de forţă şi de balans cu diferite structuri
dinamice neobişnuite, executate cu o tehnică precisă şi cu un grad de dificultate sporit. Ele au evoluat
rapid prin îmbunătăţirea continuă a bazei materiale şi se caracterizează prin legări şi combinări specifice
probelor de concurs din gimnastica artistică.