Curs 5 – Istoria EFS

Pedagogia realistă a secolului al XVII-lea

1. Filosofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor fizice moderne

Acest secol se numeşte secolul realismului; personalităţile de frunte ale

acestui val de pedagogi realişti sunt A.Komenski şi John Locke. Ideologul lor este
filosoful englez Fr. Bacon, care, în lucrarea sa Novum Organum, susţine idea că
„omul este sevitorul şi interpretul naturii", că „natura nu se studiază din cărţi şi
prin silogisme, ci prin observaţii directe". El este şi partizanul practicării
exerciţiilor fizice, ca unic mod de combatere a vieţii sedentare, idee care în
simplitatea ei va influenţa pe educatorii renumiţi ai secolului al XVII-lea.
A.Komenski sau Comenius (forma latinizată a numelui) este cel mai
prodigios şi original pedagog al secolului său, fiind considerat pe drept cuvânt
creatorul şcolii moderne (1592 - 1670). Lucrările sale filosofice şi pedagogică de
bază sunt Didactica magna („Didactica generală"), publicată în 1640, şi Orbis
sensualium pictus (lumea simţurilor zugrăvită prin imagini), apărută în 1668.
În prima lucrare, I.A.Komenski îşi explică principiile, metodele şi planul de
organizare a învăţământului - pe clase, pe ani, pe trimestre şi orare, săptămânale şi
zilnic, şi lecţii urmate de recreaţii şi pauze. Cea de a doua, pune bazele principiului
intuiţiei, valabil şi astăzi în orice instruire.
În sistemul aplicat de Komenski în diferite locuri şi oraşe ale Europei,
inclusiv în Transilvania (în orăşelul Saros-Patak, aproape de Tisa), exerciţiile
fizice ocupă un loc central. Idealul său educativ era să formeze un om sănătos şi
moral, puternic şi util, îndrăzneţ, dar disciplinat. El este unul dintre primii autori de
cărţi specializate în practicarea exerciţiilor fizice - Schola luduş (Şcoala jocului) şi
Schola materna. Din toate formele de exerciţii, el alege jocurile dinamice, pe care
le consideră ca fiind naturale, cu efecte educative complexe, igienice, psihice şi
morale, confirmate şi preluate de teoria şi practica pedagogilor raţionalişti ai
secolului al XVUI-lea.
John Locke (1632 - 1704) este un continuator al concepţiei lui Bacon,
potrivit căreia ideile şi conştiinţele provin din lumea simţurilor. El crede că
,sufletul copilului este o tabula rasa" (o placă nescrisă), iar senzaţiile sunt
izvoarele cunoaşterii. Aptitudinile înnăscute se fortifică prin exerciţiu, care
perfecţionează talentul copilului. Esenţa gândirii pedagogice a lui J.Locke este
cuprinsă în lucrarea sa intitulată sugestiv Câteva cugetări asupra educaţiei
copilului şi se bazează pe interrelaţia dintre laturile morală, intelectuală şi fizică ale
fiinţei umane. Cartea a stârnit un imens interes, inspirând pe Rousseau şi
Pestalozzi.
Idealul său educaţional îl reprezintă formarea gentlmenului perfect, model
întâlnit la marii precursori ai lui Locke, situează procesul educativ în familie şi în
şcoală. Exerciţiile de înot, de alergare în costumaţie adecvată în aer liber, urmate
de băi de soare şi de băi reci, alternate cu odihnă şi somn regulat, fără
medicamente, dar cu o alimentaţie raţională, trezitul devreme, reprezintă
preceptele aplicate cu succes în formarea tineretului aristocratic, care avea
condiţiile unei educaţii privilegiate.

2. Pedagogi raţionalişti ai secolului al XVIII-lea

J.J. Rousseau, debutează perioada modernă a istoriei civilizaţiei şi culturii

umane cu Principiul de bază al sistemului său de educaţie este întoarcerea la
natură. „Natura 1-a creat pe om bun", dar „societatea este cea care îl corupe",
afirmă scriitorul, filosoful şi pedagogul Rousseau. Scolastica medievală, încă
prezentă, constituie un factor de constrângere a fiinţei umane, care este născută să
fie liberă.
Doctrina pedagogică a lui Rousseau este expusă în romanul său Emil sau
despre educaţie, apărut în 1762, are cinci capitole, corespunzător intervalurilor de
vârstă. Din punct de vedere pedagogic, mai importante sunt primele două - până la
3 ani şi de la 4 la 12 ani.
Îndeosebi cel de al doilea interval este afectat preponderent exerciţiilor
fizice, urmând ca educaţiei intelectuale să-i fie repartizaţi anii ulteriori; jocurile cu
mingea, trasul cu arcul, înotul, alergarea, jocurile dinamice de îndemânării sunt
recomandate lui Emil. Ceea ce i se reproşează lui Rousseau este faptul că îl
izolează pe Emil de societate, de familie şi de ceilalţi copii, supraapreciindu-se
posibilitatea de dezvoltare spontană a eroului său, subestimându-se rolul decisiv al
educatorului şi ignorându-se rolul femeii. Militând pentru o educaţie individuală,
Rousseau neagă că omul trebuie educat prin şi pentru societate.
Pe acest plan, pedagogia lui Komenski este superioară, fapt care explică
supravieţuirea şi influenţa ei de-a lungul întregii epoci moderne şi contemporane.
 Şi Pestalozzi (1746 - 1827), marele pedagog elveţian, care s-a distins printr-
o neasemuită dragoste pentru copilul sărac, va fi puternic influenţat de Rousseau şi
Kant. Concepţia sa filosofică este eclectică. El neagă biserica, dar recunoaşte
existenţa unei „fiinţe supreme". Ca şi Komenski, Pestalozzi nu rămâne doar în
sfera reflecţiilor despre educaţie, ci o profesează, fiind un subtil didactician. Baza
oricărei educaţii este intuiţia, idee preluată din lucrările lui Komenski.
Pestalozzi repune exerciţiile fizice la loc central în sistemul educaţiei, care
este colectivă. Exerciţiile sunt naturale sau elementare, integrate într-o gimnastică
articulară. Predomină extensiile, flexiile, torsiunile realizate simplu şi liber, fără
aparate.
Ca şi la Rousseau, ideile lui Pestalozzi despre educaţie şi rolul exerciţiilor
fizice în conţinutul ei sunt incluse în romanul pedagogic popular, intitulat, după
numele personajelor Leonard şi Gertruda (1781). Deşi criticat de Ling şi Jahn
pentru caracterul mecanic al exerciţiilor, inesteticul şi eficienţa lor limitată,
sistemul lui Pestalozzi va marca întreaga evoluţie a gimnasticii şcolare a secolului
al XlX-lea, a şcolii filantropice germane şi a pedagogilor Herbard şi Froebel,
socotiţi discipolii săi.
Guts Muths, discipol al lui Salzmann, care a lucrat în Philantropiumul de la
Schnepfenthal, este personalitatea cea mai remarcabilă a Şcolii filantropice. El este
considerat cel care a introdus pentru prima dată exerciţiile fizice în sistemul de
educaţie şcolară. Lucrarea sa capitală se intitulează Gymnatik jur die Jugend
(Gimnastica pentru tineret). în viziunea sa, gimnastica este un sistem de exerciţii
ale corpului care au ca scop perfecţionarea lui. Ele au valoare somatică şi igienică,
dar şi una pedagogică şi psihologică. Muths clasifică astfel exerciţiile fizice:
-exerciţii naturale bazate pe alergări de viteză şi de rezistenţă, combinate şi cu
obstacole;
-săriturile cu elan în lungime, înălţime şi adâncime şi, pentru prima dată, săritura
cu prăjina;
-aruncarea la distanţă, la ţintă, cu arcul, cu prăjină, cu suliţa şi cu discul;
-lupta liberă, căţăratul, care angajează musculatura întregului corp;
-exerciţiile de echilibru şi balans pe sol şi la diferite înălţimi pe suprafeţe variate;
exerciţii de ridicare, purtare de greutăţi şi exerciţii de tragere-,dansuri, marşuri şi
exerciţii militare.
Acest ansamblu de exerciţii se completa cu scăldatul în apă rece, cu înotul.
 O altă lucrare care îl onorează pe Guts Muths este Cartea jocurilor, prima
culegere de jocuri de mişcare, cu o mare valoare educativă şi motrică.

3. Sistemele de educatie fizică

Germania - Cel care a creat sistemul de educatie fizica german a fost

Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn
(parintele gimnasticii).
În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui
Nachetegall, edificand unul dinte cele mai complete sisteme de educatie fizica a
fost elevul său Per Henring Ling (1776-1839).
În Franta secolulului al XVIII-lea învatamantul avea un aspect haotic care
se datora lipsei de interes a regalitatii preocupata doar scolile destinate
functionarilor si ofiterilor sai.
În acest context educational îsi va desfasura activitatea cel care este
considerat creatorul primului sistem de educatie fizica francez colonelul spaniol
Don Francesco Amoros y Ondeano (1770-1848) care a reusit să adauge la
spiritul militarist al epocii o conceptie superioară despre educatie.
În Elveţia Henri Clicis era elveţian de origine, dar îl vom găsi şi în
America, Franţa, Anglia, Olanda. Esenţa sistemului său este militară, însă cu
aplicaţii şi în şcoală, Clias fiind socotit unul din fondatorii gimnasticii copilului
mic, de ia primele luni până la vârsta preşcolară. Gimnastica sa pentru elevi şi
militari foloseşte, abuziv, aparate pentru băieţi (bara fixă, triunghiul mobil,
căţărare pe catarg, pe frânghii, scări, cal cu voltije), iar pentru fete - bastoane,
cercuri şi corzi.
În Anglia, Thomas Arnold va revoluţiona succesiunea sistemelor de tip
gimnastic ale secolului al XlX-lea, creând la Rugby timp de 14 ani (a condus
Colegiul din Rugby), o activitate originală de ordin educativ închinată formării
caracterului gentilomului creştin, model inspirat din gândirea lui John Loke şi din
tradiţia englezească aristocrată. în acest demers educativ, el consideră că jocurile
de întrecere - fotbal, rugby, canotaj, atletism - influenţează puternic şi, deopotrivă,
atât fizicul tânărului, cât şi trăsăturile de caracter (voinţa, perseverenţa, iniţiativa,
stăpânirea de sine). Spiritul de echipă, fair-playul, sentimentul onoarei şi
respectului pentru adversar, pentru regulile întrecerii, cuplate cu bucuria jocului, cu
emoţia disputei - toate acestea sunt chemate să acţioneze complex, puternic şi
unitar asupra organismului şi personalităţii umane.