UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE

EDUCAŢIEI

Specializarea: Pedagogia învăţământului primar şi

preşcolar Departamentul de Ştiinţe ale Educaţiei

ISTORIA DOCTRINELOR PEDAGIGICE

Tema 3

Profesor coordonator:
Lect.Univ. Doc. Cuc Maria Claudia

STUDENT: Leschian Alina Ionița

Anul I,Semestrul II
 Ilustrați concepția pedagogică a lui Jean-Jacques Rousseau
reliefată în lucrările :Contractul social,Emile sau despre
educație.

Jean Jacques Rousseau este un reprezentant de primă importanţă al pedagogiei

filosofice care a deschis un traseu deosebit de fecund în istoria pedagogiei. Figură
destul de controversată a epocii luminilor, Jean Jacques Rousseau a lăsat o imensă
bogăţie de idei în perimetrul gândirii pedagogice, devenind unul dintre stâlpii
pedagogiei universale. Adept al principiului „educaţiei negative”, Rousseau consideră
că rolul educatorului este de a-l păzi şi apăra pe copil de influenţele externe venite din
partea societăţii. Face o duioasă pledoarie pentru întoarcerea la natură, la resursele
funciare ale existenţei nealterate de intervenţia oamenilor.
Lucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale pedagogice este
intitulată Emil sau despre educaţie. Acest adevărat tratat de pedagogie este un fel de
roman, scris într-o manieră literară, eseistică, inconfundabilă, și cuprinde o prefaţă şi
cinci “cărţi” sau capitole. În aceste capitole sunt prefigurate într-o modalitate
ascendentă laturile educaţiei dimensionate în conformitate cu treptele de vârstă ale
copilului: până la 2 ani, accentul este pus pe îngrijirea şi educaţia fizică, între 2 şi 12
ani, are loc educaţia simţurilor prin contactul direct cu natura, de la 12 la 15 ani,
primează educaţia intelectuală, iar de la 15 ani până la vârsta majoră accentul este pus
pe educaţia morală.
Ideile social-politice şi cele pedagogice din opera Emil sau Despre educaţie,
considerată de Goethe drept „Evanghelia educaţiei naturale”, au generat, pe de o parte,
entuziasmul aderenţilor, admiratorilor şi simpatizanţilor, pe de altă parte, injurii ale
adversarilor şi detractorilor. A fost de notorietate scandalul creat de scânteietorul şi
talentatul Voltaire care l-a acuzat în articolul “Sentimentul cetăţeanului” că, fiind un
tată denaturat (şi-a trimis copii în Casa copiilor găsiţi), nu are autoritatea morală de a
fi recunoscut drept autorul unui tratat de educaţie. Rousseau a răspuns şi în presă şi în
„Confesiuni”, cu eleganţă, că, simţindu-se membru al Republicii lui Platon, şi-a
încredinţat copiii statului, aceasta a fost şansa lor de a primi o educaţie cetăţenească.
Rousseau dorea trecerea de la educatia formala, teoretica si abstracta la una
practica, empirica, deductiva. In cartea despre care vorbesc acum, Rousseau face
referire la nenumarate moduri prin care se pot formula lectii de tipul acesta, din
domenii variate. Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea elevul cu
pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii din viata privind proprietatea, moduri
foarte simple prin care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu rutina,
toate fiind condimentate cu exemple imaginare dar cat se poate de realizabile.
 Rousseau şi-a format o imagine uşor deformată asupra naturii umane şi a
virtuţilor educative ale izolaţionismului şi ale ruperii de social. Metoda sa de formare a
lui Emil, dacă ar fi aplicată astăzi, ar genera mai mult sălbatici, decât oameni. Cum
remarcă Paroz, Rousseau “a crezut că omul posedă toate lucrurile în natura sa şi că
această natură este în sine perfectă. Omul nu avea decât să redevină el însuşi pentru a
se întoarce în Eden. Dar această idee despre om nu are nici o bază nici în istorie, nici
în experienţa personală: ea este imaginară” (1883, p. 279).
Rousseau consideră că scopul educaţiei constă în formarea unui om sănătos,
armonios dezvoltat din punct de vedere fizic, pe deplin racordat la existenţa proximă,
lipsit de artificialitate, un om al unui raport echilibrat dintre raţional şi sufletesc.
Pentru aceasta, este nevoie să-l scoatem pe Emil din societatea vicioasă şi să-l
trimitem într-un mediu natural, la ţară. Dacă Aristotel vedea în educaţie o cioplire, o
fasonare a materiei dată, iar Comenius asemăna educaţia cu arta grădinăritului,
Rousseau o concepe ca o acţiune de simplă asistare a educatului, acesta având o totală
libertate de mişcare. Educaţia “negativă” se concentrează asupra acţiunii de excludere
a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală a copilului.
Educaţia din primii doi ani de viaţă va fi centrată pe îngrijirea corpului copilului
printr-o bună alăptare, băi reci, îmbrăcăminte uşoară, jucării naturale. Alăptarea
trebuie făcută nu de doică, ci de mamă, iar mâinile şi picioarele nu se vor înfăşa, ci vor
fi lăsate libere.
Educaţia între 2 şi 12 ani se mulează pe dezvoltarea fizică, şi, contribuie la
achiziţionarea primelor repere morale dar accentul se pune pe educarea simţurilor.
Marea carte a naturii constituie sursa inepuizabilă de captare a primelor impresii şi a
cunoştinţelor. Sub conducerea unui preceptor (Rousseau este adeptul învăţământului
individual), Emile este introdus pe o cale pregnant intuitivă în tainele naturii, este
învăţat să socotească, să cunoască limba, să discrimineze forme. “Copilăria – scrie
Rousseau – are feluri de a vedea, gândi şi simţi care îi sunt proprii; nimic nu e mai
nesăbuit decât să vrem să le înlocuim cu ale noastre” (p. 67). Educaţia se va baza pe
presupoziţia purităţii şi inocenţei infantile. Cele dintâi porniri naturale sunt
întotdeauna drepte; nu există perversitate originară în sufletul omenesc. Antrenarea
facultăţilor intelectuale este amânată pentru mai târziu, acest aspect constituind un
punct vulnerabil al gândirii sale despre educaţie.
Educaţia cuprinsă între 12 şi 15 ani este centrată pe formarea intelectuală, pe
instrucţia propriu zisă. Împins de o curiozitate interioară, Emil este predispus să înveţe
carte. Nu sunt indicate manuale. Singura carte recomandată este Robinson Crusoe,
deoarece aceasta face apologia unui un trai în natură şi pentru autonomia individului,
capabil să se descurce singur în viaţă. Nu trebuie predată nici gramatica, nici istoria.
Se vor da cunoştinţe de astronomie, fizică, geografie, chimie, se va călători şi se vor
face vizite în ateliere, în prăvălii, şi se va lucra la modul propriu. “Gândeşte-te bine, ne
sfătuieşte Rousseau, că rareori trebuie tu să-i propui ce anume trebuie el să înveţe; el
trebuie să fie acela care să dorească, să cerceteze, să găsească acest lucru, iar tu trebuie
să-l faci să înţeleagă lucrurile, să-i deştepţi cu dibăcie această dorinţă şi să-i pui la
îndemână mijloacele de a o satisface” (p. 160).
Pentru a face pe tânăr să judece bine e de preferat să-i formăm bine propria lui
judecată în loc să i-o impunem pe a noastră. Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva
educaţia intelectuală ar trebuie să înceapă mai devreme. Răspunsul este, categoric,
afirmativ. Cum ne demonstrează studiile de psihologie genetică dar şi realitatea
dezvoltării copilului, stimularea şi dezvoltarea capacităţilor intelective începând cu
vârsta de 6-7 ani este necesară şi recomandabilă.
Educaţia administrată între 15 şi 20 de ani va avea o dominantă morală. Odată
cu manifestarea pasiunilor, omul reîncepe o viaţă nouă. Preceptorul îl va îndruma pe
Emil spre comiterea faptelor bune şi spre înfrânarea pasiunilor. I se vor inocula
sentimentele de pietate, generozitate, prietenie, dreptate şi dragoste. Tot în această
perioadă se va face şi educaţia religioasă. În legătură cu această chestiune, Rousseau
este propovăduitorul unei religii naturale, fără dogme şi ritualuri.
În ultimul capitol al monumentalei sale opere, Rousseau se ocupă de educaţia
femeii, a Sofiei, predestinată să devină soţia lui Emil. Aceasta primeşte o educaţie
limitată, în vederea devenirii unei bune soţii, şi are menirea de a se îngriji de
gospodărie, de soţ şi de creşterea copiilor; în acest sens ea, trebuie să devină virtuoasă,
blândă şi înţelegătoare. Femeia este făcută anume ca să placă bărbatului iar violenţa ei
constă în farmecul pe care-l poartă, căci “cel mai puternic e stăpân în aparenţă şi
depinde în realitate de cel mai slab” (p. 347).
Rousseau descoperă şi valorizează la maximum virtuţile copilăriei, deschizând
un orizont nou în istoria pedagogiei şi anticipând teze ale curentului “educaţiei noi”
din secolul XX. Adept ale principiului educaţiei “negative”, consideră că educaţia nu
trebuie să transmită virtutea sau adevărul, ci să păzească inima de viciu şi spiritul de
eroare. Educatorul devine un consilier şi un asistent al copilului ce trebuie lăsat să se
dezvolte singur, potrivit apetenţelor şi înclinaţiilor originare. Minimalizând rolul
cunoaşterii intelectuale, pedagogul francez accentuează pe rolul intuiţiei şi al
contactului nemijlocit cu lucruri şi fapte.
Câteva achiziţii ale marelui pedagog rămân definitive:  necesitatea ca
pedagogia să fie fundamentată pe datele şi observaţiile psihologiei experimentale;
existenţa unor etape distincte ale dezvoltării naturale a copilului; accentuarea
importanţei educaţiei prin intuirea lucrurilor comparativ cu cea bazată pe cuvinte;
rolul metodelor intuitive şi active în accederea la cunoaşterea veritabilă;  valoarea
ridicată a interesului psihic al copilului în învăţare; dependenţa reformelor sociale de o
prealabilă revoluţie a educaţiei individului.
Ideile pedagogice ale lui J.J.Rousseau au scandalizat pe mulţi contemporani,
dar au revoluţionat gândirea psihologică şi pedagogică, influenţând decisiv orientările:
filantropinistă, şcoala activă, nondirectivistă, postmodernă. L-au luat ca model,
îndeosebi, Lev N. Tolstoi în crearea şcolii de la Iasnaia Poliana, Rabindranah Tagore
în şcoala de la Santiniketan, pedagogul suedez Ellen Key, medicul şi pedagogul italian
Maria Montessori, dovadă că ideile filosofului iluminist au răzbătut veacurile şi îşi
păstrează şi azi valoarea şi actualitatea.
Concepţia lui Jean-Jacques Rousseau despre educaţie a fost determinată de
ideile sale filosofice, politice şi sociale, prezentate îndeosebi în lucrarea Contractul
social, precum şi de propriile experienţe de viaţă.
Această paternitate spirituală l-a condus la a-şi fundamenta concepţia despre educaţie
pe naturalism. În starea de natură, toţi oamenii au fost egali şi buni, inegalitatea
apărând din momentul în care au început să trăiască în societate.
Dorinţa perfecţiunii i-a determinat pe oameni să cerceteze tainele naturii şi de
aici a început inegalitatea dintre ei, fiecare luând în posesie ceea ce a dobândit.
Odată ce a apărut proprietatea s-a născut şi societatea şi aceasta a împins mai
departe inegalităţile dintre oameni, silindu-i la muncă, concurenţă, griji, războaie
Există o diferenţă între omul în stare naturală şi cel în stare socială, dar când vorbeşte
despre omul natural, Rousseau are în vedere pe omul natural din starea de cultură, nu
pe cel din starea de sălbăticie.
Atitudinea lui Rousseau faţă de cultura timpului, marcată de intelectualism şi de
materialism, a fost una critică. El vedea o adevărată prăpastie deschisă între sufletul
omenesc şi „cultura artificială”, o cultură dominată de convingerea că raţiunea poate
pătrunde totul.
Nu puţini erau cei care nutreau o astfel de convingere, văzând în cultură
mijlocul cel mai bun pentru moralizarea şi fericirea oamenilor. În general, iluminiştii
credeau că izvorul tuturor relelor se află în tradiţie, în prejudecăţi, în ignoranţă, care se
datorează lipsei de cultură.
Dar raţiunea singură, consideră Rousseau, este insuficientă pentru înţelegerea
lumii şi a vieţii. Pe de altă parte, raţionaliştii, care nesocotesc elementele emoţionale,
intuitive, native ale sufletului, îi răpesc acestuia unitatea, spontaneitatea, libertatea.
Prin faptul că nu acordă sentimentului, instinctului, intuiţiei directe locul cuvenit
alături de reflecţia logică, intelectualismul unilateral distruge armonia sufletească. Nu
numai intelectualismul, ci şi unele transformări sociale au fost dăunătoare naturii
umane, determinând-o la o manifestare unilaterală. Diviziunea muncii legată de
specializare provoacă necesitatea schimbului: individul nemaiputând produce singur
tot ce-i trebuie apelează la alţii.
Aceste idei se regăsesc şi atunci când Rousseau îşi prezintă concepţia
pedagogică. Nu vom întâlni însă, în scrierile sale, o concepţie despre educaţie foarte
bine structurată, sistematică, ci mai degrabă câteva principii explicitate într-o formă
literară aparte, cea a romanului pedagogic. Aceste principii, identificabile în scrierile
Emile şi La Nouvelle Héloïse, ne dau posibilitatea creionării portretului de pedagog
al autorului lor.
Principiul educaţiei negative. Pentru a nu se alinea într-o societate care tinde să
corupă spiritul, copilul trebuie să se dezvolte conform propriilor însuşiri naturale ceea
ce înseamnă că rolul educatorului este de a face tot posibilul pentru înlăturarea
obstacolelor, care ar împiedica dezvoltarea liberă a naturii individuale şi de a ajuta la
producerea circumstanţelor favorabile acestei dezvoltări.
Laisser-faire este singura regulă de conduită pentru educator. El nu va da nici
ordine, nici sfaturi arbitrare. Cu cât va interveni mai puţin, cu atât personalitatea
copilului se va dezvolta mai bine. Adevăratul său rol este de a veghea ca nimic din
exterior să nu împiedice dezvoltarea autentică a copilului. Acţiunea îl va instrui pe
copil şi nu educatorul.
De fapt, scopul educaţiei este acela de a facilita dezvoltarea naturii copilului:
„Cea dintâi educaţie trebuie să fie, aşadar, pur negativă. Ea constă nu în a transmite
virtutea sau adevărul, ci în a păzi inima de viciu şi spiritul de eroare.
Această educaţie negativă nu împiedică însă manifestarea unei atitudini active, căci, de
fapt, natura copilului şi educatorul se sprijină reciproc: natura face totul, însă numai
sub conducerea educatorului, care îşi exercită influenţa numai prin mijlocirea naturii,
ceea ce e o garanţie contra măsurilor artificiale.
Rousseau recomandă educaţia negativă din mai multe motive. Primul dintre ele
rezidă faptul că natura umană este bună. Dacă oamenii sunt răi, aceasta se datorează
influenţei unui mediu social alterat şi a unei culturi falsificate: „Totul este bun când
iese din mâinile Creatorului; totul degenerează în mâinile omului”. Societăţii îi sunt
proprii o serie de rele, şi cu prejudecăţile, instituţiile şi atmosfera ei înăbuşă natura
bună a copilului, i-o deformează.
Prima grijă a unei bune educaţii va fi, deci, să îl ferească pe copil de această
influenţă, pentru ca natura să se poată dezvolta în libertate. În al doilea rând, educaţia
negativă este recomandată din motivul că nu ne putem opune naturii, prin urmare,
trebuie să ne conformăm ei. În acest sens, îndemnul lui Rousseau este următorul:
„Lăsaţi natura să-şi exercite acţiunea multă vreme înainte de a vă apuca să acţionaţi în
locul ei, de teamă să nu-i contrariaţi acţiunile.
Educaţia nu poate să creeze din nimic; ea poate numai să garanteze condiţii
optime de dezvoltare elementelor naturale, prin înlăturarea a tot ceea ce le-ar putea
slăbi. Influenţele educative la care individul este supus pot proveni de la natură, de la
oameni sau de la lucruri. Influenţele venite din partea naturii îi provoacă dezvoltarea
funcţiunilor şi organelor corpului, cele venite din partea oamenilor îi indică modul în
care le poate utiliza mai bine, iar celor venite dinspre lumea lucrurilor le datorează
experienţa despre lumea înconjurătoare. Dar pentru ca aceste influenţe să ducă la un
bun rezultat trebuie ca între ele să existe o armonie. Un al treilea motiv pentru care
Rousseau recomandă educaţia negativă este că trebuie să ţinem seama de
individualitatea copilului. La început nu o cunoaştem, trebuie deci să lăsăm naturii
posibilitatea şi timpul necesar pentru a se manifesta.
Principiul respectării vârstei copilăriei. Rousseau exaltă virtuţile vârstei
copilăriei şi cere respectarea particularităţilor şi a drepturilor sale: „Oameni, fiţi
umani, iată prima voastră datorie!
 Rousseau abordează educaţia vorbind despre deosebire reală existentă între
copil şi omul adult. Copilul nu este un adult în miniatură, ci o făptură cu totul altfel
decât adultul, având particularităţi specifice: „Copilăria are feluri de a vedea, gândi şi
simţi care îi sunt proprii; nimic nu e mai nesăbuit decât să vrem să le înlocuim cu ale
noastre”.
Din nefericire, constata Rousseau, educatorii nu cunosc copilăria, tratându-l pe
copil ca pe un om matur sau văzând în el doar viitorul adult. Începeţi să vă studiaţi
copiii, căci cu siguranţă nu-i cunoaşteţi de loc, este îndemnul lui Rousseau.
Principiul necesităţii naturale. Nu trebuie să-i dăm nimic copilului pentru că
cere, ci fiindcă are trebuinţă. El nu trebuie să facă nimic din supunere, ci din
necesitate. Preceptorul are obligaţia să trezească în elev nevoia unei activităţi, înainte
de a o impune..
Rousseau pleda pentru o educaţie desfăşurată într-un regim de libertate bine
îndrumată. Nu i se va da nici un fel de pedeapsă copilului, căci el nu ştie ce înseamnă
a greşi. Dorinţelor lui nesocotite le vor fi opuse numai obstacole fizice sau pedepse
care se nasc din faptele lui (pedepse naturale). Dacă a stricat un lucru nu ne vom grăbi
să-i dăm altul, ci îl vom lăsa să-i simtă lipsa.
Am văzut că, potrivit principiului educaţiei negative, nu este admisibilă
influenţa directă şi arbitrară a educatorului. Dar cum o putem evita? Utilizând
consecinţele naturale ale faptelor copilului, deci intervenind indirect.
Rolul educatorului rămâne, în mare parte, unul negativ: lasă natura să acţioneze
asupra copilului şi îl protejează contra influenţelor funeste. Necesitatea naturală
trebuie să înlocuiască autoritatea, iar natura lucrurilor voinţa educatorului. Motivaţia
acestui principiu o găsim în convingerea lui Rousseau că dezvoltarea copilului trebuie
să se supună legilor naturale. Emil este un copil al naturii, elevul naturii, care învaţă
după regulile ei, pentru a-şi satisface nevoile naturale. Tot ceea ce societatea a
instituit, Rousseau condamnă ca fiind artificial.
Este necesar să concepem educaţia, consideră Rousseau, ca fiind arta de a
respecta natura copilului, de a-l lăsa să se dezvolte prin el însuşi, apărându-l împotriva
influenţelor nefaste venite din partea convenţiilor sociale. Potrivit ideii educaţiei în
conformitate cu natura, copilul se formează spontan şi prin el însuşi, jucându-se, fără
reguli şi fără pedepse.
Dintre toate facultăţile omului, apreciază Rousseau, raţiunea este cea care se
dezvoltă mai greu şi mai târziu. Deci, în copilărie nu pot fi admise nici sfaturile şi
preceptele morale, al căror rol este de a dovedi necesitatea acţiunilor morale. Ar fi
absurd să încercăm a argumenta copiilor asupra celor mai complexe probleme ale
vieţii, când raţiunea lor nu e suficient de dezvoltată. Dacă am încerca să raţionăm cu
copiii ar însemna să începem cu sfârşitul. Până când se dezvoltă raţiunea, putem
dezvolta alte laturi ale sufletului copilului, conform necesităţilor naturale. Chiar
instruirea, învăţământul sistematic, nu va începe decât atunci când copilul simte
necesitatea şi plăcerea de a şti.
 Educaţia morală începe la vârsta de 15 ani, din motivul că abia acum apar
sentimentele şi pasiunile, pe care Rousseau fundamentează moralitatea. Pasiunile
fireşti sunt puţine. Cele mai multe pasiuni sunt străine de firea copilului, căci au fost
provocate de mediul social alterat. De aceea, contactul cu mediul social nu trebuie să
aibă loc înainte ca individul să înţeleagă şi să aprecieze corect relaţiile cu semenii, căci
altfel i se vor produce în suflet o mulţime de necesităţi artificiale, pe care imaginaţia
lui le exagerează şi mai mult, alunecând spre pasiuni periculoase.
În epoca „somnului raţiunii” nu sunt admise nici învăţăturile religioase, nici
rugăciunile, cărora în spiritul copilului nu le corespund idei.
La vârsta de 15 ani, Emil poate fi supus educaţiei morale şi religioase.
Sentimentelor morale şi religioase, precum şi noţiunilor de bine şi de rău, de datorie
morală, de Dumnezeu, care până la această vârstă erau excluse din cadrul activităţii
pedagogice, li se acordă, de acum, o deosebită importanţă. Preocuparea prioritară a
educatorului, în această etapă, va trebui să fie educarea sentimentelor. Pasiunile
naturale sunt considerate, de către Rousseau, instrumente ale conservării şi ale
libertăţii, de aceea, orice efort de a le distruge ar fi zadarnic şi ridicol. Ar însemna să
contrazicem natura şi să reformăm opera lui Dumnezeu.
Pentru a pune în ordine viaţa afectivă a copilului trebuie să evităm modificările
artificiale, produse de societate. Izbucnirea pasiunilor se poate produce în două
moduri: sau natura (sensibilitatea naturală) dă impulsul şi provoacă, eventual, şi
imaginaţia sau imaginaţia, sub influenţa unui mediu rău, forţează natura, înainte ca
aceasta să fi ajuns la gradul de dezvoltare necesar. În primul caz, pasiunile se produc
în mod natural, în al doilea caz, în mod artificial.
Principiul rezistenţei şi stăpânirii de sine. După cum am arătat deja,
convingerea lui Rousseau este că trebuie să observăm natura şi să urmăm drumul pe
care ni-l arată. Ea întăreşte temperamentul copiilor prin tot felul de încercări, îi învaţă
devreme ce este suferinţa şi durerea. Copilul va cunoaşte mai întâi suferinţa, pentru că
este mai comună oamenilor decât fericirea. Nu i se va vorbi despre suferinţă, ci va fi
dus în locurile unde o poate percepe direct, pentru a vedea părţile triste ale vieţii
omeneşti.
Astfel, Rousseau ajunge la concluzia că trebuie să-i prezentăm copilului tabloul
omenirii suferinde. Pentru ca impresiile să fie puternice îl vom face să înţeleagă că,
datorită pericolelor la care orice om este continuu expus în viaţă, nimeni nu e scutit în
mod sigur şi pentru totdeauna de suferinţă. Puterea de a rezista în faţa răului fizic şi
moral este condiţia fundamentală a libertăţii. Pentru a realiza această condiţie, se
impun două măsuri:
 întărirea controlului voinţei asupra impulsurilor şi pornirilor instinctive, altfel
acestea vor pune stăpânire pe suflet răpindu-i libertatea;
 întărirea rezistenţei morale sau a stăpânirii de sine, care, în fond, constă în a
stabili un echilibru între voinţă şi putere.
Un om ale cărui facultăţi i-ar egala dorinţele ar fi unul absolut fericit. Slăbiciunea este
provocată de disproporţia dintre forţele şi cerinţele noastre.
Principiul intuiţiei şi activităţii spontane. Până pe la 12 ani, copilul se
conduce după îndemnul trebuinţelor naturale. Acestei perioade a vieţii sale, ce se
caracterizează prin neastâmpăr, îi sunt specifice activităţile corporale şi de joc. În
această perioadă forţele lui corespund întru-totul trebuinţelor resimţite. De la vârsta de
12 ani, se produc în evoluţia sufletească a copilului două fenomene importante în
perspectiva educaţiei: pe de o parte, copilul are mai multă forţă decât necesităţi, deci,
surplusul de energie poate servi la dobândirea cunoştinţelor, pe de altă parte, intelectul
este suficient de dezvoltat pentru realizarea acestui scop. Acum este vremea studiilor.
Dar alegerea nu se va face după voia educatorului, ci o impune însăşi natura.
Să-i daţi lui Emil lucruri nu vorbe, îndeamnă Rousseau. Numai cunoştinţele
intuitive corespund curiozităţii copilului. De exemplu, într-o lecţie în care urmărim
stabilirea legilor naturale, începem prin a-i atrage atenţia elevului asupra celor mai
simple fenomene din natură. Nu trebuie să-i oferim elevului cunoştinţe pur verbale.
Copilul nu trebuie să înveţe ştiinţa, ci să o găsească. Astfel, el nu va învăţa
decât din plăcere sau numai ceea ce îi stârneşte interesul. Scopul educaţiei intelectuale
rezidă, aşadar, în a forma spiritul copilului, nicidecum în a-i transmite cunoştinţe.
Criteriul de alegere a cunoştinţelor, spre care va fi orientat copilul, este acela al
utilităţii. Dar nu ceea ce este util mai târziu, pentru viaţa de adult, ci, în primul rând,
ceea ce este util şi interesant pentru vârsta copilăriei.
Ordinea în care se va face educaţie copilului ne-o arată natura: mai întâi, se va
exercita corpul şi organele sale, apoi simţurile, prin joc, apoi raţiunea, printr-o
activitate serioasă şi la urmă, când apar pasiunile, se va dezvolta moralitatea. Pregătit
din punct de vedere moral, intelectual şi religios, Emil, copilul în genere, poate
pătrunde în societate, ale cărei rele nu-l vor putea ispiti pe el, prietenul naturii şi al
oamenilor.
Prin ideile sale asupra educaţiei, Rousseau a deschis orizonturi noi de
cunoaştere şi acţiune paideutică. Prin ideile sale, el a exercitat o mare influenţă
asupra altor reprezentanţi ai pedagogiei moderne. Kant, Goethe, Schiller au
adoptat, ca teoreticieni, unele dintre aceste idei, iar Basedow, Pestalozzi şi Fröbel,
ca practicieni, le-au aplicat. O serie de curente de mai târziu, precum Educaţia
nouă şi Şcoala activă, îşi au originile în concepţia pedagogică a lui Rousseau.

Referințe bibliografice:
http://kativine.blogspot.ro/2011/01/emil-sau-despre-educatie.html

http://www.referate.k5.ro/referate/referat/Jean-Jacques-Rousseau-/1458/

Suportul de curs” Istoria doctrinelor pedagogice”-Ion Albulescu