GÂNDIREA

1. DEFINIȚIE
 Gândirea are un rol important în sistemul psihic uman şi este definită ca fiind o
succesiune de operaţii, care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale
realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme. Inteligenţa umană parcurge anumite
stadii de dezvoltare, începând cu adaptarea, care ia rândul ei este rezultatul
asimilării şi al acomodării. Aceste două componente prin interacţiunea lor creează
un echilibru intelectual.

2. TIPURI DE GÂNDIRE
 Gândirea omului nu este uniforma, nu functioneaza la fel la toti oamenii sau la
unul si acelasi om în momente si în situatii diferite. Iata de ce, de-a lungul
timpului, s-a lansat si apoi s-a accentuat ideea existentei mai multor tipuri sau
moduri de gândire.
 Solomon Marcus (1987), referindu-se la gândirea matematica, descrie nu mai
putin de 16 moduri de gândire (binara, selectiva, prin metafore, prin modele,
triadica, topologica, energetic--entropica, ipotetica etc). Numarul tipurilor gândirii
se multiplica, fireste, daca luam în considerare si alte domenii ale cunoasterii.
 Sistemul de criterii folosit de noi este urmatorul: dupa orientare (gândire
directionala si nedirectionata); dupa tipul operatiilor presupuse (gândire
algoritmica si euristica); dupa finalitate (gândire reproductiva, productiva si
critica); dupa sensul de evolutie (gândire divergenta si convergenta); dupa
demersurile logice (gândire inductiva, deductiva si analogica); dupa modul de
desfasurare (gândire verticala si laterala); dupa valoare (gândire pozitiva si
 negativa); dupa corespondenta cu realitatea (gândire vigila sau realista si autica
sau onirica); dupa eficienta (gândire eficienta si neeficienta).
2.1 Gândirea directionala si nedirectionata

 Distinctia dintre gândirea directionata si gândirea nedirectionata este veche.

Ea este întâlnita deja la Hobbes (1588-1679), în lucrarea sa Leviathan (1651).
Filosoful englez considera ca sirul gândurilor este de doua feluri: unul
neghidat, inconstant, lipsit de plan, gândurile nefiind legate unele de altele,
celalalt directionat, ghidat, constant, bazat pe plan si pe dependenta reciproca
a gândurilor.
 în psihologie, distinctia a fost operata de Freud (1900), care deosebea
procesele primare si cele secundare ale gândirii, primele fiind dominate de
principiul placerii, al gratificarii imediate, chiar daca aceasta gratificare era
obtinuta în imaginatie, celelalte, de principiul realitatii.
 Procesele primare, corespondente gândirii nedirectionate, nu sunt generate de
logica, nu se supun realitatii, în timp ce procesele secundare, corespondente
gândirii directionate, se caracterizeaza tocmai prin guvernarea lor de catre
logica.
 Ce sunt însa, mai exact, cele doua tipuri de gândire ? Un raspuns coerent si
pertinent la aceasta întrebare îl gasim formulat într-o lucrare publicata de
Sandra Scarr si James Vander Zanden (1987). Dupa opinia celor doi autori,
gândirea directionala sau directiva este sistemica si logica, deliberata si
intentionata, ghidata de scop, cu ajutorul ei oamenii rezolvând probleme,
formulând legi, realizandu-si obiectivele propuse. Gândirea nedirectionata sau
nondirectiva se caracterizeaza prin miscarea libera, spontana a gândurilor, fara
a fi orientata de un scop sau de un plan. Ea este implicata în imaginatie,
fantezie, reverie, oamenii recurgând la ea pentru a se relaxa, pentru a scapa de
constrângerile cotidiene. Gândirea nedirectionata are o mare importanta în
pregatirea momentului gândirii directionale, productive, creatoare, contribuind
astfel indirect la solutionarea problemelor.
 în afara de prezenta sau absenta directionarii, cele doua tipuri ale gândirii sunt
diferentiate între ele si dupa entitatile cognitive existente în plan mintal. Astfel
gândirea direeponata presupune folosirea simbolurilor, conceptelor si
regulilor, in timp ce gândirea nedirectionata utilizeaza ca entitati de baza
imaginile. Exista chiar tehnici speciale care promoveaza unul sau altul dintre
cele doua tipuri ale gândirii. Sinectica este poate exemplul cel mai tipic de
gândire directionata, pe când brainstormingul -exemplul cel mai ilustrativ
pentru gândirea nedirectionata. Se stie ca sinectica se bazeaza pe respectarea
unor reguli (transformarea familiarului în nefamitiar; transformarea nefami-
liarului in familiar) sau a unor principii (analogia personala ; analogia directa;
analogia simbolica; analogia fantastica). Ea presupune discutii în
contradictoriu, stimularea criticii, a argumentarii pro si contra chiar în timpul
 producerii ideilor. Brainstormingul, dimpotriva, favorizeaza imaginatia libera,
chiar 51 aberanta, asociatia spontana a ideilor, dupa principiul "cantitatea
genereaza calitatea", eliminarea criticii în timpul producerii ideilor, deoarece
aceasta este paralizanta, dusman al imaginatiei
2.2 Gândirea algoritmica si gândirea euristica
 Aceste doua modalitati operationale ale gândirii ar putea fi individualizate, dupa opinia
noastra, pornind de la continutul si desfasurarea lor, de la stabilirea câtorva caracteristici
generale si mai ales dependent de eficienta lor.
 în ceea ce priveste continutul si desfasurarea lor, precizam ca gândirea algoritmica este
bazata pe operatii prefigurate, conservative, habituale, pe treceri riguroase de la o stare la
alta în succesiunea obligatorie a evenimentelor în timp, efectuarea corecta a unui "pas"
conducând in mod necesar la solutionarea integrala si sigura a problemei. Asadar,
operatiile sunt strict determinate si înlantuite unele de altele, parcurgerea corecta a unei
operatii declansând automat operatia urmatoare. Demersurile ordonate si respectarea
regulilor de înlantuire a operatiilor conduc la obtinerea sigura a rezultatului. Gândirea
euristica presupune operatii în curs de elaborare care abia urmeaza a fi descoperite,
desfasurarea ei având un caracter arborescent, din fiecare "nod" subiectul trebuind sa
aleaga o stare (cale) din mai multe posibile. Operatiile nu sunt strict determinate, ci,
dimpotriva, probabiliste, ramificate, fiind posibile nenumarate modalitati de abordare.
Operarea este dirijata de planuri si strategii, de înaintari prudente, dar si de reveniri
treptate, de succese si esecuri, de încercari si erori. Daca în gândirea algoritmica
rezultatul este sigur, de data aceasta el este incert sau chiar eronat, in caz ca nu s-a ales
varianta rezolutiva corespunzatoare. în timp ce algoritmul este "orice regula care, daca
este urmata corect, în cele din urma va rezolva problema", euristica este "orice regula
care permite reducerea numarului operatiilor încercate în rezolvarea problemelor, în
limbajul colocvial ea fiind sinonima cu "scurtatura»'" (Gray, 1991, pp. 392-393). 
2.3. Gândirea reproductiva, productiva si critica

Distinctia dintre primele doua tipuri de gândire a fost introdusa în psihologie de Selz.
Psihologul german considera ca procesul gândirii trece treptat de Ia nivelul reproductiv al
completarii lacunelor dintr-o problema la nivelul productiv al elaborarii unor solutii noi.
Gândirea productiva consta, dupa el, in aplicarea unor mijloace vechi Ia un material nou.
Gândirea reproductiva si cea productiva sunt deci diferentiate între ele pe criteriul rezolvarii
problemelor noi.
Conceptul de gândire productiva a fost preluat si adâncit de Max Wertheimer (1880-
1943). în lucrarea sa Productive thinfâng, aparuta postum (1945), el sustinea ideea potrivit careia
întreaga gândire a omului este productiva, deoarece ea conduce la combinarea într-o structura
noua a unor fapte, elemente, evenimente disparate.
Din moment ce orice element psihic (perceptiv sau intelectiv) este fundamental
modificat ori de câte ori este introdus intr-o noua structura sau într-un nou gestalt, înseamna ca
mentinerea diferentierii dintre gândirea reproductiva si gândirea productiva nu se justifica. si
totusi, unul dintre exemplele date de Wertheimer arata cu pregnanta diferenta existenta între cele
doua tipuri de gândire. El relateaza o întâmplare din viata celebrului matematician Gauss, Pe
când acesta avea 6 ani si era scolar, profesorul a dat elevilor sa calculeze cât mai repede suma
numerelor de la 1 la 10. Cum putea fi rezolvata aceasta problema? In doua moduri: prin adunarea
succesiva din aproape în aproape a numerelor pentru obtinerea rezultatului final sau prin
restructurarea datelor problemei, bazata pe sesizarea faptului ca adunând termenii din pozitiile
extreme (1 si 10, 2 si 9, 3 si 8, 4 si 7, 5 si 6), se obtine întotdeauna rezultatul 11, deci suma finala
55. Acesta a fost modul de solutionare al problemei la care a recurs Gauss formulând raspunsul
foarte repede, în timp ce colegii sai mai calculau înca.

Cele doua forme ale gândirii sunt esentiale pentru finalizarea corespunzatoare a
activitatii intelectual-cognitive a individului. Din pacate, formarii si dezvoltarii lor nu li se
acorda atentia cuvenita. Exista chiar o serie de factori inhibitori ai formarii si educarii lor. Un
asemenea factor îl constituie, de exemplu, tendinta profesorilor de a recurge la comportamente
standard în predarea si evaluarea cunostintelor, aceasta fie din lipsa de timp, un volum mare de
cunostinte urmând a fi predat în intervale relativ scurte, fie datorita faptului ca raspunsurile
creative, neobisnuite ale elevilor se îndeparteaza de modalitatile tipice, producând profesorilor
unele dificultati în evaluare.
Un alt factor îl reprezinta insuficienta preocupare a profesorilor de a rasplati cu
note mari raspunsurile creative. Daca acest fapt este posibil de realizat în clasele cu efective mici
de elevi, el devine aproape imposibil in clasele cu efective mari de elevi. în acest din urma caz,
profesorul ar trebui sa decida daca raspunsul divergent (creativ) al elevului este realmente un
exemplu de gândire creatoare sau daca nu cumva el este expresia ignorantei elevului. Cum acest
fapt necesita un oarecare timp, profesorul se multumeste sa aprecieze raspunsurile standard ale
elevilor. Un al treilea fapt inhibitor al gândirii creatoare este generai, în lant, de precedentul.
Elevii care ar dori sa faca proba originalitatii lor îsi dau scama ca nu au timp si sa învete (sa
memoreze), pentru a fi bine apreciati, si sa gândeasca asupra materialului.

2.4 Gândirea divergenta si gândirea convergenta

Aceste doua tipuri de gândire au fost propuse de Guilford în modelul

intelectului. Gândirea divergenta reclama din partea subiectilor cautarea cât mai multor
solutii sau îndepartarea în cât mai multe directii in raport cupunciul initial de plecare. Ea
se misca de la unitate la diversitate, de la sintetic la analitic. Gândirea convergenta se
misca în sens invers, de la diversitate la unitate, de la disociatie la sinteza.

Distinctia dintre cele doua tipuri de gândire a fost vizualizata de Guilford cu

ajutorul unei diagrame simple. Daca pornim de la Ga ca informatie primara (initiala) si
cerem subiectului sa redea variantele opuse ei, productiile pot fi variate (Pa]I Pa2, P^.
Pa4). Daca informatia suplimentara " cere limitarea în forma gal, ga9, astfel încât ga|
exclude Pal, iar ga^ exclude Pa3 si Pa4, atunci singura productie posibila este Pal, ca
raspuns convergent. Guilford a fost preocupat de gasirea unor instrumente cu ajutorul
carora sa diagnosticheze continuturile si produsele celor doua forme de gândire. în tabelul
de mai jos redam matricea produselor si continuturilor gândirii divergente.
 În tabel, pe prima linie se noteaza factorul si numarul demonstrarilor lui. Un
factor care a fost demonstrat o data sau de doua ori are cifra l sau 2. Daca a fost
demonstrat de mai mult de doua ori, dar mai putin de zece ori, se noteaza cu litera S.
Daca a fost demonstrat de zece ori sau de mai multe ori se noteaza cu N. în sfârsit, daca
n-a fost demonstrat deloc se noteaza cu 0 (zero). Pe linia a doua, numarul indica
nivelurile vârstei cronologice la care factorul a fost demonstrat, o vârsta nu mai mica de
un an si nu mai mare de 14 ani. Autorul marturiseste ca pentru cele mai multe dintre
casutele matricei au fost descoperite si instrumentele necesare diagnozei, mai putin
pentru continuturile comportamentale, ca si pentru relatiile figurale si transformarile
simbolice.
2.5 Gândirea inductiva, deductiva si analogica

Aceste trei tipuri de gândire contin în interiorul lor rationamentele inductive,

deductive si analogice, pe care unii autori prefera sa le împarta în doua categorii :
rationamente canonice, subordonate unor reguli bine stabilite (cele inductive si cele
deductive) si rationamente noncanonice, care nu se supun unor reguli precise
(rationamentele analogice si rationamentele din viata cotidiana dezvoltate de antropologia
cognitiva) (vezi Weil-Barais, 1998, pp. 490-513). Noi nu vom starui asupra
rationamentelor, ci asupra tipurilor de gândire care le cuprind în consistenta lor.

In gândirea inductiva miscarea cunoasterii se realizeaza de la particular la

general, de la multitudinea trasaturilor, atributelor la concepte, relatii, legi. Gândirea
inductiva surprinde regularitatea, ceea ce este comun, constant, invariant. Pornind de la
stimuli, subiectul construieste o schema de raspuns careia i se adapteaza. Asadar,
gândirea faciliteazâ extragerea si formularea unei concluzii generale dintr-o multitudine
de cazuri particulare. Constatarea pe baza de observatii potrivit careia carabusii au patru
aripi, dintre care doua membranoase, iar doua chitinoase, prilejuieste formularea
concluziei ca toti carabusii, de oriunde si dintotdeauna, poseda aceste însusiri. Observând
apoi ca apa, alcoolul, mercurul, uleiul etc. se congeleaza sub actiunea frigului, inferam ca
toate lichidele se congeleaza atunci când temperatura scade sub o anumita limita.
Concluzia va ramâne valabila pâna când vom întâlni o exceptie. Cu alte cuvinte,
produsele gândirii inductive nu sunt definitive si nici absolut sigure, dimpotriva, ele pot fi
oricând puse in discutie. în gândirea inductiva intervine adeseori hazardul, de aceea, ea îsi
conserva un caracter probabilistic.
"Compozitia" gândirii inductive este întotdeauna incompleta, neîncheiata, ea
tinde a fi totala, dar rareori ajunge sa si fie. Produsele gândirii inductive se completeaza si
se corijeaza unele pe altele, ele având grade diferite de generalitate. "Generalizarile
inductive superioare poseda o înalta cota de probabilitate, dar nu si de certitudine"
(Popescu-Neveanu, 1977, p. 183).
2.6. Gândirea verticala si gândirea laterala

Conceptul de gândire laterala a fost introdus în 1967 de Edward De Bono.

El explica împrejurarile în care a aparut acest concept. Fiind preocupat de gândire, în
general, de gândirea creativa si perceptuala, în special, ca si de sistemele cu
autoorganizare, el a ajuns la concluzia existentei "unui altfel de gândire" decât gândirea
liniara, secventiala, logica. încercând sa explice acest nou fel de gândire, într-un interviu
acordat revistei Viata Londoneza, el a aratat ca este necesar sa ne miscam în gândire nu
numai vertical, ci si "lateral", pentru a gasi noi alternative si abordari diferite de cele
cunoscute.
Constientizând ca acesta era cuvântul de care avea nevoie, I-a introdus în
lucrarile sale si apoi 1-a lansat în lumea stiintifica. Astazi, termenul "gândire laterala"
figureaza în Oxford English Dictionary. în Concise Oxford Dictionary, în dreptul
termenului "gândire laterala" citim : gândirea laterala este încercarea de rezolvare a
problemelor cu metode neortodoxe sau aparent ilogice. Autorul ne atrage atentia asupra
faptului ca în aceasta formulare cuvântul-cheie este cuvântul "aparent".
Metodele folosite in rezolvarea problemelor sau în creatie pot parea
"ilogice" numai în termenii logicii normale, dar nu si în raport cu logica structurilor
sistemului. înteleasa în acest mod, gândirea laterala se deosebeste de gândirea "verticala".
Daca în aceasta din urma individul îsi stabileste un punct de plecare si apoi construieste
pas cu pas pornind de la el, urmatorii pasi fiind strâns legati de cei parcursi pâna la un
anumit moment dai, în gândirea laterala individul se misca "piezis", cum spune autorul,
încearca noi perceptii, noi concepte, foloseste metode variate pentru a iesi din linia
obisnuita de gândire. în sistemele cu autoreglare, gândirea în loc sa se deplaseze de-a
lungul lor, trece peste ele, "taie" patternurile existente, dând astfel nastere unui sistem
asimetric.

Gândirea laterala înseamna: a vedea si a interpreta in moduri si expresii

diferite lucruri si idei care erau vazute si interpretate în acelasi fel; a restructura vechile
tipare, a evada din obisnuit si a construi noi modele; a genera nu numai noi idei, ci si a
declansa conflicte între ideile opuse, între cele vechi si cele noi; a lucra prin salturi, nu
prin "pasi marunti" ; a ajunge la o solutie concreta noua, interesanta chiar daca pasii au
fost eronati; a schimba încadrarea în clase si sisteme (ceea ce fost introdus Ia un moment
dat într-un sistem poate fi introdus la un alt moment într-altul); a opera nu doar cu
elementele relevante, ci si cu cele irelevante; a permite ca elementele spontane ale
gândirii sa influenteze gândirea planificata, sistematica, sau invers.
Gândirea laterala este, dupa opinia lui De Bono, concomitent o atitudine fata
de informatie si o metoda de folosire a acesteia, în cadrul ei informatia fiind folosita
pentru a schimba structura sistemului si nu pentru a deveni parte componenta a lui.

2.7  Gândirea pozitiva si gândirea negativa

 Aflati în fata unor situatii neobisnuite, nefamiliare, cu elemente ambigue,
imprevizibile, stresante sau frustrante, oamenii se angajeaza diferit în analizarea si
solutionarea lor: unii se implica activ, ofensiv si constructiv, altii, pasiv, defensiv,
neconstructiv. Primii pun în functiune asa-numita gândire pozitiva ("se poate", "este greu,
dar posibil", "sa vedem cum putem iesi din impas"), altii, dimpotriva, fac apel la gândirea
negativa, la gândirea care-1 pune întotdeauna in fata pe "nu" ("nu se poate", "nu am nici o
scapare", "nu cred ca voi fi in stare").
Distinctia dintre gândirea pozitiva si gândirea negativa s-a facut de multa
vreme. Ea apare si este tratata si în lucrarea lui Norman Vincent Peale, The Power of
Posiîive Thinking, publicata în 1953. Peste câtiva ani, Norman Vincent Peale a publicat o
noua lucrare {Posiîive Thinking for a Time Like This, 1961), care a cunoscut mai multe
editii. Tradusa în limba franceza în 1983 sub titlul La Pensie positive, lucrarea lui Peale
ajunsese în 1994 la a 12-a editie. "Când posedati ceea ce trebuie pentru a descoperi
aspectele creatoare ale lucrurilor vizavi de probele uneori penibile ale existentei umane,
când continuati sa credeti mereu într-un deznodamânt fericit al evenimentelor, sunteti un
veritabil gânditor pozitiv" (Peale, 1994, p. 11).
O simpla însiruire a capacitatilor pe care le poseda un "gânditor pozitiv" este
sugestiva: forta de a învinge înfrângerile, capacitatea de a nu te teme de nimic; eliberarea
de frica ; arta de a trai fericit cu tine însuti; achizitionarea unei stime de sine normale;
capacitatea de substitutie; a nu gândi niciodata în termeni deficienti sau lacunari; veselie
si entuziasm; diminuarea resentimentelor; a ramâne creator : a vedea posibilitati de
rezolvare chiar si în cele mai grele si negre situatii; selectia si ierarhizarea dificultatilor.
Se poate observa ca unele dintre aceste capacitati depasesc sfera propriu--zisa a
cognitivului.

2.8 Gândirea vigila si gândirea autista

Sunt doua tipuri de gândire care au suscitat atât interesul psihologilor

generalisti, cât si pe cel al psihopatologilor, datorita raspândirii lor (mai ales a gândirii
autiste) în viata normala si în viata psihopatologica deopotriva. în literatura psihologica
cele doua notiuni figureaza fie ca atare, expuse în opozitie una cu alta, fie în cupluri cu
alte notiuni. M. Kellar (1957), N. Sillamy (1967) folosesc expres termenii respectivi,
gândirea autista fiind opusa gândirii vigile, pe când Hilgard (1962) opune gândirea vigila
gândirii numite de el "impulsiva", iar Berlyne (1965) opune gândirea autista gândirii
directionale.
Chiar daca se utilizeaza termeni diferiti, esenta lor este aceeasi. Nu rareori
sunt utilizati si alji termeni pentru diferentierea lor. Astfel, gândirea vigila mai este
numita si realista, iar gândirea autista apare sub denumirea de gândire onirica. Desi
terminologia este sugestiva prin ea însasi, unele precizari devin absolut necesare.

Cele doua tipuri de gândire ar putea fi distinse unul de altul dupa o multitudine
de parametri. Unul dintre acestia, fara de care ele n-ar putea fi bine identificate si întelese,
este continutul lor. Gândirea vigila contine toate fenomenele ce intra în câmpul, mai mult,
 în focarul constiintei, fenomene ce asigura actualitatea existentiala a individului, în timp
ce gândirea autista cuprinde în sine fenomene refulate de constiinta vigila, dorintele si
aspiratiile nesatisfacute ale individului care tind a se satisface in plan imaginativ. Fiind
legata de actual, de prezent, gândirea vigila este realista, în acord cu lumea externa si cu
solicitarile ei, pe când gândirea autista, legata de imaginatie, este fantezista, ireala.

Un al treilea parametru prin care se diferentiaza cele doua tipuri de gândire îl

reprezinta rolul lor în existenta umana. în esenta, gândirea vigila pregateste si orienteaza
întreg organismul spre comunicare si adaptare, pe când gândirea autista îi ofera indivi-
dului posibilitatea de a-si satisface dorintele în plan imaginativ, de a se compensa afectiv
prin fantasme.
2.9 Gândirea eficienta si gândirea neeficienta

La întrebarea "Ce este gândirea eficienta sau cea ineficienta1'" s-au conturat
pâna în prezent cel putin trei solutii. Una dintre acestea, cea mai simpla si de aceea si cea
mai nespecifica, a fost sugerata chiar de "cuplurile" diferitelor tipuri de gândire. S-a spus
astfel ca gândirea reproductiva, gândirea negativa si gândirea autista (onirica) ar fi
exemple tipice de gândire neeficienta. în timp ce toate celelalte tipuri de gândire ar ilustra
gândirea eficienta, De exemplu, laitmotivul lucrarii lui Norman Vincent Peale The Power
ofPositive Thinking, citata anterior, este simplu: gândirea negativa produce rezultate
negative, în timp ce gândirea pozitiva produce rezultate pozitive, prima fiind total
ineficienta si de repudiat, cea de-a doua dispunând de o eficienta crescuta, de aceea,
necesar a fi mentinuta si amplificata.
O asemenea solutie este, dupa opinia noastra, limitata. Ea ar putea fi corecta
pentru cel mult doua, trei cupluri de gândire dintre cele opt analizate. Apoi, ea ar putea fi
valida numai în interiorul aceluiasi "cuplu" de tipuri de gândire. Fara îndoiala ca gândirea
reproductiva este ineficienta comparativ cu cea productiv-creatoare, ca gândirea negativa
este ineficienta comparativ cu gândirea pozitiva. De îndata însa ce "iesim" din interiorul
cuplului respectiv, descoperim ca fiecare tip de gândire este inegal eficient/ineficient, mai
mult decât atât, ca tipurile de gândire pot trece în contrariul (or, în sensul ca cele
considerate a fi eficiente sunt sau devin ineficiente si invers.
Criteriul în functie de care trebuie apreciata eficienta sau ineficienta unui tip de
gândire îl reprezinta, dupa parerea noastra, situatia problematica în care se afla individul
si particularitati le ei. Vor fi eficiente acele tipuri de gândire care sunt adaptate situatiilor
si cerintelor acestora si ineficiente cele care nu corespund sau se opun situatiilor
problematice.

3. REACȚII
 Cercetarile lui J. Piaget si ale scolii sale, desfasurate pe o perioada de pestre trei
decenii, au furnizat un volum urias de date teoretice si experimentale cu privire la
dinamica trecerii actiunii obiectuale in operatie mintala interna si la constituirea
structurilor generale ale inteligentiei.
Considerand procesul evolutiei in forma sa „pura”, natural-spontana, fara
interventii de dirijare si programare speciala din afara, Piaget a pus in evidenta existenta
mai multor stadii (etape), care reprezinta, din punct de vedere psihologic, tot atatea
niveluri de integrare sistemica ale intelectului si actiunii.
Semnificative sunt patru:
A. Stadiul gandirii (inteligentei) senzorio-motorii;
B. Stadiul gandirii preoperatorii;
C. Stadiul operatiilor concrete
D. Stadiul operatiilor formale.

Reprezentativ este stadiul gandirii senzorio-motorii se trece de la reflexele

neconditionate ale copilului (exemplu: de orientare) la organizarea unor actiuni
senzomotorii coerente.
Intre 1-5 luni se formeaza reactiile circulare primare:
O reactie devine semnal pentru alta reactie (exemplu: vederea unei persoane produce o
reactie vocala); copilul este centrat asupra propriului corp (autocentrism).
Dupa 5 luni se formeaza reactii circular secundare:
Copilul intervine in ambianta, provocand diferite impresii (scutura jucaria pentru sunetul
produs), trece la alocentrism, adica la orientarea interesului spre altii.

4. TEORIA LUI PIAGET

 este o teorie din cadrul psihologiei dezvoltării elaborată de psihologul elvețian
Jean Piaget.
Stadiile dezvoltării la Piaget
 Stadiul senzoriomotor
 Stadiul preoperațional
 Stadiul operațiilor concrete
 Stadiul operațiilor formale

În studiile sale, Piaget a elaborat o teorie originală asupra genezei și

mecanismelor gândirii denumită teoria operațională. El a delimitat stadii și serii
de operații ale inteligenței. În ce privește stadiile:

 stadiul senzorialo-motor, desfășurat de la naștere până la vârsta de 2 ani,

când copilul este preocupat cu câștigarea controlului motor și învățarea
obiectelor fizice.
 stadiul preoperațional, între 2 și 7 ani, când copilul este preocupat cu
calificarea verbală.
  stadiul concret operațional, între 7 și 12 ani, când copilul începe să se
descurce cu conceptele abstracte, cum ar fi numerele și relațiile, înrudirile.
 în fine, stadiul, formal operațional, între 12 și 15 ani, etapă în care copilul
începe să raționeze logic și sistematic.

Într-o altă concepție aceste stadii sunt denumite: stadiul animist infantil,
cel al gândirii magice, al gândirii referențial egocentrice-sincretice, subiectivist-
autistă și în fine, al constituirii gândirii concrete și apoi a celei formal-logice.

Teoria lui Piaget conform căreia capacitatea intelectuală este calitativ

diferită la vârste diferite și copiii au nevoie de interacțiunea cu mediul
înconjurător pentru a câștiga competență intelectuală, a influențat știința educației
și psihologia. Acest nou concept asupra inteligenței a afectat modelul, proiectul
învățării naturale pentru copiii mai mici și dezvoltarea matematicii și a
programelor științifice.

5. BIBLIOGRAFIE
 Gray, 1991, pp. 392-393
 Weil-Barais, 1998, pp. 490-513
 Popescu-Neveanu, 1977, p. 183
 Posiîive Thinking for a Time Like This, 1961
 Peale, 1994, p. 11