Tema 6: Problema educației în filosofia epocii moderne

Plan:
1. Caracteristica generală a filosofiei și problemei educației în perioada modernă
2. Francis Bacon
3. Jean Jeac Rousseau
4. John Locke 
5. Rene Descartes
6. Filosoful german Immanuil Kant despre educație

1. Caracteristica generală a filosofiei și problemei educației în perioada

modernă La începutul Epocii Moderne se constată o dezvoltare rapidă a divesrelor științe,
având drept consecință desprinderea acestor științe de filosofie și constituirea unor științe
particulare cu un obiect și o metodologie proprie ce cercetare. În perioada respectivă continuă
dezvoltarea științelor, în mod special a matematicii și mecanicii.
În cadrul știițelor sunt aplicate așa metode de cercetare ca observarea și experimentul și
are loc o reorienatre spre activitatea practică.
În filosofia modernă pe prim plan se pun problemele teoriei cunoaşterii., care duce la
crearea a două curente filosofice:
1. Raţionalismul (R.Descartes, B.Spinoza, G.W.Leibniz) – susțin că unica sursă de
cunoaștere este rațiunea.
2. Empirismul (F.Bacon,T.Hobbes; J.Locke, G.Berkley, D.Hume) – susțin că cunoștințele
se dobândesc pe care sensorială, prin sensații și percepții, punându-se accent pe experiment.
Desprinderea pedagogiei de filosofie nu a însemnat o ruptură totală între ele. Dacă până
acum pedagogia a existat și s-a dezvoltat în cadrul filosofiei, o dată cu această desprindere, ea se
dezvoltă în afara ei, dar nu independent de ea.
În acest context are loc apariția unor mari sisteme pedagogice, filosofia epocii punându-și
amprenta, în mod explicit sau implicit, asupra lor.
Teoretizarea fenomenului educațional devine o preocupare dominantă a unor mari
personalități ale vremii, rezultatele reflecției fiind concretizate în lucrări sub formă de povestiri și
romane pedagogice, eseuri și studii pedagogice.
2. Francis Bacon (22.01.1561 – 9.04.1626) - filosof englez, om de stat și om de știință,
fondatorul empirismului englez.
În viziunea sa, știinţa are putere: „Atâta putem, cât ştim. Iar a şti, înseamnă a cunoaşte
lucrurile prin cauzele lor.”
Fiind inițiatorul empirismului și senzualismului modern el este preocupat de elaborarea
unei metode de dobândire a cunoştinţelor, care să favorizeze cercetarea științifică, precum și
cunoașterea și dominarea naturii de către om.
În lucrareasa ”Noul Organon” F.Bacon pune bazele metodei inductive, caracterizată prin
folosirea  analizei, comparației, observației și experimenului. El susține, că spiritul omenesc este
ca o oglindă fără lustru şi cu suprafaţă neregulată, de aceea el reflectă lucrurile fals. Condiția
prealabilă a făuririi științei și metodei noi, o constituie critica cunoștințelor existente și eliberarea
spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de el idoli care îl
împiedică să vadă lucrurile exact şi să le exprime cum trebuie.
El este de părerea, că simțurile ne dau cunoștințe certe/adevărate și constituie izvorul
tuturor cunoștințelor.
Deşi pune accent pe experienţă, se pronunţă pentru conlucrarea și colaborarea dintre
simţuri şi raţiune. Cunoştinţele adevărate sunt numai acele dobândite dintr-o colaborare a
intelectului cu experienţa.
Metoda care ne ajută să depăşim obstacolele în calea dobândirii unor cunoştinţe sigure şi
utile este – metoda inductivă. Inducţia porneşte de la cunoaşterea cazurilor particulare spre
legile sau principiile generale.
Pentru a descoperi cauzele fenomenelor trebuie să folosim enumerarea şi excluderea, iar
datele obţinute în urma observărilor trebuie trecute într-un tabel. Experimentul este necesar de
realizat de câteva ori și de fiecare dată rezultatele lui să fie introduse în acel tabel și numai după
aceea, prin analiza rezultatelor obținute putem face o concluzie. Drept pentru care, F.Bacon
recomandă să ne ferim de generalizările prea pripite fiindcă astfel putem evita erorile. Știința
adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică, rațională a datelor senzoriale.
Considera că părinții și educatorii trebuie să cunoască posibilitășile copiilor săi ”fără o
cunoaștere profundă a copiilor, este imposibil de a-i ajuta în alegerea activităților sale, care vor
contribui la dezvoltarea lor”.
Scopul educației personale constă în ”îndreptarea sufletului”, adică echilibrarea și
armonizarea afectele. Elevul trebuie să posede arta stăpânirii și utilizării metodei corectă de
dobândire a cunoștințelor. Cea mai importantă componentă a cunoștințelor valoroase este
cunoașterea metodelor de obținere a cunoștințelor adevărate.
Profesorul este un „negustor de lumină” care, transmite cunoștințe despre orice, în special
despre științe, arte, meșteșuguri și invenții ale întregii lumi, despre cărți, instrumente etc.
Despre morală: F.Bacon consideră că calea principală de dobândire a calităților morale
este predarea și învășarea, care mai târziu va trece în moravuri. El este de părerea, că calitățile
morale pot fi corectate prin exemple de moralitate din partea mentorilor, prin exemple proprii
de comportament – metoda exemplelui pozitiv.
Educația trebuie realizată în baza învățăturii despre obligații și binelui comun, după
principiul ”eu țe-am adus un beneficiu”. Cei ce nu sunt educați după în baza acestei învățături
trăiesc după principiul ”eu mi-am adus mie folos”.
Bacon crede, că una din modalitățile de dezvoltare a dorinței de moralitate și decență,
este sfaturile și recomandările unui tată către fiul său, exemplul tatălui pentru fiul său.
3. Jean-Jeac Rousseau (28.06.1712 – 2.07.1778) În concepția proiectată de J.-J.
Rousseau, cu talent artistic/literar și spirit politic/civic vizionar, principiul coordonator este acela
că educația trebuie să fie conformă cu natura proprie a copilului, a adolescentului, punând
accentul pe responsabilitatea umană, în privința libertății individului: ,,Libertatea nu rezidă în
nicio formă de guvernare, ea se află în inima omului liber; el o poartă peste tot cu el”. Această
libertate este înțeleasă de către Rousseau ca fiind voința autonomă a individului în care rezidă
principiul oricărei acțiuni.
Deși ne naștem liberi, ne naștem ființe fragile, care depind de ajutorul celor din jur pentru
a supraviețui. Această dependență este opusul libertății și ne compromite autonomia încă din
fragedă copilărie prin influența exercitată de părinți, în special, prin cea exercitată de mamă, fie
prin indiferență, fie prin protejare excesivă.
 Astfel, J.-J. Rousseau consideră că „libertatea naturală” este, așadar, înăbușită încă de la
început de ,,prejudecăți, autoritate, necesitate, exemplu, instituții sociale”.
Proiectul de educație al lui Rousseau vizează omul liber, capabil să își valorifice
aptitudinile și abilitățile sale naturale într-un mediu comunitar, pedagogic și psihosocial
adecvat.
Rousseau lansează următoarea teză: „A trăi este meseria pe care vreau să-l învăț. Ieșind
din mâinile mele nu va fi nici magistrat, nici soldat, nici preot, va fi, în primul rând, om”.
Pentru el, rolul educatorului este acela de a individualiza procesul de învățare în funcție
de diferențele existente între cei educați, pe care trebuie, totuși, să le cultive cu „un spirit de
egalitate”. Educatorul este artizanul educației, iar educația este proiectul umanizării.
Toate finalitățile sociale au dus la această idee care transformă educația într-un principiu
al stimulării dezvoltării educatului, prin valorificarea resurselor naturale, în folos individual,
dar și social. Educația se bazează prioritar și exclusiv pe libertatea copilului, a educatului,
respectată integral de educator.
J.-J. Rousseau consideră experiența pozitivă, într-un mediu pedagogic adecvat, o
prioritate a educației. Experiența educației naturale are întâietate în raport cu teoria educației.
Astfel, în orice situație, educația copilului trebuie să acorde un loc privilegiat cunoașterii și
învățării pe bază de experiență, de raționament inductiv. Este ceea ce Rousseau exprimă la
nivel de normativitate pedagogică, în termeni imperativi, adresați în special educatorului, cu
indicații valabile și în plan metodologic – „Nu oferiți elevului vostru niciun fel de lecție
verbală. Nu trebuie să primească decât experiența”.
Cu toate acestea, apelul la experiență, în pedagogie nu exclude, ci presupune elaborarea
unui proiect educațional, bazat pe un demers teoretic, subordonat unui scop practic. Elevul
trebuie să poată raporta experiența la teorie și să învețe legea în sensul său propriu, de
necesitate pozitivă.
Pentru ca pedagogia să se bazeze pe o bună psihologie și pe științele umane în general,
trebuie să folosim ca instrument observarea copilului, înainte de toate: „Urmăriți îndelung
natura, observați-vă elevul înainte de a-i spune primul cuvânt”.
În lucrarea sa „Emil sau Despre educație”, pune în practică o educație naturală, situată la
limita realității sociale, fără a fi în opoziție cu aceasta, de care copilul trebuie ferit. Natura
reprezintă o matrice originară, este o referință permanentă cu valoare normativă, cu ajutorul
căreia putem descoperi și aplica metodologia pedagogică/didactică adecvată, implicată direct în
însuși procesul formativ proiectat cu abilitate, de educator.
El crede,că „tot ce ne lipsește în momentul nașterii și avem nevoie atunci când suntem
mari, ne este oferit de educație”.
Pedagogia lui Rousseau este centrată pe convingerea fermă că „educația ne vine de la
natură, de la oameni sau lucruri”, care sugerează sau chiar oferă principiile de acțiune
formativă eficientă. Aceasta urmărește „evoluția internă a facultăților noastre și a organelor
noastre”, dependentă calitativ de ceea ce Rousseau numește și înțelege prin „educația naturii”.
Important este sau devine modul „cum folosim această evoluție, care reprezintă educația
oamenilor, iar ceea ce dobândim din experiența noastră proprie asupra obiectelor care ne
influențează, este educația lucrurilor”. Prin concepția sa de educație liberă și conform naturii,
Rouseeau s-a împotrivit educației tradiționale.
În lucrarea sa ”Emil sau Despre educație” el a demonstrat, că omul trebuie să devină
ceea ce este. Acest tip de abordare era categoric noi pentru pedaogia occidentală și punea
accent pe responsabilitatea individuală a omului pentru faptele și acțiunile sale în conformitate
 cu care el trebuie să-și formeze un astfel de comportament, prin care să fie liber și tot odată în
armonie cu ceilalți.
4. John Locke (29.08.1632 – 28.10.1704) – filosof și pedagog englez, fondatorul
empirismului englez.
O primă problemă pedagogică de mare noutate şi generatoare de controverse în epocă a
fost cauzată de profundul său dezacord faţă de teoria ideilor înnăscute. Marcat de formarea sa
în domeniul medical, J.Locke susţine că spiritul omului este o coală albă sau o tabula rasa, iar
informaţiile sunt dobândite prin senzaţii, care determină şi condiţionează operaţiile intelectuale,
care se dezvoltă ulterior prin reflecţie. ”Intelectul este ca o foaie albă de hârtie pe care
percepţiile îşi imprimă semnele lor, sau ca o bucată de ceară moale pe care prin impregnarea
percepţiile îşi lasă urmele lor”. „Nu există idei şi principii înnăscute. Intelectul nu este în
posesia anumitor idei cu care vine pe lume când se naşte. Toate ideile le obţine prin simţuri, de
la percepţii”.
Intelectul nu posedă idei şi nici nu le poate crea, el prelucrează ceea ce-i furnizează
simţurile. Intelectul este activ, dar nu creator.
Pentru el, raţiunea constituie efectul prelucrării şi combinării informaţiilor furnizate de
simţuri. „Pedagogul în discuţie extinde acest principiu epistemoloic şi în ceea ce priveşte
normele morale. Justiţia şi credinţa nu sunt universale, nici măcar ideea de Dumenzeu.
Diferenţele dintre ideile oamenilor nu provin din capacităţile lor diferite de a percepe idei
înnăscute, ci din diferenţe provenite din experienţe personale diferite” .
El evidențiază 3 grade de cunoștințe:
• Cunoştinţa perceptivă sau senzitivă – despre care nu avem nici o dată cunoştinţe
absolut sigure.
• C. demonstrative – în care acordul sau dezacordul între idei nu poate fi stabilit decât cu
ajutorul altor idei intermediare. Cu cât numărul ideilor intermediare este mai mare cu atât
creşte posibilitatea erorilor – matematica, morala, Dumnezeu.
• C. imediată sau intuitivă – când adevărul sau falsul unei idei este prins imediat, fără a
recurge la alte idei, ca exemplu „Albul nu este negru”.
Autorul acordă atenție educaţiei morale și exerciţiului fizic, arătând faptul că acesta poate
susţine decisiv formarea caracterului moral și asigură sănătatea copilului. El reia într-o abordare
proprie şi afirmă ceea ce consideră definiţia scurtă, dar completă a fericirii: ”O minte sănătoasă
într-un corp sănătos”. În opinia lui, cel ce are un corp slăbit și bolnav niciodată nu va fi fericit.
Inspirat din studiile medicale, se pronunță pentru călirea fizică a copiilor, și îi critică pe
englezii care tind să poarte aceleaşi haine vara şi iarna, sau chiar interzic copiilor să se joace în
aer liber, pentru a evita pericolul unor îmbolnăviri.
Din frageda copilărie copilul trebuie călit: învățat să nu aibă frică de frig, spălarea
picioarelor cu apă rece, pustarea încălțărilor simple, chiar dacă acestea riscă să se ude pe timp de
ploaie. Hrana copiilor trebuie să fie simplă, fără surplus de dulciuri și prăjituri, vestimentația
simplă și așternutul tare.
În educația tinerilor pune acentul pe:
- educația fizică
- educația morală
- educația intelectuală
În conceptia sa educația trebue să formeze din tânar un om înzestrat cu simț practic,
care să știe să-și conducă bine afacerile, să privească departe în viitor și să aspire la o poziție cât
mai înaltă pe scara socială. ”Educaţia este aceea care dă strălucire tuturor celorlalte însuşiri şi
le face folositoare celui ce le posedă, pentru că atrage asupra lui stima şi bunăvoinţa tuturor
celor cu care vine în contact. Dacă cineva are toate celelalte calităţi afară de o bună educaţie,
ele nu pot decât să-l facă să treacă drept un om plin de sine, încrezut, superficial sau ridicol.
Erorile în educaţie nu trebuie trecute cu vederea niciodată”.
5. Rene Descartes (1596 - 1650) - fondatorul raționalismului francez.
R.Descartes considera că punctul de plecare al adevăratei ştiinţe este îndoiala
metodologică universală. Tot ceea ce a fost crezut pe cuvânt şi este, în general, considerat drept
adevăr, trebuia pus la îndoială. Dar aceste îndoieli nu constituiau un scop în sine. Rostul lor era
de a asigura o bază trainică de cunoaştere care să excludă orice eroare.
R.Descartes pune la îndoială existenţa lucrurilor sensoriale, pune la îndoială orice
cunoștințe dobândite pe cale sensorială, pune la îndoială adevărurilor şi chiar a Atotputernicului
D-zeu. Un singur lucru neîndoielnic este că el gândește, că el cugetă. „Cogito ergo sum” sau
”Cuget, deci exist” este singurul principiu incontestabil care nu suscita niciun fel de îndoială şi
care putea să constituie punctul de plecare pentru toate inferenţele logice, pentru întreaga
cunoaştere, după cum axiomele reprezintă principiile de bază în geometrie. Prin urmare,
raţiunea este sursa veritabilă de cunoştinţe.
Descartes a încercat să fundamenteze principalele particularităţi ale metodei deductive,
care a generat, în plan teoretic, procedeele de cercetare caracteristice ştiinţelor naturii din acea
vreme.
Metoda trebuia să pornească de la o teză teoretică absolută, certă şi să fie universală,
invariabilă, aplicabilă în egală măsură tuturor domeniilor de cunoaştere. Formulând principiul, că
adevărul trebuie să fie clar şi distinct, el dădea o lovitură argumentării scolastice.
Ideile sale despre atotputernicia raţiunii omeneşti şi despre posibilitatea transformării
raţionale a vieţii omului au constituit unul din izvoarele gândirii iluministe. De altfel, lucrările
sale au fost trecute în indexul papal al cărţilor interzise, fapt care argumentează, o dată în plus,
valoarea lor pentru progresul culturii şi spiritualităţii umane.
În procesul cunoașterii trebuie respectate următoarele reguli:
1. să împarţi dificultăţile pentru a le putea rezolva mai bine (analiza logică);
2. să conduci gândurile într-o ordine, pornind de la cele simple şi mai bine cunoscute
pentru a ajunge la cele mai complexe (sinteza);
3. enumerările să fie cât mai generale şi mai complete, încât a fi sigur că nu s-a omis ceva.
Morala lui R.Descartes se bazează pe respectarea următoarelor reguli:
1. să cauţi să reflectezi bine la tot ce ai de făcut în viaţă;
2. hotărârea odată luată s-o duce ferm până la capăt;
3. să te înveţi a te resemna mai iute faţă de ceea ce nu stă în puterea ta, decât să fii
nemulţumit de soartă.
Filosofia lui R.Descartes determină toată gândirea filosofică şi ştiinţifică a timpului.
R.Descartes pune bazele raţionalismului filosofiei moderne, a întregii dezvoltări a ştiinţei şi
culturii ştiinţifice de astăzi.
6. Filosoful german Immanuil Kant despre educație
Immanuel Kant (22.04.1724 – 12.02.1804)
Im.Kant a analizat un şir de probleme care vizează pedagogia în şi educaţia, care sunt şi
azi valabile.
În lucrarea sa “Despre pedagogie” (1803) el analizează moralul cu problemele concrete
ale educaţiei, ale “aplicării” moralei în viaţa reală. El pune semnul egalităţii între cultură şi
educaţie. Kant postulează ideea că - omul este singura ființă care trebuie educată pentru a
deveni OM. „Omul poate deveni om numai prin educație. El nu e nimic decât ceea ce face
educașia din el“.
Educația, în centrul căreia se află disciplina, este aceea care preface animalitatea în
umanitate. „Disciplina îl oprește pe om să se abată prin impulsurile sale animalice de la
menirea sa, de la umanitate“ .
Pentru Kant, această disciplină nu se formează de la sine, în mod spontan, ci într-un cadru
organizat, instituționalizat printr-o activitates pecială– educația cu scopuri precise și mijloace
adecvate.
Un al doilea postulat a lui Kant este: Omului îi trebuie îngrijire și culturã, cultura
cuprinzând, pe lângă disciplină, și instrucția. Acestea din urmă au o importanță extrem de mare
în devenirea individului uman, pentru că, spune Kant, „cel ce nu este cultivat ,este brut
(necioplit), cel ce nu este disciplinat este sãălbatic“.
„Neglijarea disciplinei este un rău mai mare decât neglijarea culturii, căci aceasta se
mai poate completa mai târziu; sălbăticia însă nu se poate șterge – și o greșeală în disciplină
nu poate fi îndreptată ”.
El afirmã: „ne încântă gândul că natura umană se va dezvolta tot mai bine prin educație,
căreia îi putem da o formă potrivită umanitãții. Asta ne deschide vederea spre un viitor mai
fericit al genului uman“.
I.Kant se pronunța pentru tratarea diferențiată a indivizilor, educația fiind, în viziunea lui,
arta de a dezvolta dispozițiunile naturale ale fiecărui om, știut fiind faptul că natura nu i-a dat
omului pentru asta nici un instinct.
El precizează că este necesar, ca arta educației sau pedagogică să devină judicioasă,
pentru a putea să dezvolte natura umană în așa fel încât să-și atingă integral menirea (scopul). De
pildă, principiul imitației părinților de către copii trebuie înlăturat, întrucât există riscul ca un
„prost-crescut“ să-l crească apoi pe altul. Remediul acestei situații îl constituie, spune Kant,
prefacerea pedagogiei în știință, transformarea pedagogiei în studiu sistematic. „Copiii trebuie
educați nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea mai bună, posibilă în viitor, a genului uman“.
„Buna educație este tocmai izvorul din care iese tot binele în lume“.
Kant ajunge la concluzia cã prin educașie omul trebuie să fie:
1) Disciplinat – a disciplina înseamnă a căuta de a face ca animalitatea să nu păgubească
umanitatea, nici în individulizolat, nici în omul social. Disciplina este deci numai îmblânzirea
sălbăticiei.
2) Cultivat - cultura cuprinde învățătura și instrucția. Prin ea se dobândește abilitatea
(citirea, scrierea, muzica etc.);
3) Prudent - adică să se adapteze societății omenești, să fie simpatizat și să aibă influență.
Pentru aceasta este nevoie de un anumit fel de cultură, pe care o numim civilizare (care
presupune maniere, politețe, capacitate de relaționare cu semenii.
4) Moral - adică omul să fie nu numai îndemânatic pentru tot felul de scopuri, ci să-și
câștige și tăria sufletească de a alege numai scopuri bune (aprobate cu necesitate de oricine și
care pot fi totodată scopuri pentru oricine).
Un alt principiu pedagogic modern invocat de Kant este cel al instruirii active,
participative a elevilor. Copiii, susține Kant, nu trebuie să fie dresați în mod mecanic, ci să fie
învățați să gândeascã. 
El se pronunță pentru organizarea, mai întâi, a școlilor experimentale și mai apoi să se
înființeze coli normale.
 Educația se poate realiza, fie particular, fie public. Educația particulară, este făcută
de părinți sau ajutoare plătite (preceptori) care asigură practicarea preceptelor, în principal a
celor morale – deci educația morală. Educaþia publică – asigură instrucția (informarea).
„Educația publică își are avantajele cele mai evidente, căci prin ea copiii învață să-și măsoare
puterile, învață limitarea prin dreptul altora. Aici nimeni nu se bucură de privilegii, deoarece
pretutindeni se simte rezistență, deoarece nimeni nu poate ieși la suprafaþță decât când
excelează prin meritul propriu“.
Kant abordează laturile educației:
- educația fizică - îngrijirea corpului fizic-biologic
- educația practică sau morală - vizează tot ceea ce se raportează la libertate.
Educația practică, fiind „educația spre personalitate“, cuprinde toate laturile educației
intelectuale:
1) formarea scolastică mecanică vizând abilitatea, ce conferă omului valoare cu privire
la sine însuși ca individ, realizată de institutor;
2) pragmatică vizând prudența, formând omul ca cetățean cu o valoare publică, realizată
de educator;
3) morală - vizând moralitatea, prin ea omul dobândind o valoare în perspectiva întregului
gen uman.
Prin educația fizică se pot realiza următoarele calități: viteză, îndemânare, rezistență și
forță. Educația fizică este însoþiță de educația sufletului, în sensul de cultura fizică a spiritului.
Aceasta este împărțită de Kant în liberă și scolastică. Cea liberă este jocul în orele libere la
dispoziția elevului, cea scolastică este însă munca serioasă desfășurată sub constrângere.
Pe această bazã Kant arată că pot fi schițate diferite planuri de educație, ce se pot
întemeia, fie pe metoda învãțării prin joc, fie pe metoda învățării prin sarcini precise. Educașia
trebuie fãcută prin muncă și pentru muncă, deoarece omul este unicul animal care trebuie să
muncească pentru a-și asigura existența.
În ceea ce privește educarea laturii volitive a personalității copilului, Kant este de părere
că „voința copiilor nu trebuie [...] frântă,ci trebuie numai condusă așa încât să cedeze în fața
piedicilor naturale“. „Frângerea voinței produce o mentalitate de sclav, pe când rezistența
naturală produce docilitate“.
Încălcarea unei porunci trebuie sã fie, urmată de pedepse, fie fizice, fie morale,
administrate însă cu multă luare-aminte. Pedepsele fizice fiind complementare celor morale, la
ele se va recurge rar, întrucât prin practicarea lor nu se mai formează un caracter bun. Când
pedepsele fizice sunt frecvent folosite, deseori repetate, ele produc răutate,încăpățânare.
Educaþia morală, însă are drept scop fundamental formarea trăsăturilor și notelor
esențiale ale unui om de caracter:s entimentul și ideea datoriei, dragostea de adevăr,
sociabilitatea,seninătatea sufletului ș.a. Educația morală se finalizeazã cu conștientizarea
necesității împlinirii datoriilor față de sine însuși și a datoriilor față de alții.
Numai astfel omul devine ființă moralã. Căci din naturã el nu este nicidecum o ființă
morală: „el devine o ființă morală numai dacă rațiunea sa se înalță până la noțiunile datoriei și
legii“.