Sunteți pe pagina 1din 8

PLAN:

1. Repere bibliografice
2. Premise ale gândirii pedagogice
3. Concepția pedagogică
I. Jean-Jacques Rousseau s-a născut în anul 1712 la Geneva, tatăl său fiind ceasornicar.
Rămânând orfan de mamă și fiind abandonat de tată, este constrâns de mic să suporte multe
privațiuni și să se dedice unor meserii dintre cele mai contrastante: secretar, camerist, muzicant și
scriitor. Peregrinează prin mai multe ținuturi ale Italiei, Franței, Elveției, iar la Paris intră în contact
cu cercul scriitorilor și filosofilor iluminiști. Enciclopediștii și, mai ales, Diderot, de a cărui
prietenie s-a bucurat, îi vor influența gândirea socială, filosofică și pedagogică. A avut cinci copii
pe care i-a încredințat orfelinatului. Cu ocazia organizării unui concurs la Academia din Dijon, în
anul 1749, pe o temă dată. „Dacă științele și artele au contribuit sau nu la îmbunătățirea
moravurilor”, Rousseau a câștigat premiul, acest fapt aducându-i un renume imens în cele mai
civilizate țări din Europa. În 1762, a publicat monumentala lucrare Emil sau despre educație,
pentru care va fi persecutat, fiind nevoit să fugă din Franța în Elveția și, mai târziu, în Anglia, unde
este primit în casa filosofului David Hume. Mai pot fi consemnate următoarele lucrări elaborate
de acest gânditor: Discurs asupra inegalității dintre oameni (1755), Noua Eloiză (1761),
Contractul social (1762), Confesiuni (postum,1782).

II. Gândirea sa filosofică se va raporta la teoria dreptului natural, conform căreia toți oamenii
sunt egali și liberi de la natură, dar devin dependenți unii de alții în statul social. Pentru ca
societatea să existe, cei mai mulți dintre indivizi cedează de bunăvoie o parte dintre drepturi unei
minotități, printr-un „contract social”, realitate care generează o stare artificială bazată pe
inegalitate și corupție. Spre deosebire de alti adepți ai ideii contractului social, Rousseau crede că
este de datoria cetățenilor să denunțe consensul inițial și să se ridice împotriva puterii instituite, în
favoarea unei alte forme de asociere. Poporul trebuie să fie suveran în alegerile și interesele
preconizate. Răspunzând la întrebarea pusă de Acdemia din Dijon, Rousseau crede că dezvoltarea
științelor și artelor nu a condus la emanciparea omului, la îmbunătățirea moravurilor. Prin naștere,
omul este o ființă curată, pură și cinstită, dar, de îndată ce a început să creeze opere de cultură,
relațiile sale cu semenii s-au deteriorat. Cultura, prin ea însăși, nu poate aduce omului fericirea.
Sub aspectul teoriei cunoașterii, Rousseau se dovedește a fi un empirist, crezând cu tărie în
ideea potrivit căreia cunoștințele pot fi aflate direct prin simțuri, și nu speculativ, prin cărți.
Înaintea ideilor este de preferat să se dirijeze atenția copiilor spre lucrurile și fenomenele
înconjurătoare.
III. Figură destul de controversată a epocii Luminilor, Rousseau este un reprezentant de primă
importanță al pedagogiei filosofice, deschizând un orizont deosebit de bogat în istoria pedagogiei.
Revendicat de cei mai mulți exponenți ai noii educații, contestat de reprezentanții cei mai acerbi
ai direcției magistrocentriste, îngânat sau deformat de multe experimente educative eșuate,
filosoful-pedagog a avansat o multitudine de idei care au influențat și au deschis noi trasee
paideutice, rămânând unul din promotorii pedagogiei universale. În concepția lui Rousseau,
educația nu trebuie să constea în a pregăti copilul pentru viitor sau în a-l forma într-un anumit fel;
ea trebuie să fie viața însăși a copilului. Trebuie să se țină seama de copil, nu numai pentru că
acesta constituie obiectul educației, dar înainte de toate pentru că el este însuși izvorul educației.
Pornind de la dezvoltarea concretă a copilului, de la nevoile și de la aspirațiile sale, de la
sentimentele și gândurile sale, trebuie format ceea ce poate deveni, cu ajutorul inteligent al
educatorului. Educatorii nu pot avea alte pretenții. Acestea ar fi absolut dăunătoare. Existența
omului a devenit deci punctul de pornire în educarea omului.
Privitor la concepția asupra copilului sau a celui educat, în pedagogia secolului XVIII se
susținea ideea că copilul trebuie să imite pe cât posibil adultul, care este un model. Pe plan
educativ, copilul nu este decât un mijloc, iar scopul îi este fixat de către adult. Rousseau, însă,
susținea că copilul își este propriul model. De la natură acesta este bun și liber. El este chiar mai
bun decât adultul, pentru că acesta din urmă este corupt din cauza civilizației.
În cadrul pedagogiei din secolul XVIII profesorul constituie rolul important și activ în
relația pedagogică. Elevul trebuie întâi de toate să-l asculte. Cunoașterea se transmite de la profesor
spre elev. Rousseau avea părerea că profesorul constituie rolul secundar în relația pedagogică. El
trebuie să fie în serviciul elevului. Cunoașterea se naște firesc de la copil.
În pedagogia secolului XVIII învățarea se realizează într-un mod tradițional: ascultarea și
imitarea modelelor, prin intermediul sofisticii și retoricii. Rousseau propunea ca învățarea să
pornească de la principiul că ființa umană posedă în ea însăți înțelepciunea. Educația caută să
favorizeze dezvoltarea omului complet.
Adept al educației negative, Rousseau consideră că rolul educatorului este de a-l păzi și
apăra pe copil de influențele externe venite din partea societății. El face o impresionantă pledoare
pentru întoarcerea la natură, la resursele funciare ale existenței, nealterate de intervenția oamenilor.
Rouseau exaltă virtuțile copilului și ale copilăriei. Într-un limbaj sugestiv, dar și saturat cu
paradoxuri, el avansează sfaturi și dă verdicte: singura obișnuință pe care trebuie s-o inducem
copilului e aceea de a nu dobândi nici una; cele dintâi porniri naturale sunt întotdeauna drepte; nu
există perversitate originară în sufletul omenesc; cea dintâi educație trebuie să fie negativă: nu a
transmite virtutea sau adevărul, ci a păzi inima de viciu și spiritul de eroare; să urâm cărțile: ele nu
ne învață decât să vorbim despre ceea ce nu știm etc.
Cum a intuit și I. Găvănescul, pedagogul francez se înscrie în direcția romantică,
sentimentalistă, atacând și combatând poziția raționalistă, intelectualistă. El și-a format o imagine
ușor deformată asupra naturii umane și a virtuțiilor educative ale izolaționalismului și ale ruperii
de social. Dacă ar fi aplicată astăzi, metoda sa de formare a lui Emil ar genera mai mult sălbatici
decât oameni. Cum remarcă Paroz, Rousseau „a crezut că omul posedă toate lucrurile în natura sa
și că această natură este în sine perfectă. Omul nu avea decât să redevină el însuși pentru a se
întoarce în Eden. Dar această idee despre om nu are nici o bază nici în istorie, nici în experiența
personală, ea este imaginară”.
Lucrarea fundamentală în care structurează ideile sale pedagogice este intitulată Emil sau
despre educație. Acest adevărat tratat de pedagogie, scris într-o manieră estetică, inconfundabilă,
cuprinde o prefață și cinci „cărți” sau capitole. Sunt prefigurate aici, într-o modalitate ascendentă,
laturile educației descrise în conformitate cu treptele de vârstă ale copilului: până la 2 ani, accentul
este pus pe îngrijirea și educația fizică, între 2 și 12 ani are loc educația simțurilor prin contactul
direct cu natura, de la 12 la 15 ani urmează educația intelectuală, iar de la 15 ani până la vârsta
majoră accentul este pus pe educația morală.
Rouseau consideră că scopul educației constă în formarea unui om sănătos, armonios
dezvoltat din punct de vedere fizic, pe deplin racordat la existența proximă, lipsit de artificialitate,
un om al unui raport echilibrat între rațional și sufletesc. Pentru aceasta, este nevoie să-l scoatem
pe Emil din societatea vicioasă și să-l trimitem într-un mediu natural, la țară. Dacă Aristotel vedea
în educație o cioplire, o fasonare a materiei date, iar Comenius asemăna educația cu arta
grădinăritului, Rousseau o concepe ca fiind o acțiune de simplă asistare a celui educat, acesta
având o libertate absolută de mișcare. Formarea copilului presupune atât organizarea unei apărări
sistematice a copilului contra influențelor negative ce survin din exterior, cât și stabilirea unor
condiții imediate de creștere, care să stimuleze înclinațiile și tendințele lui naturale. Educația
„negativă” se concentreză asupra acțiunii de excludere a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală
a copilului.
Trebuie remarcat faptul că, în ciuda individualismului specific pedagogiei sale,
fundamentele sociale ale acesteia nu pot fi neglijate sau subestimate. Ideile expuse în „Contractul
social” sunt traduse și experimentate la nivel individual în tratatul său asupra educației. Nu este
bine să izolăm pedagogia lui Rousseau de „metasociologia” care a prederminat-o. Mult mai mult
decât contemporanii săi, Rousseau a înțeles că viața morală depinde într-o mare măsură de mediul
în care se formează individul.
Educația din primii doi ani de viață va fi centrată pe îngrijirea fizică a copilului, printr-o
bună alăptare, băi reci, îmbrăcăminte ușoară, jucării naturale. Alăptarea trebuie făcută nu de doică,
ci de mamă, iar mâinile și picioarele nu se vor înfășa, ci vor fi lăsate libere.
Educația între 2 și 12 ani se centreză pe dezvoltarea fizică și contribuie la însușirea primelor
repere morale, dar accentul se pune pe educația simțurilor. Marea carte a naturii constituie sursa
inepuizabilă de captare a primelor impresii și a cunoștințelor. Sub conducerea unui preceptor, Emil
este introdus în tainele naturii pe o cale predominant intuitivă, este învățat să socotească, să
cunoască limba, să diferențieze între anumite forme. Autorul ne invită să valorizăm virtuțile
copilăriei și să studiem îndeaproape această etapă. Copilul nu este un adult în miniatură. Ci o ființă
cu particularități specifice. Rousseau scria: „Copilăria are feluri de a vedea, gândi și simți care îi
sunt proprii; nimic nu e mai nesăbuit decât să vrem să le înlocuim cu ale noastre”. Educația se va
baza pe presupoziția purității și inocenței infantile. Cele dintâi porniri naturale sunt întotdeauna
drepte; nu există perversitate originară în sufletul omenesc. Antrenarea facultăților intelectuale
este lăsată pentru mai târziu, acest aspect constituind un punct vulnerabilal gândirii sale despre
educație.
Educația cuprinsă între 12 și 15 ani este centrată pe formarea interlectuală, pe instrucția
propriu-zisă. Împins de o curiozitate interioară, Emil este predispus să învețe carte. Nu sunt
indicate anumite manuale. Singura carte recomandată este Robinson Crusoe, deoarece aceasta face
apologia unui trai în natură și a autonomiei individului, capabil să se descurce singur în viață. Nu
trebuie predată nici gramatica, nici istoria. Se vor oferi cunoștințe de astronomie, fizică, geografie,
chimie, se vor organiza călătorii și se vor face vizite în ateliere, în prăvălii, lucrându-se la modul
propriu. De atfel, Emil trebuie pregătit în perspectiva unei meserii, aceasta fiind una destul de
domestică, precum tâmplăria. El va învăța numai în conformitate cu ceea ce vede, aude și pipăie,
ținând cont de interesul imediat. Preceptorul are obligația de a trezi în elev nevoia unei activități
înainte de a o impune, de exemplu, de a aștepta ivirea interesului pentru citit, și nu de al forța să
citească. „Gândește-te bine, sfătuiește Rousseau, că rareori trebuie tu să-i propui ce anume trebuie
el să învețe; el trebuie să fie acela care să dorească, să cerceteze, să găsească acest lucru, iar tu
trebuie să-l faci să înțeleagă lucrurile, să-i deștepți cu dibăcie această dorință și să-i pui la îndemână
mijloacele de a o satisface”. Pentru a determina tânărul să judece corect, e de preferat să-i formăm
propria judecată, în loc să i-o impunem pe a noastră. Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva
educația intelectuală ar trebui să înceapă mai devreme. Răspunsul este, categoric, afirmativ. Așa
cum ne demonstrează studiile de psihologie genetică, dar și realitatea dezvoltării copilului,
stimularea și dezvoltarea aptitudinilor intelectuale începând cu vârsta de 6-7 ani sunt necesare și
recomandabile.
Educația efectuată între 15 și 20 de ani va avea o dominantă morală. O dată cu manifestarea
pasiunilor, omul începe o viață nouă. Preceptorul îl va îndruma pe Emil spre realizarea unor fapte
bune și spre înfrânarea pasiunilor. I se vor inocula sentimentele de milă, generozitate, prietenie,
dreptate și dragoste. Tot în această perioadă se va face și educația religioasă. În legătură cu ultimul
aspect, Rousseau este propovăduitorul unei religii naturale, fără dogme și ritualuri. Nu
dimensiunile ideatice au importanță în această religie, ci consecințele ei practice, îndeosebi cele
de ordin moral. Printr-un limbaj ales și o demonstrație atrăgătoare, Rousseau face o pledoarie
pentru existența lui Dumnezeu. Subcapitolul „Profesiunea de credință a vicarului din Savoia” di
Emil sau despre educație reprezintă un elocvent catehism al religiei naturale, expresia unui deism
sincer și profund. Totul este unu – declară Rousseau prin cuvintele preotului – și dovedește o
inteligență unică, întrucât nu există nimic care să fie ordonat în acelașisistem și să nu se îndrepte
spre același scop. Această ființă înzestrată cu voință și putere, fiind activă prin ea însăți, forță
motrice a universului și ordine prin esență, este numită Dumnezeu. De el se leagă ideile de
inteligență, putere, voință și cea de bunătate, care urmează în mod necesar din celelalte. Îl văd pe
Dumnezeu în operele sale – continuă Rousseau - , îl simt în mine, îl văd în jurul meu; dar îndată
ce vreau să-l cunosc în el însuși, îndată ce vreau să caut unde este, ce este, din substanță e făcut,
el îmi scapă mie ca om și mintea mea tulburată nu mai vede nimic. Esența lui Dumnezeu infinit
există, și acest lucru e de ajuns; cu cât o înțeleg mai puțin, cu atât o ador mai mult. Personalizând,
Rousseau își continuă pledoaria: „Ființă a ființelor exist pentru că Tu exiști; meditând asupra-Ți
necontenit, mă înalț spre izvorul existenței mele. Cea mai vrednică întrebuințare a rațiunii mele
este să dispară înaintea Ta; fericirea spiritului meu, farmecul slăbiciunilor mele este să mă simt un
nimic în fața mărimii Tale”. Religia naturii este singura admisă de pedagogul francez ca meritând
a fi predată copilului, pentru că acest copil este prin excelență al naturii. Dacă Emil vrea să meargă
dincolo de ea, aceasta este alegerea lui și este liber s-o facă atunci când crede de cuviință.
Inculcarea sentimentului religios are loc la o vârstă destul de târzie. Gândirea copilului sub această
vârstă, nefiind încă formată, cade destul de ușor în idolatrie. Or, consideră Rousseau, idolatria este
un semn al falsei credințe, al imaginației sensibile, al superstiției. O dată căzut în idolatrie, spiritul
copilului nu mai poate fi liber. Aceasta ar contrazice și ar periclita libertatea lui, care trebuie
păstrată cu orice preț. Trebuie să se aștepte, în interesul chiar al religiei, până când rațiunea este
matură și capabilă să înțeleagă ideea de divinitate. Ne este greu să acceptăm aceste precepte. Ca și
în cazul educației intelectuale sau a ideii de alimita citirea și lectura la o singură carte,
recomandarea ca formarea tânărului pentru religie să se realizeze după 18 ani pare să sufere de
aceeași naivitate și inocență. Oare nu orice educație trebuie să aibă niște precedente, o bază pe care
se clădesc mentalități și comportamente? Nu există la copil curiozitatea de a-și pune întrebări cu
privire la cauza universului și a omenirii? Pot fi amânate sau anulate unele întrebări metafizice pe
care, în forme diverse, copiii și tinerii și le pun la diferite vârste?
În ultimul capitol al monumentalei sale opere, Rousseau se ocupă de educația femeii, a
Sofiei, predestinată să devină soția lui Emil. Aceasta primește o educație limitată, în vederea
formării ca bună soție, și are menirea de a se îngriji de gospodărie, de soț și de creșterea copiilor.
În acest sens, ea trebuie să devină virtuoasă, blândă și înțelegătoare. Femeia este făcută anume ca
să placă bărbatului, iar violența ei constă în farmecul pe care-l poartă, căci „cel mai puternic e
stăpân în aparență și depinde în realitate de cel mai slab”.
Nu trebuie neglijate unele inadvertențe în gândirea pedagogică a lui Rousseau. Exaltarea
virtuților copilăriei este benefică, mai ales într-un secol și într-un mediu cultural în care
predispozițiile infantile sunt ostracizate. Dar a face din aceasta singurul mobil al devenirii, singura
soluție acțională este excesiv, dacă predispozițiile naturale nu sunt acordate și cu intenționalități
ce vin din exterior, de la indivizi sau societate. Devenirea pozitivă, actualizarea unor potențe
pozitive nu sunt înscrise dinainte în firea umană. Trebuie să apară un conducător, un formator
exterior care să arate calea congruentă cu datele copilului. Dacă putem vorbi de un anumit ineism
al structurilor de „competențe” umane, această premisă nu mai este valabilă în schimb în ceea ce
privește varietatea intenționalității, finalității ce activează sau „performează” anumite virtuți
presupuse. În fine, cum observă și Francois Guex, Rousseau a inventat puțin, aproape deloc, în
domeniul didacticii. El extrage totul dintr-o experiență personală sau imaginară, ignorând ceea ce
au propus sau demonstrat alții. Practicianul Rousseau se pare că nici nu există; aproape totul
înseamnă teorie și filosofie. Plecând din acest punc, peste secole, alți gânditori au transpus în fapte
sugestii, ipoteze, gânduri.
Câteva idei ale marelui pedagog rămân valabile:

 necesitatea ca pedagogia să fie fundamnetată pe datele și observațiile psihologiei


experimentale;
 existența unor etape distincte ale dezvoltării naturale a copilului;
 accentuarea importanței educației prin intuirea lucrurilor, comparativ cu cea bazată pe
cuvinte;
 rolul metodelor intuitive și active în purcederea la cunoașterea veritabilă;
 valoarea ridicată a interesului psihic al copilului în învățare;
 dependența reformelor sociale de o prealabilă revoluție în educația individului.

BIBLIOGRAFIE:
CUCOȘ, Constantin Istoria pedagogiei. Idei și doctrine pedagogice fundamentale. Iași: Ed.
Polirom, 2001.
MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA ”ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, PSIHOLOGIE ȘI ARTE

REFERAT
la istoria pedagogiei
”JEAN-JACQUES
ROUSSEAU”

Elaborat: GHEȚU ELENA


Grupa PP12R

BălțiI 2017