Specificul si problemetica filosofiei

Filolosofia ocupa loc aparte in viata spirituala a societatii .Ea propune intrebari ,demersuri metodologice,viziuni teoretici si criterii de discernamant
valoric care deschid perspectiva unei abordari totalizatoare a lumii si a conditiei umane.Prin filozofie,o cultura dobandeste cunostinta sa
problematizanta ,capacitatea de a scruta ansamblul articulatiilor sale si ,astfel,isi intelege propriile-i rosturi.
obiectul filosofiei
Termenul filozofie provine din limba greaca ,unde filos inseamna iubitor de si sophia-intelepciune.deci filosofia desemna initial orice efort al spiritului
omenesc pentru a dobandi cunostinte noi ,ravna de a cauta intelepciunea si de a trai prin ea. Cu timpul,pe masura efortului progresiv al spiritului
omenesc de a se cunoaste pe sine in raporturile polimorfe cu realitatea naturala si sociala ,conceptul de filozofie a dobandit o semnificatie mai restransa
si mai precisa. Obiectul specific al filosofiei nu a fost intotdeauna acelasi ,suportand o evolutie in decursul istoriei culturii.faptul ca ,spre ex.thales din
milet aborda ,in lucrari care se declarau filosofice
atat probleme referitoare la determinatiile cele mai generale ale existentei ,cat si probleme care isi vor gasi ulterior locul in campul stiintelor ,exprima o
alta viziune asupra obiectului filosofiei.in epoca clasica a filosofiei din grecia antica ,problematica ontologiei (existenta+teorie)aparuta inca in perioada
pre-socratica,dobandeste o relativa autonomie.totodata incepand cu socrate se cristalizeaza problematica gnoseologiei(cunoastere)prin care se
deplaseaza accentul de la gandireadespre lucruri la gandirea despre gandire,cunoasterea devenind obiect distinct al reflexivitatii filosofice. capata
contururi tot mai pricise preocuparile de logica si de etica,iar interesul pt.filosofia naturii este conjugat cu cel pt.filosofia sociala.Dupa construirea
stiintelor moderne ale naturii-fizica,chimia,biologia ,psihologia si sociologia se aflau in pragul unor mutatii.aparuse treptat ,o discordanta evidenta intre
starea de drept (existenta unor stiinte care isi probau disponibilitatile teoretice prin explicatii ,predictii ,aplicatii)si starea de fapt (pretentiile filosofiei de
a fi o stiinta a stiintelor).Este meritul filosofilor din sec.al xx-lea de a fi fructificat contributia importanta a lui kant –care ,in critica ratiunii pure ,a
depasit orgoliul elaborarii unei metafizici (ontologii)situata deasupra stiintelor ,pt. a descifra principiile ultime ale existentei .
Astfel se deplaseaza accentul de la cunoastere la valorizare si creatie ,centrandu-se discursul filosofic pe problematica omului angajat in procesul
autoedificarii sale.Se produce o restructurare a obiectului filosofiei ,circumscrisa in sfera investigarii determinatiilor celor mai generale ale universului
din unghiul de vedere al semnificatiilor lor pt. conditia umana. In a 2 jumatatea a sec xix –lea a luat nastere prin abordarea totalizatoare a valorilor
culturii,problematica specifica a unui nou domeniu al reflexivitatii filosofice:axiologia (valoare). Transformarea antropologiei traditionale intr –o
disciplina stiintifica a conferit noi dimensiuni antropologiei filosofice ,implicata actualmente in variatele proiecte de reconstructie a ontologiei
umanului.Prin obiectul ei ,filosofia cuprinde o reflectie metodica asupra totalitatii activitatilor si experientelor umane ,raspunzand la marile intrebari
privind determinatiile generale ale existentei ,raporturilor omului cu ansamblul universului si cu civilizatia faurita de el.Existenta nu numai sub
aspectele ei particulare care incita stiintele spre cunoastere ,ci si ca totalitate,pune omului probleme pe care el simte imperios nevoia sa le dezlege.Omul
efectuiaza constant tentativa de a se inalta spre absolut si universal ,de a obtine o imagine totalizatoare ,cu riscul unor extrapolari la infinit,care-chiar
atunci cand se sprijuna pe date si procedee ale stiintei –nu satisfac sub raport logic criteriile de validare proprii cunoasterii stiintifice.Este lesne de
inteles ca filosofia s-a construit ca un domeniu relativ autonom al culturii,ea are o finalitate propice pe care nici o alta forma a culturii nu si –o poate
asuma si care realizeaza nu prin izolare ,ci prin inter relatia activa, dinamica cu celelalte manifestari ale spiritualitatii umane.Dincolo de deosebirile
existente azi intre conceptiile filosofice ,apare greu de contestat ca filosofia –desi accentueaza fie problematica realitatii ,fie a limbajulul si implicit ,a
structurilor conceptuale,fie a subiectivitatii-se circumscrie,prin obiectul ei ,in sfera explorarii determinatiilor celor mai generale ale universului in raport
cu posibilitatile cunoasterii umane si din unghiul de vedere al semnificatiilor lor pt.conditia umana.
Dialogul si confruntarile de idei din filozofie se desfasoara intr-un cadru teoretic determinat si abordeaza evantaiul tematic in inter relatiile constante cu
o problema care strabate neintrerupt intreaga istorie a gandirii filosofice:problema raportului dintre existenta obiectiva si cea subiectiva.Este problema
formulata metaforic de Kant in urmatorii termeni:cum este posibil sa explicam unitar cerul instelat deasupra noastra si legea morala in noi. Prin insasi
statul teoretic al filosofiei (care nu ar mai putea elabora o conceptie totalizatoare despre lume daca nu s –ar intreba despre raportul dintre existenta
obiectiva si cea subiectiva )aceasta este o problema care nu poate fi evitata ,care apare in mod implicit sau explicit indeosebi in curentele filosofice
moderne.In istoria gandirii filosofice ,aceasta problema apare formulata din 3 puncte de vedere distincte:
1. vizeaza primordialitatea in cadrul raportului mentionat .Se contureaza astfel problematica ontologica ,aplecata asupra existantei ca existenta
si rezolvata fie intr-0 maniera dualista fie de pe pozitii moniste (de factra idealista sau materialista)
2. priveste posibilitatea corespondentei intre doi termeni distincti cu alte cuvinte cognoscibilitatea ,daca si cum este cu putinta cunoasterea,care
este raportul gandirii cu realitatea .
3. problematica gnoseologica este rezolvata in filozofie dintr-o perspectiva realista sau agnostica ,empirista sau rationalista.
Realismul afirma ca putem cunoaste adevarul despre natura realitatii distingandu-se de pozitiile agnostice si de cele care acorda ideilor adevarate doar
valoare instrumentala sau conventionala. Empirismul si rationalismul sunt optiuni gnoseologice divergente asupra surselor cunoasterii .Al treilea aspect
al problemei raportului dintre existenta obiectiva si cea subiectiva priveste rostul si insemnatatea existentei subiective in cadrul existentei in general
,finalitatea existentei spirituale ,adica sensul vietii umane.
Specificul filosofiei
In primul rand ,filosofia ni se releva a fi o intrerpretare totalizatoare a universului ,o conceptie despre lume in ansmblul ei. Ca si stiinta ,filosofia este o
forma de cunoastere .Dar spre deosebire de stiinta care ne ofera modele explicative asupra unor aspecte ale lumii ,filosofia exprima o conceptie despre
lume privita in intrgul ei .ca totalitate.Imaginea pe care o ofera filosofia asupra lumii se constituie nu prin insumarea datelor stiintei ,ci prin interpretarea
lor.Fara a face apel la o cunoastere totalizatoare ,fara a se re-semnifica ansmblul cunostintelor umane din perspectiva intelegerii si modelarii conditiei
umane ,filosofia nu si –ar putea indeplini rostul sau :de a raspunde la intrebarile ce privesc raportul dintre om si cosmos,dintre om si societate ,dintre
om si om de a coordona si ierarhiza valorile ,de a conferi un anumit sens existentei umane.
Viziunea totalizatoare specifica filosofiei se construieste nu numai prin totalizarea conostintelor stiintifice ,ci si a experientei traite si actiunii
umane.Tocmai printr-o totalitate de acest tip si prin realizarea unui echilibru al dublei atitudini pe care omul o are fata de de realitate ,filosofia devine o
conceptie despre lume in ansamblul ei.Filosofia este o luare de pozitii rationala fata de realitate ceea ce o deosebeste de luarile de pozitie pur practice
sau afective ori de credintele acceptate pur si simplu ,fara o elaborare reflexiva.
In al doilea rand asadar specificul filosofiei rezida in faptul ca ea cuprinde numai acele conceptii totalizatoare despre lume care se exprima in termeni
conceptuali si se ordoneaza intr-o structura argumentativa cu functie explicativa sau critica ,deci intr-o teorie.
Filosofia este apta sa construiasca un ansamblu coerent de enunturi ,formulate prin categorii ,teze si principii referitoare la determinatiile fundamentale
ale lumii ca totalitate .
In al treilea rand un atribut specific al filosofiei rezida in faptul ca raportarea teoretica a omului la ansamblul universului ne apare ca unind indisolubil
cunoasterea si valorizarea ,ca o expresie sintetica –abstracta a unui proiect al omului .Filosofia se distinge de stiinta nu numai prin gradul ei de
generalitate sau prin structura aparte a momentului ei cognitiv,ci totodata si printr –un alt sistem de referinta ,tinzand chiar atunci cand abordeaza
acceleasi aspecte ale realitatii ca si stiinta spre o raportare a problematicii filosofice la statutul ontologic al omului ,descifrand consecintele pe care le
are asupra conditiei umane faptul ca universul ne prezinta un anumit tablou general si nu altul.Filosofia este nu numai o forma de cunoastere ci si o
forma deplina a constiintei de sine a omului.
In al 4 rand ,filosofia este nu numai o forma specifica de cunoastere ,ci si o manifestare atitudinala .Ea ofera o anumita conceptie despre sensul
existentei umane ,o atitudine morala determinata fata de viata si ,ca atare un ideal de actiune.
Filosofia este o forma de cunoastere proiectiva ,menita sa realizeze sinteza intre real si ideal ,sa presupuna criterii de discernamant valoric manite sa
calauzeasca alegerea intre posilbilitati viitoare de actiune trasand o cale spre ceea ce trebuie sa fie omul si lumea lui umana ,propunand un ideal de
realizat care il ajuta pe om sa se depaseasca neincetat pe sine.
Stiluri de filosofare

Asupra stilurilor de filosofare isi pune pecetea si metoda utilizata in explorarea presupozitiilor care in ultima instanta legitimeaza actul rational .
Socrate utiliza maieutica(arta de al face pe interlocutor sa constientizeze adevaruri pe care nu stie ca le stie)Descartes apela la un tip aparte de abordare
reflexiva (luand ca model matematica si aplicand principii generale unor cazuri particulare.)Termenul dialectica provine de la dialego,desmnand initial
priceperea de a purta discutii si de a ajunge la adevar prin scoaterea la iveala si combaterea contadictiilor din afirmatiile preopinientului ,mai tarziu a
inceput sa desemneze metoda generala de structurare a conceptiilor filosofice care explica autodevenirea ,pornind de la contradictiile interne.
Termenul metafizica a fost fol.initial de comantatorii operei lui Aristotel pentru a desemna lucrarile care succedeau „fizicii”si cercetau principiile
fundamentale ale existentei.
Stilul sintetic de filosofare manifesta atat in varianta constructiva cat si in cea critica ,predilectie pentru structuri filosofice inglobante ,trecand insa
prin”lectia”lui kantsi pornind de la considerentul ca determinatiile universale ale lumii nu au semnificatie obiectiva decat prin si ptr. om.
Stilul analitic de filosofare recepteaza critica metafizicii traditionale printr-o alta optica ,situind intr –un con de umbra intrebarile care vizeaza raportul
omului cu lumea si cu civilizatia faurita de el ,in favoarea unui nou tip de interogari privind modul cum noi gandim si vb.despre lume.
Stilul fenomenologic de filosofare incearca sa iasa in afara alternativei sintetic-analitic considerand ca pornind de la descrierea varietatii experientelor
umane care ,prin actele ei intentionale confera sensuri existentei.
Rezumand putem spune ca stilul sintetic acorda loc central presupozitiilor filosofice despre realitate ,stilul analitic privilegiaza presupozitii filosofice
despre enunturi ,iar stilul fenomenologic construieste sau critica indeosebi presupozitii filosofice despre subiectivitate.
Locul si rolul ontologiei in sistemele filosofice

Problematica ontologiei ocupa un loc de seama in gandirea filosofica .Aceasta pt. ca :

-ea ofera premisele teoretice ale tuturor celorlalte discipline filosofice si ale tuturor domeniilor stiintei .
-ontologia incepe prin a formula supozitii despre existenta in general ,dar se desavarseste printr –un discurs asupra existentei umane ,asupra
problematicii si destinului omului.

Clasificari si tendinte istorice ale ontologiei:

1 conceptiile ontologice moniste ,care pornesc de la recunoasterea unitatii existentei ,a unui principiu unic care sta la baza diversitatii calitative
a fenomenelor ,a multiplicitatii formelor de manifestare a existentei.
Monismul materialist considera materia drept esenta a existentei ,iar ideile ca derivatsi produs reflectoriu al materiei.
Monismul idealist se caracterizeaza prin afirmarea idealitatii lumii ,prin definirea ideii ca esenta ssau temei al existentei ,materia fiind conceputa ca
derivat al ideii.
2 Conceptiile ontologice dualiste si pluraliste care concep existenta in mod neunitar a avand la baza 2 sau mai multe principii.
Ontologia traditionala se refera cu precadere la natura fiind de multe ori constituita in teorii cosmologice sau cuprinsa in acestea,ontologia moderna si
mai ales,cea contemporana se refera in aceeasi masura la societate ,obiectivul principal constituindu –l definirea statutului existential al omului nu atat
in universul natural cat mai ales in universul social al creatiilor tehnice ,ecom,cult,polit,.
Cresterea interesului contemporan pentru ontologie trebuie pusa in legatura cu progresul rapid al stiintei si cu nevoia de a reformula in lumina datelor
ei vechile probleme ontologice catre probleme sociale si umane este determinata de complexitatea deosebita a societatii contemporane si de nevoia de a
stabili si conceptualiza structura si explica pe aceasta baza probleme importante de aliniere a omului contemporan.
Orientari si perspective contemporane in ontologie:
Clasificare :
-conceptii ontologice de tip traditional ,naturalist –stiintifice ,imbracand adesea forma unor tablouri cosmologice,in care accentul cade pe existenta
fizica naturala.Aceste orientari se bazeaza indeosebi pe cuceririle moderne ale fizicii si astronomiei ,in speciall pe ideea de curbura spatiu-timp intr 0
geometrie gravitationala.
-c.ontol.in care accentul cade in mod deosebit pe existenta social –umana .pe latura actionala a existentei umane si sociale ,pe civilizatie si cultura
-c. ontol. care pun accentul nu atat pe explicarea continutului si a naturii existentei cat si mai ales [pe explicarea structurilor si a organizarii existentei.
-c. ontol.care vizeaza cu deosebire devenirea existentei in cadrul unitar unei dialectici universale care ajunge pana la societate si la om ca specie si chiar
ca individ
-c.ontol. care pun in centrul existentei omul ca entitate obiectiv-subiectiva,aflat intr-un raport de antinomie cu existenta obiectiva in general ,condamnat
la o permanenta stare de insrainare ,generatoare de angoasa .
Realizarea unei ontologii integraliste si universaliste este un deziderat care implica urmatoarele exigente:
-depasirea oricarei unilateralitati prin reunirea intr-o sinteza superioara a explicarii universului fizic cu accea a universului social-uman
-abordarea mai aplicata a perspectivei praxiologice de intelegere a naturii umane ,a raportului dintr om ,societate si natura
-aceptarea mai convingatoare a unei viziuni dialectice si integraliste asupra existentei ,in masura sa surprinda distinctia diferitelor domenii si niveluri ale
acesteia
-realizarea unei unitatii de principiu inre perspectiva filosofica si cea stiintifica in abordarea problemelor existantei, prin aceasta ontologia nu mai este o
teorie speculativa a fundamentelor arbitrar postulate ,ci o teorie filosofica si stiintifica a devenirii existentei ,a ipostazelor ei.
Concepte fundamentale ale ontologiei

Continutul si sfera categoriei de existenta:

1. Asupra sensului conceptului de existenta.Termenul a fi precum si formele sale derivate este ,sunt au mai multe acceptiuni si sensuri
indeplinind mai multe functiuni:
-sensul existential cu intelesul si cu functia de a desemna faptul existentei ,al fiintarii ,faptul ca ceva se afla este dat
-sensul predicativ sau atributional desemnanad faptul ca ceva apartine ,este atribuit unui altceva
-sensul definitional-desemneza echivalenta
-sensul de incluziune –o anumita multime este cuprinsa in sfera altei multimi ,ca specia a genului
-sensul de apartenenta ,redand faptul ca un individ este inclus intr-o clasa
2. Domanii si niveluri ale existentei
Natura este ansamblul de sisteme si niveluri anterioare si independente in raport cu omul si cu omenirea ,este o existenta neconditionata
,infinita,fiintand in sine si prin sine.
Societatea este o existenta care poarta masura omenescului,se constituie in procesul actiunii omului ,in conformitete cu trebuintele si cu capacitatile sale
transformatoare ,proces in urma careia o arie din ce in ce mai larga de obiective si fenomene este partial desprinsa din leg.ei naturale,devenind prin
dezv.posibilitatilor ascunse si nerealizate ale naturii o natura umanizata.Alaturi de fortele de productie ,de mijloace ,se structureaza ansamblul relatiilor
acelorasi activitati productive se structureaza un ansamblu de relatii intre oameni,precum si un ansamblu de institutii corespunzatoare,din universul
social fac parte,de asemenea ,creatiile si valorile spirituale ,precum si rel.spirituale.
Desi societetea se structureaza prin actiune umana ea este un univers de procese si rel . esentialmente obiective,pe temeiul carora capata atributul
materialitatii,iar in baza acestui atribut ,ea constituie impreuna cu natura existenta obiectiva(universul material).
In afara structurilor si rel .materiale ,in societate se institue si o alta sfera de feniomene,derivate de cele dintai ,dar care nu au atributul materialitatii ,si
anume domenuiul structurilor ideale sau existenta ideala.
Existenta ideala este un tip deoseobit :ea area o baza materiala si una nemateriala,este o existanta dependenta prin origine si functionalitate de om si
omenire.De accea ,ea nu reprezinta o existenta aparte ,alaturi de natura si societate ,ci o latura componenta a acesteia din urma.
Creatorul si purtatorul existantei ideale este omul .Prin constiinta sa ,omul devine o existanta de un tip deosebit, capacitatea lui activa devine
finalitate .Omul e o unitate un centrui de intersectie intre natural si social ,intre material si ideal ,omul se poate detasa
constient de existenta inconjuratoare ,el devine subiect ,transformand lumea in obiect al actiunii si cunoasterii.
Existenta si realitate fizica
Acele domenii si niveluri ale existentei care sunt independente de constiinta si vointa arbitrara a omului constituie cea ce ce in termeni filosofici se
numeste realitate obiectiva.
Daca realitatea obiectiva estye un concept de foarte mare generalitate,realitatea fizica este un concept ce desemneaza realitatea ca obiect al teoriilor
fizicii.Acest concept sa detasat ca idee separata de idea generala de realitate obiectiva debea in fizica secolului al 20 ,deoarece aceasta folosind pe scara
larga aparatul matematic ca instrument al gandirii abstracte.
Criteriul perceptibilitatii—entinatile desemnate de conceptele stiintifice sunt reale daca ele sunt percepute in conditiile corespunzatioare pt, observarea
lor ,adica atunci cand sunt realizarte asemenea conditii.
Criteriul observabilitatii principale, conform carora sunt reale numai acele entitati care sunt desemnate de concepte ce se bazeaza pe experienta si
corespunde ei. In inerpretarea sa cea mai radicala,cea operationalista,el spune ca sunt reale numai acele entiteti care sunt desemnate de concepte ce pot
fi definite operational.,adica pe baza unor procese sau operatii de observare si masurare a unor anumiti parametri.
Criteriul repetabilitatii –spune ca pt, recunoasterea realitatii unei entitati treb sa existe o serie relativ mare de definitii operationale independente una de
alta .Cu alte cuivinte conceptul care desemneaza o asemenea entitate treb sa fie continut in mai multe legi empirice (leg care coreleaza proprieteti
observabile),iar acestte legi sa fie logic independente una din alta .Aceasta revine la a spune ca realitatea fizica a unui obiect treb stabilita prin mai
multe cai si proceduri diferite.
Criteriul legitatii :este real acel obiect ipotetic a carei existenta este admisa pt a nu viola un principiu sau o lege fundamentala a stiintei .Exemplul clasic
de apicare a criteriului legiatatii il constituie cazul admiterii i unei particole elementare necunoscute inainte ,anume neutrino pt a salva legea conservarii
energiei ,care se parea ca este incalcata in cazul dezintegrarii beta prin disparitia intr-un mod straniu a unei parti din energie.
Criteriul invariantei-este real ceea ce este constant ,adica invariant la un ansamblu de transformari sau schimbari .Drept rezultat ,se considera reale acele
entitati ai caror parametri sunt invarianti ,adica raman aceiasi in cadrul si in pofida unei multimi de transformari.
Criteriul corespondentei-o consecinta a unui principiu foarte controversat ,principiul corespondentei ,care se refera la raporturile dintr vechile teorii si
noile teorii .In legatura cu problematica realitatii fizice ,acest criteriu se prezinta ca un principiu de interdictie ,care spune mai curand ce nu este real
decat ce este sau poate fi admis ca are realitate.
Spatiul si timpul
Prin spatiu si timp ne referim la relatii sau la proprietati ale obiectelor si proceselor ,cum ar fi:dimensionalitatea ,intinderea ,locul,distanta,fata de alte
corpuri ,respectiv sucesiunea durata ,ritmul.
Deosebit de importanta este conceptia anticilor despre timp.Dupa Platon ,Aristotel si Lucretiu ,timpul avea prin exce;enta un caracter relational ,el era
nu era considerat ceva existent independent ,prin sine ,ci reprezenta doar ritmul devenirii.
In intelegerea naturii spatiului ,antichitatea greceasca a fost dominata de opozitia dintre adeptii interpretarii atomiste care ,admitand alaturi de atomi si
vidul ,tindeau spre o viziune substantialista ,absoluta asupra spatiului ,si conceptia aristotelica asupra spatiului ca un continuu de locuri naturale
,inclinata mai degraba spre o teorie relationala.
In epoca moderna (sec.xvii si xviii)s-a produs o mutatie conceptuala in stiinta ,implicand 2 caracteristici:
1:disolutia ideii de cosmos si ,ca urmare ,disparitia din stiinta a tuturor consideratiilor bazate pe acceasta notiune.Aceasta caracteristica are semnificatia
unei destructii a lumii conceputa ca un intreg finit si ordonat , in care structura spatiala exprima o ierarhie a valorilor si a perfectiunii,a unei lumi in care
deasupra pamantului ,se inalta sferele cresti ale astrelor imponderabile,luminoase ,ea este substituita printr –un univers indefinit si chiar infinit ,care nu
mai comporta nici o ierarhie naturala .
2:geometrizarea spatiului-adica inlocuirea spatiului calitativ diferentiat si concret ,propriu fizicii pre-galileene,prin spatiu omogen si abstract al
geometrie.Aceasta consta in inlocuirea conceptiei aristotelice asupra spatiului prin aceea a spatiului geometriei clasice ,considerat,din pacate ,identic in
structura sa cu spatiul real al universului .
In conceptia lui Newton,spatiul si timpul erau considerate realitati obiective ,entitati care proced si fac posibile toate relatiile care pot fi descoperite de
ele.El a adoptat ,ca o premisa necesara pt. intemeierea mecanicii , o conceptie absoluta asupra spatiului si timpului ,singura ce permitea –prin separarea
lor de substanta corporala-introducerea caracteristicilor fizice de omogenitate si izotropie ,conditii esentiale ale formularii noilor legi ale miscarii.
Ontologia idealist –obiectiva hegeliana defineste spatiul ca forma pura ,ca abstractie a exterioritatii nemijlocite.La randul lui timpul constituie tot o
„exterioritate „, o negatie care „se raporteaza insa la sine”,nu este ca spatiul ,o negativitate ce se raporteaza doar la „altul”,in calitatea lui de „ordine
exterioara”.
Prima modificare filosofic relevanta a teoriei clasice asupra spatiului a realizat-o aparitia geometriilor neeuclidiene.Ele n-au permisa insa o negare
radicala a apriorismului in interpretarea spatiului si a naturii cunoasterii geometrice,deoarece prin modul lor de constructie ele se mentineau inca in
apropiarea modelului Elementelor ,nereusind sa formuleze o alta perspectiva metodologica asupra cunoasterii geometrice.
Prin faptul ca a fost primul om de stiinta (B.Riemann)care a conceput posibilitatea ca structura metrica a spatiului sa nu mai fie determinata aprioric
,independent de experienta fizica ,ci pe baza dependentei ei cauzale de starea materiei ,el a indicat calea depasirii asimetriei dic cadrul fizicii clasice
dinre geometrie si fizica ,formuland de aceea prima critica efectiva la adresa lui lui kant,care sa dezvoltat intr-un amplu programde restructurare a
imaginii fizice a universului.
In teoria relativitatii ,structura spatio- temporala si structura relatiilor de cauzalitate ale universului fizic sunt corelate pentru prima oara in mod dirct in
ceea ce s-a numit”universul lui Minkowski”:el indica tipurile de legaturi cauzale ce se pot stabili intre diferitekle zone ale lumii pe baza semnalelor ce
nu pot depasi vitez\a luminii .
Teoria generala a relativitetii (sau teoria einsteiniana a gravitatiei)a continuat reelaborarea ideilor fizice despre structura spatiului si timpului pe baza
generalizarii principiului reletivitatii pt. toate tipurile de miscari ,inclusiv cele accelerate ,si a dizolvarii altui „reziduu irational”al fizicii lui N ewton.
Teoria gen. a relativitatii a construit premisa fizica a noii revolutii in cosmologiae,care a transformat complet insasi ideea de univers:in locul unui obiect
mai mult sau mai putin indeterminat ,situat intr-un cadru preexistatn ,universul devine prin cosmologia relativista un osiect bine determinat ,un tot
fizico-geometric dotat cu o structura spatio0temporala ale carei proprietati metrice pot fi exact cunoscute daca se stie distributia materiei pe care o
contine.Aspecte noi ale structurii spatio- temporale a lumii au pus in evidenta mecanica cuantica si teoria particulelor elementare.
Infinitatea lumii
Problema infinitului apare inca din antichitate ,legata de conceptii cosmologice generale si tratata mai ales sub aspectul ei ontologic .Caracteristica
pentru aceasta perioada este tratarea infinitului numai din punct de vedere cantitativ si mai ales ca infinitate spatiala si temporala.Depasirea tratarii
ontologice a infinitului o datoram in antichitate lui Zenon si mai ales lui Aristotel Acesta din urma are meritul de a fi pus in mod clar –pe plan
conceptual –probleme legaturii dintre finit si infinit si ,totodata ,probleme cunoasterii infinitului prin finit.
Spinoza depasea pe toti ganditorii acestei epoci intrucat vedea temeiul existantai infinitului in finitul insusi :formele particulare ale materiei sunt finite si
trecatoare ,dar ele sunt absolute ,infinite prin capacitatea lor de a trece de la o forma la alta.
In acord cu datele cunoasterii contemporane ,conceptia filosofica despre infinitatea lumii presupune teza ca finitul si infinitul exista deopotriva in mod
real,ca ele privesc aspecte diferite si laturi diferite ale aceleiasi existente ,ca nu pot fiinta decat in unitatea lor ,in trecerea reciproca si permenenta a
unuia in celalalt ,o alta teza la fel de necesara ,vizeaza aspectul lor calitativ si cantitativ ,spatial si temporal ,ca realitate si posibilitate.
Categoria de finit se refera totdeauna la fenomene individuale ,la sisteme determinate si limitate ,la starea de stabilitate relativa a calitatii.
Categoria de infinit se refera la caracterul relativ al limitelor finitului ,la caracterul trecator al acestuia ,infinitul nu e legat de o calitate detarminata a
sistemului ,ci de devenirea permanenta a calitatii lui ,nu de stabilitate ci de mobilitatea lui.
Finitul si infinitul nu exista separate unul de altul ,toate granitile in natura si societate sunt reletive prin trecerea sistemelor de la o stare la alta.
Astfel ,unitetea dintre finit si infinit ,trecerea de la unul la celalalt nu se realizeaza doar pe planul gandirii ,prin suprimarea conceptuala a limitelor
finitului ,ciprin autonegarea reala de catre insesi existantele determinate a propriilor limite ,infinitul nu se reduce deci la o posibilitate abstracta ,ci este o
stare care se infaptuieste in mod real in procesul interactiunii.
Mscarea este si ea infinita sub aspect calitativ si cantitativ ,ca si materia al carei atribut universal este .Sub aspect calitativ ,miscarea este infinita ,se
manifesta in forme infinit de variate in raport cu nivelurile structurale de organizarea a materiei .
Infinitatea calitativa a miscarii consta in caracterul ei increabil si indistructibil ,dovedit stiintific –intre altele-de legea transformarii si conservarii
energiei si de cel de –al treilea principiu al termodinamicii.
Infinitatea cantitativa a lumii :in cadrul acestei distinctii ,se considera ca ceva namarginit poate fi totusi finit.Astfel suprafata sferei este nemerginita
,intrucat nu are nici o limita ,lungimea cercului de asemenea.Dar ele sunt sunt finite ,deoarece o miscare contunua pe sfera sau pe circumferinta cercului
conduce inevitabil la repetarea aceluiasi spatiu.
Concluzia caracterului finit al universului nu se poate sprijini nici pe idea unui spatiu riemannian de curbura pozitiva constanta ,aceasta presupune
acceeasi structura ,distributie si densitate a materiei in orice punct din univers , pe de alta parte ,este presupusa aici conditia ca proprietatile spatiului
sunt legate numai de anumite forme determinate si cunoascute astazi ale materiei –masele gravitationale si campul gravific.
Or ,din datele fizice si ale astronomiei ,nu rezulta o astfel de distributie si densitate uniforme si constante ale materiei in univers ,rezulta dimoptriva
,existanta unor structuri ,distributii si densitati foarte diferite de la o regiune a universului la alta ,precum si un caracter neconstant ,o schimbare a
acestora in timp.
Unitatea lumii
Prin interactiunea filosofiei cu stiinta s –au construit ,in istoria cunoastrii umane,cateva modalitati de a gandi problema unitatii lumii ,relatia dintre
unitate si diversitate in structura si devenirea existantai.In felul acesta ,desi teme unitatii lumii ,a existantei naturale ,sociale si umane constituie o
componenta perena a problematicii filosofiei”forma”acestei teme s-a schimbat in raport cu modificarile structurilor fundamentale ale gandirii stiintifice
–filosofice ,ale „matricelor categoriale”care au unificat intern complexe atitudini teoretice , mari unitati de cunoastere.
Unitatea domeniului vietii sugerata de universalitatea codului genetic se deosebeste tocmai in privinta paradigmei unitatii de unificare produsa prin
descoperirea celulei ca forma elementara de organizare a tuturor fiintelor vii.Prin descoperirea codului genetic s-a ajuns pt, prima oara la intelegerea
principala a planului constructiei tuturor organismelor.Prin aceasta s-au reformulat si problemele evolutiei (ea devine in primul rand problema geneziei
vietii,o problema ce poate fi rezolvata prin teorii empiric intemeiate)si compatibilitatii lumii vii cu legitatile generale ale fizicii(indeosebi cu principiile
termodinamicii).
Pasii importanti in directia unificarii tabloului fizic al lumii s-au facut prin numeroase descoperiri sau ipoteze ce vizeaza unitatea generala a
naturii,coerenta unor mari zone ale realitatii.Astfel ,rezultatele noi s –au obtinut in intelegerea unitara a micro-si macrocosmicului prin corelarea
rezultetelor teoriei perticulelor elementare si cosmologiei. Noul tablou unitar al lumii are ca idee-pivot conceptul evolutiei ,de la cele ale universului ca
inreg ,pana la cele ale societatilor si artefactelor umane.
Noua paradigma a unitatii (intemeiata pe ideea unor principii de generare comune diferitelor zone ale realului)permite intelegerea naturii
evolutiei:diversitatea ,plasticitatea si flexibilitatea (biologica ,lingvistuica sau culturala)constituie sursa esentiala a evolutiei continue ,a progresului,pe
baza unor mecanisme structural generative comune tuturor acestor domenii.
Fundamentarea principiului filosoofic al unitatii lumii nu se poate reduce la ideea tabloului unitar al existantei.Pentru aceasta este necesara ,de
asemebnea ,studierea corelatiilor dintre universul natural si fiinta umana ,dintre om ,natura si societate ,recum si a realatiei specifice dintre material si
spiritual.
Ca urmare ,insasi problema unitatii lumii depaseste caracterul unei probleme de filozofie a naturii ,solicitand contributia filosofiei sociale si a ontologiei
umanului,in vederea intemeierii unei perspective sistemice si integratoare ,cuprinzatoare si consecvente.

Organizarea sistematica a existentei

In cadrul general al existentei ,in functie de natura elementelor si a structurilor ,putem distinge urmatoarele tipuri de sisteme:
-sisteme materiale,cand atata elementele cat si relatiile dintre ele apartin realitatii obiective:
-naturale ,cand nu intervine actiunea transformatoare a omului.
-artificiale ,cand sistemele sunt produse de om
sisteme ideale:elementele si reletiile sunt ideale ,cu mentiunea ca sistemele ideale sunt dependente ca origine si suport de sistemele materiale
,neexistannd dacat ca activitate sau produs al constiintei umane.
sisteme mixte,in care elementele si reletiile sunt si materiale ,si ideale (omul-societetea umana).
Se mai poate face distinctia intre sisteme caracterizate preponderent prin conservarea unei anumite stari calitative ,a unui anumit echilibru ,rezultand din
interactiuni ,din transformari reciproce mai cu seama deci in natura nevie ,si sisteme evolutive ,atat in sens entropic ,cat si in sens antientropic.
In studiile ecologice ,biologia contemporana releva ca individul unei specii evoluate poate fi studiat sub 3 aspecte programatice:-ca sistem relativ
autonom ,cu program pt.sine ,-ca element al speciei ,-ca polisistem care prin intermediul macanismelor nervoase si hormonale exercita o
supradeterminare asupra tuturor subsistemelor alacatuitoare.
Punctul culminant in privinta complexitatii structurale si a principiilor de functionare il reprezinta sistemul socio-uman ,in care se intrepatrund factorii
specifici umani:munca ,constiinta ,limbajul articulat ,si unde are un rol important informatia ideala.
In acest fel omul ,ca element si societatea ca sistem se situiaza in varful evolutiei in zona de univers cunoscuta .Omul poarta in fiinta sa principiile
specifice de perfectionare ,atat prin creearea realitatii materiale artificiale ,cat si prin zamislirea unui univers al valorilor spirituale.
De la metoda structurala la filosofia structuralista
Metoda structurala dezvolta un nr. de principii metodologice ,un ansamblu de reguli care,prin generalizare ,pot fi denumite reguli de analiza structurala.
In prim –plan se situiaza regula imanentei –analiza se plaseaza exclusiv in interiorul sistemului investigat ,operand temporar ,din considerente
metodologice ,o inchidere a sistemului.
In primul rand , valoarea metodei structurale rezida in rigoarea pe care o asigura cercetarii,gratie inaltului grad de formalizare , aeliminarii referintelor
la subiect si la experienta traita.
In al 2 lea rand metoda structurala permite ,prin aceasta ,depasirea opozitiei intre atomism si organicism ,centrand explicatia pe dezvaluirea consteletiei
interne de raporturi care dau semnificatiei atat totalitatii ,cat si fiecarui element component.
In al treilea rand ,ea releva conexiunile interne ,raporturile dintre elementele componente ale unei totalitati ,disociind acele raporturi interne
fundamentale care constituie codul tuturor transformarilor proprii unui sistem.
In al 4 rand abordarea structurala confera un fundament stiintific metodei comparativiste (prin luare in considerare a invariantilor care explica variatia
deosebirilor) narcand un pas decisiv pe linia vestejirii verbalismului in discursul stiintelor umane.
Considerand ca insusi conceptul de om s-a construit in raport cu o anumita modalitate a limbajului la sfarsitul nsec.al 18,amintitul filosof apreciaza ca
omul este o „inventie careia gandirea stiintifica actuala i –ar arata lesne data recenta si sfarsitul apropiat.
Dupa conceptia structuralista se dovedeste inconsistenta din punct de vedere filosofic ,metoda structurala este viabila si intra inevitabil spre noi
deschideri si noi sinteze,tocmai in virtutea faptului ca ii este proprie o dialectica imanenta.

DETERMINISMUL
Din tema privitoare la structuralitate am desprins ca universul infinit este format din sisteme caracterizate prin diferite grade de integralitate ,ale caror
elemente sunt legate prin forte diferite de coeziune si carora le este proprie totdeauna o anumita structura.
Termenul de determinism este utilizat in filozofie pentru a desemna –pe de o parte- caracterul determinat al proceselor din univers si mecanismele de
determinare ,pe de alta parte,teoriile care au ca obiect procesul real al determinarii si mecanismele realizarii sale.
In ipostaza sa de teorie determinismul se refera la 2 planuri:constatarea unei anumite ordini si explicarea mecanismelor acesteia .
Interpretarile deterministe idealiste ,interesante prin multe contributii de nuanta ,cautau si cauta exclusiv sau preponderent explicatia ordinii in factori
extra-materiali sau in streuctura constiintei ,fie a priori,fie ca rezultat al experientei (conceptiile idealist-subiective)
In dezvolarea gandirii filosofice cladite pe datele stiintelor ,s –au detasat 2 tipuri funadmentale de explicatie determinista materialista:determinismul
metafizic ,teoretizat mai ales in perioada de predominare a gandirii macaniciste ,si determinismul probabilist.
Determinismul mecanicist cunoscut sub den . de determinism laplacean ,intrucatLaplace ,in lucrarile sale ,a enuntat cel mai clar pozitiile de gandire ale
acestui tip de determinism.
Conceptia laplaceana a detrminismului a sintetizat concluziile ce se desprindeau atunci din fizica clasica :succesiunea lineara a efectelor si cauzelor
,deci caracterul absolut al acesteisuccesiuni ,suprapunerea totala a realului peste posibil ,previzibilitatea absoluta.
Din ansamblul categorial de conexiuni ,din impletirea carora se edifica macanismul determinismului ,ne vom opri asupra urmatoarelor
concepte:posibilitate si realitate ,necesitate si intamplare,probabilitate ,finalitate si scop,lege
Categoria de realitate desemneaza starea de fapt a unui sistem ,ipostazierea concreta a unui proces obiectiv ,ca unitate structurala a elementelor sale
componente , a raporturilor esentiale si neesentiale,interne si externe ,necesare si intamplatoare,realitatea se refera la fenomene infaptuite ,existente in
prezent ,aflate in proces de manifestare activa .Pe scurt ,realitatea poate fi definita ca sectiune spatio-temporala in devanirea universului ,ca taietura
sincronica in diacronia obiectiva.Ansamblul acestor tendinte dau directii de autodepasire a starilor date,generate de dinamica interactiunilor lor interne
si externe ,constituie temelia conceptului de posibilitate.Acest concept desemneaza totalitatea starilor virtuale ale unui sistem ,stari in care fenomenul
poate trece ,dar pt. care in prezent nu exista conditii suficiente de realizare..Daca realul exprima sincronia obiectiva ,dicontinuitatea in procesul
dezvoltarii ,posibilul exprima elementel de continuitate a prezentului in viitor ,perspectiva diacronica a sincronicului.In timp ce conceptul de realitate se
coreleaza cu cele de coexistenta si actualitate ,conceptul de posibilitate se coreleaza cu cele de temporalitate si succesiune.Totalitatea directiilor posibile
de evolutie a sistemului acual ,care dobandesc sau pot dobandi conditiile necesare de realizare ,alcatuiaesc posibilitatea ,celelalte directii de evolutie
,care nu intrunesc atributul neceitatii si care se opun determinarilor interne si esentiale ale sistemului ,alcatuesc imposibilitatea.
Posibilitatea si realitatea sunt deci momente inseparabile ale diacroniei sistemelor ,una conditioneaza pe cealalta.P e de o parte ele sunt in raporturi de
coexistenta intrucat ceea ce exista in mod real copntine totodata posibilitatea propriei negatii ,tendintele de autode[pasire si de trecere la altceva.
Necesitate si intamplare:
Necesitatea reprezinta o modalitate de existenta sau de manifestare a unor stari,proprietati care decurge din natura interna a acestora si in conditii
constante se desfasoara cu inevitabilitate ,intr-un anumit fel si nu in altul.Necesitatea si intamplarea de refera deci la raporturi si stari obiective existante
deopotriva in realitate . A tat necesitatea cat si intamplarea au caracter cauzal.Deosebirea dintre ele se refera doar la faptul ca prima se intemeiaza pe
cauze esentiale si interne ,iar cea de a 2 pe cauze neesentiale ,laterale sau externe.Necesitatea si inatmplare nu au caracter absolut ,ci reletiv :ceea ce
intr-un anumit raport sau in anumite conditiib este necesar poate fi intamplator intr-un alt raport sau in alte conditii.
Necesitatea si intamplarea sunt in raport dialectic si in sensul ca ele nu se manifesta niciodata in stare pura ,ci coexista,in toate cazurile ,in aceeasi
realitate.Necesitatea constituie continutul esential al procesului ,ceea ce trebiue sa se produca ,iar intamplarea reprezinta modul specific,particular de a
se produce.O forma distincta de manifestare a legaturii dintre necesitate si intamplare o constituie faptul ca necesitatea isi croieste drum prin multimea
intampl;arilor sau ,astfel spus se manifesta sub forma madiein statistice a acestora.
Probabilitatea:
In intelesul ei cel mai larg probabilitatea este definita ca masura a posibilitatii ,ca latura cantitativa a intemeierii acesteia .Fiind expresia cantitativa a
intemeierii obiective a perspectivelor de evolutie a unui sistem ,a sanselor sale de a trece in altceva,probabilitatea se exprima matemetic printr-o ecuatie
de ferecventa ,ca raport intre numarul de cazuri de realizare efectiva a unui eveniment si numarul total de cazuri posibile.Cu toate ca probabilitatea este
o caracteristica obiectva a evenimentelor individuale ,ea devine evidenta si capata o valoare pt.cunoastere numai atunci cand este supus observarii un
nr.mare de evenimente intamplatoare de acelasi fel,care se manifesta independent unul de altul.Probabilitatea gnoseologica nu se refera la caracterul
probabilist al descrierii proceselor ,nu depinde de caracterul necesar sau intamplator al evolutiei sistemului ea se refera la caracterul cunostintelor
noastre ,la caracterul probabil al adevarului unei propozitii sau teorii ,datorita incompletitudinii cunostintelor noastre despre obiect.
Cauzalitatea :
Relatia cauzala ,ca foram particulara a detarminarii fenomenilor ,exprima raporturi de continiutate genetica ,se manifesta ca legatura temporala
obiectiva intre 2 sisteme care se succed ,unul provocand pe celalalt.Fenomenul care precede si provoaca un un alt fenomen se numeste cauza ,iar
fenomenul care succede cauzei si este provocat de ea se numeste efect.Prin urmare ,cauzalitatea ,este o relatie intre cauza si efect ,ea surprinde originea
diverselor fenomene ,procese si evenimente din natura ,societate si gandire.
In interpretarea dialectica a inlantuirii cauzale a fenomenelor ,orice fenomen se dovedeste a fi simultan cauza si efect atat in raport cu diverse lanturi
cauzale ,cat si in raport cu acelasi lant cauzal.
Obiectivitatea si universalitatea raporturilor cauzale:
Principala problema filosofica care se impune atunci cand abordam conceptul de cauzalitate se refera la semnificatia ontologica a acestui concept.Desi
puse in valoare inca din antichitate ca relatii obiective ,relatiile cauzale au fost deseori desprinse de fundamentul lor ontic si atribuite doar domeniului
subiectivitatii.
Piatra de incercare a cauzalitatii este activitatea practica a omului.El poate produce anumite efecte facand sa actioneze o anumita cauza in conditii
determinate .Transformarea naturii si societatii de catre om este dovada cea mai sigura a obiectivitatii legaturilor cauzale si totodata,a rolului cognitiv si
metodologic al conceptului de cauzalitate.
Cauzalitatea este o legitate generala a universului.Daca in stiinta si in activitatea practica sunt nenumarate fenomene ale caror cauze nu sunt
cunoscute,aceasta nu inseamna o infirmare a universalitatii legii cauzalitatii ,ci o limitare concret –istorica a cunostintelor omenesti.
Finalitatea :Categoria de finalitate se integreaza in teoria determinismului,exprimand raporturi de necesitate.Deosebirea dintr conceptele de finalitate si
finalism se intemeiaza si pe faptul ca sistemul de codificare genetica a starilor viitoare ale unui sistem in starile lui initiale se realizeaza ca produs al
autodinamismului si interactiunii sistemelor materiale ,proces care poate fi verificat si dirijat experimental.
Scopul;Conceptul de scop este diferit nu numai de cel de „scop suprem”,cu care opereaza finalismul ,ci si de cel de finalitate ,exprima doar o forma
particulara a acestuia ,in care,in determinarea obiectuiva a fen. sociale ,se impletesc necesitatea (obiectiva)si libertatea legitatea si
actiunea(constienta).Scopul este subordonat celorlalte categorii ale determinismului si, in primul rand ,cauzalitatii. Pe de alta parte trebuie subliniat ca
numai omul poate actiona deliberat ,isi poate manifesta intentii, dorinte ,se poate conduce dupa normative stabilite de comun acord cu alti oameni.In
imprejurarile in care in activitratea lor oamenii nu respecta desfasurarea cauzala a fenomenilor ,scopurile nu pot fi atinse ,iar libertatea isi pierde
sensul.Scopul se caracterizeaza prin complexitate :se manifesta ca o activitate constienta ,.caintentionalitate ,.ca un act de violenta ,sau act deliberativ
,se manifesta , ca stare de constiinta de sine a subiectului care urmareste o idee-tel ,indiferent daca aceasta poate fi atinsa sau ratata.
Ca specie a relatiilor de determinare ,scopul este insusi determinat:nomologic-deoarece izvoraste din cunoastere presupune o intemeiere cauzal-
obiectiva,phsiologic-presupunand volitivitate si adeziune subiectiva ,convingere ,dorinta ,credinta,parere,sociologic-intrucat se intemeiaza pe
trebuinta ,pe nevoi individuale si sociologice ,pe interese.
Scopurile au o multitudine de functii in structura activitatiii umane:mijlocesc eficienta actului uman,orienteaza actiunea ,sugereaza caile si mijloacele de
realizare a ei,este calauza a procesului de umanizare a realului ,joaca un rol de reglator al actiunii ,este mijlocitor al comportamentului uman autoreglat.
Scopul intervine in universul natural de interactiuni ca forta principala a detasarii socialului de natural ,a subiectului de obiect ,catermen central al
distinctiei si corelatiei dintre cultura si natura.
Legea
Legea reprezinta un raport esential ,necesar ,general,repetabil si relativ stabil intre sistemediferite ,intre laturile interne sau intre starile succesive ale
aceluiasi sistem ,ea exprima tendinta generala de evolutie a fenomenelor.Trasatura fundamentala a legii este esentialitatea .Legea si esenta sunt concepte
de acelasi ordin ,care asigura aprofundarea de catre om a cunoasterii fenomenelor ,a universului.Caracterul general al raporturilor legice consta in
valabilitatea acestora pentru o clasa intreaga de sisteme sau pentru un domeniu corespunzator al existentei.Legea exprima identitatea in diversitatea si
deosebirea fenomenelor care fac parte din acceeasi clasa.
Celelalte trasaturi ale raporturilor legice -repetabilitatea ,stabilitatea se intemeiaza pe caracterul lor esential ,necesar si general ,fiind consecinta si
manifestarea acestora.
Caracterul obiectiv al legilor.Trebuie facuta distinctia intre legea ca raport obiectiv ,existant in natura si societate ,si conceptul de lege sau enuntarea
legii in stiinta si filosofie.Negarea caracterului obiectiv al legilor se manifesta sub 2 modalitati principale de interpretare filosofica :apriorismul si
conventionalismul.
Apriorismul ,initiat de Kant considera legea ca o categorie a intelectului omenesc ,aplicabila fenomenelor exterioare ,cu ajutorul legilor ,oamenii pot
ordona lumea exterioara in conformitate cu insusirile intelectului sau.
Conventionalismul-neaga caracterul obiectiv al legilor ,considerandu-le drept un ansamblu de reguli stabilite in mod conventional pt. gruparea si
ordonarea datelor cunoasterii.
Fptul ca legile sociale se manifesta numai prin activitatea oamenilor ,iar acestia ,ca fiinte constiente ,actioneaza in conformitate cu anumite scopuri ,
acondus la punerea in antiteza a continutului obiectiv al legitatii sociale ,pe de o parte ,si a activitatii constiente ,libere,voite a oamenilor ,pe de alta
parte.
Clasificare:
- legile universale sunt legi cu caracter de maxima generalitate ,ele guvernand totalitatea universului natural si social ,material si ideal.Universalitatea
ascestor legi se refera la valabilitatea lor pt. toate formele de miscare calitativ diferite ,pt.orice nivel de organizare a existentei si cunoasterii.
-legile specifice guverneaza sisteme si procese in cadrul unui anumit domeniu de existenta ,a unei forme de miscare sau in cadril unui anumit nivel de
organizare a existentei.
-legi generale guverneaza procese proprii mai multor domenii ale existentei (legea transformarii,conservarii energiei ,legile functionarii sistemelor cu
autoreglare).
Legile naturii actioneaza in mod spontan ,exclusiv pe baza unior determinari obiective ,fara participarea factorului subiectiv (a oamenilor),independent
de existenta si activitatea acestora.
Legile sociale ,desi obiective,actioneaza prin intermediul activitatii oamenilor si se instituie pe baza acestei activitati.
Dupa natura interactiunilor pe care le exprima ,legile se clasifica in:
-legi de stare care exprima raporturi functionale
-legi de desfasurare,exprima raporturi cauzale.
Dupa criteriul complexitatii interactiunilor pe care le exprima:
-legi dinamice =actioneaza in acele domenii si la nivelul acestor procese in care intamplarea poate fi neglijata datorita ponderii sale reduse ,in sisteme
sumative si relativ izolate.
-legi statistice (legi de probablilitate) actioneaza nu numai in domeniile complexe ale miscarii (lumea vie ,viata sociala) ci si in miscarea
macrocorpurilor ,in cazurile in care sistemul se comporta ca un proces stochastic,respectiv include o multitudine de elemente in dinamica carora
intervin factori aleatori.
Determinism si cunoastere
In structura cunoasterii stiintifice previzionale ,aportul principiului determinismului nu se limiteaza la invocarea cauzalitatii si legitatii. In asertarea
predicativa intervine probabilitatea.La fel cum cauzalitatea se impleteste cu probabilitatea in diacronia obiectiva a fenomenelor ,asemanator ,explicatia
cauzala se impleteste cu cea probabilista in actul de previziune asupra evolutiei obiectului cunoasterii.
A naliza functiei metodologice a principiului determinismului ,sub aspectul valorii sale in raport cu activitatea de cunoastere postdictica si predictica
,argumenteaza ideea ca problematica filosofica a determinismullui nu este numai de ordinul unor preocupari ontologice ,ci este deopotriva si un capitol
al metodologiei cunoasterii ,conceptul de determinism fiind ,astfel ,atat conceptie despre natura si societate ,cat si metoda de cunoastere ,principiu al
gandirii corecte si eficiente a oamenilor.
PROBLEMA LIBERTATII

Libertate umana si necesitatea supranaturala

In cadrul politeismului antic, prima forma de manifestare a necesitatii este vointa arbitrara a zeilor :existenta umana este dominata de necesitate
deoarece zeii ,si nu oamenii decid in cele din urma cursul ei.Libertatea umana nu este anulata complet:nu orice fapta a omului este dictatta de zei ,dar
orice incalcare a vointei acestora este pedepsita -chiar daca fapta este ,in sine, nobila ,asa cum era ,in mitologia greco-romana ,actul lui Prometeu de a
restitui oamenilor focul.
Pe de alta parte insa ,in multe cazuri -atat in cadrul gandirii propriu-zis filosofice ,cat si in cel al gandirii mitice -necesitatea isi face simtita prezenta in
iata oamenilor nu atat ca manifestare a vointei zeilor ,cat intro forma impersonala ca Destin.Destinul intruchipa pt. antici caracterul prestabilit si
implacabil al cursului vietii fiecarui individ .Desi destinul este intruchipat in mitologia greco-romana de anumite zeitati ,el aparea de fapt ca o forta
supraordonata zeilor ,amai presus chiar si de vointa lor.
Experienta morala a anticilor a construit ,si ea ,o sursa de concluzii pesimiste privind limitele fatale ale libertatii de care dispun oamenii.Aceasta
experienta dovedea ca adeseori omul este prins ,printr -un concurs de imprejurari independent de voia sa ,in situatii in care nu poate iesi decat facand
sacrificii dramatice,sacrificii care dovedescforta fatalitatii si limitele posibilitatii umane de a -si realiza aspiratiile.Intr -un univers guvernat de
divinitate ,omul -se considera - nu poate fi stapanul propriului destin.In al 2 rand spre deosebire de antici care admitau ca omul este cel putin stapanul
propriilor dorinte ,teologia crestina considera ca insasi vointa umana reprezinta o manifestare a actiunii divine.Daca omul nu este liber ,daca actele sale
nu i se datoreaza ,atunci el nu poarta responsabilitatea lor.In acest caz ,amenintarea si promisiunea ,sfatul si interdictia ,rasplata si pedeapsa si -ar pierde
utilitatea si sensul.
Omul poseda liber arbitru ,deoarece alegerile sale nu sunt dictate de instinctul natural ,ci de judecata -arata ca tocmai necesitatea de a recunoaste omul
ca o fiinta rationala ,alaturi de necesitatea de a-l recunoaste ca fiinta morala ,a obligat gandirea crestina sa sustina existenta liberului arbitru.
Nietzsche tinde sa vada oamenii ca fiinte biologice angajate intr-o continua lupta pt. supravietuire,lupta in care ceea ce conteaza este energia
,forta,vitalitatea ,valorile crestine,-mila ,umilinta ,supunerea-au in acest caz un rol negativ ,demobilizator ,ele slabesc vointa si instinctul vital,de accea
filosoful le respinge principial.
Libertatea uman si necesitatea naturala
Punctul de pornire al gandirii stoice il constituie recunoasterea neconditionata a fortei implacabile a Necesitatii ,a destinului ,asupra tuturor fenomenelor
reale . Prima datorie a omului -apreciaza stoicii -este de a se supune destinului. Se poate constatta ca ideea stoica a adaptarii aspiratiilor si dorintelor
umane la realitate pe calea dominarii de sine care controleaza impulsurile ,este o idee care implica un element intelectualist:principala cale de
emancipare a omului de sub dominatia propriilor dorinte se bazeaza pe intelegerea adevarului privitor la destin.Libertatea reprezinta o stare interioara a
omului ,starea in care el nu doreste decat ceea ce depinde de el insusi ,iar nu de forte pe care nu le poate domina ,aceasta este bineinteles ,o stare de
seninatate, calm , resemnare,in fata sortii.
Interpretarea libertatii ca stare interioara ii obliga pe stoici sa limiteze sfera de actiune a deestinului la universul evenimentelor exterioare ,ei admit ca in
timp ce acest univers este dominat de fatalitate ,trairile si starile interioare-pareri,dorinte ,sentimente-depind numai de noi.Astfel libertatea interioara a
omului permite existenta in genere a libertatii intr-un univers dominat de fatalitate. Prin aceasta concluzie ,solutia stoica se remarca drept un moment
fundamental din evolutia conceptiilor filosofice despre libertate.Libertatea poate fi inteleasa ca absenta a oricaror constrangeri exterioare exercitate
asupra vointei umane si libertatea inteleasa ca absenta a oricarei cauze sau necesitati decurgand din insasi natura interna a omului.In primul inteles al
termenului, libertatea exista iar omul poate fi liber ,iar cel de -al 2 insa ,nu.
Spinoza crede ca omul poate fi liber numai conducandu-se dupa ratiune ,ratiune ce exprima necesitatea si legile lucrurilor.Lui Spinoza i se atribuie
formularea moderna a ideii ca libertatea este necesitatea inteleasa ,solutia sa ,de a corela libertatea cu ratiunea si ratiunea cu necesitatea .
Libertatea umana in perspectiva antropologiei filosofice
Antropologia filosofica transfera dezbaterea problemei libertatii din sfera ontologiei generale in sfera ontologiei umanului ,a conceptiilor despre
conditia specifica omului.In acest fel ideea de libertate nu mai este raportata la Necesitatea ontologica ,exprimata prin legi ale naturii sau relatii cauzale
implacabile ,ci este pe primul rand raportata la caractetisticile parsonalitatii umane,la esenta si resursele specifice omului.Specificul antropologic al
conceptiei schopenhaueriene reiese si din faptul ca ,opunandu-se traditiei care explica omului prin incadrareasa intr-un tablou al naturii,filosoful german
incearca sa explice natura in termenii imprumutati din filosofia omului.Daca in viziunea rationalista decizia umana se bazeaza pe gandire si alegere
rationala ,Schopenhauer crede ca in realitate lucrurile se desfasoara invers :vointa e prima si originara,iar gandirea este ulterioara ,este un simplu
instrument al vointei.O alta viziune antropologica ,ce pledeaza de asemenea ,in favoarea ideii de libertate umana nelimitata ,dar care are consecinte
morale si politice cu totul diferite si o remarcabila semnificatie filosofica ,s-a construit ,in cadrul existentialismului francez.Ideea ca omul nu poate fi
constrans de imprejurari exterioare conduce la concluzia ca el este , totdeauna si pe deplin ,liber ,de asemenea ,el este totdeauna responsabil de actele
sale ,pe care nu le poate justifica evocand constrangeri exterioare.Actiunea umana libera exprima chintesenta cunoasterii necesitatii cu realizarea ei
nemijlocita ca libertate ,prin care omul se implineste ca fiinta autentic umana.
ONTOLOGIE SI PRAXIOLOGIE .CONTINUTUL SI STRUCTURA ACTIUNII UMANE
Ontologia ca teorie generala a existentei reclama abordarea diferentiata a nivelurilor de organizare a realitatii,in vederea surprinderii specificitatii
acestora. In ce priveste ontologia umanului ,ea nu se poate contura adecvat fara a defini modul de a fi al umanului si in functie de actiunea umnan.
Problemea principala a praxiologiei consta in formularea unor criterii de obiectivare eficienta a subiectului in vederea subiectivarii maxime a
obiectului.
Praxiologia se defineste ca stiinta generala a actiunii eficiente .Sarcina praxiologiei este de a crea conditiile de care depinde eficienta maxima.Termenul
care corespunde cel mai adecvat speciei de actiune prin care subiectul ,in calitatea sa de agent ,transfoprma constient si activ ,pentru sine ,obiectul este
cel de praxis ,termen de la care deriva denumirea actualla a stiintei actiunii.Spre deosebire de actiunea umana in general ,care include in sfera sa atat
activitatea teoretica cat si activiattea practica,praxisul corespunde ,de obicei,acesteia din urma ,cu observatia ca in sfera sa intra numai actiunea practica
eficienta Indiferent de domeniul in care se exercita (material sau ideal)termenul de praxis are semnificatia de activitate transformatoare si chiar de
eficienta .C a disciplina teoretica ,parxiologia este ,totodata,metodologie ,organon al activitatii practice. Ea isi propune sa cerceteze structura actiunii
sociale in general ,pt . a oferi instrumenete de sporiree a gradului de eficienta a oricarei actiuni. Ca teorie generala a actiunii eficiente ,praxiologia
este ,de asemenea ,o disciplina metateoretica .Conceputa ca stiinta a actiunii ,praxiologia este , totrodata o discilplina filosofica .Intrucat filosofia ,in in
acceptiunea sa de constiinta si cunoastere a omului pentru om ,are o pronuntata functie praxiologica ,conceptul de actiune devibne in cel mai inalt grad
un concept filosofic.
Complexitatea si determinismul actiunii umane
Definita ca activitate eficienta ,actiunea poate fi in general ca relatie transformatoare intre agent si obiect ,prin intermediul careia agentul isi adecveaza
siesi obiectul,il transforma din obiect in sine in obiect pt. om.Actiunea umana este o relatie constienta (rationalitate, volitivitate,
intentionalitate),mediata de o proiectie cognitiva si de un demers teleologic(orientere intemeiata pe scopuri)ale agentului asupra obiectului actiunii.
Relatiile practice dintre om si realitate prezinta o mare complexitate.De exemplu ,actiunea se manifesta nu numai ca atitudine activa ,ci si ca pasivitate a
agentului in raport cu obiectul transformarii.In masura in care activitatea umana este constienta ,in ambele cazuri ea se realizeza ca act de vointa
intemeiat pe anumite scopuri.De aceea atat impulsul voluntar de declansare a actiunii ,cat si retinerea in a declansa anumite interventii pot fi considerate
ca factori cauzali de natura praxiologica.
Demersul explicativ-nomologic ,menit a descoperi legile obiectului de transformat alcatuieste ceea ce se numeste indicatia praxiologica.Impreuna cu
demersurile teleologice ,indicatiile praxiologice formeaza cadrul metodologic pentru intemeierea unor propozitii prescriptive,in baza respectarii carora
se realizeaza eficienta scontata a unei actiuni.Instructiunile praxiologice pot fi intemeiate pe 3 tipuri de prescriptii:este necesar,este suficient, este
indicat.
Intrucat structurile psihice la om au ca baza interactiunea individ-mediu ,si deci,si experienta de cunoastere a subiectului ,psihologicul cuprinde si
reflecta nomologicul.Corelarea teleologicului cu psihologicul confera telurilor si un suport atitudinal si apreciativ ,prin intermediul caruia se instituie o
sinteza intre teleologic si axiologic.Datorita dimensionarii sale axiologice ,explicatia teleologica ofera astfel cadrul interferentei dintre obiectiv si
subiectiv in motivatia praxiologica in general. Determinismul praxiologic se instituie ca unitate organica a tuturor acestor motivatii:nomologice,
teleologice, psihologice, si axiologice.
Structura actiunii sociale
Termenii de agent si obiect desemneaza cei 2 poli ai relatiei praxiologice ,entitatile existentiale ale lantului praxiologic ,din contractul carora rezulta
produsul -un alt termen existential al acestui lant ,si anume termenul finel ,in structura caruia se incorporeaza sub forma transformata energia cheltuita
de agent in procesul actiunii de modificare a obiectului.Pe temeiul explicatiilor nomologice ,agentul scruteaza perspectiva ulterioara a acestora
,respectiv ,instituie demersuri predictice ,in baza carora se formuleaza previziuni asupra diacroniei obiectului actiunii.Ansamblul motivatiilor
praxiologice ,factorii situationali si operationali de realizare potenteaza eficienta actiunii agentului ,executia reprezinta actul nemijlocit al agentului de
transformare a obiectului ,iar valorizarea constituie conditia umanizarii produsului,trecerea acestuia din obiect creat de subiect ,in obiect pt.
subiect.Dintr-o asemenea interpretare a obiectului actiunii ,fundamentata in premisa ca actiunea este statutul ontic al umanului ,rezulta ca agentul
reprezinta termenul central al praxisului,concluzie autentic umanista ,straina atat subiectivismului ,cat si fatalismului in domeniul explicatiei sociologice
si praxiologice.
Praxiologia si teoria generala a normelor
Norma este o regula sau o propozitie prescriptiva ,care stabileste cum sa actioneze sau sa se comporte un agent in conditii determinate ,pt. ca
interventia sa sa se bucure de o calificare favorabila.N ormele se adreseaza unor agenti potentiali ai actiunii ,prescriind fiecarei categorii de agenti un
numar de actiuni obligatorii ,o clasa mai larga de actiuni permise ,anumite drepturi sau libertati si anumite interdictii.Normele ce reglementeaza una si
aceeasi activitate trebuie sa fie reciproc consistente .Exista norme sau prescriptii categorice ,cu caracter absolut , neconditionale ,cum ar fi :imperativele
morale"sa fii cinstit ,modest, generos "si norme sau prescriptii conditionale ,care reclama ,in situatii determinate ,actiuni sau conduite determinate:"in
caz de accident esti obligat sa acorzi primul ajutor".Spre deosebire de prescriptiile activitatilor productive si de normele morale ,in geneza carora joaca
un rol esential activitatea spontana a agentilor si experienta de zi cu zi ,normele politice si cele juridice sunt instruite deliberat de organele puterii
politice ,in conformitate cu interesele grupurilor sociale ce detin puterea.Intr-un sistem de actiune normala,omul este supus la 2 feluri de constrangeri
:constrangeri de a intreprinde sau executa o anumita operatie,actiune sau de a avea o anumita conduita-constrangeri productive sau obligatii -si
constrangeri de a se abtine de la executarea anumitor operatiuni ,de a evita anumite comportari -constrangeri neproductive ,frenatorii sau
interdictii.Individul uman poate accepta spiritul si continutul prevederilor normative pe temeiul adeziunii sale la telurile fundamentale ale respectivei
activitati.In viata sociala nu sunt rare cazurile cand un agent sau altul resping partial sau total regulile si normele social - omologate ,cand apar
discrepante intre interesele si aspiratiile individului si exigentele normative sau regulamentare.A fi liber inseamna ,asa cum s-a spus ,a intelege
necesitatea .Din perspectiva problematicii dezbatuta in prezenta tema ,a intelege necesitatea inseamna a-ti indeplini ,intr-un context actional obligatiile
si raspunderile in conformitate cu statutul si atributiile tale sociale , arespecta constient si activ normele actiunii sociale ale grupului sau comunitatii
din cre faci parte.
CULTURA ,CIVILIZATIE UMANISM
Termenul cultura deriva din latinescul cultura -folosit in sensul de de formare a spiritului .Romanii foloseau acest termen in sensul sau originar de
cultivare a pamantului .Dintre scriitorii latini,Horatiu si Cicero foloseau termenul si in intelesul de cultivare a spiritului.Definitiile date culturii
oscileaza intre diversi poli de referinta :natura si societete,civilizatie si constiinta ,personalitate libera si comportament modelat.La unii cercetatori se
manifesta tendinta de a integra cultura in sfera acelor elemente obiective si subiective ale modului de trai care fac parte din cuprinsul civilizatiei,pentru
altii , cultura este in primul rand ,un elaborat sintetic al constiintei ,se integreaza cu precadere in sfera constiintei.In conceptia noastra ,cultura nu este
nici un fenomen pur subiectiv ,nici pur obiectiv ,ci o unitate a obiectivului si subiectivului.Prin prelucrarea naturii, prin crearea practica a lumii de
obiective si valori de care are nevoie ,omul isi construieste totodata un univers spiritual si moral ,un sistem de valori culturale pe temeiul carora isi
afirma si realizeaza esenta sa umana ca specie.
Diferentierea si imbogatirea formelor culturii nu se explica doar prin dezvoltarea fortelor de productie,inflorirea culturii unui popor ,a unei societati este
conditionata si de bogatia relatiilorsociale ,de gradul lor de autonomizare fata de infrastructuri.Totodata in calitate de creator si de asimilator al
culturii ,omul trebuie sa actioneze nu numai ca fiinta sociala ,ci si ca persoana libera.Ca fenomen specific uman ,cultura implica un ansamblu de
dimensiuni , de functii si de momente constructive.Intre acestea ,sunt definitorii pentru caracterizarea conceptului de cultura urmatoarele dimensiuni si
momente:gnoseologic,axiologic,praxiologic,comunicational.
Cunoastere si cultura.
Activitatea de cunoastere reprezinta o premisa necesara si totodata un element constructiv in orice act de cultura.In relatiile cu mediul sau omul se
comporta activ tocmai pentru ca devine constient de capacitatea sa creatoare in raport cu mediul , si ca urmare ,initiaza deliberat actiuni de stapanire a
acestuia.
A cunoaste universul natural si social ,a invata ceea ce contemporanii si inaintasii au cunoscut deja si au intruchipat in infaptuiri valorice reprezinta o
premisa obligatorie a oricarei participari autentice la actul de cultura.
Nascuta din raportul cognitiv al omului cu universul sau obiectiv i,cultura dobandeste nu numai un statut existential ,ci si unul functional in raport cu
omul. Prin cultura ,omul dobandeste adevarata sa natura umana.
Cultura si valoare
Valoarea ne apare ca o implinire a cunoasterii , ca o negare dialectica ,prin care se retine esentialul si prin care rezultatul cunoasterii se raporteaza la
om. .In procesul valorizarii ,elementul de referinta al produsului creatiei devine subiectul si nu numai obiectul , asa cum se procedeaza in actul neutru al
cunoasterii . Valorizarea reprezinta ,a stfel o proiectie subiectiva asupra obiectului ,o raportare la om a oricarui demers cognitiv asupra obiectului , pe
care o incumba orice act de cultura.Valorizarea nu e tot una cu valoarea .Valoarae este spirit obiectivat ,rezultat al unui proces actional de cunoastere si
de creatie.Valorizarea este un act de pretuire ,de apreciere,a produselor cunoasterii si actiunii ,rezultat al unui proces de recunoastere a
acestora.Valoarea reprezinta o investitie de inteligenta si sensibilitate ,de [pasiune si fantezie ,iar valorizarea este realizarea acestei investitii ca izvor de
bogatie spirituala si factor de actiune.
Creatie si cultura.
Omul dispune de o virtute specifica-creativitatea.Aceasta reprezinta predispozitia spre descoperire ,inventinitate si creatie si are rolul de a proteja din
punct de vedere psiho- rational activiattea de producere a bunurilor materiale si spirituale.
Creatia culturala nu inseamna insa producerea ex nihilo a ceva absolut nou , care n-a preexistat in nici un fel si sub nici o forma ,ci descoperirea si
valorizarea unor posibilitati pe care realitatea le contine intr-o forma latenta.
Comunicatie si cultura
Valorile culturale se manifesta prin intermediul comunicarii ,al circulatiei si integrarii lor in modurile de viata si munca ale oamenilor ,in universul
spiritual al gandirii si simtirii acestora.
Comunicarea este un moment intern ,constitutiv al culturii si nu o conditie externa a acesteia,deoarece o valoare culturala nereceptata de nimenea se
neaga pe sine ca valoare , se pierde in nefiinta.
Desi este o totalitate integranta si coerenta de valori ,cultura este un sistem deschis. Deschiderea -comunicarea , circulatia,si desccifrarea codului
informational pe care-l implica orice sistem cultural-este o conditie a realizarii operei de cultura.
Structura ca un siastem informational complex ,cultura ar fi lipsita de sens daca nu s -ar difuza la nivelul comunitatilor umane ,daca nu s-ar comunica
de la o generatie la alta ,receptionarea mesajului cultural si integrarea lui sociala transformandu -l intr -o parghie a progresului si civilizatiei.
Civilizatie si cultura

Termenul de civilizatie e dirivat din latina clasica ,unde adjectivul civilis si substantivul civilitas exprima calitatile generale ale cetateanului in relatiile
cu eilalti cetateni ,trasaturi cum ar fi politetea ,amabilitatea .Avand o vechime milenara ,civilizatia a devenit obiect de cercetare abia in epoca
moderna.Sub forma actuala ,conceptul de civilizatie a fost introdus de catre rationalistii sec. 18 -lea ,in primul rand de Voltaire si de enciclopedistii
francezi ,acentul fiind pus atunci ,in chip iluminist , pe antiteza dintre viitoarea civilizatie burgheza si feudalism.
Cultura semnifica totalitatea valorilor (nu numai spirituale)create de oameni in procesul activitatii lor, iar civilizatia implica toatalitatea bunurilor care
se structureaza in procesul de obiectivare a valorilor culturale.
Civilizatia ar putea fi ,astfel,inteleasa ca o cultura finalizata ,iar cultura ca o premisa a civilizatiei ,intre ele existand un raport similar celui dintre
potentialitate si act.Civilizatia nu se reduce la aspectele ei materiale ,ea nu include valori ,ci obiectiveaza valori .Ea cuprinde asadar ,totalitatea valorilor
culturale care s-au integrat in praxisul social -uman ,devenind elemente componente ale modului de viata al oamenilor in toate formele sale de
manifestare.
Faptele de cultura nu se convertesc automat in fapte de civilizatie ,ci numai in prezenta anumitor conditii:conditii natural-geografice ,sociale ,tehnice si
stiintifice.
Cultura nu cuprinde civilizatia ,iar aceasta din urma nu cuprinde cultura .Ambele concepte se presupun insa reciproc ,deoarece cultura se transforma in
civilizatie ,iar civilizatia conditioneaza geneza valorilor culturale si ofera totodata campul de finalizare a acestora.
Cultura este un proces de umanizare a naturii ,un dialog activ al omului cu lumea ,in care accentul se pune indeosebi pe dimensiunea interioara ,pe
trairea proprie si invatare,pe exercitarea aptitudinilor individuale.Cultura ,chiar cea stiintifica ,presupune un proces de individualizare ,de personalizare.
Civilizatia este un mod de finalizare a culturii ,un domeniu existential structurat ca efect al exercitarii capacitatilor actionale ale acesteia.
Corelatele fundamentale ale acestui act de cultura sunt natura si omul ,corelatele fundamentale ale actului de civilizatie sunt societatea si omul. Omul
este deci nucleul de baza si principiul de construire al culturii ,cat si al civilizatiei. I n primul caz este omul ca individualitate ,in al 2 caz ,omul ca
societate. Cultura este rezultatul detasarii omului de natura ,avand fata indreptata spre subiect ,civilizatia este rezultatul insertiei omului in societate si
are fata indreptata spre obiect.Prin cultura omul cunoaste si valorizeaza natura ,o raporteaza la scopurile si nevoile sale ,prin civilizatie omul transforma
realitatea sociala ,este creator de societate ,cu alte cuvinte ,prin cultura obiectul se subiectiveaza(natura se umanizeaza)prin civilizatie subiectul se
obiectiveaza(omul se socializeaza).Comportarea oamenilor ,respectul reciproc ,bunele maniere ,climatul de intelegere si de politete in raporturile
interindividuale ,corectitudinea intra in sfera nivelului de cultura si a gradului de civilizatie la fel ca si structura calitativa si cantitativa a bunurilor de
consum si ,respectiv a valorilor care innoblieaza universul existentei umane.
Civilizatia nu este nimic altceva decat societatea care si -a asimilat si si -a integrat valorile culturale care ii sunt necesare sau,un alt unghi de vedere ,este
cultura patrunsa in toate celulele vietii sociale.
Omul si conditia umana
Ideea de umanism a fost elaborata mult mai tarziu ,desemnand o miscare culturala istoriceste determinata -renasterea -caracvterizata printr-un demers
filologic aparte si o tenta pedagogica (reintoarcerea dintro perspectiva moderna , la modelul personalitatii umane).Dincolo de acceptiunile sale initiale
-filologica si pedagogica -termenul umanism a dobandit ,cu timpul si un sens filosofic ,desemnand o anumita atitudine spirituala proprie conceptiilor
caracterizate prin viziune antropocentica ,prin incredere in perfectibilitatea si in capacitatea omului de a se bizui pe propriile-i puteri spre a-si modela o
viata demna . A fi umanist inseamna a ierarhiza formele de existenta din unghiul de vedere al valorilor "uman -inuman",pt. a lua pozitie in favoarea
eliminarii raporturilor ,institutiilor ,comportamentelor care sunt considerate neomenesti si pt. promovarea acelora considerate omenesti .Deoarece
conceptul filosofic de umanism nu poate fi definit decat in functie de valorile pe care le afirma si spre care nazuieste,umanismul nu este o notiune
abstracta ,imuabila, sensurile si continutul sau se modifica corespunzator diferitelor etape de dezvoltare istorica a umanitatii.Prin Erasmus si Montaogne
,umanismul renascentist respinge dogmatica religioasa ascetica ,exalta bucuriile vietii pamantesti ,revendica dezvoltarea nestanjenita a aptitudinilor de
creatie ale omului ,manifesta incredere in ratiunea umana ,in capacitatea omului de a-si fauri propriul destin .In filosofia contemporana se profileaza si
un umanism de tip noeiluminist ,care considera ca problematica omului are relevanta teoretica si ca are solutii ;dar -apeland exclusiv la disponibilitatile
ratiunii si autoperfectionarii morale pt. depasirea crizei valorilor-aceste solutii se dovedesc insuficiente pt. modelarea omului in functie de ansamblul
conditiilor sociale.