Universitatea (scrie numele universitatii)

Facultatea (scrie numele facultății)

Problema morală în filosofia lui Socrate

Student: (scrie numele tău)

Specializare: (scrie specializarea)
Anul: (scrie în ce an de universitates ești)

Chișinău
 2022
Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………….3
Capitolul I Socrate și metoda socratică……………..………………………………………….4
1.1 Cine a fost Socrate?...................................................................................................................4
1.2 Metoda socratică………………………………………………………………………………5
Capitolul II Problema morală în filosofia lui Socrate…………………………………………6
Concluzii………………………………………………………………………………………….7
Bibliografie……………………………………………………………………………………….7

2
 Introducere

În această lucrare pricipalul actor va fi Socrate – unul din cei mai mari și remarcabili filosofi
istorici ce au pus piciorul pe acest Pământ. Deși internetul e plin cu citate al acestui om de mare
anvergură, foarte puțini oameni știu despre viața acestuia, despre ce a realizat această
personalitate și despre cum a reușit să schimbe percepția întregii omeniri asupra virtuților.
Consider o necesitate de a acorda atenția necesară unui geniu ce a trăit cu gândul de a schimba
lumea, și a murit cu gândul că a reușit. Scopul pe care Socrate și l-a pus în privința cunostinței,
de a stabili noțiuni generale, a fost adoptat atât de Platon cât și de Aristotel și a jucat un rol
hotărâtor pentru toată evoluția filosofiei și a științei europene. Descoperirea de legi universale și
necesare, pe care o urmăresc în timpurile moderne științele exacte, stă în perfectă concordanță cu
ceea ce voiau în antichitate Socrate, Platon și Aristotel. Nu este pusă în discuție nevoia de a
comunica despre viața lui Socrate, metoda socratică și nu în ultimul rând: problema morală în
filosofia acestuia, acestea fiind principalele teme din această lucrare.

3
 Capitolul I
Socrate și metoda socratică

1.1 Cine a fost Socrate?

Socrate (circa 470 î. e.n – 399 î. e.n), considerat de majoritatea lumii tatăl filosofiei
Occidentale, a fost de fapt și fondatorul filosofiei morale. Socrate constituie de unul singur un
moment istoric, un eveniment prin care ceva nou va surveni, marcând, datând, respective
modificând istoria. Era o figură enigmatică, nu a scris nimic din învățăturile sale și este cunoscut
mai ales prin relatările scriitorilor clasici, în special studenții săi Platon și Xenofon. Într-o
societate decadentă, care se complăcea în savurarea tuturor plăcerilor materiale, Socrate încerca
să-i motiveze pe tinerii atenieni să gândească pe cont propriu și să descopere ceea ce este cu
adevărat esențial pentru o viață bună. Dorința sa de a forma cugete libere care să poată avea un
simț critic și un ochi abil pentru a discerne falsitatea de autenticitate și minciuna de adevăr i-au
adus oprobriul public. La acestea s-a adăugat și franchețea sa recunoscută în epocă, nesfiindu-se
să-i demasce pe cei înfumurați și închipuiți chiar dacă aceștia proveneau din elitele aristrocrate
ale cetății ateniene.
Este greu de crezut că vreun filosof a avut mai multă influență decât Socrate. El a fost primul
care a învățat prioritatea integrității personale în ceea ce privește datoria unei persoane față de
sine și nu față de zei, de lege sau de orice alte autorități. Aceasta a avut o influență imensă de-a
lungul veacurilor. Nu numai că a fost dispus mai degrabă să moară la mâna legii decât să renunțe
să spună ceea ce credea el drept, dar a ales de fapt să facă acest lucru, când ar fi putut scăpa dacă
ar fi dorit. Este o pioritate care a fost reafirmată de unele dintre cele mai mari minți din istorie—
minți nu neapărat sub influența lui. Isus a spus: „Ce va câștiga un om câștigând întreaga lume, cu
prețul sinelui său adevărat?” Și Shakespeare a spus: „Acest lucru este mai presus de toate: ca
sinele tău să fie adevărat.”
Energic, ager la minte, iubitor de oameni și de vin, Socrate era exact partenerul ideal pentru
conversații nesfârșite, care ar fi putut să înceapă de la (aparent) cel mai mundan subiect și să
ajungă în miezul nopții la cele mai înalte considerații filozofice. Un critic acerb al societății în
care trăia, Socrate îi încuraja pe cei din jurul său să pună la îndoială prejudecățile, credințele
luate de-a gata și orice autoritate discreționară. Socrate își uimea concetățenii cu lipsa sa de
preocupare pentru aspectul exterior și, în general, pentru orice era superficial și inautentic. Fost
veteran de război, Socrate nu era ușor de intimidat nici de cei mai malițioși critici ai săi.
El a fost primul mare filosof grec care a fost atenian de la naștere și a trăit în ceea ce s-a numit
“epoca de aur” a orașului. S-a născut în Alopeke, o suburbie a Atenei, și a aparținut tribului
Antiohia. Tatăl său a fost Sophroniscos, care era sculptor sau pietrar. Mama lui era moașă pe
nume Phainarete. În anii săi 50, Socrate s-a căsătorit cu Xantipa, despre care se spune că a avut
un temperament dificil (dar același lucru s-ar putea spune și despre Socrate). Ea a născut pentru
el trei fii.
Fiind tânăr, Socrate a studiat filosofiile care erau atunci la modă a ceea ce acum se numesc
„presocratici”, care în diferitele lor modalități încercau să înțeleagă lumea naturală din jurul
nostru. Mai presus de toate, două lucruri l-au impresionat în ei, și credea că amândouă erau în
dezavantajul lor.
1. În primul rând, presocraticii (Pitagora, Thales, Parmenide, etc) erau în contradicție unul cu
celălalt. Erau o mulțime de teorii conflictuale. Și nu părea să existe o modalitate satisfăcătoare de
a decide între ei. Presocraticii au propus idei interesante despre lume, dar fără a ține prea mult
seama de metoda critică; așa că era imposibil de spus care dintre ei avea dreptate.
2. În al doilea rând, Socrate spunea că chiar dacă am afla care din presocratici aveau mai multă
dreptate, nu era să facă nici o diferență practică. Ce efect ar fi avut asupra vieții noastre dacă am

4
ști cât de departe era Soarele de la pământ sau dacă era de dimensiunea peninsulei Peloponeze
sau mai mare decât întreaga lume? Comportamentul nostru nu ar putea fi în niciun fel afectat de
o asemenea cunoaștere, ceea ce trebuia să știm cu adevărat a fost cum să ne purtăm cu viața și cu
noi înșine. Întrebări mai urgente erau: Ce este binele? Ce este corect? Ce este justiția? Dacă am
ști răspunsurile la aceste întrebări, viețile noastre s-ar schimba radical.
Socrate nu credea că știe răspunsurile la aceste întrebări. Dar a văzut că și restul lumii nu le
știa. Când oracolul de la Delphi l-a declarat cel mai înțelept dintre oameni, a crezut că acest lucru
ar putea însemna doar că el singur știa că nu știe nimic. La acea vreme nu exista o cunoaștere
sigură despre lumea naturală și nici prea multe cunoștințe despre lumea afacerilor umane.

1.2 Metoda socratică

În continua nevoie de a găsi răspunsuri la întrebări și de a-și dovedi lui însuși și lumii întregi că
tot ce știm cu adevărat e faptul că nu știm nimic, Socrate a decis să umble pe străzile Atenei
stârnind discuții despre moralitate și politică cu oricine care voia să participe la conversație.
Temele intrigante ale acestor discuții, combinat cu personalitatea carismatică a lui Socrate a atras
tot mai multă lume împrejurul lui—în special tinerii curioși. Procedura lui, cunoscută astăzi ca
metoda socratică, era mereu aceeași. El ar lua un concept fundamental pentru viața noastră și ar
întreba „Ce este prietenia?” Sau „Ce este curajul?” Sau „Ce este evlavia religioasă?” Apoi el ar
provoca o persoană care a crezut că știe răspunsul, și apoi va supune acel răspuns la examinare,
adresând persoanei o serie de întrebări cu scopul de a ajunge la un răspuns clar.
În cazul în care persoana a afirmat că curajul este în esență capacitatea de a îndura, Socrate ar
putea spune: „Dar ce se întâmplă cu încăpățânarea, atunci? Oamenii obișnuiți pot arăta o
persistență extraordinară și, prin urmare, rezistență. Este acesta curajul? Este chiar admirabil?"
Astfel, cealaltă persoană ar fi condusă să-și retragă răspunsul sau cel puțin să-l explice cumva. În
cadrul interogatoriilor lui Socrate, era aproape întotdeauna cazul ca răspunsul inițial să fie defect.
Acest lucru a arătat că, deși acel interlocutor—și cu atât mai mult mulțimea care-l înconjoară—
au crezut că știu ce este curajul, de fapt nu știau nimic cu certitudine.
Această interogare Socratică devenise faimoasă. Și ea a ucis doi iepuri dintr-o lovitură. A scos
în evidență ignoranța oamenilor care credeau că știau mai mult decât era cazul, și le-a trezit în
sufletul mulțimii un interes în întrebările fundamentale a filosofiei, catalizând o renaștere a
discuției publice. Deși Socrate rareori a dat singur răspunsuri finale în sine (și în orice caz, ar fi
fost parte a metodei sale de a insista că orice astfel de răspuns ar trebui să fie însuși sondat și pus
la îndoială și, prin urmare, nu poate fi invocat pentru a fi unul “final”), el a stimulat și a
emoționat interesul pentru problemele pe care le-a ridicat și i-a făcut pe oameni să aprecieze mai
pe deplin decât au făcut-o înainte dificultățile implicate în încercarea de a le rezolva.
Așadar, fiecare este dator să-și orienteze reflecția asupra sa: Cunoaște-te pe tine însuți,
cercetează ideile primite orbește prin tradiție, recunoaște că deocamdată nu știi nimic și nu se
poate să nu descoperi adevărul. Punctul de plecare a lui Socrate erau părerile brute și necercetate
ale oamenilor. Prin întrebări meșteșugite (Ironia socratică), el aduna cazurile particulare, iar din
compararea cazurilor căuta să scoată partea comună, caracteristică pentru noțiune. Așadar,
scopul cercetării socratice era dobândirea noțiunii clare, acceptată de toți.
Sofiștii se opreau la cazurile individuale, procedeul socratic se ridica de la cazurile individuale,
cu ajutorul inducției, la noțiune, printr-o definiție. Există un adevăr, există principii generale,
există cunoștințe comune, care alcătuiesc Rațiunea. Socrate a descoperit rațiunea, el este
teoreticianul ei.

5
 Capitolul II Problema morală în filosofia lui Socrate

Scopul întemeierii cunoașterii raționale este aplicare rațiunii la viața morală. Pentru Socrate, a
acționa moral înseamnă a acționa după îndemnurile gândirii și a principiilor raționale. După el,
virtutea este însăși rațiunea, iar virtuțile sunt activități ale rațiunii. Consecința unei asemenea
concepții este că virtutea, fiind știință, poate fi învățată. Este suficient a cunoaște binele, pentru
a-l săvârși. „Nimeni nu este rău cu bună știință, omul rău este ignorant, omul bun este înțelept”.
Dacă virtuțile sunt idei, era firesc ca Socrate să stabilească un sistem de virtuți, în care virtuțile
particulare să decurgă din virtuțile generale. Virtutea supremă, nu putea fi alta decât
înțelepciunea, din care decurg deductiv celelalte patru virtuți, după obiectul distinct al
înțelepciunii:
1. Pietate față de zei;
2. Dreptate față de oameni;
3. Curaj față de primejdii;
4. Cumpătare față de plăcerile simțurilor.
Socrate este primul gânditor, care dă o temelie științifică moralei, iar Diogenes Laertios, pe
drept, îl consideră întemeietorul morale.
Știința virtuții duce cu necesitate la fericire, deoarece scopul vieții virtuoase este fericirea:
înțeleptul trebuie să fie fericit. După Socrate fericirea este interesul, utilul, însă un interes
general care folosește tuturor. Numai fapta altruistă, viața virtuoasă aduce fericirea fiecăruia în
parte și a tuturor în general, egoismul se întoarce mai devreme sau mai târziu împotriva
egoistului. Așadar, morala socratică este și un utilitarism obiectiv, preocupată de fericirea, binele
tuturor.
Ceea ce l-a făcut pe Socrate într-un anumit fel cel mai cunoscut dintre toți filosofii este că el a
început să pună neîncetat la îndoială conceptele noastre de bază—un fapt caracteristic filosofiei
până astăzi. El spunea că nu are nicio învățătură pozitivă de oferit, doar întrebări de pus. Dar
acest lucru era nesincer. Din anumite moduri de interogare, la care el revine continuu, devine
clar că există anumite credințe prețuite care stau la baza a ceea ce spune.
1. O credință a lui Socrate e că unui om care își păstrează integritatea nu-i poate veni niciodată
un rău real, pe termen lung. Incertitudinile acestei lumi sunt așa că pot să se întâmple cu oricine,
poți fi dezbrăcat de toate bunurile tale și aruncat în închisoare în mod nedrept, sau stăpânit de
accident sau de boală, dar acestea sunt întâmplări într-o existență trecătoare, care va sfârși
oricând. Cu condiția că sufletul tău rămâne neatins, nenorocirile tale vor fi relativ banale. O
adevărată catastrofă personală constă în corupția sufletului. De aceea, o persoană face mult, mult
mai puțin rău să sufere nedreptatea decât să o comită. Ar trebui să avem milă de făptuitor, nu de
victima nedreptății—Socrate a crezut clar acest lucru, dacă presupunem că ironia sa înainte de
moarte a fost autentică. Această credință l-a făcut un erou în fața Stoicilor, care sute de ani mai
târziu l-au transformat într-un fel de sfânt.
2. Altă credință a lui Socrate e că nimeni nu face un rău cu bună știință. Ideea lui aici a fost că,
dacă într-adevăr înțelegi că este greșit să faci ceva, atunci nu o faci. Dimpotrivă, dacă o faci,
acest lucru arată că nu ai înțeles corect, în profunzime, că este greșit. Această părere are
consecința că virtutea devine o problemă de cunoaștere. Această convingere din partea lui
Socrate a furnizat o mulțime de acțiuni în spatele căutării neobosite a întrebărilor de tipul „Ce
este dreptatea?”: el credea că, dacă numai am ști răspunsul la această întrebare, vom fi nevoiți să
6
ne comportăm în mod corect. În astfel de cazuri, urmărirea cunoașterii și aspirația la virtute sunt
unul și același lucru.
Socrate emoţionează pe orice căutător autentic întru adevăr şi dreptate. În acest sens,
impresionant este episodul când a fost condamnat la moarte pe nedrept. Procesul condamnării lui
Socrate ca şi cel intentat lui Iisus mai târziu, sunt de referinţă pentru istoria justiţiei, arătând că
legea nu mai are nicio semnificaţie, îşi pierde orice valoare când este aplicată nedrept.
Astfel, orice nedreptate se adresează şi judecăţii noastre obiective, dar şi sentimentelor.
Condamnarea lui Socrate, judecarea lui, făcută după toate regulile artei injustiţiei, cu sicofanţi şi
judecători improvizaţi, nu poate să lase indiferent nici pe omul obişnuit, dar mai ales pe cel care
se instruieşte în domeniul ştiinţelor juridice.

Concluzii
 Socrate marchează un nou accent în filosofie asupra agenției umane și a valorilor morale
— etica ocupă un loc central.
 Metoda pe care a folosit-o pentru a discuta aceste idei a fost dialectica, arta de a folosi
întrebarea și răspunsul în dialog pentru a ajunge la un adevăr. În timp ce tehnica în sine
se datora metodelor retorice ale sofiștilor, aceasta totuși avea un scop foarte diferit pentru
Socrate — investigarea valorilor morale la nivel general.
 O preocupare centrală a lui Socrate a fost aceea de a stabili definiții generale, universale
ale valorii morale, cum ar fi virtutea, dreptatea, curajul și altele asemenea, scoțându-le
din cazuri particulare prin întrebări. Acest lucru nu a fost ușor și adesea argumentul din
anumite cazuri a servit doar pentru a elimina definiția universală propusă.
 Socrate distinge între cunoaștere și înțelepciune. El a văzut scopul filosofiei mai degrabă
îmbunătățirea sufletului decât acumularea de cunoștințe factuale și a dorit ca
interlocutorii săi să gândească singuri, în loc să accepte în mod necritic punctele de
vedere tradiționale sau obișnuite.

Bibliografie
https://podcastmeditatii.com/blog/socrate
https://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/socrate-cel-care-stie-ca-nu-stie-nimic/
https://www.britannica.com/biography/Socrates/Plato
https://www.ujmag.ro/drept/filosofia-dreptului/antologie-de-filosofie-juridica/rasfoire/
FILOSOFIE (Partea I) de Ecaterina LOZOVANU / Cristina LAZARIUC