CURSUL 1 – RM 1_UPP

În Mecanica teoretică toate corpurile se consideră perfect rigide (se foloseşte des
noţiunea de solid rigid). Pe baza ipotezei de corp rigid nu se poate preciza dacă o bară
(fig. 1.1), acţionată de o forţă F , se deformează şi cât de mari sunt aceste deformaţii,
nu se poate preciza dacă bara rezistă (nu se rupe) ci se consideră ca aceasta rămâne
mereu în echilibru indiferent cât de mare este forţa F.

Fig.1.1

În realitate, nu există corp care, sub acţiunea încărcărilor exterioare, să nu se

deformeze. Spre deosebire de Mecanica teoretică, Rezistenta materialelor studiază
corpurile deformabile, aşa cum sunt de fapt în realitate.

A. CLASIFICAREA CORPURILOR ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

În funcţie de forma şi dimensiunile lor geometrice, corpurile se clasifică în trei

categorii: corpuri de tip bară, corpuri de tip placă şi blocuri.

1. Corpuri de tip bară

Corpurile de tip bară (fig. 2) se caracterizează prin aceea că au o dimensiune

(lungimea l) mult mai mare decât celelalte două (lăţimea b şi grosimea h).

Fig. 2
 Locul geometric al centrelor de greutate ale tuturor secţiunilor transversale ale
unei bare poartă numele de axa barei (fig. 2). Prin secţiune transversală (fig. 2) se
înţelege secţiunea perpendiculară pe axa barei.
În calculele de rezistenţă, corpurile de tip bară se schematizează prin axele lor.
În funcţie de forma secţiunii transversale, barele pot fi cu secţiune
dreptunghiulară – denumite şi platbande (fig.3, a), cu secţiune casetată – denumite şi
ţevi pătrate (fig.3, f ) sau ţevi rectangulare, cu secţiune circulară, hexagonală, inelară –
denumite şi ţevi rotunde, cu secţiune în formă de L – denumite şi profile cornier cu aripi
egale (fig.3, d) sau cu aripi inegale (fig.3, e), cu secţiune în formă de U (fig.3, c), cu
secţiune în formă de I (fig.3, b) etc.

a) b) c)

d) e) f)
Fig. 3

Fig.4

În funcţie de forma axei, barele pot fi drepte (când axa barei este o linie dreaptă)
sau curbe (axa barei este o linie curbă). La rândul lor, barele curbe pot fi plane (când
axa este o curbă plană) sau curbe oarecare.
 2. Corpuri de tip placă

Acestea se caracterizează prin aceea că au o dimensiune (grosimea h) mult mai

mică decât celelalte două (lungimea l şi lăţimea b) (fig.5).
Locul geometric al punctelor situate la mijloacelor grosimilor h de pe întreaga
placă reprezintă suprafaţa mediană a plăcii (fig. 5).
În calculele de rezistenţă plăcile se schematizează prin suprafaţa mediană a
acestora.
În funcţie de forma suprafeţei mediane plăcile pot fi plane (fig.5) sau curbe.
Suprafeţele curbe, la rândul lor, pot fi cu simplă curbură (fig. 6) sau cu dublă curbură
(fig. 7).

Fig. 5

Fig. 6 Fig. 7

3. Corpuri de tip bloc

Acestea sunt caracterizate prin aceea că toate cele trei dimensiuni (lungime,
lăţime şi grosime) sunt comparabile. În calculele de rezistenţă acestea nu admit
schematizări ci se tratează ca atare, cel mai adesea, cu ajutorul unor programe
specializate în calculul static al structurilor.
 B. CLASIFICAREA ÎNCĂRCĂRILOR

Încărcările sunt acţiuni exterioare care produc deformarea corpurilor. Din punct
de vedere al calculelor de rezistenţă, încărcările se pot clasifica astfel:
a) după suprafaţa pe care acţionează:
a1) forţe (sau momente) concentrate, care se aplică, teoretic, într-un punct
(fig.8). Ele se notează, de regulă, cu litere mari (F, P, Q etc) şi se
măsoară în Newtoni [N ];
a2) forţe (sarcini) distribuite pe o suprafaţă sau pe o linie (fig. 8). Se notează,
de regulă, cu litere mici (p, q, f etc.). Ele pot fi distribuite uniform, liniar,
parabolic, sinusoidal etc. Sarcinile distribuite pe o suprafaţă se măsoară
[ N m 2 ] iar cele distribuite pe o linie în [ N m ].
b) după poziţia faţă de corp a punctelor de aplicaţie:
b1) forţe de suprafaţă care se aplică pe suprafaţa corpurilor; ele acţionează
numai în unele puncte sau pe anumite porţiuni de pe suprafaţa corpului;
b2) forţe masice care provin din greutatea proprie a corpurilor şi din forţele
de inerţie; ele acţionează în toate punctele ce aparţin corpului.
c) după modul de variaţie în timp:
c1) forţe statice, a căror intensitate creşte încet şi nu este necesar să se ţină
cont de forţele de inerţie şi apoi se menţin constante în timp;
c2) forţe dinamice, a căror intensitate variază în timp producând vibraţii sau
şocuri;

Fig. 8

d) după poziţia în timp:

d1) forţe fixe, ale căror puncte de aplicaţie rămân neschimbate în timp;
d2) forţe mobile, ale căror puncte de aplicaţie se modifica în timp.

C. MODALITATI DE REZEMARE A CORPURILOR. CALCULUL

REACŢIUNILOR
 De la Mecanica teoretică se cunoaşte că un corp în plan are trei grade de libertate:
translaţii după două axe perpendiculare şi o rotaţie după axa perpendiculară pe planul
determinat de axele după care se produc translaţiile. Pentru fixarea sa sunt necesare trei
legături simple, dispuse corect, care să preia cele trei grade de liberate.
În cazul plan există trei tipuri de legături pentru fixarea unui corp la teren sau de
un alt corp.
a) Reazemul simplu. Acesta se reprezintă ca în figurile 9, a sau sau 9, b sau 9, c şi
preia corpului un singur grad de libertate şi anume deplasarea pe direcţia reazemului.
Dacă se elimină reazemul simplu din punctul A, conform axiomei legăturilor
cunoscută din mecanică, trebuie introdusă forţa de legătură corespunzătoare R A căreia
nu i se cunoaşte valoarea. Pentru că are direcţie verticală, acestă reacţiune se mai poate
nota şi cu V A (fig. 9, d).

a) b) c) d)

Fig. 9

b) Articulaţia plană. Se reprezintă ca în figura 10, a sau ca în figura 10, b şi preia

corpului două grade de libertate şi anume translaţiile pe două direcţii perpendiculare
(translaţiile pe direcţiile celor doi penduli din figura 10, b).

a) b) c) d)

Fig. 10

Dacă se elimină articulaţia plană din punctul A, conform axiomei legăturilor,

trebuie introdusă forţa de legătură corespunzătoare căreia, în acest caz, nu i se cunoaşte
valoarea R A şi nici direcţia  (fig. 10, c). In cele mai multe aplicaţii însă, cele două
necunoscute sunt H A şi V A (fig. 10, d) care se obţin prin proiectarea reacţiunii R A
după direcţile orizontală şi, respectiv, verticală.
c) Încastrarea plană. Se reprezintă ca în figura 11, a sau ca în figura 11, b şi preia
corpului toate cele trei grade de libertate: translaţiile pe direcţiile orizontală şi verticală
şi rotaţia în jurul axei perpendiculare pe plan.
 a) b) c) d)

Fig. 11

Dacă se elimină încastrarea plană din punctul A, conform axiomei legăturilor,

trebuie introdusă forţa de legătură corespunzătoare căreia, în acest caz, nu i se cunoaşte
valoarea R A , direcţia  şi nici punctul de aplicaţie (distanţa d până la punctul A) (fig.
11, c). In cele mai multe cazuri, prin reducerea (în sens mecanic) a reacţiunii R A în
punctul A se obţine o forţă egală cu R A şi un moment M A  R A  d . La rândul său,
reacţiunea R A se descompune în componentele orizontală şi verticală astfel că, în final,
în multe aplicaţii, necunoscutele sunt H A , V A şi M A (fig. 11, d).

Pentru fixarea unui corp în plan sunt necesare fie trei reazeme simple (dispuse
corect), fie un reazem simplu şi o articulaţie plană, fie o încastrare. Reazemele simple
pentru fixarea unui corp sunt dispuse corect dacă direcţiile celor trei penduli nu sunt
toate concurente în acelaşi punct şi nici nu au toate direcţiile paralele între ele.

În figura 12 este prezentată situaţia în care un corp plan, acţionat de forţele F1 şi

F2 din planul său, este fixat corect cu trei penduli în punctele A, B şi C. Direcţiile
acestora se întâlnesc, două câte două, în punctele I A , I B şi I C . Pe direcţiile acestor
penduli se află şi reacţiunile R A , RB şi RC .

Fig. 12

Pentru determinarea reacţiunilor sunt, evident, necesare trei ecuaţii de echilibru

static. Aceste ecuaţii se pot scrie în trei moduri:
 i) două ecuaţii de proiecţii, faţă de două direcţii perpendiculare, şi o ecuaţie de
momente faţă de un punct oarecare din planul structurii;

ii) două ecuaţii de momente, faţă de două puncte oarecare din planul sistemului şi
o ecuaţie de proiecţii după o direcţie, alta decât cea perpendiculară pe direcţia care
uneşte cele două puncte faţă de care s-au scris ecuaţiile de momente;

iii) trei ecuaţii de momente faţă de trei puncte distincte din planul structurii.

Nu există indicaţii general valabile pentru când trebuie folosită una sau alta dintre
variantele de scriere a ecuaţiilor de echiliru precizate mai sus. Folosirea uneia sau alteia
dintre cele trei variante se face în funcţie de structura analizată urmărind, pe cât posibil,
ca fiecare necunoscută (reacţiune) să se determine dintr-o ecuaţie independentă.

De exemplu, pentru corpul plan din figura 12, determinarea reacţiunilor R A , RB

şi RC , fiecare din câte o ecuaţie independentă, se face folosind modalitatea c).

Astfel, pentru a determina reacţiunea R A se scrie ecuaţia de momente faţă de

punctul I A , pentru determinarea reacţiunii RB se scrie ecuaţia de momente faţă de
punctul I B şi, în final, pentru determinarea reacţiunii RC se scrie ecuaţia de momente
faţă de punctul I C .

Aplicaţie
Să se determine reacţiunile din punctele de legătură la teren pentru structura din
figura 13, a.

Etape:
1. Se va identifica fiecare tip de reazem.
Pentru exemplul analizat, în punctul B este o articulaţie iar în punctul D un
reazem simplu.

2. Se elimină reazemele şi, în conformitate cu cele precizate anterior, în locul lor

se introduc forţele de legătură corespunzătoare.
Astfel, în punctul B se introduce o reacţiune verticală, VB , şi una orizontală, H B ,
iar în punctul D numai reacţiunea verticală VD (fig. 13, b). Sensul acestor reacţiuni este,
în această fază, aleatoriu. Dacă în urma calculelor valorile acestor reacţiuni rezultă cu
semnul plus, atunci sensul reacţiunilor ales iniţial este corect.

3. Se identifică încărcările care acţionează bara. În punctul C acţionează pe

verticală o forţă concentrată de intensitate , în punctul E un moment concentrat cu
2
valoarea 4qa , în punctul G o forţă concentrată pe orizontală de intensitate 7qa iar pe
porţiunea DG o sarcină distribuită uniform cu intensitatea q.
 În ecuaţiile de echilibru care se vor scrie pentru determinarea reacţiunilor,
sarcinile distribuite intervin prin rezultantele lor. În general, rezultanta unei sarcini
distriuite este numeric egală cu aria figurii după care se distribuie şi se aplică în centrul
de greutate al figurii respective. Din acest motiv, pe figura fig. 13, b s-a reprezentat, cu
linie întreruptă, rezultanta sarcinii distribuite uniform de pe porţiunea DG cu valoarea
q  2a  2qa şi care se aplică la distanţa a faţă de punctele D sau G.

a)

b)

Fig. 13

4. Se scriu ecuaţiile de echilibru pentru calculul reacţiunilor folosind una din

modalităţile i), ii) sau iii) precizate anterior. La scrierea celor trei ecuaţii ecuaţii de
echilibru static se va urmări ca fiecare reacţiune să se determine, dacă este posibil, dintr-
o ecuaţie independentă.
Pentru a determina reacţiunea VB se va scrie o ecuaţie de momente faţă de
punctul aflat la intersecţia direcţiei celorlalte reacţiuni ( H B şi VD ) adică faţă de punctul
D . La scrierea ecuaţiilor de momente se va considera, conventional, ca semnul plus să
fie pentru forţele care produc momente orare faţă de puntul considerat şi rezultă:
M D  0  VB  5a  5qa  4a  4qa 2  2qa  a  0
1
VB  (20  4  2)qa  4,4qa
5
Se scrie apoi o ecuaţie de momente faţă de punctul B pentru a determina
reacţiunea VD astfel:
M B 0  VD  5a  2qa  6a  4qa 2  5qa  a  0
1
VD  (12  4  5)qa  2,6qa
5
 Pentru calculul reacţiunii orizontale H B nu se mai poate scrie o ecuaţie de
momente faţă de punctul aflat la intersecţia celorlalte două reacţiuni ( VB şi VD ) pentru
că direcţiile acestora sunt paralele. Din acest motiv se va scrie o ecuaţie de proiecţii pe
direcţie orizontală, astfel:
 Foriz.  0  H B  7qa  0
H B  7qa
Deoarece reacţiunea H B a rezultat cu semnul minus, înseamnă ca sensul corect al
acesteia este invers celui reprezentat iniţial pe figura 13, b. Se recomandă ca atunci când
o reacţiune rezultă cu semnul minus să se corecteze şi sensul acesteia pe figură care, în
cazul de faţă, s-a reprezentat cu linie întreruptă. Odată schimbat sensul reacţiunii,
valoarea acesteia pe figură va avea semnul plus. Acaestă corelare a sensului cu semnul
pentru reacţiuni va ajuta mai târziu când se vor trasa diagramele de eforturi.
Observaţie: După calculul reacţiunii VB , se putea scrie o ecuaţie de proiecţii pe
verticală din care se putea determina reacţiunea VD . Nu se recomanadă însă această
posibilitate pentru că, dacă reacţiunea VB este calculată greşit atunci şi reacţiunea VD
va avea o valoare greşită.
Ecuaţia de proiecţii pe verticală va servi, după determinarea reacţiunilor VB şi
VD pentru verificarea corectitudinii valorilor acestora.
Valorile celor două reacţiuni calculate sunt trecute pe figura 13, b. Bara este în
echilibru şi valorile calculate sunt corecte dacă suma forţelor (direct aplicate şi a
reacţiunilor) care acţionează de jos în sus este egală cu a celor care acţionează de sus în
jos. În cazul analizat, acest fapt se verifică.