8.5.b.

Scripetele

Fig.8.25. Scripetele fix

a) Scripetele fix (fig.8.25) realizează schimbarea sensului

de acţiune al forţei. În absenţa frecărilor:

deci P = Q .

Dacă se consideră şi frecarea de tip columbian într-un

lagăr de rază r ecuaţia de momente scrisă în centrul de
masă:
unde trebuia să îndeplinească condiţiile:

iar:

Din:

rezultă:

sau:

Inegalitatea este îndeplinită dacă P este cuprins între

valorile:

unde:

şi:
Dacă P=P1 atunci tendinţa de mişcare este în sens
antiorar (Q tinde să rotească scripete trăgând de P) iar
dacă P=P2 atunci tendinţa de mişcare este în sens orar (P
tinde să rotească scripete trăgând de Q).

Dacă forţele P şi Q sunt paralele rezultatele se

simplifică: iar inegalitatea care exprimă echilibrul
devine:

Rezultă că, pentru echilibru, P trebuie să se găsească în

intervalul:

Dacă se ia în considerare şi rigiditatea firului atunci

relaţiile se vor schimba. Această rigiditate se manifestă
prin aceea că firul trebuie să-şi păstreze forma şi anume
la înfăşurare se va îndepărta puţin de scripete iar la
desfăşurare va căuta să-şi păstreze forma de cerc. Se va
considera cazul mai simplu când forţa activă şi cea
rezistentă sunt paralele, cazul în care ele fac un unghi
putând fi tratat analog.
Ecuaţiile de echilibru vor fi:

Fig.8.26

si:

unde:

Rezultă:

sau:
deci:

Dacă se notează:

rezultă: P = k Q > Q.

Avem: pentru funii de cânepă

şi: pentru cabluri de oţel.

b) Scripetele mobil (fig.8.27) are rolul de a demultiplica

forţa. Ecuaţia de momente scrisă în punctul A va da:

de unde:

în absenţa frecărilor. Dacă se utilizează un scripete ca în

fig. 8.28, în care cele două fire fac un unghi α,
deoarece S = P ecuaţia de echilibru dă:
 Fig.8.27. Scripetele mobil Fig.8.28. Scripetele
mobil la care firele

fac un unghi α

deci:

Deci forţa minimă se obţine când α = 0 , adică forţele

sunt paralele. Dacă se va ţine seama şi de frecări, atunci
se poate scrie: P = k S şi:
deci:

8.5.c. Sisteme de scripeţi

Sistemele de scripeţi sunt utilizate pentru a ridica şi

transporta greutăţi mari. Ele sunt utilizate încă din
antichitate, alături de alte maşini utilizate pentru
economisirea forţei, pentru ridicarea şi transportarea
greutăţilor foarte mari. Vor fi prezentate câteva sisteme
de scripeţi cu largă utilizare în tehnică. În fig.8.29-8.31
sunt prezentate ruinele de la Baalbek şi modul în care
greutăţile de până la 38 to au fost transportate pe locul
lor în monument.
Fig.8.29.Blocuri de piatră uriaşe, din epoca romană(Baalbek).
Pentru comparaţie pe blocul din dreapta este aşezat un om.
Fig.8.30. Baalbek, tăierea, transportarea şi punerea blocurilor
trilithonului

pe locul lor(schemă după J.P. Adam)

Fig.8.31. Baalbek, punerea blocurilor trilithonului pe locul

lor(după J.P. Adam). 1. Masivul fundaţiilor;2.Şanţ de
fundaţie;3. Sol antic; 4. Rambleu pentru şantier; 5. Cabestan
pentru 32 de oameni şi grapa de ancorare
8.5.d. Palanul factorial

Este alcătuit dintr-un sistem de scripeţi legaţi de două

mufle A şi B. Una din mufle este fixă, iar cealaltă,
mobilă, susţine greutatea. Prezentăm două variante
constructive ale palanului factorial, pentru ambele
calculul fiind acelaşi (fig.8.32 şi fig.8.33).

Dacă tragem cu forţa P şi mufla de jos urcă, vom avea

relaţiile:

cu . Rezultă tensiunile din fire:

Fig.8.32. Palanul
 Fig.8.33. Variantă de palan cu mufle

Mufla de jos trebuie trebuie să se afle în echilibru, ceea ce

conduce la relaţia:
şi:

Dacă, în general, avem n scripeţi pe o muflă, se obţine:

la urcare şi:

la coborâre. Pentru a se obţine ecuaţiile de echilibru la

coborâre se înlocuieşte k cu 1/k deoarece se schimbă
sensul de mişcare al corpurilor.

Pentru echilibru sistemului trebuie să avem îndeplinită

relaţia:
Dacă se ia k = 1,2 se obţine: 0,3007 Q > P > 0,0829 Q
iar dacă se ia k = 1,1 rezultă: 0,2296 Q > P > 0,1178 Q
. S-a considerat n=3.

Dacă se neglijează frecările (k=1) se obţine:

Dacă n = 3 se obţine în acest caz P=0,1667 Q, iar dacă n

= 2 se obţine P=0,25 Q. În fig. 8.34.a este prezentată o
variantă constructivă folosită în navigaţie de foarte multă
vreme iar în fig. 8.34.b şi c, variante moderne.
 a.
b. c.

Fig. 8.34

8.5.e. Palanul exponenţial

Dacă se analizează fig.8.35.a se pot scrie, la urcarea lui Q,
dacă se consideră şi frecările, relaţiile:

Din aceste relaţii va rezulta simplu:

 a. b.

Fig.8.35. Palanul exponenţial

În cazul în care de-a face cu n scripeţi mobili, prin inducţie

matematică, se obţine relaţia:

Dacă se neglijează frecările (k=1) se obţine:

adică forţa se multiplică de 2n ori (de aici denumirea de

palan exponenţial).

La coborâre relaţia dintre P şi Q se obţine schimbând

pe k cu 1/k. Avem atunci:
 .

Rezultă că pentru echilibru, în general, este necesar să

avem relaţia:

Dacă se consideră n=3 şi k =1,2 se obţine:

iar dacă k =1,1:

faţă de o forţă P = 0,125 Q în absenţa frecărilor. În

fig.8.35.b este prezentată o variantă a palanului
exponenţial, relaţia dintre P şi Q pentru echilibru
obţinându-se în mod analog.
Palanul diferenţial se compune din troliul A cu
razele R şi r şi un scripete mobil cu raza r1(fig.8.36). În
absenţa frecărilor avem:
Fig.8.36. Palanul diferenţial
 Fig.8.37. Palanul dublu

Mărimea poartă numele de raport de

demultiplicare şi este direct proporţional cu diferenţa R-
r . Pentru un raport de demultiplicare mic trebuie ca r să
fie apropiat de R .

Palanul dublu (fig.8.37) este o variantă constructivă

obţinută prin alăturarea a două palane simple. Sarcina
care poate fi ridicată este în acest caz dublă. Scripete S
are rolul de a egaliza cele două ramuri ale cablului.

8.6. Roata

Atunci când avem de transportat un corp pe un

teren orizontal se constată că este mult mai convenabil
sa-l transportăm folosindu-ne de nişte roţi pe care să
aşezăm corpul decât să-l târâm. Această observaţie se
exprimă prin fraza „frecarea de rostogolire este mai mică
decât frecare de alunecare”, care nu este foarte corectă
din punct de vedere mecanic dar exprimă sugestiv o
realitate fizică. Descoperirea roţii a reprezentat o invenţie
de o importanţă deosebită în istoria umanităţii. Utilizarea
ei la transportul greutăţilor foarte mari, în civilizaţia antică
romană, este ilustrată mai jos[1]:

Fig.8.38.a. Sisteme de transport a greutăţilor. Vedere

laterală(J.P.Adam)

Fig.8.38.b. Sisteme de transport a greutăţilor. Vedere în

perspectivă(J.P.Adam)

a) Roata trasă
 Se consideră un cilindru de masă m şi raza R tras, în
centru, de o forţă orizontală constantă F (fig.8.39).

Fig.8.39. Roata trasă

Ecuaţiile de echilibru vor fi:

alături de condiţiile impuse experimental:

Pot exista mai multe moduri de rupere a legăturii cu frecare:

i) În cazul în care avem rostogolire fără alunecare

presupunem îndeplinită condiţia

iar momentul de rostogolire(care se opune

rostogolirii roţii) devine determinat prin ruperea legăturii:
.
Ecuaţiile de echilibru devin:
 ,

de unde, prin adunare, rezultă forţa de tracţiune minimă

necesară pentru ruperea legăturii (deci pentru mişcarea
cu viteză constantă a roţii):

Frecările trebuie să asigure îndeplinirea relaţiei

de unde rezultă condiţia de rostogolire, fără alunecare, sub

acţiunea unei forţe F:

şi

ii) Rostogolire cu alunecare

În acest caz, la limită, , , iar ecuaţiile de

echilibru devin:

Rezultă:
 ; .

Roata va aluneca cu viteză constantă şi se va rostogoli cu

viteză constantă. În general egalitatea între cei doi
coeficienţi de frecare se întâmplă rar. Dacă este
îndeplinită această condiţie, corpul se găseşte în echilibru
cu tendinţa de mişcare de alunecare şi rostogolire în
acelaşi timp. Echilibrul se rupe dacă există relaţiile:

când corpul va avea o mişcare de alunecare şi

rostogolire.

iii) Alunecare fără rostogolire. Acest mod de mişcare

este teoretic posibil dar mai rar întâlnit în practică.
Legătura se rupe, permiţând alunecarea cilindrului dar nu
şi rostogolirea lui. Avem:

,
iar ecuaţiile de echilibru devin:

de unde:

şi .
 Fig.8.40. Reprezentarea zonelor de echilibru

În fig.8.40 sunt reprezentate zonele de echilibru ale roţii

trase pe planul orizontal.

Fig. 8.41. Roaba

Roaba reprezintă o aplicaţie la roata trasă. Cu ajutorul

unei roabe se transportă greutăţi (fig. 8.41). Scopul este
de a transporta o greutate cât mai mare în roabă utilizând
forţa unui om. Acesta va trebui să ridice cu ajutorul
mânerelor roaba de pe sol după care să o împingă pe
planul orizontal, învingând forţele de rezistenţă care apar
în timpul rostogolirii roţii. În fig. este prezentat modelul
mecanic al unei roabe, compus din două corpuri, unul
reprezentând cadrul încărcat cu greutatea cadrului, cutiei
şi a greutăţii de transportat şi al doilea reprezentând
roata. Cel care manevrează roaba are de efectuat două
mişcări: mai întâi ridicatul roabei, când trebuie să aibă
forţa necesară de a o ridica şi apoi împingerea roabei pe
orizontală, când trebuie să susţină roaba şi să o împingă
orizontal. Forţa de susţinere a roabei în timpul mişcării va
scădea faţă de forţa necesară pentru ridicarea ei. Forţa de
împingere orizontală, prin momentul ei, face să scadă
această forţă, lucru care se va vedea după scrierea
ecuaţiilor.

Fig. 8.42. Descompunerea sistemului în părţile componente

La ridicarea roabei, forţa de aderenţă T este nulă întrucât

nu există componenta orizontală. Componenta
verticală Fy se obţine din ecuaţia de momente, scrisă
pentru întreaga roabă în punctul de contact cu solul B.
Rezultă:
de unde:

Dacă roaba începe să se mişte, vom putea scrie ecuaţiile

de echilibru pentru cele două părţi ale roabei. Se obţin
seturile de ecuaţii:

Deoarece roata se rostogoleşte: .

Rezultă:
 Pentru a avea rostogolire pură trebuie ca
. Dacă această condiţie nu este îndeplinită putem avea
rostogolire cu alunecare a roţii roabei.

Din ultima relaţie rezultă forţa minimă Fx necesară

pentru a împinge roaba pe orizontală:

Dacă luăm ca parametru distanţa xc care defineşte

poziţia încărcăturii pe roabă, vom putea reprezenta
forţele Fx şi Fy ca funcţie de xc (fig.8.43).

Fig.8.43. Reprezentarea forţelor necesare pentru susţinerea

roabei şi împingerea ei
 Se alege, atunci când se proiectează roaba,
un xc care să asigure o forţă de susţinere mică Fy(pentru
un anumit xc aceasta poate deveni chiar 0), dar şi o forţă
de împingere mică Fx. Compromisul îl stabileşte
proiectantul, în funcţie de valorile pe care le au
dimensiunile roabei, raza roţii şi coeficientul de frecare la
rostogolire.

b) Roata motoare

Roata este supusă unui moment motor ce face să

apară o forţă de aderenţă T între roată şi planul orizontal,
care va propulsa roata spre înainte. Presupunem că există
o forţă care se opune mişcării roţii (o forţă de tracţiune F).
Există deci doi parametrii care vor determina echilibrul
corpului, momentul motor Mm şi forţa de tracţiune F.
Ecuaţiile de echilibru vor fi:

unde, pentru echilibru este necesar să fie respectate şi

condiţiile:

După pierderea echilibrului pot exista următoarele moduri

de mişcare:

i) Rostogolire fără alunecare:

Eliminând T şi înlocuind Mr rezultă:

 8.4.4. Roata motoare

Condiţia de rostogolire fără alunecare este îndeplinită

dacă se măreşte masa corpului care se rostogoleşte, la un
drum dat, a cărui aderenţă este definită de coeficientul de
frecare la alunecare şi la rostogolire.

ii) Rostogolire cu alunecare:

În acest caz aderenţa este ruptă, forţa T devine

egală cu forţa limită de frecare

(şi indiferent de valoarea momentului nu

poate depăşi această valoare) iar ecuaţiile de
echilibru dau:

; .
Acest caz reprezintă o situaţie cu totul particulară în care
sunt condiţionate ca valoare atât forţa Fcât şi
momentul Mm.

iii) alunecare fără rostogolire:

Rezultă: ; .

Această situaţie poate fi întâlnită la un automobil atunci

când roata este frânată.

c) automobilul reprezintă o aplicaţie foarte importantă

pentru roata „motoare”. Să presupunem un automobil
care are tracţiune faţă. Roţile din spate sunt roţi „trase”.
Rezistenţele sunt reprezentate de coeficientul de frecare
la rostogolire (pe care-l considerăm acelaşi pe faţă şi pe
spate) şi rezistenţa aerului. Automobilul se mişcă cu
viteză constantă.
 Fig. 8.45. Automobilul şi solicitările la care este supus

a. roata trasă b. corpul

automobilului c.roata motoare

Fig. 8.46. Descompunerea în părţile componente

Ecuaţiile de echilibru pot fi scrise dacă se analizează fig.

8.46.

Pentru roţile motoare:

Pentru roţile trase:

Pentru corpul automobilului rezultă:

Dacă ne propunem să determinăm momentul motor

necesar pentru deplasarea automobilului cu viteză
constantă, este suficient să reţinem din setul de ecuaţii
doar relaţiile:

sau, după transformări:

Prin adunarea relaţiilor se obţine:

de unde rezultă momentul motor necesar:

II. Alte aplicaţii

8.7. Sisteme de pârghii.

a. Frâna cu saboţi

În cele ce urmează este prezentat, după Vâlcovici

[20], calculul unei frâne cu saboţi. În fig. 8.47 este
schematizată o astfel de frână. Sistemul este descompus
în părţile componente (fig.8.48) şi sunt introduse
reacţiunile. Se pune problema determinării forţei de
frânare P dacă se cunoaşte forţa care trebuie frânată Q,
geometria sistemului şi coeficientul de frecare la
alunecare . Întrucât nu se cer toate forţele care apar

în articulaţii, prin scrierea corespunzătoare a ecuaţiilor de

echilibru se pot evita o serie de calcule. Barele AE şi CF
sunt bare articulate fără să fie încărcate pe deschidere,
deci pot fi secţionate şi înlocuite cu eforturile S1 şi S2.
Dacă se scrie ecuaţia de momente a pârghiei faţă de
punctul O1 se obţine

de unde:

Pentru pârghia AB scriind ecuaţia de momente în punctul

B rezulta:

de unde:

În mod analog, scriindu-se ecuaţiile de momente pentru

pârghia CD se obţine:

de unde:
Fig.8.47. Frâna cu saboţi
Pentru tambur, ecuaţia de momente faţă de centrul
tamburului este:

Dacă se înlocuiesc N1 şi N2 cu valorile calculate anterior se

va obţine:

Dacă se aleg μ şi e astfel încât diferenţa să fie

făcută cât mai mică se va obţine o valoare mică pentru P
care asigură frânarea.

Fig.8.48
b. Balanţa cu braţe egale

Centrul de greutate al balanţei îl presupunem în

punctul C , sub punctul O. Dacă ar fi deasupra, echilibrul
sistemului va fi echilibru instabil. Dacă se găseşte exact
în O avem echilibru indiferent. Balanţa este o pârghie de
ordinul întâi cu p = q . Dacă frecarea în ax este
neglijabilă atunci P = Q . Exactitatea unei balanţe este
calitatea ei de a avea braţul perfect orizontal atunci când
platanele sunt neîncărcate sau când pe cele două talere
se pun greutăţi egale. Exactitatea se asigură prin
egalitatea perfectă a braţelor p=q, egalitatea greutăţilor
platanelor şi o frecare foarte mică în axa de rotaţie
(rezemarea se face pe cuţite). Sensibilitatea este calitatea
unei balanţe de a-şi modifica poziţia braţului atunci când
pe cele două platane sunt aşezate greutăţi diferite. Dacă
notăm cu θ unghiul făcut de braţul balanţei cu
orizontala atunci când punem o greutate ΔP
suplimentară acesta va reprezenta o măsură a
sensibilităţii. Dacă d este distanţa de la centrul de
greutate la punctul de reazem, avem:

de unde:
 Fig. 8.49. Balanţa cu braţe egale

Deci o balanţă este cu atât mai sensibilă cu cât braţele

sunt mai lungi iar greutatea G este mai mică şi situată
aproape de punctul de suspensie.

c. Cântarul roman

Este o pârghie de gradul întâi cu braţe inegale (fig.8.50).

Fig.8.50.a
 Presupunand ca în stare descărcată cântarul este
echilibrat avem:

De aici:

Dacă considerăm şi greutatea părţii din stânga a

cantarului, când cântarul este neîncărcat, în stare de
echilibru, avem:

.
 Fig.8.51. Cântarul roman

Dacă punem greutatea Q, atunci deplasăm P spre

dreapta:

Rezultă:
 Fig.8.52. Cântarul roman. Variantă

Adică este direct proporţional cu Q. Aceasta relaţie

permite etalonarea tijei astfel încât să indice
greutatea reală Q.

Dacă l1=0,3 ; P=1 kg; Q=0.8kg; atunci B0B=0,24 m

În varianta a doua:

Rezultă:
 Fig.8.53. Demultiplicarea forţei

d. Cântarul zecimal

Ideea cântarului zecimal este prezentată sugestiv

in fig. 8.53 unde sunt utilizată proprietăţile pârghiilor
pentru a demultiplica forţa (Paulo Casati,Terra machinis
mota, Roma, 1658) .

În figura 8.54 este prezentat un astfel de cântar

utilizat pentru determinarea greutăţilor mari. În cazul
cântarului zecimal, pentru o greutate oarecare este
necesar să se pună pe platan, pentru echilibrare, o
greutate de zece ori mai mică. Barele articulate sunt
secţionate şi înlocuite cu eforturile care apar în
ele S1 şi S2. Ecuaţia de momente scrisă pentru placa pe
care se aşează greutatea Q dă imediat:
 .

Forţa de reacţiune N1 se obţine cu relaţia:

Pentru a determina S2 se scrie ecuaţia de momente

pentru a doua componentă orizontală a cântarului,
rezultând:

Ecuaţia de momente scrisă pentru partea superioară a

cântarului dă P:

sau:

de unde:
 Fig.8.54. Cântarul zecimal

Pentru ca procesul de cântărire să nu depindă de poziţia

lui Q pe cântar (deci de d) trebuie ca:

deci:

În acest caz:
Dacă se ia , atunci pe platanul cântarului este
necesar să se aşeze o greutate de 10 ori mai mică decât
Q.

Fig.8.55. Cricul apare în cartea de Mecanică scrisă de Galileo

Galilei în sec. XVI-lea dar era cunoscut probabil mai devreme