Note de Curs – Fundaţii I CFDP ITM 2012-2013 25 Februarie 2013

Curs – Stabilitatea Masivelor de Pământ

Probleme speciale în analiza stabilităţii taluzurilor şi versanţilor

Analiza stabilităţii la alunecare prin calcul invers

Calculul direct al stabilităţii la alunecare a talazurilor şi versanţilor presupune analiza variaţiei

factorului de siguranţa în funcţie de forma şi poziţia suprafeţei posibile de alunecare. Suprafaţa de
alunecare pentru care factorul de siguranţă are valoarea minimă este suprafaţa critică de cedare şi, în
funcţie de această valoare a factorului de siguranţă, se apreciază stabilitatea taluzului.

De cele mai multe ori, valorile parametrilor rezistenţei la forfecare prezintă o împrăştiere relativ
mare. în astfel de situaţii, este indicat să se evalueze siguranţa la alunecare prin calcul invers,
utilizând informaţiile furnizate de alunecările manifestate în zona analizată.

În cazul suprafeţelor de cedare de formă oarecare, relaţia de echilibru limită c’ - tgφ’, poate fi
obţinută cu ajutorul oricărei metode care permite analiza suprafeţelor de alunecare de formă
oarecare, punând condiţia Fs=1.0.

Pentru calcule rapide, se poate utiliza următoarea metodă simplificată, care admite că parametrii
rezistenţei la forfecare sunt integral mobilizaţi la valoarea de calcul, în lungul suprafeţei de cedare
considerate. Calcule comparative au arătat că diferenţa între dreapta de echilibru limită obţinută prin
această metodă şi dreapta corespunzătoare unei valori Fs=1.0, obţinută prin metode mai evoluate de
analiză, este nesemnificativă pentru cazurile practice.

Se împarte masa alunecătoare în tronsoane, prin plane verticale ce trec prin punctele de frângere ale
suprafeţei de alunecare sau ale suprafeţei terenului. Forţele care apar în echilibrul tronsonului "i"
sunt prezentate în figura 1.

Figura 1

Neglijând componentele verticale Xi ale împingerilor dintre fâşii, şi admiţând, în mod aproximativ,
că forţele Ni şi Ti la baza tronsonului, sunt date numai de componenta normală şi respectiv
tangenţială a greutăţii Wi a tronsonului ( N i = Wi ⋅ cos α i , Ti = Wi ⋅ sin α i ), ecuaţia de proiecţie pe

Stabilitatea masivelor de pământ Pagina C03-1 din C03-8

 Note de Curs – Fundaţii I CFDP ITM 2012-2013 25 Februarie 2013

orizontală a forţelor ce acţionează asupra tronsonului "i", conduce la următoarea relaţie de recurentă
pentru împingerea orizontală asupra limitei verticale din aval a tronsonului considerat:

1
E i = E i −1 + ⋅ Wi ⋅ sin 2α i − c'⋅l i ⋅ cos α i − tgφ'⋅(Wi ⋅ cos α i − U i ) ⋅ cos α i (1)
2

unde Ui este forţa datorită presiunii apei din pori la baza fâşiei „i”, care se calculează conform
figura 1.

Aplicând din aproape în aproape această relaţie de recurenţă, se obţine împingerea aferentă
ultimului tronson „n”:

1
En = ⋅ ∑ Wi ⋅ sin 2α i − c'⋅∑ b i − tgφ'⋅∑ ( Wi ⋅ cos 2 α i − rui ) (2)
2

Stabilitatea este asigurată dacă En<0. Dacă En=0, taluzul se află într-o situaţie de echilibru
limită. Dacă En>0, masivul nu este stabil, pentru stabilizarea lui fiind necesară o lucrare de
susţinere care să poată prelua această împingere.

Ecuaţia (2), pentru En=0, reprezintă o relaţie liniară între parametrii rezistenţei la forfecare
în situaţia FS=1.0 – ecuaţia unei drepte de „echilibru limită”.

Tăieturile dreptei de echilibru limită pe axele sistemului de coordonate (tgφ şi c) fiind:

M M
c' 0 = ; tgφ' 0 = (3)
L N

Unde

1 n
M= ⋅ ∑ Wi ⋅ sin 2α i
2 1
n
M = ∑ Wi ⋅ (cos 2 α i − rui ) (4)
1
n
L = ∑ bi
1

Odată stabilită dreapta de echilibru limită, factorul de siguranţă poate fi calculat pe baza ecuaţia(3)
atunci când se cunosc valorile reprezentative ale parametrilor rezistenţei la forfecare ( c' , tgφ' ).

Metoda poate fi aplicată, cu avantaje evidente, atunci când se analizează măsurile de consolidare
pentru un versant care a alunecat, după o suprafaţă a cărei geometrie a fost pusă în evidenţă prin
măsurători de teren. în acest caz, alunecarea produsă poate fi considerată ca o încercare de forfecare
la scară naturală, capabilă să furnizeze relaţ ia între parametrii medii ai rezistenţei la forfecare pentru
masivul alunecat.

Prin raport cu această relaţ ie reprezentată, aşa cum s-a arătat printr-o dreaptă, se poate analiza
efectul unei descărcări la partea superioară sau efectul unei încărcări la picior, în scopul asigurării
stabilităţ ii versantului (figura 2).

Stabilitatea masivelor de pământ Pagina C03-2 din C03-8

 Note de Curs – Fundaţii I CFDP ITM 2012-2013 25 Februarie 2013

Figura 2

În acelaşi mod se poate evalua şi efectul unei lucrări de susţinere introdusă în zona de picior. Într-
adevăr, ecuaţia (2) arată că atribuirea unor valori succesive împingerii En considerate ca parametri,
conduce la obţinerea unei familii de drepte în reprezentarea grafică c’ - tgφ’, toate paralele cu
dreapta limită, corespunzătoare lui En=0. Tăieturile acestor drepte se obţin cu ajutorul ecuaţia (3) şi
(4), înlocuind parametrul M prin valoarea M = M − E n şi efectuând sumele corespunzătoare până în
dreptul paramentului lucrării de susţinere.

Considerarea caracterului spaţial al alunecării

Metodele curente de analiză a stabilităţii la alunecare permit stabilirea factorului de siguranţă pentru
cazul problemei plane de deformaţie, calculul fiind efectuat pentru o secţiune de lăţime unitară, ceea
ce revine la a considera masa alunecătoare ea un segment de cilindru de extindere nelimitată. în
numeroase cazuri, situaţia reală deviază într-o măsură importantă de la această ipoteză, masa
alunecătoare având o extindere limitată în plan.

Caracterul spaţial al alunecării poate fi luat în considerare în mod aproximativ utilizând următoarele
două procedee:

1. Se calculează factorii de siguranţă, Fs1, Fs2, Fs3 etc. corespunzători diverselor secţiuni transversale
caracteristice, de arie A1, A2,A3 etc. (figura 3). Factorul de siguranţă global, care ia în considerare
caracterul spaţial al alunecării, se calculează ca medie ponderată a factorilor corespunzători
secţiunilor plane:
F ⋅ A + Fs 2 ⋅ A 2 + Fs3 ⋅ A 3 + ...
F s = s1 1 (5 7.20)
A 1 + A 2 + A 3 + ...

Figura 3

Stabilitatea masivelor de pământ Pagina C03-3 din C03-8

 Note de Curs – Fundaţii I CFDP ITM 2012-2013 25 Februarie 2013

2. Metoda aproximativă prezentată în figura 3 nu ia în considerare efectul stabilizator al forţelor

rezistente ce se dezvoltă pe suprafeţele corespunzătoare flancurilor laterale ale alunecării. Acest fapt
poate fi introdus în calcul, utilizând schemele simplificate din figura 4.

(a) Când secţiunea transversală a masivului este aproximativ constantă, masa alunecătoare poate fi
asimilată cu un segment de cilindru de lungime Lh şi lăţime Be (figura 4a). Factorul de siguranţă
corespunzător secţiunii plane A-A, de lăţime unitară, este:

Efect rezistent (forta sau moment) R

Fs = = (6)
Efect activ (forta sau moment) S
valorile R şi S fiind calculate pentru un volum de lăţime unitară.

Factorul de siguranţă global, care ia în considerare şi efectul forţelor rezistente ce se dezvoltă pe

planurile laterale M şi N este:
R ⋅ Be + R M + R N
Fs = (7)
S ⋅ Be
(b) Când secţiunea transversală a masei alunecătoare prezintă o variaţie mai pronunţată în lungul
frontului alunecării, se poate adopta schema de calcul din figura 4b, considerând secţiunea
transversală a masei alunecătoare constantă pe porţiuni de lăţ ime Ae, Be şi Ce. Dacă factorii de
siguranţă calculaţi conform ecuaţia (6), pentru lăţimi unitare, pe fiecare porţiune a alunecării, sunt :
RA/SA, RB/SB şi RC/SC, factorul de siguranţă global se calculează cu relaţia:

R A ⋅ A e + R B ⋅ Be + R C ⋅ C e + R M + R N
Fs = (8)
S A ⋅ A e + S B ⋅ B e + SC ⋅ C e
unde RM şi RN reprezintă efectele rezistente (forţă sau moment) pe planele laterale M şi N.

4a 4b
Figura 4

Hovland (1977) a dezvoltat o metodă de analiză spaţială a stabilităţii la alunecare, definind factorul
de siguranţă ca raport între forţa rezistentă totală disponibilă în lungul suprafeţei de cedare şi forţa
rezistentă totală mobilizată în lungul aceleaşi suprafeţe. Volumul masei alunecătoare este divizat
într-o serie de coloane verticale. Forţele laterale dintre coloane sunt neglijate, din acest punct de
vedere metoda fiind similară cu metoda Fellenius. Pentru cazurile curente, neglijarea împingerilor
între coloane nu conduce la erori mai mari de 20%.
Stabilitatea masivelor de pământ Pagina C03-4 din C03-8
 Note de Curs – Fundaţii I CFDP ITM 2012-2013 25 Februarie 2013

Dacă se alege sistemul de axe aşa ca în figura 5 şi se determină, pentru fiecare coloană din cuprinsul
masei alunecătoare, dimensiunile secţiunii transversale, ∆x, ∆y (în planul x0y) şi înălţimea z (în
planul x0z), factorul de siguranţă global are expresia:
c ⋅ ∆x ⋅ ∆y ⋅ sin A
∑∑ [ + γ ⋅ z ⋅ ∆x ⋅ ∆y ⋅ cos B ⋅ tgφ
x y cos α xz ⋅ cos α yz
Fs = (9)
∑∑ γ ⋅ z ⋅ ∆x ⋅ ∆ y ⋅ sin α yz
x y
1
−
Unde cos A = sin α xz ⋅ sin α yz , cos β = (1 + tg 2 α xz + tg 2 α yz ) 2

În cazul particular în care c, φ, γ, ∆x şi ∆y sunt constante, ecuaţia (9) devine:

∑ ∑ sec α xz ⋅ sec α yz ⋅ sin A
c x y
∑∑
x y
z ⋅ cos B
Fs = ⋅ + tgφ ⋅ (10)
γ ∑ ∑ z ⋅ sin α yz
x y
∑∑ z ⋅ sin α yz
x y

Hovland a analizat cu metoda propusă o serie de probleme, comparând rezultatele obţinute cu

rezultatele corespunzătoare unei analize plane. Este interesant de notat că, deşi în majoritatea
cazurilor analiza spaţială a condus, prin raport cu analiza plană, la valori mai mari ale factorului de
siguranţă. Au existat cazuri în care combinaţia de caracteristici geometrice şi fizico-mecanice a
condus la situaţia inversă. Rezultă deci că pot exista cazuri în care neglijarea caracterului spaţial al
alunecării conduce la rezultate ne acoperitoare.

O analiză spaţială complexă a fenomenelor de alunecare poate fi efectuată cu ajutorul metodei

elementului finit.

Figura 5
Stabilitatea masivelor de pământ Pagina C03-5 din C03-8
 Note de Curs – Fundaţii I CFDP ITM 2012-2013 25 Februarie 2013

Considerarea efectului seismic în analiza stabilităţii la alunecare

Numeroase alunecări de taluzuri şi versanţi s-au produs în urma unor mişcări seismice ale scoarţei
terestre. Cutremurele de pământ conduc atât la creşterea eforturilor tangenţiale din masiv, cât şi la
reducerea rezistenţ ei la forfecare, având deci o dublă acţiune în sensul scăderii factorului de
siguranţă la alunecare.

Scăderea rezistenţei la forfecare prin solicitarea ciclică a pământurilor a fost pusă în evidenţă de
numeroase încercări experimentale (Seed, 1979). Probabilitatea cedării sub un efort deviator dat
creşte cu numărul de cicluri aplicat.

Pe măsura creşterii efortului deviator, deformaţia corespunzătoare unui anumit număr de cicluri
creşte, iar numărul de cicluri necesar pentru producerea cedării scade.

Reducerea rezistenţei la forfecare sub solicitări dinamice este cauzată, în primul rând, de
dezvoltarea unor valori importante ale presiunii în exces a apei din pori. În cazul materialelor
necoezive saturate, aceste presiuni în exces conduc la pierderea completă a rezistenţei la forfecare ş i
apariţia fenomenului de lichefiere.

Metoda practică de calcul seismic a stabilităţii la alunecare a talazurilor şi versanţilor este metoda
coeficientului seismic (Terzaghi, 1950). Forţele seismice, care acţionează ca forţe statice
echivalente în direcţie orizontală, se obţin prin multiplicarea valorii greutăţii masei alunecătoare cu
un coeficient seismic, ks. a cărui valoare nu poate fi stabilită pe baze teoretice, ci se apreciază, pe
baza experienţei acumulate, funcţie de zona seismică şi importanţa lucrării.

Acceptând ipoteza φ=0 şi considerând forţa inerţială orizontală, ksW, în centrul de greutate al masei
alunecătoare (figura 6), factorul de siguranţă la alunecare rezultă:

s u ⋅ l AC ⋅ R
Fs = (11)
W ⋅ x + ks ⋅ W ⋅ y

Figura 6

Ipoteza φ=0 apare realistă în cazul pământurilor argiloase de permeabilitate redusă, pentru
care nu este posibilă o disipare rapidă a presiunilor în exces din apa din pori, generate de
cutremure. Chiar şi în cazul umpluturilor din piatră spartă, care includ o anumită cotă de
material fin, disiparea rapidă a presiunii apei din pori constituie o ipoteză discutabilă.

Stabilitatea masivelor de pământ Pagina C03-6 din C03-8

 Note de Curs – Fundaţii I CFDP ITM 2012-2013 25 Februarie 2013

Dacă forţele active W şi ksW sunt înlocuite prin rezultantelor, Ws , aceasta are valoarea:
W
Ws = , θ = arctgk s (12)
cos θ

De aici rezultă că, în cazul în care forţa inerţ ială este considerată că acţionează în centrul de greutate
al masei alunecătoare, programele de calcul bazate pe metodele de echilibru limită pot fi aplicate
fără nici o modificare, fiind suficientă o rotire a axelor faţă de care sunt exprimate coordonatele
punctelor caracteristice ale secţiunii cu un unghi egal cu θ (Perlea,1971).

Seed (1979) a arătat că o altă ipoteză care se poate face în legătură cu forţele inerţiale este aceea că
ele acţionează nu în centrul de greutate al fâşiilor, ci la contactul bazei fiecărei fâşii cu suprafaţa de
alunecare. În numeroase situaţii această ipoteză conduce la valori mai mici ale factorului de
siguranţă, şi, ca urmare, trebuie avută în vedere la proiectare (figura 7).

Figura 7

De regulă programele de calcul destinate analizei complexe a stabilităţii la alunecare după suprafeţe
cilindro-circulare de cedare, permite calculul seismic considerând forţele inerţiale orizontale
acţionând fie în centrul de greutate, fie la baza fiecărei fâşii. În calculele de stabilitate pot fi
introduse şi forţele inerţiale verticale datorate acţiunii seismice, care modifică greutatea proprie a
pământului.

Deoarece în calculele automate forţele seismice orizontale se calculează amplificând greutăţile

astfel corectate cu valoarea coeficientului seismic orizontal, ks este necesară o corecţie a acestui
coeficient funcţie de coeficientul seismic vertical.

Calcule comparative (Perlea, 1979) au arătat că efectul forţei inerţiale verticale este defavorabil,
dacă forţa seismică acţionează în sus, în cazul materialelor fără coeziune şi dacă acţionează în jos,
în cazul pământurilor coezive.

Este mai dificil de ales sensul defavorabil în cazul masivelor constituite din materiale având atât
coeziune, cât şi frecare internă. În general însă, influenţa componentei verticale a mişcării este
suficient de mică pentru a putea fi neglijată.

Acţiunea seismică este deosebit de defavorabilă pentru stabilitatea masivelor imersate, caz în care la
mobilizarea rezistenţei la forfecare participă numai greutatea imersată a materialului, în timp ce
Stabilitatea masivelor de pământ Pagina C03-7 din C03-8
 Note de Curs – Fundaţii I CFDP ITM 2012-2013 25 Februarie 2013

forţele seismice orizontale sunt rezultatul multiplicării coeficientului seismic cu întreaga greutate,
inclusiv a apei din pori.

Problema cea mai dificilă a unei analize seismice pseudo-statice, de tipul celei prezentate aici, o
constituie alegerea coeficientului seismic orizontal ks. Numeroase structuri de tipul digurilor (diguri
rambleu) şi / sau sau baraje din materiale locale realizate în S.U.A au fost calculate pe baza unor
valori kS=0.10÷0.15, în timp ce în Japonia valorile adoptate sunt ceva mai mari:kS=0.15÷0.20.

Pe plan mondial, statistica efectuată indică valori kS apropiate de 0.10 pentru cele mai multe baraje
din materiale locale realizate în diverse părţi ale lumii (Seed, 1979).

În unele cazuri s-a propus utilizarea unei valori kS egală cu raportul a/g, unde a este acceleraţia
maximă a cutremurelor înregistrate în zona respectivă, iar g este acceleraţia gravitaţională. Această
ipoteză, corespunzând unui răspuns de corp rigid, este însă mult prea acoperitoare chiar şi în cazul
rambleelor de înălţ ime redusă, realizate în văi înguste, având în vedere că forţa inerţială maximă
acţionează pe un interval foarte scurt de :timp.

O altă alternativă o constituie utilizarea unor coeficienţi, ks, cu valori maxime la partea superioară a
taluzului şi cu valoare zero la baza lui. Aceste valori pot fi obţinute printr-o analiză dinamică a
rambleului considerat ca un corp cu răspuns vâsco-elastic, divizat într-o succesiune de strate
orizontale de grosime infinit mică, rambleul fiind supus unei mişcări uniforme la bază (Chowdhury,
1978).

Prin calcule dinamice, cu ajutorul metodei elementului finit, se poate ţine seama de mişcarea
diferită a diverselor puncte ale masivului solicitat în fiecare moment al acţiunii seismice.

De cele mai multe ori, este foarte greu de prevăzut comportarea seismică a taluzurilor şi versanţilor,
chiar atunci când se utilizează tehnici de calcul şi de încercări dintre cele mai perfecţionate.

Practica a pus în evidenţă situaţii în care masive care păreau relativ stabile au cedat în timpul unor
cutremure de intensitate mică, în timp ce pante care păreau că se află la limita inferioară a stabilităţii
au rezistat la cutremure mult mai puternice (Chowdhury, 1978).

Calculul pseudo-static, utilizat pe scară largă pentru proiectarea lucrărilor curente, trebuie deci
considerat ca un calcul orientativ, capabil să furnizeze informaţii calitative asupra siguranţei la
alunecare în condiţiile acţiunii seismice, prin comparaţie cu alte lucrări similare, care au cedat sau
au rămas stabile în timpul cutremurelor manifestate.

Stabilitatea masivelor de pământ Pagina C03-8 din C03-8