CURSUL II

EXPRESIVITATEA CORPORALĂ

Def.: Expresivitatea reprezintă:

o „însuşire complexă a personalităţii incluzând proiecţia mentală şi
exprimarea adecvată, sugestivă şi superior comunicativă a unei idei sau a unei
stări psihice într-o situaţie determinată”
şi în acelaşi timp reprezintă
un „cuantum de proprietăţi biotipice şi de însuşiri comportamentale
condiţionate pe baza primelor, într-o formă şi cu un grad mare de plasticitate şi
armonie a mijloacelor de exteriorizare”
(Gh. Neacşu - „Transpunere şi expresivitate scenică”, Editura Academiei,
Bucureşti, 1971).

Expresivitatea este un termen cu cel puţin trei implicaţii de sens: unul elementar
sau bazal – capacitatea de a avea expresie; unul de proprietate sau valenţă (abilitate
obiectivă) a unui obiect de a suscita, de a scoate în relief, de a comunica şi de a influenţa
un agent percipient prin armonia, mai ales naturală a componentelor în întreg şi, deci, de
a determina o reacţie afectiv-intelectivă ca încercată pentru prima dată; altul, de calitate
vocaţională creativă proprie, de lege a unei fiinţe superior înzestrate. Mihai Ralea notează
că „expresivitatea înseamnă comunicativitate specială” (M.Ralea – „Expresia individuală
şi expresia socială în artă”, Buc., ESPLA, 1957), în sensul că anumite calităţi afectiv-
intelective sunt transmise unui percipient prin mijlocirea activităţii perceptive a acestuia
din urmă şi numai în acest mod vorbim de comportament expresiv sau de expresivitate ca
aptitudine. Tudor Vianu afirma că „intuitiv, lucid, răscolit de afecte puternice şi înzestrat
cu o fantezie mai vie şi mai originală, artistul este în acelaşi timp stăpân peste o facultate
expresivă superioară semenilor săi” (T. Vianu – 1968, „Estetica”, Buc., Ed. Pentru
Literatură).

Expresivitatea cuprinde:
- expresivitatea fizionomică, care este dată de armonia construcţiei
corporale (raportul dintre segmentele corporale, raportul dintre trăsăturile feţei şi
mobilitatea musculaturii faciale, raportul dintre construcşia individului şi
agilitatea şi viteza de reacţie neuro-musculară);
- expresivitatea motrică, gestuală, dată, în primul rând, de agilitatea, fluiditatea
şi plastica corpului în mişcare şi în al doilea rând, de originalitatea şi mobilitatea
pe care corpul o are la nivelul mişcării;
- expresivitatea verbală, care este dată de coerenţa şi eficienţa intonaţiei şi de
corecta folosire a accentelor.
Când vorbim despre expresivitate corporală ne referim la combinaţia reuşită
dintre structura anatomo-fiziologică şi capacitatea de mişcare, care diferenţiază un
comportament motor unic şi caracteristic pentru fiecare individ în parte.

EDUCAŢIA ESTETICĂ – COMPONENTĂ IMPORTANTĂ ÎN

FORMAREA PERSONALITĂŢII UMANE

Viaţa cotidiană ne confruntă de foarte multe ori cu necesitatea receptării valorikor

estetice. Dincolo de contactul cu operele de artă, esteticul apare în modul în care ne
îmbrăcăm, în modul în care ne comportăm şi în modul în care facem alegerile (afinitatea
pentru anumite persoane, pentru o anumită modalitate de abordare a vieţii etc.).
Definirea noţiunilor:
Estetica este ştiinţa care studiază legile şi categoriile artei, fiind considerată ca
forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului, ansamblu de probleme
privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creaţiei artistice, la
criteriile şi genurile artei. Cuvântul provine din franţuzescul esthétique, iar în limba
greacă – aisthetikos înseamnă facultatea de a simţi.
Expresiv – care arată ceva în mod viu, plastic, elocvent, grăitor, sugestiv.
 Expresivitate – calitatea, capacitatea de a fi expresiv; exprimare vie, clară,
plastică. Cuvântul provine din franţuzescul expressivité.

Obiectivele educaţiei estetice:

 Obiective privind formarea capacităţii de a percepe, a însuşi şi a folosi adecvat
valorile estetice şi aici ne referim la formarea:
- senzorialităţii estetice,
- formarea emoţiilor,
- formarea sentimentelor,
- formarea gustului şi judecăţii estetice.
 Obiective privind dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice care au în vedere
dezvoltarea creativităţii estetice cu caracter general sau particular.

Principiile didactice din educaţia estetică îşi păstrează valabilitatea când sunt
corelate cu următoarele principii:
Principiul educaţiei estetice pe baza valorilor autentice, acest principiu
recomandă educatorilor utilizarea unor valori validate ca atare de o anumită tradiţie
culturală, naţională sau universală.
Principiul receptării creatoare a valorilor estetice, receptarea valorilor artistice
presupune un efort participativ din partea elevilor.
Principiul receptării globale, unitate a conţinutului şi formei obiectului estetic,
acest principiu ne atenţionează asupra conexării necesare între aspectele formale şi cele
de fond în receptarea operei de artă.
Principiul înţelegerii şi situării contextuale a fenomenului estetic.

Relaţia dintre educaţia fizică şi educaţia estetică a copiilor în şcoală

Obiectivele alese în evaluarea relaţiei, ce urmează a se stabilii, sunt atitudinea
elevilor la şcoală, în familie şi pe stradă, preocuparea pentru o ţinută vestimentară
îngrijită, participarea afectivă la lecţiile de muzică, desen, educaţie fizică.
Vom obţine o analiză pe două planuri:
1. pe plan teoretic prin:
 - cunoaşterea conţinutului unei categorii de bază ale conştiinţei sociale,
- determinarea influenţei reciproce dintre valorile etice şi estetice în
formarea personalităţii umane,
- reliefarea problematicii unor zone de graniţe ale moralei şi artei.
2. pe plan practic educativ:
- reliefarea modalităţilor prin care activitatea educativă devine mai
eficientă, dacă are în vedere legătura dintre etic şi estetic,
- funcţiile educative ale operelor de artă,
- educarea morală şi estetică prin mijloace mass-media în vederea sporirii
funcţiei educative a timpului liber,
- rolul moralei asupra creaţiei artistice.
Nu trebuie să uităm că mişcarea este cel mai intens stimul vizual al atenţiei, de
aceea cel ce priveşte un corp şi/sau mai multe corpuri în mişcare, percepe mai întâi
mişcarea corpurilor şi apoi forma, mărimea, culoarea etc. Acest lucru înseamnă că
privitorul (percipientul) este impresionat mai întâi de aspectul a ceea ce vede şi ulterior
percepe reprezentările, pătrunde mesajul ideatic şi valoarea unei forme de mişcare. Pe de
altă parte în percepţie intervin şi alţi factori. În primul rând intervine avizarea sau
neavizarea celui care priveşte, apoi intervine subiectivitatea acestuia (adică factorii de
personalitate) şi mai există o serie de alţi factori cum sunt: nivelul de instruire, nivelul
experienţei profesionale (întrucât într-un fel va privi un corp în mişcare un antrenor şi în
alt fel un părinte), preferinţele în funcţie de vârstă, etc.
Umberto Eco spune: “Percepţia unui întreg nu este imediată; ea este un fapt de
organizare care se învaţă şi se învaţă într-un context socio-cultural; în acest cadru, legile
percepţiei nu sunt constituite din pură neutralitate, ci se formează în interiorul unor
modele de cultură determinate.” (1999, „Arta şi frumosul în estetica medievală”, Ed.
Meridiane, Buc.)