Hancăş Paul Alin

KINETOLOGIE

ALBA IULIA
2017
 Cuprins

Curs 1 : Bazele genrale ale kinetologiei

Curs 2 : Mişcare şi motricitate
Curs 3: Muşchiul striat efectorul mişcării
Curs 4: Bazele energetice ale mişcării
Curs 5: Sistemul nervos al omului centrul de comandă al mişcării
Curs 6: Aspectele biomecanice ale mişcării
Curs 7: Comportamentul motric
Curs 8: Învăţarea motrică
Curs 9: Dezvoltarea motrică
Curs 10: Capacitatea de efort
Curs 11: Kinatropometria
Curs 12: Domeniile de manifestare ale mişcării
Curs 13: Exerciţiul fizic
Curs 14: Capacitatea de performanţă
 CURS 1

Bazele generale ale kinetologiei

1.1.Conceptul de Kinetologie

Noţiunea de kinetologie a fost introdusă la Paris în anul 1857, de

către Daily şi provine combinarea cuvintelor „kinein” care înseamnă
mişcare şi de la „logos” care se traduce prin a studia, sau în traducere „ştiinţă
mişcării” sau „studiul mişcării”. În unele cărţi, articole îl mai găsim şi sub
denumirea de kinesiologie.
Kinetologia reprezintă ştiinţă mişcării organismelor vii, mai precis a
fiinţelor umane, şi a structurilor care se ocupă toate mişcările omului, din
cest motiv mai este denumită şi „kinetologie medicală”.
Concret kinetologia studiază structurile şi mecanismele
neuromusculare-articulare care participă la realizarea actelor şi acţiunilor
motrice ale omului, sau mai corect spus le înregistrează, le analizează şi le
corectează dacă este cazul. Rolul acestei ştiinţe este acela de a descrie
fenomenele legate de mişcarea umană, şi în egală măsură de a favoriza
înţelegerea lor, rezultatul acestei conştientizări al mişcării umane fiind un
ansamblu de cunoştiinţe cu largă aplicabilitate, favorizând dezvoltarea
societăţii.
Prin mişcare, fiinţă umană se adaptează permanent la cerinţele
mediului înconjurător. O multitudine de stimuli acţonează zilnic asupra
noastră, la care noi trebuie să răspundem prompt şi corect. Actele şi acţiunile
motrice pe care le efectuăm zilnic ne asigură existenţă în mediul social, ne
definesc ca fiinţe înzestrate cu inteligenţă, capabile să facă faţă tuturor
solicitărilor la care suntem supuşi. De altfel putem spune cu certitudine că
mişcarea a fost şi este o componentă esenţială în evoluţia omului de la
apariţia sa şi până în prezent.
Încă de la începuturile sale mişcarea fizică a fost parte integrantă a
naturii noastre umane, omul asigurându-şi supravieţuirea prin activism fizic,
şi suficient să amintim vânătoarea ca formă de procurare a hranei, sau
dorinţă de dominare fizică, de impunere asupra acelora cu care tangenţiază,
conturând încă de pe atunci conceptul de „lider”.
Evoluţia societăţii evidenţiază etape importante în domeniul
practicării exerciţiilor fizice, acestea devenind încă din Antichitate o
componentă de bază în formarea tinerilor. În Grecia antică de desfăsoară
odată la 4 ani, pe o durată de 5 zile, o serie de întreceri atletice, cunoscute
sub denumirea de Jocurile Olimpice Antice. Grecia introduce pentru prima
dată, termenul de „gimnastică”, şi propune relaţia dintre exerciţiul fizic şi
alimentaţie şi odihnă devenind astfel leagănul kinetoterapiei şi tot aici se
conturează ideea armonizări corpului cu spiritul, idee pe care o reîntâlnim la
pedagogi de referinţă din sec.XVII-XVIII, precum Comenius, Rousseau, care
în lucrările lor îmbină pregătirea intelectuală cu cea fizică şi propun o
selecţie a exerciţiilor fizice în raport cu particularităţile de vârstă.

Educaţia fizică dobândeşte o puternică recunoaştere în planul

societăţii, este introdusă în şcolii, se desfăsoară în spaţii special amenajate şi
devine o latură importantă a educaţiei.
 Sec al XIX aduce apariţia în Europa a sistemelor naţionale de
educaţie fizică, o sistematizare a exerciţiilor fizice, respectiv în gimnastică
civilă, medicală şi militară, propusă de F. Amoros în Franţă, sau în
gimnastică pedagogică, militară, medicală sau ortopedică cum s-a întamplat
în Suedia sub îndrumarea lui P.Ling, considerat părintele gimnasticii
suedeze. Jahn în Germania subordonează exerciţiul fizic scopurilor militare,
realizînd o educaţie extraşcolară, în timp ce în Anglia Thomas Arnold
reformează sistemul şcolar prin creşterea valorii educative a jocului şi a
întrecerii.
Sfârşitul sec XIX marchează reânvierea olimpismului, prin
desfăşurarea la Atena în perioada 6-15 aprilie 1896 a primei ediţii a Jocurilor
Olimpice Moderne, la iniţiativa baronului Pierre de Coubertin.

Fig. 1.2. Jocurile Olimpice Atena 1896

Practicarea exerciţiilor fizice atinge apogeul în sec. XX, fie că este
vorba de sfera educaţiei fizice, a sportului de performanţă, sau de zona
medicală, şi devine parte integrantă a vieţii sociale, un proces care se
desfăşoară pe tot parcursul vieţii. În primele decenii ale secolului XX, se
înfinţează instituţiile de învăţământ superior pentru educaţie fizică, unde
studenţii învaţă să predea activitătile fizice.
La noi în ţară începutulm organizării activitătilor fizice se leagă de
numele lui Gh. Moceanu (1831-1909), care spre sfârşitul secolului al XIX,
organizează învăţământul gimnasticii în şcoală şi armată, împreună cu
pregătirea profesorilor. Introducerea gimnasticii în şcoli o consemnăm odată
cu reforma învăţământului din 1893, iar în anul 1904, are loc prima
conferinţă a profesorilor de gimnastică din întreaga ţără în prezenţă lui Spiru
Haret.
În anul 1923 se înfinţează la Bucureşti Institul Naţional de Educaţie
Fizică (Universitatea Naţională de Educaţiei Fizică şi Sport în prezent), unde
sub îndrumarea unui corp de elită, prof.dr. F. Rainer, conf Gh. Zapan, prof.
Dr. Docent F.C. Ulmeanu, savantul C.Kiriţescu, academicianul O. Onicescu,
col. dr. I.Lascăr, etc, se predau metodic activitătile fizice, pregătind profesori
de educaţie fizică şi antrenori, şi unde au loc primele cercetări cu caracter
experimental în acest domeniu. După al doilea război mondial, apar alte
Facultăţi de Educaţie Fizică şi Sport, la Cluj, Timişoara, Oradea, Iaşi,etc care
contribuie la dezvoltarea educaţiei fizice şi sportului de la noi din ţară, dar
care printr-o decizie a regimului comunist în anii 70 sunt desfinţate, actualul
U.N.E.F.S. râmânând singura instituţie de învăţământ superior. După
Revoluţia din 89, sunt reînfinţate, apârând şi altele noi, aici salutăm iniţiativa
Universităţii 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia, care înfinţează departamentul
de Educaţie Fizică şi Sportivă şi mai apoi cel de Kinetoterapie.
Prin toate aceste activităţi motrice, apărute, dezvoltate şi
perfecţionate, omul sa descoperit pe sine însăşi, a descoperit lumea, reuşind
sa o controleze, punând-o astfel în slujba sa.
 Permanenta acumularea de cunoştiinţe teoretice în domeniul mişcării
umane, a dus în timp la conturarea acestei discipline denumită „kinetologie”,
care cuprinde informaţii cu grad mare de generalizare, care se regăsesc în
toate formele de practicare a exerciţiilor fizice din domeniul educaţiei fizice,
sportului sau kinetoterapiei.

1.2 Obiectul de studiu al kinetologiei

Shirl Hoffman (2005) prezintă ca obiect de studiu al acestei

discipline, pe de o parte exerciţiul fizic, iar pe de altă parte mişcarea
performantă.

Când ne referim exerciţiul fizic, trebuie să luăm în considerare cele

trei situaţii particulare în care se poate găsi şi anume:
 exerciţiul fizic ca formă de pregătire, prezent de regulă în
antrenementul sportiv, unde obiectivul îl reprezintă creşterea
performanţelor individuale,
 exerciţiul fizic, ca mijloc de întărire a sănătăţii, reprezentând astfel
o formă de prevenţie cu bătaie lungă,
  exerciţiul fizic ca mijloc de recuperare a diferitelor deficienţe
survenite în urma unor tarumatisme sau dobândite din naştere, şi
atingem aici latura de terapeutică.
În ceea ce priveşte conceptul de mişcare performanţă, trebuie să
avem în vedere două aspecte:
 deprinderile motrice însuşite de-a lungul procesului de creştere şi
dezvoltare, respectiv mersul, alergarea, săritura, căţărarea,
aruncare, dar care pot face şi obiectul reînvăţării, în cazul unor
traumatisme care au compromis momentan aceste deprinderi
esenţiale;
 elementele şi procedeele tehnice din ramurile de sport, mai precis
execuţia lor cu un anumit grad de măiestrie tehnică, execuţie care
face diferenţa de performanţă între cei care practică acestă formă
de mişcare fizică.
În anul 1969 psihologul Prof.Dr. M. Epuran, propune termenul de
„activitaţi corporale”, în locul celor de „activităţi fizice” (sinonim), care aşa
cum punctează autorul „ – multiple, variate, diversificate – trebuie să
dezvolte şi să formeze în toate situaţiile – şi să prevină, să compenseze, acolo
unde condiţiile de viată, muncă şi activitate nu reuşesc să păstreze echilibrul
personalităţii umane.”1
Acelaşi autor clasifică activitătile corporale în 5 zone, respectiv:
ludice, agonistice, gimnice, recreative şi compensatorii, care practic acoperă
tot domeniul de care se ocupă kinetologia.
Activitătile corporale ludice, sunt activităţi sub formă de joc,
specifice copilăriei şi vârstei următoare, satisfac nevoile de mişcare ale
omului şi au funcţie formativă, educativă şi socială.

1
Epuran , M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, Ed. Fest, Bucureşti, 2005
 Activităţi corporale gimnice, sunt realizate instituţionalizat(baza
educaţiei fizice şcolare) sau benevol(autoperfecţionare), au ca scop
dezvoltarea fizică armonioasă şi cuprind: gimnastica de bază, gimnastica
aerobică, jogging-ul, etc. Sunt utilizate cu precădere analitic, pentru
prelucrarea segmentelor corpului, inclusiv la nivelul sportului de
performanţă, pentru dezvoltarea acelor segmente pe care sportul respectiv le
solicită cu precădere.
Activităti corporale agonistice, sunt de tip competitiv şi reprezintă o
extensie a jocurilor copilăriei, practic trecerea de la joc la sport. Acest tip de
activităţi au segmentul cel mai larg de cuprindere, întrecrea sportivă (de
masă sau performanţă), devenind un adevărat fenomen social.
Activităti corporale recreative(loisir), sunt efectuate în timpul liber,
având funcţii de relaxare, divertisment, deconectare, odihnă activă, refacere
fizică şi pshică fiind accesibile tuturor, indiferent de nivelul de dezvoltare al
calitătilor motrice şi tehnicitate al practicantului.
Activităţi corporale compensatorii, sunt destinate celor cu
handicapuri de natură motrică, fizică şi psihică, având funcţia de recuperare
şi reintegrare sociale al celor în cauză.
Aceste cinci tipuri de activităti fizice formează domeniul activităţilor
corporale, pus în slujba formării psihice şi fizice a fiinţei umane.

1.3 Kinetologia ştiinţă interdisciplinară

Kinetologia s-a conturat în timp ca o ştiinţă interdisciplinară,

intersectând informaţii provenite din anatomie, fiziologie, din pedagogie,
psihologie, cunoştinţele din zona umanistă, respectiv antropologie, istorie cu
cele din sfera ştiinţelor exacte, cum sunt matematica, fizica, etc, conturând
atfel două tipuri de abordări, una biologică şi alta psihosocială, de fapt acele
zone în care sunt evidente efectele exerciţiilor fizice.
Exerciţiile fizice nu pot fi concepute în afară mediului social din care
facem parte, din acest motiv se impune analiza pertinentă a activităţilor
fizice, stabilirea exactă a impactului pe care îl au asupra diferitelor zone ale
societăţii, stabilirea rolului lor educativ, formativ, etc, asupra indivizilor de
diferite vârste, sex, nivel social sau profesi. Cum beneficiază omul de efectul
practicării exerciţiului fizic sau ce valori promovează educaţia fizică, sportul
pentru toţi, sportul de performanţă, sunt aspecte scociale care necesită
dezbatere şi răspunsuri argumentate, pentru că distanţa dintre efectul pozitiv
şi cel negativ al activităţilor motrice este de uneori foarte scurtă şi uşor de
străbătut. În sportul de performanţă unde recompensele materiale au atins
cifre inamaginabile cu ani în urmă, s-a întâmplat de multe ori ca noţiunea de
„fair-play” să rămână doar la nivel de cuvinte şi nu de fapte.
Dacă educaţia fizică are un număr foarte mare de practicanţi, nu
acelaşi lucru putem spune de sportul de perfoemanţă, unde acest segment
scade foarte mult, fiind destinat subiecţilor foarte dotaţi pentru acest
doemniu. Dar dacă practicanţii sunt în număr restrâns, nu acelaşi lucru îl
putem spune despre consumatorii de sport, fie că sunt spectatori, fani,
telespectatori, ei sunt într-un număr infinit de mare. Acest segment al
consumatorului de sport trebuie să fie ţinta analizei sociologilor, pentru că
istoria sportului a înregistrat de-a lungul existenţei evenimente tragice, atunci
când s-a atins extrema huliganismului.
Demersul interdisciplinar a asigurat succesul relaţiei dintre
exerciţiile fizice şi cerinţele mereu crescânde sau de moment ale societăţii,
informaţiile şi cunoştinţele cunoscând stabiltate sau din contra restructurare
atunci când necesităţile au reclamat acest lucru. Mai concret cercetarea
ştiinţifică este aceea care a asigurat de fapt acestă reconstrucţie
informaţională în educaţia fizică, sport de performanţă şi kinetoterapiei,
conectând permanent aceste domenii la nevoile societăţii.
În concluzie kinetologie este un ansamblu de cunsoţinţe în domeniul
practicării exerciţiilor fizice, format în decursul anilor prin experienţă
practică şi cercetare ştiinţifică şi al căror ideal este acela de a găsi echilibrul
şi armonia personalităţii umane, tradus în expresia apărută cu ani în urmă
„mens sana in corpore sano”.
 CURS 2

Mişcare şi motricitate

2.1. Conncepte

„Motricitate” şi „mişcare” sunt două noţiuni de bază în kinetologie,

care nu pot fi privite separat decât în scop didactic.Termenul de motricitatea
reprezintă totalitatea proceselor şi mecanismelor care asigură menţinerea
posturii corpului sau permite corpului sau segmentelor sale să se deplaseze,
în timp ce mişcarea se defineşte ca schimbarea poziţiei corpului uman în
timp şi spaţiu.
Priviţi împreună cei doi termeni definesc pe de o parte mecanismele
neuromusculare şi articulare implicate în deplasarea corpului uman sau
segmentelor sale, iar pe de altă parte rezultatul lor, respectiv o modificare
poziţiei corpului în spaţiu şi timp vazută din exterior.

În literatura de specialitate mai găsim foarte des folosiţi şi termeni de

psihomotricitate şi senzorimotricitate şi asta datorită faptului că orice acţiune
a corpului uman nu poate fi analizată decât în raport de situaţia concretă din
mediul social. Psihomoticitatea pune accentul pe conducerea şi reglarea
motricităţii de către factorii afectivi, în timp ce senzorimotricitatea pune
accentul pe raportul dintre informaţiile recepţionate decătre corpul uman prin
intermediul simţurilor şi elementele sistemului motor.
Practic orice mişcare necesită obligatoriu comandă de la sistemul
nervos, care reprezintă centrul de conducere şi reglare a mişcării, la organul
efector, reprezentat de aparatul locomotor. Felul în care se execută comanda
nervoasă impune trei tipuri de mişcări:
 mişcări reflexe – sunt cele mai elementare forme de mişcare şi
care sunt independente de voinţa subiectului şi au la origine
stimulările senzoriale (ex retragerea rapidă a mâinii la conractul cu
o suprafaţă firbinte);
 mişcări automate – sunt mai elaborate decât primele, voinţă
intervenind pentru a declanşa o succesiune de mişcări
auomatizate(mers, alergare);
 mişcări voluntare – sunt formele elaborate ale mişcării, fiecare
gest fiind trecut centrul de comandă înainte de a fi efectuat
(aruncarea cu mingea de baschet la coş, prinderea mingii).
Privită ca şi proces, mişcarea este o acţiune motrică realizată prin
mecanisme neuromusculare, având caracteristici spaţiale (direcţie, lungime,
amplitudine, rotaţie), temporale (uniformă, variabilă) şi spaţio-temporale
(acceleraţie, deceleraţie).
Mişcarea umană trebuie privită permanent în relaţie cu mediul
înconjurător, atât ca formă de adaptere la cerinţele mediului, precum şi ca
modalitate de control şi de transformare a ambianţei. O situaţie concretă din
mediul ambiant, poate genera răspunsuri diferite în funcţie de modul de
percepere a situaţiei, aptitudinile şi experienţă motrică a celui în cauză
făcând şi diferenţa de performanţă (ex: rezolvarea unei situaţii de joc dintr-
un joc de handbal, are mai multe soluţii de rezolvare, respectiv sportivul X
alege varianta 1, sportivul Y alege varianta 2, etc, cu specificaţia că
variantele existente au eficienţă variabilă).
Experienţă motrică asigură în foarte multe cazuri, dar nu în totalitate
(exemple sportivi tineri, cu experienţă redusă, capabili să rezolve situaţii de
concurs într-un mod spectaculos şi eficient datorită calităţilor cu care sunt
înzestraţi), o eficienţă sporită a rezolvărilor şi reprezintă un sistem de
deprinderi şi comportamente specifice, rezultat al acumulărilor în anii
peterecuţi pe terenul de sport.
Mişcarea reprezintă şi o formă de exprimare, de comunicare
nonverbală, manifestându-se prin gesturi, posturi, etc, care sunt tot expresii
ale vieţii psihice, ale trăirilor care îi însotesc pe sportivi pe parcursul a
concursurilor sau antrenamentelor.
Mişcarea este sinonimă cu actul motric, elemetul tehnic, exerciţiul
fizic, fiind un act reflex, ce apare ca răspuns la semnalele transmise de
receptori stimulaţi de mediul înconjrător cu care corpul uman
interacţionează.

2.2. Clasificarea mişcărilor

Viaţa de zi cu zi ne solicită o gama foarte variată de acte şi acţiuni

motrice, pe care le executăm pentru a răspunde solicitărilor mediului. Pentru
a nu intra însă în detalii, vom face referire doar la mişcările fundamentale
specifice educaţiei fizice şi sportului, structurate în trei categorii, respectiv
mişcări locomotorii, de stabilitate şi de manipulare (tab2.1).
Psihologul M. Epuran a adaugat la aceste forme de mişcări
fundamentale pe care le întâlnim în activitate sportivă şi noţiunea de
„nemişcare”, care defineşte poziţiile de start (ex.poziţia de start în cursele de
atletism), oprirea mişcării în finalul unui exerciţu (ex la gimnastică) sau
diferite momente de linişte, de pregătire, pe care le întâlnim pe parcursul
unui joc de fotbal, handbal, etc. Toate aceste stări de nemişcare le
considerăm ca făcând parte din conceptul de mişcare, fie ca forme obligatorii
impuse prin regulament , fie ca poziţii necesare (stări de pregătire) pe
parcursul desfăşurării unei întreceri sportive.
Locomotorii De stabilitate De manipulare
Mers Aruncare Aplecare
Alergare Prindere Întindere
Săritură Lovire Răsucire
Țopăire Blocare Întoarcere
Tropotire Izbire Legănare
Târşâire Voleibalare Rostogolire
Lunecare Conducere Aterizare
Căţărare Rostogolire (a mingii) Oprire
Fandare Transportare Eschivare
Galopare Driblare Echilibrare
Săltare Nemişcare (adăugată de
M. Epuran)
Tab.2.1.Clasificarea mişcărilor fundamentale2 (D. Gallahue, 1993,
D,Siedenotop et all 1984, V.Dauer et all 1986)

2.3. Caracteristicile spaţiale şi temporale ale mişcării

Mişcarea reprezintă deplasarea corpului sau a segmentelor sale, în

raport cu un reper de referinţă(punct fix) şi prezintă caracteristici spaţiale şi
temporale.
Caracteristicile spaţiale ale mişcării sunt reprezentate de: poziţie,
traiectoria, forma traiectoriei, amplitudinea, direcţia.
2
Epuran, M., Stănescu, M., Învăţarea motrică, Ed. Discobolul, Bucureşti, 2010
 Poziţie: „reprezintă situaţia statică a corpului sau a segmentelor
cestuia în desfăşurarea mişcării şi este o stare de moment”(Niculescu G.
2012). Poziţiile se clasifică în
 poziţie iniţială: poziţia corpului la începutul mişcării;
 poziţie finală: poziţia corpului la terminarea mişcării’
 poziţie fundamentală reprezintă o poziţie stabilită în mod
convenţional în raport cu un reper: stând, culcat, atârnat, pe
genunchi, aşezat, spijinit;
 poziţie specifică este considerată element tehnic; ex poziţia
portarului de handbal la lovitura de la 7 m, stând pe mâini în
gimnastică, etc
Traiectoria mişcării reprezintă drumul parcurs de corp sau de
segmentele sale între poziţiile iniţiale şi finale ale mişcării şi se măsoară prin
caracteristici metrice.
Forma traiectoriei, este repezentată de caracterul rectiliniu sau
curbiliniu al mişcării.
Amplitudinea mişcării, este mărimea deplasării corpului sau
segmentelor sale între două repere, exprimate în grade şi unităţi de măsură
liniare.
Direcţia, este sensul de deplasare al corpului sau segmentelor sale în
timpul mişcăii (ex: înainte, înapoi, sus, jos, înainte-jos, lateral-sus,
diagonal,etc)
Caracteristicile temporale ale mişcării, sunt reprezentate de durată şi
succesiunea în timp a mişcărilor, respectiv tempo şi ritm.
Durata mişcării, este timpul scurs de la începutul până la finalul
mişcării, respectiv mărimea intervalului de timp în care se realizează
mişcarea şi se măsoară în secunde, minute, ore, etc.
 Tempoul, reprezintă frecvenţa elementelor de mişcare pe unitatea de
timp (ex: frecvenţa de vâslire/min, numărul paşilor de alergare/sec,
densitatea acţiunilor tehnico-tactice/repriză din jocurile sportive)
Ritmul, se caracterizează prin „periodicitatea repetării fenomenului,
succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui.
Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi
raportul dintre aceste două mărimi”3.

2.4. Structura motricităţii

Motricitatea reprezinta o funcţie complexă a fiinţelor umane care nu

poate fi analizată în afara mediului înconjurător. Prin prisma acestei
complexităţi, analiza conţinutului motricităţii se face doar în scop didactic,
prin intermediul substructurilor sale, respectiv actul, acţiunea şi activitatea
motrică. Aceste componente, sunt de fapt nivele ierhice, adică de natură
micro, mezo şi macrostructurală ale motricităţii.
Actul motric este definit „ca element de bază al oricărei mişcări cu
scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice”4. Actul motric
este un fapt simplu de comportament (de multe ori ca o mişcare instinctuală)
realizat prin muşchii scheletici, de regulă în mod voluntar pentru efectuarea
unei acţiuni sau activităţi motrice (fig.2.1). Exerciţiul fizic reprezintă un act
motric special repetat succesiv.
Acţiunea motrică, este al doilea nivel ierarhic al motricităţii şi
reprezintă un sistem de acte motrice, stucturate în aşa fel încât formează un
tot unitar, prin care se rezolvă o sarcină imediată. Mersul, alergarea, săritura,
procedeele tehnice din jocurile sportive reprezintă acţiuni motrice. Acţiunea

3
Dragnea,A, Mate – Teodorescu, S., Teoria sportului, Ed. Fest, Bucureşti, 2002, p.323
4
Bota ,A., Kinetologie, A.N.E.F.S. Bucureşti,2007, p.23
motrică prezintă caracteristice de constanţă, repetîndu-se de câte ori este
nevoie, dar şi de unicitate, în sensul că mişcarea nu se repetă nicodată
identic.

Figura 2.1. Aruncarea la coş în jocul de baschet

Dacă privim imaginea din figura 2.1. observăm o succesiune de acte
motrice, momentele a, b, c, d, care în totalitatea lor realizează o acţiune
motrică, respectiv aruncarea la coş din jocul de baschet.
Activitate motrică, este nivelul ierarhic superior şi reprezintă un
ansamblu de acte şi acţiuni motrice, ansamblate într-un sistem de idei,
regului, forme de organizare, având ca rezultantă adaptarea pe termen lung a
organismului. Exemple de activităti motrice sunt educaţia fizică, sportul,
antrenamentul sportiv, activitatea de kinetoterapie, etc.
Actul, acţiunea şi activitatea motrică reprezintă nivelurile ierhice ale
motricităţii, pe care „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”(1978), o
defineşte ca „totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor
cu mediul natural şi social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice
ramurilor de sport”.
 2.5 Capacitatea motrică

Capacitatea motrică este o noţiune definită în Terminologia educaţiei

fizice şi sportului,ca „ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite
prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare”.
Capacitatea motrică prezintă două categorii de componente şi anume:
 componente stabile sunt deprinderi motrice, calităti motrice,
aptitudini motrice, cunoştinţe, experienţă motrică şi au sunt
componentele cu caracteristică de constanţă;
 componente de stare, reprezentate de stările şi trăirile emoţionale
care însoţesc actele şi acţiunile motrice;
Capacitatea motrică cunoaşte o evoluţie ascendentă, dar nu lineară,
pe parcursul evoluţiei putând apărea momente de stagnare şi regres, cauzele
fiind fie de natură obiectivă, respectiv accidentări, îmbolnăviri, etc, fie ţin de
starea emoţională de motivaţia celui angrenat într-o activitate sportivă.
Capacitatea motrică este de două tipuri, respectiv capacitate motrică
generală, reprezentată de calităţile motrice de bază(viteză, îndemânare, forţă,
rezistenţă) şi deprinderile motrice de bază şi utilitar aplicative(mers, alergare,
căţărare, târâre) şi capacitate motrică specifică, având în componenţă
calitătile motrice şi deprinderile motrice specifice diferitelor ramuri de sport,
dar cu precizarea că acest tip de capacitate motrică nu poate exista fără cea
de generală.
 CURS 3

Muşchiul striat efectorul mişcării

Sistemul neuromuscular este substratul morfologic şi funcţional în

formarea deprinderilot motrice care sunt rezultatele învăţarii motrice şi
componente ale capacităţii motrice. Sistemul muscular, sau mai precis
musculatura striată reprezintă efectorul mişcării, în timp ce sistemul nervos
asigură comanda şi reglarea acesteia.
Pentru a înţelege modul de implicare a sistemului neuromuscular în
realizarea mişcăii, trebuie să punctăm câteva aspecte de bază din structura şi
funcţionalitatea celor două sisteme implicate.

3.1. Srucutura fibrei musculare striate

Sistemul muscular al omului are în componenţă aproximativ 400 de

muşchi, care conţin în jur de 250.000.000 de fibre musculare striate.
Din punct de vedere structural muşchiul striat este format din :
 Corpul muşchiului, care este o porţiune centrală mai voluminoasă
acoperit de o membrană conjunctivă, numită fascie musculară sau
epimisium, este format din fibre musculare striate, grupate în
mănunchiuri, formând fascicule musculare(figura 3.1.a şi 3.1b).
Din epimisum pornesc spre interior alte septuri conjunctive, care
învelesc fasciculele musculare formând perimisium, acesta la
rândul sau se prelungeşte în interiorul fasciculelor musculare,
formând endomisium, care înveleşte fiecare fibră musculară, iar
aceasta din urmǎ reprezentând celula muşchiului.
  Tendoane, care reprezintă extremităţile şi care sunt numite după
locul de contact cu osul: de origine (cel care se inseră pe osul fix)
şi de inserţie (care se prinde de osul mobil).
La rîndul său fibra musculară striată care reprezintă aceasta celula
muşchiului este compusă din :
 Membrana celulară sau sarcolemă, care este o membrană subţire,
ce acoperă întrega fibră musculară, având ca rol :
 Citoplasmă, denumită sarcoplasmă, care este un lichid
intracelular, aici având loc procesele anaerobe de transformare a
energiei.
 Nuclei şi nişte fibrile – miofibrile, care se întind de la o
extremitate la alta a muşchiului(figura 3.1c şi 3.1d).

Figura 3.1 : Structura muşchiului striat

Privite în lungime, miofibrilele prezintă un aspect striat, fiind

alcatuite dintr-o succesiune de discuri clare şi întunecate, datorită
componentelor contractile numite miofilamente, care sunt de doua tipuri :
actină (discurile clare, fiind mai subţiri) şi miozină (mai groase, formând
discurile întunecate). Discurile clare sunt traversate de la o miofibrilă la alta
de o membrană numită membrana Z. Segmentul de miofibrilă cuprins între
două membrane Z, se numeste sarcomer (figura 3.2).
Fiecare muşchi este inervat de unul sau mai mulţi nervi. Odată
pătruns în interiorul muşchiului, nervul dă naştere unui plex intramuscular
din care pornesc fibre nervoase ce se ramifică la fiecare fibră musculară în
parte. În felul acesta o fibră nervoasă poate inerva 15 – 175 fibre musculare.
Totalitatea fibrelor musculare împreună cu nervul motor care le inervează
formează unitatea motorie, care reprezintă unitatea funcţională a muşchiului.
Unităţile motorii (UM) sunt de două tipuri, în funcţie de fibrele musculare
din compunere : UM lente sau UM rapide. Numărul fibrelor musculare dintr-
o unitate motorie variază de la 3 la peste 2000.
Cu cât gradul de precizie şi fineţe al mişcării efectuate de muşchi
creşte, cu atât numărul de fibre musculare inervate de un motoneuron este
mai mic şi invers în cazul mişcărilor mai puţin precise, dar care necesită o
forţă mai mare, numărul de fibre musculare inervate de un motoneuron
creşte, ajungând în unele cazuri la câteva sute.

3.2. Tipuri de fibră musculară striată

Fibra musculară, care reprezintă unitatea funcţională a muşchiului se

clasifică în două tipuri de fibre, respectiv :
 fibre de tip I sau fibre musculare lente, denumite şi roşii, având
caracterisitici aerobe, fiind bogate în mitocondrii şi mioglobină,
rezistente la oboseală, cu rol în menţinerea posturii, activităţilor
 cotidiene şi a eforturilor fizice de lungă durată, dar de intensitate
redusă;
 fibre de tip II sau fibre musculare rapide, denumite şi albe, care la
rândul lor se clasifică în :
o fibre de tip II-a, denumite de unii autori oxidative rapide,
având capacitatea de a dezvolta mai multă forţă şi viteză decât
cele de tip I, dar cu o rezistenţă mai redusă (Wilmore &
Costill, 2006); uni autori le consideră intermediare între
fibrele de tip I şi fibrele de tip II-b şi le denumesc glicolitice
lente (J – L., Ader et al., 2006);
o fibre de tip II-b ( fibre glicolitice) sunt considerate tipul pur de
fibre II, numite şi glicolitice rapide (J – L., Ader et al., 2006)
având capacitatea de a genera contracţii puternice, dar de o
durată scurtă, fiind răspunzătoare de eforturile de forţă –
viteză.
După cum se observă din această clasificare, fiecare din cele trei
tipuri de fibre musculare prezente în muşchiul striat sunt răspunzătoare
pentru un anumit tip de efort fizic. Dacă cele de culoare albă sunt tipice
pentru efortul de rezistenţă, cele două tipuri de fibre albe răspund de
eforturile intense, dar de durate mai scurte. Proporţia lor variază de la un
individ la altul, de unde şi importanţă componentei genetice în selecţie şi
implicit în performanţa sportivă.

3.3. Contracţia fibrei musculare

Fibra musculară se caracterizează printr-o serie de proprietăţi,unele

specifice tuturor celulelor organismului, respectiv excitabilitatea sau trecerea
de la un potenţial electric de repaus, la un potenţiel electric de acţiune,
extensibilitatea, care reprezintă proprietatea fibrei musculare de a-şi modifica
forma sub acţiunea unei forţe şi elasticitatea, se referă la capacitatea fibrei
musculare de a reveni la forma iniţială după dispariţia forţei, care a
determinat extensia sa şi o proprietate specifică, respectiv contractilitatea.
Contractilitatea este aceea proprietate a fibrei musculare striate care
asigură trecerea de la starea fundamentală de repaus (figura 3.2.a) a
muşchiului striat, în care nu există interacţiune între miofilamentele de actină
şi miozină la starea fundamentală de contracţie(figura 3.2.b), în care are loc
alunecarea miofilamentelor subţiri de actină printre miofilamentele groase de
miozină către centrul sarcomerului, asigurându-se astfel cuplarea lor
temporară.

Figura 3.2. Starea de relaxare şi contracţie a fibrei musculare

Fibrele musculare se contractă sub acţiunea unui nerv motor, care
poate inerva mai multe fibre musculare. Fibrelor musculare împreună cu
nervul motor care le inervează formează unitatea motorie, care reprezintă
unitatea funcţională a muşchiului şi acţionează după legea „totul sau nimic”.
 Această proprietatea specifică muşchiului, contractilitate, reprezintă
capacitatea de a se scurta sau de a dezvolta tensiuni între capetele sale (având
baza anatomică reprezentată de sarcomer, iar baza moleculară constând din
proteinele contractile, respectiv filamentele de actină şi miozină din structura
fibrei musculare) şi poate fi clasificată în felul următor :
 contracţie izotonică : este cea mai obişnuită contracţie musculară,
caracterizată prin modificarea lungimii fibrei musculare, în sensul
scurtării (regim de învingere) sau lungirii fibrei musculare (regim
de cedare), în timp ce tensiunea rămâne constantă;
 contracţie izometrică : tensiunea din muşchi creşte, dar fibrele
musculare nu îşi modifică lungimea;
 contracţie auxotonică : variază atât tensiunea, căt şi lungimea
muşchiului striat.
Această împărţire o facem mai mult în scop didactic, deoarece în
timpul unei activităţi fizice, muşchiul trece prin toate fazele de contracţie.
Contracţiile musculare se manifestă prin fenomene :
 Electrice – trecerea rapidă de la un potenţial de membrană
negativ, la un potenţial de membrană pozitiv şi revenirea tot aşa de brusc la
un potenţial de membrană negativ.
 Termice – randamentul contracţiei musculare este 30 %, restul de
70 % se pierde sub formă de căldură. În contracţiile izometrice toată energia
se transformă în energie calorică.
 Acustice – în timpul contracţiei musculare, unele unităţi motorii
se contractă, iar altele se relaxează, determinând frecarea fibrelor musculare
între ele, provocând astfel zgomote.
 Mecanice – contracţia musculară are trei faze : de latenţă (0,01s),
de contracţie (0,04s) şi de relaxare (0,05). Este vorba de contracţia musculară
simplă sau secusa musculară(fig.3.3). În activitatea practică avem de-a face
cu o sumă de secuse musculare, numită tetanos muscular. Tetanosul
muscular este de două feluri : tetanos complet, atunci când frecvenţa
excitaţiilor (impulsurilor) este mare, ele repetându-se înainte ca muşchiul să
fi ajuns la contracţie maximă, ceea ce face ca muşchiul să nu mai aibă timp
să se decontracte (platoul cuprins între ramura ascendentă şi cea descendentă
fiind neted ) şi tetanos incomplet, atunci când noua excitaţie intervine în faza
când relaxarea a început (platou zimţat).

Fig.3.3. Contarcţia fibrei musculare

Mai trebuie precizat faptul că în organism muşchii se află într-o stare
uşoară de contracţie permanentă, care se numeşte tonus muscular.
 Biochimice – procesele chimice care se desfăşoară în muşchi
asigură energia necesară contracţiei musculare, respectiv transformarea ATP
în lucrul mecanic şi refacerea ATP-ului prin intermediul sistemelor
energetice de care dispune organismul uman. De altfel aceste aspecte le vom
trata pe larg în capitolul rezervat energeticii musculare.
Practic această proprietate specifică muşchiului, contractilitatea,
asigură pe de o mişcarea corpului sau a segmentelor sale, iar pe de altă parte
menţinerea posturii sau a diferitelor poziţii specifice sportului sau educaţiei
fizice.
 CURS 4

Aspectele energetice ale mişcării

4.1. ATP sursa energetică pentru contracţia musculară

Întreţinerea vieţii, adaptarea permanentă a omului la solicitările tot

mai accentuate ale mediului înconjurător implică consum energetic şi cu cât
aceste activităţii sunt mai solicitante, cu atât necesarul de energie este şi el
mai mare, activitatea fizică, dar mai ales sportul de performanţă fiind un
consumator mare de energie pentru a putea susţine eforturile specifice
diferitelor ramuri de sport.
Fibra musculară striată se contractă şi asigură în felul acesta
realizarea acelor mişcări sau poziţii care sunt solicitate de mediul
înconjurător, mai corect spus transformă energia chimică stocată în energie
mecanică.
Singura energie chimică care poate fi transformată în lucru mecanic
este ATP (acidul adenozintrifosforic), care reprezintă sursa imediată şi
directă pentru contracţia musculară, iar lucrul mecanic este forma evidentă
de manifestare a energiei pe care organismul o poate elibera, în afara celei
pierdute sub formă de căldură (energie termică).
Este bine să precizăm faptul că efortul fizic reprezintă transformarea
energiei chimice în energie mecanică şi căldură, în timp ce „capacitatea de
efort, componentă cu semnificaţie deosebită a performanţei, reprezintă
posibilitatea sistemului muscular activ de a elibera prin glicoliză anaerobă
sau fosforilare oxidativă energia necesară producerii unui lucru mecanic cât
mai mare posibil şi menţinerea acestuia cât mai îndelungat”.5

5
I. Drăgăn, Medicina sportivă, p.157.
 ENERGIE CHIMICA – ATP LUCRU MECANIC 30 %
100 % + ENERGIE TERMICA 70
%

Cantitatea de ATP exeistenţa în musculatura striată este de aproximativ

5mmoli/kg şi se epuizează în efort fizic în scurt timp, 2 – 3 secunde, ceea ce
impune resinteza rapidă a ATP-ului, pentru continuarea activităţii. Resinteza
ATP-ului, necesită substrat nergetic, respectiv CP, glucide, lipide, proteine,
care prin procese metabolice asigură refacerea ATP-ului necesar continuării
efortului.

5.2. Surse energetice

Pentru refacerea ATP-ului, organismul uman îşi procură energie din

alimente, care suferă transformări mecanice, fizice şi biochimice, în urma
cărora se eliberează energie, stocată sub formă de ATP. Sursele energetice
ale organismului uman se împart în trei :
 Glucidele (C – H – O), cunoscute şi sub denumirea de hidraţi de
carbon sau carbohidraţi, reprezintă principala sursă energetică a
organismului, furnizând 50 – 70 % din energia necesară, prin oxidarea unui
gram de glucoză până la CO2 şi H2O, eliberându-se 4,1 kcal. Glucidele sunt
compuşi naturali, răspândiţi în regnul animal (1–5%) şi vegetal (80 – 95 %),
denumirea de glucide, derivînd de la gustul de dulce al compuşilor din
această clasă de substanţe. Activitatea musculară este dependentă de
catabolismul glucidelor până la glucoză, care este transportată de sânge la
toate ţesuturile corpului şi care în condiţii de repaus este depozitată în
muşchi şi ficat sub formă de glicogen, reprezentând rezerva energetică la
care va apela organismul ori de câte ori are nevoie(tab.4.1.). Cantitatea de
glicogen hepatic şi muscular este asiguratǎ covârşitor pe cale exogenă.
Glucide
Grame Kcal
Glicogen muscular 250 1.025
Glicogen hepatic 110 451
Glucoză sanguină 15 62
Total 375 1.538
Tabelul 4.1. Rezerva glucidică pentru un adult de 65 kg şi 12 % ţesut adipos.
 Lipidele (C – H – O, dar cu o concentaţie mai redusă de oxigen decât
glucidele ) reprezintă o altă sursă importantă de energie, fiind o formă de
depozitare a energiei pe termen lung, foarte importantă în eforturile de lungă
durată. Un gram de lipid catabolizat până la produşii finali, dioxid de carbon
şi apă, eliberează 9,3 Kcal. Deşi au o capacitate energetică foarte mare,
lipidele sunt mai puţin accesibile metabolismului celular, deoarece
catabolismul lor este mai complex decât al glucidelor (trigliceridele, care
reprezintă forma lipidică existentă în alimente, sunt degradate până la acizi
graşi şi glicerol, prin a căror oxidare se resintetizează ATP), fiind nevoie de
o cantitate mult mai mare de oxigen celular pentru oxidarea lor, comparativ
cu glucidele(tab 4.2.). În organismul omului, ele ajung fie pe cale exogenă
(alimentaţie), din grăsimile animaliere sau vegetale, fie pe cale endogenă,
sintetitizându-se în interiorul organismului din glucide sau proteine
Lipide
Grame Kcal
Hipoderm 7.800 70.980
Intramuscular 161 1.465
Total 7.961 72.445
Tabelul 4.2 Rezerva lipidică pentru un adult de 65 kg şi 12 % ţesut adipos.
  Proteinele (C – O – H – N ), denumite şi protide sau substanţe
proteice, reprezintă o sursă energetică care intervine doar în situaţii
extreme, atunci când organismul nu poate utiliza sau nu are glucoză, rolul
lor de bază fiind acela de substanţe de constituţie şi nu energetice.
Procentual aceste trei surse energetice asigurate printr-o alimentaţie
echilibrată se prezintă din punctul de vedere al mediei raţiei zilnice
alimentare în felul următor :
o Glucide : 55 – 60 % ;
o Lipide : 25 – 30 %
o Proteine : 15 – 17 %
Trebuie însă precizat că aceste procente pot suferii modificări în
funcţie de tipul de efort efectuat.

4.3. Procesele energetice ale organismului

Începutul oricărui efort (2 – 3 secunde) se realizează prin energia

provenită din hidroliza anaerobă a ATP-ului, sub influnţa enzimei
miozinATP-aza.
ATP + H2O ADP + P + E ( tensiune musculară + căldură)
Refacerea ATP-ului necesar continuării efortului se realizează prin trei
procese energetice:
1. Sistemul fosfagen – producţia anaerobă alactică în lipsa oxigenului
După epuizarea ATP-ului continuarea efortului se realizează cu
ajutorul creatinfosfatului (CP), care asigură resinteza ATP-ului.
Rezeva de creatinofosfat, este de asemena mică, aproximativ 20
mmoli/kg, permiţând susţinerea unui efort de intensitate foarte mare
aproximativ 10 – 15 secunde, epuizarea rapidă a substanţelor
 energetice (sistemul ATP – CP) reprezentând factorul limitator al
acestui proces energetic.
Recţia 1 : CP C + P + E,
Reacţia 2 : E + ADP + P ATP
2. Glicoliza anaerobă sau sistemul acidului lactic – producţia
anaerobă lactică şi nu necesită prezenţă oxigenului
Continuarea activităţii presupune apelarea la o altă cale de producere
a energiei, respectiv glicoliza anaerobă, care are loc în sarcoplasma
celulei musculare şi asigură aportul de energie atunci când efortul
este intens, iar nevoile musculare cu oxigen nu pot fi satisfăcute,
având ca substrat energetic, glucoza şi glicogenul, forma sa de
depozit.
C6H12O6 (glucoză) 2 C3H6O3 (acid lactic)+ E (3mmoli
ATP)
Energia eliberată pe filiera glicolizei serveşte la resinteza 3 mmoli de
ATP dacă se porneşte de la glicogen şi la 2 mmoli de ATP dacă se
porneşte de la glucoză, un mmol fiind folosit pentru transfomarea
glucozei în glucoza – 6 – fosfat. Glicoliza intră în acţiune la
aproximativ 15 secunde de la începerea efortului şi are intervenţia
maximă între secundele 45 – 60, deservind calitatea motrică
rezistenţa – viteză. Capacitatea acestui sistem este de aproximativ 1 –
2 minute, explicaţia fiind faptul că acidul lactic, format în cantitate
mare, este însoţit de producţia crescută de ioni de hidrogen (H+), care
acidifiind mediul intracelular împiedecă contracţia musculară,
devenind astfel factorul limitator al acestui proces energetic.
3. Sistemul aerob – producţia aerobă în prezenţa oxigenului.
Ultima cale de producere a energiei musculare o reprezintă sistemul
aerob, care se desfăşoară în prezenţa oxigenului, are un timp de latenţă de 2 –
3 minute şi va permite menţinerea unui efort de durată mare, dar de
intensitate mică.
Sursele energetice ale acestei filiere sunt reprezentate de glucide,
lipide şi chiar proteine în cazuri extreme. Principala sursă energetică a
sistemului oxidativ îl reprezintă glucoza sau forma sa de depozit, glicogenul
muscular şi hepatic.
Procesul de degradare a glucozei, este unul complex şi se desfăşoară
în mai multe etape, până la dioxid de carbon şi apă, care sunt produşi finali,
netoxici, cu eliberarea energiei necesare refacerii ATP-ului. Producţia
oxidativă de ATP se desfăşoară atât la nivelul citosolului celulei musculare
(glicoliza aerobă), dar mai ales la nivelul mitocondriilor, denumite plastic
uzinele energetice ale organismului (ciclul Krebs, fosforilarea oxidativă).
Bilanţul energetic al metabolizării glucozei este de 38 mmoli de ATP,
sau 39 mmoli de ATP dacă se pleacă de la glicogen, din care 2 mmoli în
glicoliză, iar 36 mmoli de ATP în ciclul Krebs şi lanţul respirator.
C6H12O6 ( glucoză ) + 6O2 6 CO2 + 6H2O + E
E + 38 ADP + 38 P 38 ATP
Al doilea substrat energetic al sistemului aerob, îl reprezintă lipidele.
Prin oxidarea acizilor graşi liberi rezultaţi din trigliceridele stocate în celulele
adipoase şi fibrele musculare, până la dioxid de carbon şi apă, se eliberează
energia sintetizării unui număr de aproximativ 4 – 5 ori mai mare de
molecule ATP, comparativ cu catabolismul glucidelor. Energia furnizată de
lipide intervine în efortul de lungă durată, dar de intensitate mică
economisind astfel glucoza.
Ultimul substrat energetic sunt proteinele, dar care intervin numai în
situaţii extreme - eforturi epuizante şi constă în oxidarea aminoacizilor,
proveniţi tot din proteine.
 Este important să precizăm că niciun efort nu este 100% anaerob sau
aerob, denumirea de anaerob alactacid, anaerob lactacid sau aerob, este dată
de procentul superior de participare al unui sau altui sistem energetic la
susţinerea efortului (fig.4.1).

Fig 4.1. Contributia celor trei sisteme de energie in producerea ATP-ului.

PCr (negru), Glicoliza (gri inchis) şi Sistemul aerobic (gri deschis) (Ursta
Mihai, adaptare dupa Exerc Physiol 2001).
Timpul de latenţă, care este carcateristic sistemului anaerob lactacid
şi sistemului aerob este pur teoretic, deoarece intrarea în acţiune a
sistemelor energetice se produce din primele momente ale efortului, dar
importanţa lor în susţinerea efortului se produce după o anumită perioadă de
timp, denumit timp de latenţă .
În tabelul 4.3 sunt prezentate în mod sintetic principalele repere ale
celor tri sisteme energetice de producere a energiei necesare susţinerii
 efortului fizic, cu precizare că ele asigură refacerea ATP-ului, care se
transformă ulterior în lucru mecanic.
Sistem Sursă de Cantitat Timp Durata Factori Calitate
energetic energie e de de de limitativi motrică
ATP latenţă acţiune pe care o
produsă deserveşte
Sistemul CP Foarte 0 7 – 10 Epuizarea Viteză -
anaerob mică sec. CP Forţă
alactacid
Sistemul Glicogen Mică 15 sec. 1–2 Acidul Rezistenţă-
anaerob minute lactic (ioni viteză
lactacid de
hidrogen)
Sistemul Glicogen, Mare 2–3 > 2 ore Epuizarea Anduranţa
aerob acizi graşi, minute rezervelor
corpi energetice
cetonici
Tabelul 4.3. Sinteza caracteristicilor celor trei sisteme de producere a energiei6
După cum se observă în ultima coloană din tabelul 5.3. fiecare sistem
energetic deserveşte o anumită calitate motrică, deci intevenţia lor în diferite
sporturi diferă după caz, în funcţie de caracteristicile efortului din ramura de
sport respectivă.

6
Hancăş P.A. Zonele de fort în jocul de fotbal, Ed.IRCO Script ,2011, p.28
 CAPITOLUL 5

Sistemul nervos al omului centrul de comandă al mişcării

Sistemul nervos este răsponsabil pentru adaptarea fiinţei umane la

solicitările mediului sau ale propriului organism, şi implicit reprezintă
sistemul răspunzător de conducerea şi reglarea mişcărilor corpului sau ale
segmentelor sale.
Rolul sistemului nervos este acela de a prelua informaţia prin
intermediul receptorilor, de o transmite la centru, unde are loc analiza şi
elaborarea deciziei şi transmiterea ei la organul efector, respectiv la muşchi
care realizează propriu zis mişcarea. În paginile următoare vom face o
prezentare a principalelor aspecte de structură şi funcţionalitate ale
sistemului nervos , pentru a putea înţelege modalitatea de intervenţie în
actele şi acţiunile motrice.

5.1. Neuronul

Neuronul reprezintă unitatea morfologică, structurală şi funcţională a

sistemului nervos, cu rol în emiterea şi receptarea informaţiei din întregul
sistem.
Morfologic neuronul este format din două părţi: corpul celular,
alcătuit din mebrană, citoplasmă numită neuroplasmă şi un nucleu mic
dispus central şi prelungirile sale, care sunt de două feluri, respectiv dendrite
şi axon.
Dendrite sunt formaţiuni citoplasmatice de cele mai multe ori scurte,
ramificate în număr foarte mare, cu rol în transmiterea impusurilor nervoase
primite de la alte celule către corpul celular; sunt însă şi unii neuroni
(neuroni pseudounipolari sau bipolari) care au singură dendrită lungă, de tip
axonic.
Axonul, este o prelungire citoplasmatică unică, subţire şi lungă(poate
să depăşească 1m), extremitatea sa ramificându-se ca un arbore, numită
arborizaţie terminală. Fiecare ramură a arborizaţiei se termină cu un buton
care secretă o substanţă numită mediator chimic (aceticolină, noradrenalină),
cu rol în transmiterea influxului nervos de la un neuron la altul. Axonul
conduce impulsul nervos dinspre corpul celular spre perifierie, unde
contactează alte celule nervoase, glande sau muşchi prin sinapse.
Sinapsele reprezintă regiunea de comunicare dintre doi neuroni sau
un neuron şi un organ efector(muşchi), transmiterea făcându-se de regulă
prin mecanism chimic, respectiv eliberarea de către neuronul presinaptic în
fanta sinaptică al unei substanţe chimice, care acţionează asupra neuronului
postsinaptic.
Sinapsele chimice conduc întotdeauna impulsul nervos într-un singur
sens şi anume de la neuronul presinaptic la neuronul psotsinaptic, realizând
astfel o conducere unidirecţională, care este de o importanţă capitală în
funcţionarea sistemului nervos central, permiţând astfel direcţionarea extrem
de precisă a semnalului spre ariile nervoase specifice diferitelor funcţii ale
sistemului nervos central, inclusiv sprea aceea răpunzătoare de controlul
motor.
Viteza de conducere a impusului depinde de grosimea fibrei
musculare(fibrele groase conduc mai rapid) şi de prezenţă tecii de mielina, a
cărui rol este acela de a izola electric fibrele nervoase(axonul), prevenind
pierderea impuslsului electric de către axon în drumul sau de la o celulă
nervoasă la alta. Teacă de mielină prezintă din loc în loc întreruperi numite
strangulaţii Renvier, impulsul nervos propagaându-se în salturi de la o
strangulaţie la alta, această conducere saltatorie asigurând o propagare mult
mai rapidă.

Fig 5.1 Neuronul

Din punctul de vedere al rolului pe care îl au neuroni se clasifică în:
 neuroni senzitivi, se mai numesc şi aferenţi, deoarece au rolul de a
recepţiona informaţii din mediu, pe care le transformă în semnale
electrice şi le transmite pe căile nervoase ascendente către sistemul
nervos central;
 neuroni motori sau eferenţi, au rol de a transmite informaţia de la
sistetemul nervos central la efectori, respectivi la muşchii
scheletici;
  neuroni de asociaţie, care au rolul să facă legătura între neuroni
senzitivi şi cei motori.

5.2. Structura sistemului nervos

Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în sistemul

nervos central şi sistemul nervos periferic. (fig. 5.2), iar din punct de vedere
funcţional în sistemul nervos somatic, care are rolul de integrarea
organismului în mediu, şi sistemul nervos vegetativ (sistemul nervos
autonom) care reglează activitatea organelor interne şi nu poate fi controlat
voluntar.

Figura 5.2. Sistemul nervos

Sistemul nervos central cu rol în prelucrarea informaţiilor venite de
la receptori şi elaborarea răspunsurilor este alcătuitut din encefal, şi măduva
spinării, adăpostită la rândul ei în coloana vertebrală.
Măduva spinării este adăpostit în cutia craniană are aspectul unui
cordun lung de aproape un metru şi are rol dublu, respectiv de transmitere a
informaţiei pe căi nervoase ascendente şi descendente şi de sediu al
reflexelor spinale care stau la baza producerii răspunsurilor automate prin
care organsimul reacţionează la stimulii externi(atingerea unei suprafeţe
fierbinţi cu mână este urmată aproape instantaneu de retragerea rapidă şi
automată a mîini).
Encefalul(creierul) adăpostit în cutia craniană este alcătuit
din:trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul şi emeisfere cerebrale.
Trunchiul cerebral este format din trei ataje, bulbul rahidian, puntea
lui Varolio şi mezencefalul, îndeplineşte funcţia de conducere a impulsurilor
de la măduvă la cortex şi invers şi funcţia reflexă, la acest nivel se închid
arcurile reflexe ale unor reflexe somatice (de reglare a mişcărilor, a tonusului
muscular, de orientare a capului în funcţie de sursa de zgomot sau
lumină,etc) şi vegetative.
Pe toată lungimea trunchiului se întinde formaţiunea reticulată,care
este un sistem activator nespecific care stimulează şi îmbunătăţeşte
activitatea tuturor etajelor sistemului nervos central şi activitatea
nalizatorilor. Intervine în menţinerea stării de veghe, a atenţiei, influenţează
motivaţia şi în mai multe aspecte ale controlului motricităţii.
Cerebelul, are în componenţă substanţă cenuşie atât la exterior,
formând scoarţă cerebeloasă şi în profunzime sub formă de grămăjoare de
celule nervoase, formând nuclei cerebeloşi, şi substanţă albă formată din
fibre nervoase. Cerebelul intervine atât în activitate motorie automată
(menţinerea tonusului, posturii, echilibrului şi redresarea corpului), căt şi în
cea voluntara (mers, scris, citit). Cerebelul are rol de supraveghere a
activităţii motorii, calculând pe baza informaţiilor primite eroarea dintre
mişcarea dorită şi cea realizată, trimiţând impulsuri corectoare spre centrii
mişcării.
Diencefalul este alcătuit din talamus care este centru al trierii şi
regrupării informaţiilor venite de la receptori, dar poate controla şi mişcările
voluntare şi hipotalamus care intervine în termoreglare, în reglarea
comportamentului alimentar, sexual, etc.
Emisferele cerebrale (stângă şi dreaptă) prezintă partea cea mai
voluminoasă a sistemului nervos central şi are în structura substanţă albă
alcătuită din fibre nervoase şi substanţa cenuşie, dispusă atât la interior
formând mase de substanţă cenuşie, numite nuclei bazali, cât şi în exterior
unde acoperă în totalitate emisferele cerebrale formând scoarţa
cerebrală(cortex cerebral).
Nuclei bazali au rol în reglarea mişcărilor involuntare(tonus,
echilibru, postură) şi acelor automate, cum este mersul unde caracterul
voluntar îl găsim doar la iniţierea mişcării (de către scoarţa cerebrală), după
care totul se desfăşoară automat, de repartizare a excitaţiilor pornite de la
scoarţa cerebrală la muşchi, în alternarea contracţiei musculaturii agoniste şi
antagoniste implicate în efectuarea actelor motorii, în controlul tonusului
muscular, precum şi în elaborarea unor comenzi voluntare pentru mişcări de
ansamblu: rotaţia corpului, răsucirea truchiului, mişcări globale în articulaţia
umărului şi şoldului.
Scoarţa cerebrală care reprezintă „materia ajunsă pe cea mai înaltă
treaptă de organizare”7, prelucrează informaţiile şi se transmit comenzile
către efectori, având ca rol principal controlul mişcărilor complexe. În lobul
parietal este localizată zona senzitivă proprioceptivă sau kinestezică, unde
ajung excitaţii de la receptorii din muşchi, tendoane, articulaţii şi informează
asupra nivelului de activitate ale acestora (nivel de contracţie sau relaxare a
muşchilor, stare de tensiune a tendoanelor, etc), intervenind în menţinerea
echilibrului prin autoreglaj. La nivelul lobului frontal al scoarţei cerebrale se
găsesc strucuturile implicate în realizarea şi controlul mişcărilor, mai precis
ariile motorii primare responsabile de principalele mişcări, ariile motorii

7
Voiculescu C.I., Anatomia, fiziologia şi igiena omului,Bucureşti, 1974, p.87
secundare care controlează mişcările fine şi cortexul prefrontal, arie de
integrare care este legată de alte strucuturi corticale şi de talamus.

Fig.5.3. Scoarţă cerebrală (sursă www.wikispaces.com)

Fig5.4. Ariile motorii din scoarţă cerebrală (sursă

www.creeaza.com)
 Ariile motorii împreună cu cele de asociaţie controlează toate toate
grupele musculare ale corpului, iar reprezentarea grupelor musculare la nivel
cortical (homunculos motor), din punctul de vedere al mărimii, depinde de
precizia mişcărilor(fig 5.5), degetele mâinii şi gura având reprezentările cele
mai mari.

Figura 5.5. Homunculus motor

Sistemul limbic care este un inel de fascicule nervoase, dispuse între
diencefal şi scoarţă cerebrală, intervine în controlul motivaţiei, agresivităţii,
dispune şi de anumiţi centrii ai plăcerii sau durerii.
Sistemul nervos perifieric este alcătuit din nervii cranieni, nervii
spinali şi ganglioni spinali cu prelungirile lor. Practic sistemule nervos
periferic este format din două componente: sistemul nervos somatic şi
sistemul nervos perifieric.
 Sistemul nervos somatic formată din fibre nervoase somatice
aferente(senzitive) care transmit informaţiile de la receptori la
sistemul nervos central şi eferente responsabile de mişcarea
voluntară sau reflexă, având terminaţiile nervoase în placa motorie
 musculară(este alcătuit din 31 perechi de nervi rahidieni şi 12
perechi de nervi cranieni);
 Sistemul nervos vegetativ formată din fibre nervoase vegetative
simpatice sau parasimpatice, care depinde de sistemul nervos
vegetativ, responsabile pentru activitate organele interne şi acelei
glandulare.
Sistemul nervos somatic, format din ansamblul organelor nervoase
centrale (encefal şi maduva spinării) şi periferice(nervi senzitivi şi motori),
asigură interacţiunea cu mediul, intervine în controlul şi reglarea mişcărilor
corpului, adaptarea posturii, a echilibrului, a mersului, etc, realizând astfel
integrarea organismului în mediu.
Sistemul nervos vegetativ, este alcătuit din două componente:
sistemul nervos simpatic, care pune în alertă organismul (accelerare ritmului
cardiac şi respirator, creşterea tensiunii arteriale, stimulează secreţia de
adrenalină, contractă vasele sanguineetc) şi sistemul nervos parasimpatic,
care are funcţii inverse (scade ritmul cardiac şi respiraţia, reduce tensiunea
arterială, etc). Sistemul nervos vegetativ este responsabil de activitatea
organelor interne şi nu poate fi controlat în mod voluntar. Rolul să în
producerea şi reglarea mişcării este puţin cunoscut, presupunându-se
intervenţii de natură informaţională sau energetică.

5.3. Actul reflex

Actul reflex (reflexul), este mecanismul fundamental de funcţionare

a sistemului nervos, şi este definit ca reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la
stimularea zonei receptoare.
 Baza anatomică a reflexului, este arcul reflex(fig.5.6.), care are în
componenţă cinci elemente anatomice: receptorul, calea aferentă, centrii
nervoşi, calea eferentă şi efectorul.

Fig.5.6. Arcul reflex

Receptorul, reprezintă o structură anatomică excitabilă care răspunde

la stimuli (celule senzoriale gustative, vizuale, vestibulare, auditive, sau
corpuscului senzitivi, cum sunt receptorii tegumentari sau proprioceptorii), la
acest nivel având loc transformarea energiei excitantului în influx nervos.
Calea aferentă este reprezentată de neuronii senzitivi, a căror
terminaţii dendritice vin în contact sinaptic cu receptorul şi are rolul de a
conduce influxul nervos de la receptor la centru.
Centrii nervoşi, sunt organele care primesc informaţia, o prelucrează,
elaborează răspunsul şi controlează modul de execuţie, efectuând corectările
necesare. Centrii nervoşi sunt formaţii din totalitatea strucuturilor din
sistemul nervos central care participă la actul reflex respectiv.
Sistemul nervos central are trei nivele care îndeplinesc această funcţie:
măduva spinării, nivelul subcortical(trunchi cerebral, diencefal, cerebel,
ganglioni bazali) şi nivel cortical(scoarţa cerebrală). Acest ultim nivel este un
imens spaţiu de depozitare a memoriei şi nu funţionează niciodata singur, ci
împreună cu etajele inferioare, „centrii subcorticali producând de fapt starea de
alertă la nivelul centrilor corticali, deschizând astfel banca de date memorate în
scopul proceselor de gândire” (Niculescu, C., Voiculescu, B., Niţă, C., Cârmaciu,
R., Sălăvăstru, C., Ciornei, C., Anatomia şi fiziologia omului, 2007).
În cazul unui reflex elementar, format din doi neuroni (unul senzitiv
şi unul motor), centrul nervos al reflexului este chiar sinapsa dintre axonul
neuronului presinaptic şi corpul celular al axonului postsinaptic. Atunci însă
când este vorba de o activitate complexă, centrii arcului reflex sunt
reprezentaţi de totalitatea sinapselor ce se realizează în ariilor corticale sau
subcorticale care recepţionează, prelucrează şi elaborează răspunsul, în acest
caz calea aferentă fiind formată din trei sau mai mulţi neuroni senzitivi.
Calea eferentă este reprezentată de neuronii motori prin care
răspunsul elaborat la centrii nervoşi este transmisă la organul efector.
Efectorii sunt muşchii striaţi, care reprezintă efectorul mişcărilor
corpului sau segmentelor sale, muşchii netezi şi glandele endocrine.
Transmiterea la nivelul plăcii motorii se realizează prin spargerea unui
număr corespunzător de vezicule de aceticolină ale axonului, care vor
determina apariţia pe membrana fibrei musculare striate a zeci sau sute de
potenţiale de acţiune pe secundă producând contracţii musculare.
 CURS 6

Aspectele biomecanice ale mişcări

6.1. Definiţia biomecanici

Denumirea de „biomecanică” provine din limba greacă, mai precis

de la cuvintele „bios” care înseamnă viaţă şi „mehane, iar primele relatări
din acest domeniu, le întâlnim în tratatele lui Aristotel (384-322 î.de H.),
care fac referire la părţile animalelor şi mişcările lor.
Biomecanica are un caracter interdisciplinar, utilizând cunoştinţe din
domeniul anatomiei(studiul oaselor, articulaţiilor, muşchilor), mecanicii
(principiile mecanicii) şi fiziologiei( funcţiile organsimelor vii). Acest
carcater interdisciplinar, ne reliefează încă odată ideea că mişcarea sau
menţinerea posturii corpului uman, este rezultatul inerevenţiei mai multor
sisteme şi funcţii ale organismului, tratarea lor separată având pur aspect
didactic.
Acest capitol este rezervat aspectelor biomecanice ale mişcării, cu
precizarea că acestea se vor focaliza pe cele care ne interesează în domeniul
educaţiei fizice şi sportului. Biomecanica este privită din diferite puncte de
vedere, medical, ingineresc, unii o consideră ştiinţă, alţi nu, din acestă cauză
nu am considerat necesar să intrăm într-o dezbatere filozofică asupra
biomecanicii, ci doar să punctăm anumite aspecte care interesează domeniul
nostru de activitate.
Biomecanica studiază „deplasările care au ca principală cauză
forţele interne ale sistemului în mişcare, iar ca efect, eficientizarea
acestora”8. Aceste forţe interne sunt rezultatul contracţiei musculare şi sunt

8
Gagea, A., Biomecanică analitică, Bucureşti, 2006, p.17
transmise prin tendoane, oase, articulaţii, care acţionează ca pârghi şi lanţuri
cinematice. La aceste forţe interne, care generează mişcarea, contribuie sau
se opun mişcării şi alte forţe, numite forţe externe.
Prin această definiţie A. Gagea, prezintă ca obiect de studiu al
biomecanicii, mişcarea din punctul de vedere al eficienţei, raportată aşa cum
punctează acelaşi autor la „performanţă” sau raportată la „normalitate” .
Conceptul de performanţă are în vedere atât aspectele generale ale
performanţei umane în domeniul mişcării, cât şi aspectul particular,
respectiv performanţa sportivă. Dacă ne referim la activitatea sportivă,
biomecanica se focalizează pe execuţia tehnică a mişcărilor specifice unei
ramuri de sport, mişcări(procedee tehnice) care stau la baza obţinerii
performanţelor, binenţeles în colaborare şi cu aspectele fizice, tactice,
psihologice ale sportului la care se face trimitere. În schimb noţiunea de
normalitate ne trimite în zona de kinetoterapie, unde reînvăţarea execuţiei
corecte dintr-o mişcare sau alta, pierdută în urma unor traumatisme,
disfuncţii sau afecţiuni congenenitale, reprezintă un obiectiv major.
Deasemea este important să se aibă permanent în atenţie evitarea
accidentărilor şi diminuarea efectelor negative ale suprasolicitărilor
biomecanice.
O altă definiţie al lui J. Watkins, prezintă biomecanica ca „studiu al
forţelor care acţionează asupra şi în interiorul organismelor vii, şi al
efectelor acestora asupra dimensiunilor, formei, structurii şi mişcărilor
corpului”.
Biomecanica sportului este o disciplină practică care îşi axează
problematica, pe relaţia dintre forţele interne şi externe implicate în mişcare
şi pe efectele lor asupra acesteia, sau mai concret spus, prin ce mijloace
intervine această disciplină în creşterea capacităţii de efort şi implicit a
performanţelor sportive.
 6.2. Axe, planuri, şi mişcări ale corpului şi segmentelor sale

Din punct de vedere al biomecanicii, mişcarea înseamnă deplasare, o

schimbare de poziţie a corpului sau a unui segment corporal.
Mişcările elementare ale unui corp din punctul de vedere al
mecanicii sunt:
 mişcarea de translaţie, respectiv fiecare parte a corpului se
deplasează dintr-un punct în altul, pe aceeaşi distanţă;
 mişcarea de rotaţie, respectiv, corpul sau segmentele sale se
rotesc în jurul unei axe, fiecare punct al corpului deplasându-se
pe o distanţă proporţională cu poziţia acestuia faţă de axă.
La aceste două tipuri de mişcări, se adaugă şi mişcările combinate,
care conţin translaţie şi rotaţie, locomoţia fiind un exemplu concret al
acestora, deoarece corpul translatează dartorită rotaţiei segmentelor în jurul
articulaţiilor.
Din punctul de vedere al anatomiei descriptive mişcările sunt
descrise pornind dintr-o poziţie de echilibru, numită poziţie antomică , în
care corpul este în ortostatism cu membrele inferioare lipite, paralele, şi
membrele superioare de-a lungul corpului, cu palmele privind în afară(fig
6.1).

Figura 6.1. Poziţia anatomică a corpului uman

 Mişcările segmentelor corpului se desfăşoară într-un plan de
referinţă şi în jurul uni ax care este perpendicular pe planul
respectiv(fig.6.2.)
Axele în jurul cărora se desfăşoară mişcarile segmentelor corpului
sunt următoarele:
 axul longitudinal, are un pol superior(cranian) şi un pol
inferior(caudal);
 axul sagital(anteroposterior), are un pol anterior şi un pol
posterior;
 axul trasversal, are un pol drept şi un pol stâng;
Planurile corpului sunt suprafeţe ce secţionează(intersectează)
corpul sub o anumită incidenţă şi sunt în număr de trei şi trec prin două axe:

Figura 6.2. Axele şi planurile corpului

 planul frontal, este vertical, paralel cu fruntea şi împarte
corpul într-o parte anterioară(ventrală) şi o parte
 posterioară(dorsală); trece prin axul longitudinal şi axul
transversal;
 planul sagital, este vertical şi împarte corpul în partea
dreaptă şi partea stângă; trece prin axul longitudinal şi
sagital;
 planul tarnsversal, este orizontal şi împarte corpul într-o
parte superioară şi o parte inferioară; trece prin axul
transversal şi sagital;
Mişcările segmentelor corpului sunt (fig 6.3. şi fig 6.4.):
 flexie – este mişcarea prin care două segmente ale uni
membru sau ale corpului se propie între ele; se execută în
planul sagital, în jurul axului transversal;
 extensie – este mişcarea prin care două segmente ale unui
membru sau ale corpului se depărtează unul de altul; se
execută în planul sagital, în jurul axului transversal;
 adducţia – este mişcarea prin care două segmente sau un
membru se apropie de planul sagital; se execută în planul
frontal, în jurul axului sagital;
 abducţia – este mişcarea prin care două segmente sau un
membru se depărtează de planul sagital; se execută în planul
fontal, în jurul axului sagital;
 rotaţia exterior – este o mişcare care duce o parte a corpului
sau al unui segment în exterioe; se execută în plan
transversal, în jurul axului longitudinal;
 rotaţia internă – este o mişcare care duce o parte a corpului
sau al unui segment în interior; se execută în plan
transversal, în jurul axului longitudinal;
Figura 6.3. Mişcări de rotaţie, flexie, extensie, abducţie, adducţie,
la nivelul membrului inferior
 circumducţia – este o mişcare complexă, rezultată prin
executarea succesivă a mişcărilor de abducţie, extensie,
adducţie şi flexie, cu revenire în punctul de plecare;

Figura 6.4. Mişcările corpului

  pronaţia – este o mişcare de rotaţie a antebraţului cu ducerea
palmei posterior(în jos), degetul mare este orientat în
interior;
 supinaţia – este o mişcare de rotaţie a antebraţului cu ducerea
palmei anterior (în sus), degetul mare este orientat în
exterior;
 inversiune – este o mişcare de rotaţie a labei piciorului, în
jurul axului sagital, ce orientează talpa pisiorului spre
interior;
 eversiune – este o mişcare de rotaţie a labei piciorului, în
jurul axului sagital, ce orientează talpei piciorului spre
exterior;

6.3. Factorii care intervin în realizarea mişcării

Acest subcapitol se va axa pe prezentarea factorilor care intervin în

realizarea mişcării corpului sau segmentelor sale, precum şi pe structurile
care asigură transmiterea acesteia.
Dragnea şi Bota, în Teoria activităţilor motrice, identifică patru
factori cu rol determinant în realizarea mişcărilor: forţele interne, forţele
externe, inerţia şi dificultatea mişcării.
Forţele interne ale mişcării sunt reprezentaţi de muşchii striaţi ai
corpului uman, care sunt efectorii mişcării corpului sau a segmentelor
sale(în acest capitol vom trata doar efectorul mişcării, şi este necesară
această precizare, deoarece şi impulsul nervos reprezintă un factor intern,
dar el face obiectul capitolului rezervat comenzii şi reglării nişcării). Din
punctul de vedere al rolului pe care îl în deplinesc în realizarea unei mişcări,
muşchii se clasifică în:
  muşchi agonişti – prin contracţia lor, realizează efectiv
mişcarea(ex. m. biceps brahial, realizează flexia antebraţului pe
braţ);
 muşchi antagonişti – când muşchi agonişti se contractă şi
realizează mişcarea, antagoniştii se relaxează, uşurând realizarea
acesteia (ex: dacă m.biceps brahial se contractă şi realizează
flexia antebraţului pe braţ, în acelaşi timp m. triceps brahial se
relaxează); muşchi antagonişti prin contracţie realizează
mişcarea inversă pe care o efectuează muşchii agonişti (ex: m.
triceps brahial, efectuează extensia antebraţului pe braţ);
 muşchii fixatori – au rolul de a bloca un segment în articulaţie,
pentru ca mişcarea dorită să se poată efectua într-o altă
articulaţie (ex: din poziţia culcat ventral, în exerciţiul de extensie
a trunchiului, muşchii extensori ai coapsei, intervin în blocarea
membrelor inferioare, nepermiţând ridicarea lor de la sol);
muşchii fixatori acţionează involuntar, fixând acţiunea
agoniştilor, antagoniştilor şi sinergiştilor;
 muşchii sinergişti – acţionează involuntar, intervenind în
neutralizarea unui alt muşchi a cărui acţiune nu este dorită în
realizarea mişcării; prin contracţia lor acţiunea agoniştilor devine
şi mai puternică;
Practic când se efectuează o mişcare, la execuţia ei participă mai
mulţi muşchi, fiecare dintre aceştia având rolul lor în realizarea mişcării.
Forţele externe, sunt acele forţe care se opun mişcării, respectiv:
 forţa gravitaţională – este expresia legii atarcţiei universale,
conforma căreia pământul atrage corpurile spre sol; această forţă
acţionează vertical de sus în jos, în timp ce forţele interne care
 încearcă să învingă forţă gravitaţiei în săritură, acţionează de jos
în sus;
 greutatea corpului – acţionează vertical de sus în jos asupra
centrului de greutate al corpului sau segmentului;
 rezistenţă mediului – este reprezentată de acele elemente ale
mediulu care se opun corpului (vânt, ploaie, apă dacă exerciţiile
se desfăşoară în mediu acvatic), şi depinde de mărimea
suprafeţei frontale pe care corpul o opune mediului;
 forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin – este egală cu greutatea
corpului când acesta este în repaus şi este egală cu greutatea
corpului plus inerţia când acesta este în mişcare;
 forţele exercitate de adversar;
 forţele exercitate de obiectele sau aparatele la care se lucrează;
 forţa de frecare = G x K , unde G reprezintă greutatea
corpului(G) care alunecă pe o suprafaţă de sprijin, iar K este
coeficientul de frecare(K);
Inerţia – este forţă care susţine o situaţie dată, respectiv tendinţă
corpului de a se menţine în mişcare(inerţie de mişcare) sau în repaus(inerţie
de repaus). Măsura inerţiei este reprezentată de masa corpului, sau mai
precis de rezistenţa opusă de corp la începerea unei mişcări, sau a vitezei de
deplasare în timpul efectuării mişcării.
Dificultatea mişcării, de mai mulţi factori, cum ar fi: segmentele
participante, unghiul şi axa de mişcare, de viteza de progresie a corpului,
etc. Dacă facem o comparaţie simplă între alergarea pe un teren plat şi
săritura în înălţime cu prăjina, este foarte uşor să stabilim care dintre cele
două acţiuni motrice este mai dificilă.
6.3. Transmiterea mişcării

Mişcarea se transmite de la muşchi prin tendoane şi pârghii osoase

la sarcina rezistivă. Pârghia osoasă este definită în fizică ca o bară rigidă,
care se poate roti în jurul unui ax fix.
Pârghiile osoase, sunt formate din două oase vecine, articulate
mobil şi legate printr-un muşchi, având următoarele elemente de structură:
 punctul de aplicare al forţei active(F): este de punctul de inserţie
al muşchiului pe os;
 punctul de aplicare al forţei rezistive(R): este punctul în care
acţionează o încărcătură sau centrul de greutate al segmentului;
 punctul de sprijin(S): este axa în jurul căreia segmentul intră în
rotaţie şi poate fi o articulaţie(de regulă rotundă), o linie
imaginară sau un vârf;
În funcţie de modul de dispunere al acestor trei puncte, identificăm
trei tipuri de pârghi osoase:
 pârghi de gradul I, sau pârghi de echilibru, au punctul de
sprijin amplasat în centru : F-S-R;

Figura 6.5. Pârghi de gradul I (sursă www.wikispaces.com)

 pârghi de gradul II, sau pârghi de forţă, au punctul de aplicare
al rezistenţei amplasat în centru: F-R-S;

Figura 6.6. Pârghi de gradul II (sursă www.wikispaces.com)

 pârghi de gradul III, sau pârghi de viteză, au punctul de
aplicare al forţei active amplasat în centru: R-F-S; sunt cele mai
întâlnite în corpul uman;

Figura 6.7. Pârghi de gradul III (sursă www.wikispaces.com)

 Fiind formate din două oase vecine, articulate şi legate printr-un
muşchi, pârghia osoasă este un dispozitiv, care are rolul să transmită
mişcarea de la muşchi şi tendoane la sarcina rezistivă, mărind totodată şi
eficienţă ei, respectiv amplificarea forţei, vitezei, schimbarea direcţiei sau
contrabalansarea ei.
Din raportul ce se stabileşte între braţul forţei (distanţă dintre axul
articulaţiei şi punctul de inserţie a muşchiului pe os) şi braţul
rezistenţei(distanţă dintre axul articulaţiei şi punctul de aplicare al
rezistenţei), rezultă regula de aur a mecanicii: ce se câştigă în forţă se pierde
în viteza de deplasare şi invers. Utilizând pârghiile ca unelte nu câştigăm
lucru mecanic, dar aplicăm o forţă mai redusă pentr învingerea unei
rezistenţé mai mari.

6.4. Echilibrul în biomecanica

Pentru ca un corp să se afle în echilibru, proiecţia centrului său de

greutate trebuie să cadă în interiorul ariei de susţinere.
Din punctul de vedere al echilibrului un corp se poate afla în trei
situaţii (fig.6.8.);

Figura 6.8. Situaţii de echilibrul (sursă www.scritub.com)

 a. echilibrul stabil – proiecţia centrului de greutate cade în
interiorul bazei de susţinere;
b. echilibrul instabil – proiecţia centrului de greutate este la limita
bazei de susţinere, deci la limta echilibrului;
c. fără echilibru – proiecţia centrului de greutate cade în afară bazei
de suţinere, şi corpul se va răsturna;
Echilibrul postural este realizat prin contracţia muşchilor agonişti şi
anatagonişti, în mod voluntar sau automat, sub controlul mai multor nivele
nervoase, prin bucle de feed-back, care au rolul de a transmite informaţii de
corecţie a echilibrului la efector.
Centrul de greutate al corpului este definit este ca „o locaţie statică
fictivă în care este concentrată convenţional întreaga greutate a
corpului”(A.Gagea 2006). Centrul de greutate al unei persoane care stă în
poziţie de drepţi se poziţionează pa axa sa verticală, la nivelul vertebrei 1-5
sacrale, iar proiecţia sa cade în interiorul ariei mărginite de tălpi, corpul
aflându-se în echilibrul stabil.
În timpul execuţiei actelor şi acţiunilor motrice, se înregistrează
oscilaţii ale centrului de greutate(fig. 6.9.), sistemul nervos prin
mecanismele sale având rolul de a corecta permanet echilibrul corpului

Fig.6.9. Proiecţia centrului de greutate (sursă www.centrulde yumeiho.ro)

 În finalul acestui capitol de dedicat câtorva noţiuni generale de
biomecanică, este necesar să reamintim că la realizarea mişcării umane
participă mai multe sisteme şi funcţii ale organismului, tratarea lor separată
făcându-se în scopul înţelegerii modalităţii prin care fiecare dintre aceste
mecanisme intervine în realizarea actelor şi acţiunilor motrice.
 CURS 7

Comportamantul motor

7.1. Definiţie, componente, scop

Noţiunea de comportamant este definită de P.P. Neveanu, citându-l

pe Lenhardt ca „reacţia totală a unui organism, prin care răspunde la o
situaţie trăită, în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne
şi ale cărui mişcări succesive sunt orientate într-o direcţie semnificativă”9.
Comportamentul motor(motric) reprezintă modul cum fiinţă umană
reacţionează prin mişcare la situaţiile cu care se confruntă în viaţă de zi cu
zi. Dacă facem referire doar la activitatea de educaţie fizică şi sportivă,
comportamentul motor are ca punct cheie la conceptul de deprindere
motrică şi are următoarele componente:
 Controlul motor;
 Învăţarea motrică;
 Dezvoltarea motrică;
În ceea ce priveşte scopul comportamentul motric acesta îşi
propune să expliciteze următoarele chestiuni:
 modul cum se învaţă deprinderile motrice;
 modul cum deprinderile motrice sunt controlate;
 modul cum învăţarea şi controluldeprinderilor motrice suportă
schimbări pe parcursul vieţii

9
Neveanu, P.P. Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 123
 În cursul acesta ne vom îndrepta atenţia asupra controlului motor, iar
celelate componente ale comportamentului motor, respectic învăţarea
motrică şi dezvoltarea motrică le vom analiza în cursurile următoare.

7.2. Controlul motor

Cotrolul motor reprezintă modul prin care sistemul nervos central,

comandă, monitorizează şi reglează mişcările corpului uman, în raport cu
condiţiile concrete ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
Controlul motor reprezintă un fenomen complex, care trebuie tratat
pe două planuri:
 neurofiziologic, explică cum sistemul neuro-muscular intervine
în iniţierea, conducerea şi reglarea mişcărilor;
 comportamantal, respectiv intenţionalitate, programare,
feedback în raport de scop;
Mişcările pe care ni le propunem să le realizăm sunt comandate de
instanţe nervoase, respectiv de un centru de comandă, unde se produce
imaginea acţiunii pe care ne propunem să o executăm şi de la care pleacă
pe căile eferente comnada spre muşchi.
Pentru realizarea acţiuni motrice centrul de comandă primeşte
informaţii exteroceptive (vizuale, auditive, olfactive), care permit ghidarea
acţiunii în raport cu ambianţă şi informaţii proprioceptive şi kinestezice
prin care este informat de poziţia şi mişcările corpului şi a segmentelor
sale.
Pe baza senzaţiilor proprioceptive, kinestezice, se formează un
sistem de informaţii, care este comparat uneori conştient alteori inconştient
cu imaginea propusă, atfel când mişcarea propusă este identică cu
programul se produce aprobarea, iar când nu corespunde diferitele etaje ale
sistemului nervos central intervin în reglarea parametrilor, până când
mişcrea este cea dorită.
J. Weineck formulează un model schematic al controlului motor în
care diversele tipuri de răpuns sunt determinate de anumite cerinţe:
 captarea informaţiei şi prelucrarea ei;
 anticiparea şi programarea actului motor prin valorificarea
experienţei anterioare şi al bagajului motric al al sportivului;
 transmiterea impulsului către efector;
 retro-informare constantă, bazată pe derularea acţiunii;
 impulsuri corective, dacă este necesar;
Pohlmann R. A introdus conceptul de capacitate de control motric,
care îi permite subiectului să efectueze acţiuni motrice cu mare precizie şi
coordonare, după un program prestabilit, ceea ce presupune o programare
pentru fiecare acţiune motrică(o elaborare anticipată a mişcărilor).
În funcţie de caracteristicile mişcării controlul motor se poate
realiza în două variante:
 reglarea în sistemul buclă închisă – în acest sistem informaţia
senzorială urmează acţiunii executate sau se degajă în timpul
realizării ei, reprezentând feed-back-ul acesteia; se realizează
astfel o comparaţie între imaginea mişcării corecte şi
informaţiile venite prin feed-back, erorile semnalate fiind
transmise sistemului executiv, care realizează ajustările
necesare, mişcarea corectându-se în permanenţă; această
variantă de control se aplică în mişcările lente din diferite
sporturi (stând pe mâini, poziţiile menţinute, etc) sau
poziţionările din kinetoterapie;
 reglarea în sistemul buclă deschisă – o întâlnim în mişcările
foarte rapide, acestea producându-se înainte ca mecanismele de
 control şi ajustare să intervină; sistemul se pune în mişcare
printr-un input care ajunge la nivelul de decizie, care stabileşte
acţiunea cea mai potrivită pentru o anumită situaţie şi parametrii
definitori pentru execuţia mişcării (viteză, direcţie, etc); după
realizarea acţiunii sistemul se află în repaus, până când nivelul
de decizie şi analiză este activat din nou; în acest sistem
mişcarea odată iniţiată, nu mai poate fi corectată.

7.2.1. Modelul explicativ controlului motor uman

Modelul controlului uman reprezintă un sistem care contribuie la

înţelegerea sistemului original, care este mult mai complex. Exponenţial
pentru orice tip de model îl reprezintă trăsăturile principale ale ale
sistemului real.
Pentru controlul motor uman, aceste trăsături sunt
următoarele(Abernethy, Kippers, Mackinnon, Pandy):
 gradele de libertate – se referă la capacitatea sistemului nervos
de a controla simultan şi continuu, un număr impresionant de
variabile, respectiv articulaţii, unităţi motorii, etc, care sunt
implicate la execuţia mişcării;
 echivalenţă motrică – reprezintă capacitatea sistemului de a
realiza o anumită sarcină, în condiţii diferite, şi de a obţine aceleaşi
efecte. Pentru fiecare dintre situaţiile particulare a aceleaşi sarcini
sistemul nervos trebuie să selecteze rapid combinaţia structurală
potrivită, pentru realizarea eficientă a mişcării (ex: conducerea
mingii în jocul de fotbal pe gazon, pe gazon ud, în noroi; pentru
 fiecare dintre situaţii există o variantă optimă de înlănţuire a
variabilelor, care să asigure eficienţa execuţiei);
 secvenţialitatea – exprimă capacitatea sistemului neuromuscular
de a structura comenzile nervoase, astfel încât acţiunile componente
să se execute într-o anumită ordine;
 integrarea perceptiv-motrică – se referă la capacitatea de
adaptare la stimulii exteriori care prezintă relevanţă pentru mişcarea
care urmează a fi efectuată (poziţia adversarilor, coechipierilor,
condiţii atmosferice, etc).

7.2.2. Programul motor

Programul motor este definiti de Schmidt R., drept o „reprezentare

abstarctă, în memoria individului, a unei clase de mişcări definite prin
anumite caracteristici”.
Acelaşi autor susţine că programul motor nu se limitează doar la
anumite acţiuni ci, prin introducerea unui program motor general se asigură
o modalitate de a flexibiliza şi adapta controlul motor, indiferent de
parametri acţiunii. Programul motor general controlează o clasă de acţiuni
care au trăsături comune(deprinderi de locomoţie, de stabiltate,
aruncare,etc), numite invarianţii sau trăsături invariate.
Parametri programului motor(inavarianţii):
 durata relativă a acţiunii – face referire la proporţia temporală
dintre părţile componente, care se păstrează, indiferent de rapiditatea
cu care se execută respectiva acţiune.
 forţă relativă necesară producerii mişcării – implică modularea
exercitării forţei produse de diferitele grupe musculare, ceea ce
 înseamnă că, în momentul recrutării musculaturii, aceasta va
participa în proporţii diferite la realizarea scopului acţiunii.
 Recrutarea secvenţială a grupelor musculare şi articulaţii –
conduce la o anumită desfăşurare cinematică a mişcării în timp şi
spaţiu.
În acest capitol am încercat să punctăm cât mai succint elementele
definitorii ale controlului motor, fără a intra în detalii, care au largă
reprezentare în psihologie.
 CURS 8

Învăţarea motrică

8.1. Conceptele de învătare şi învăţare motric

Învăţarea poate fi definită ca o schimbare comportamantală, relativ

permanentă determinată de exerciţiu, reprezentând o activitate fundamentală
a fiinţei umane, acoperind practic aproape toate aspectele vieţii.
Învăţarea are o implicare imensă în viaţa nostră asigurând adaptarea
la mediu şi dezvoltarea psihocomportamentală. Intervine de la stăpînirea de
noi abilităţi până la dezvoltarea personalităţii umane. De-a lungul vieţii
dobândim comportamente necesare activităţilor cotidiene (să scriem, să
mâncăm, să ne spălăm) şi activităţilor sportive (deprinderi motrice), se
formează capacitatea de a relaţiona cu alte persoane (învăţăm să ne
comportăm în anumite situaţii, să fim politicoşi, etc), se produce
dezvoltarea emoţională (învăţăm să ne fie frică, să ne bucurăm, etc), toate
aceste asimilări având la bază procesul de învăţare.
Din punct de vedere psihologic sunt patru tipuri de învăţare :
 obişnuninţa – învăţarea de a ignora un stimul care nu are
consecinţe semnificative (ex: ignorarea fluierăturilor spectatorilor
în timpul unei competiţii sportive) ;
 condiţionarea clasică – învăţăm că un eveniment urmează după
altul (fluierul arbitrului în timpul jocului marchează oprirea
acestuia);
 condiţionarea operantă – învăţăm că un anumit răspuns va avea o
anumită consecinţă (oprirea neregulamentară a adversarului în
 timpul jocului, va fi urmată de o sancţiune regulamantară
împotriva propriei echipe);
 învăţarea complexă - presupune mai mult decât formare de
asociaţii (elaborarea strategiei de abordare a unei competiţii).
Psihologia prezintă numeroase tipuri de învăţare: învăţare cognitivă,
verbală, perceptivă, inteligentă, creativă, programată, afectivă, euristică,
motrică, etc
În ceea ce priveşte domeniul de activitate sportivă, care ne
interesează în mod direct, definim învăţarea motrică ca o schimbare
comportamentală, relativ permanentă, materializată într-o capacitate
superioară de a executa o deprindere motrică.

8.2. Învăţarea în domeniul educaţiei fizice şi sportului

Învăţarea motrică îşi are începuturile încă din stadiul iniţial al

dezvoltării copilului, avându-şi originile în reacţiile motrice naturale,
înnăscute, asociate cu stimulii externi ai alimentaţiei şi îngrijirii materne, şi
evoluează progresiv odată cu creşterea şi dezvoltarea individului. Pe
parcursul evoluţiei vieţii omul se maturizează, dobîndeşte experienţă,
asigurându-şi relaţionarea cu mediul înconjurător.
Literatura de specialitate prezintă o tipologie foarte vastă a învăţării,
între acestea învăţarea perceptiv motrică şi învăţarea motrică propriu zisă,
ocupă locuri importante, prin prisma faptului că stau la baza actelor de
comportament, întâlnite atât în domeniul sportiv, cât şi în viaţă cotidiana.
De altfel aceste două tipuri, trebuie tratate ca un tot unitar, graniţa dintre ele
fiind foarte greu de stabilit.
Învăţarea perceptiv-motrică constă în formarea de comportamente
motrice, relativ stabile, dependente de fenomenele externe, sau mai corect
spus o adaptare a reacţiilor preexistente la condiţiile perceptiv schimbate din
antrenament şi concurs, materializate în creşterea preciziei, fineţii,
echilibrului (ex: aruncarea la coş în baschet, pasa, în funcţie de condiţiile de
adversitate sau criză de timp) etc. În învăţarea perceptiv-motrică
Învăţarea motrică are ca rezultat deprinderi formate pe baza
componentelor senzoriale, chinestezice sau proprioceptive, în care sfârşitul
unei mişcări este semnalul pentru declanşarea mişcării următoare. Învăţarea
motrică propriu zisă o găsim doar în acele acte motrice atât de bine
automatizate, care pot fi conduse doar prin simţul chinestezic (legarea
elemntelor în gimnastică, patinaj artistic, înotul, canotajul,etc).
Gallahue D.L. prezintă conceptul de învăţare multisenzorială , ca
„procesul de modificare a conduitei determinat de internalizarea şi
integrarea stimulilor externi din care rezultă răspunsuri perceptive sau
perceptiv motrice”10. Dacă luăm ca exemplu învăţarea multisenzorială în
jocul de fotbal, antrenorul trebuie să ţină seama în instruire de o serie de
factori: mingea, suprafaţă de joc (iarbă, sintetic), calitatea suprafeţei de joc
(denivelări, noroi, etc), condiţii atmosferice (soare, vânt, ploaie),
echipament, poziţia coechipierilor şi adversarilor, etc, toate acestea
constituind variabile care înfluenţează procesul de însuşire a conţinuturilor
tehnico-tactice.
Acelaşi autor prezintă etapele procesului perceptiv motric (fig 8.1.):
 input senzorial : recepţionarea stimulilor şi transmiterea acestora
către nivelul central;
 integrarea senzorială : prelucrea informaţiilor senzoriale şi
stocarea lor codificată în memorie;

10
Gallahue,D.L., Developmental Physical Education for Todays Children, Madison,
Wisconsin, Brown & Benchmark, p.50
  interpretarea motorie: elaborarea deciziei motorii pe baza
calibrării informaţiei actuale cu cele din memorie (memoria de
lungă durată);
 producerea mişcării: execuţia propriu zisă
 feedback : evaluarea mişcării

Figura 8.1. Etapele procesului perceptiv motric11

Învătarea perceptiv-motric are în filozifia lui Gallahue D.L. o serie
de componente (fig.8.2.):
 conştientizarea corporală, respectiv cunoştinţe despre
segmentele corpului şi posibilităţile de mişcare;
 conştientizarea spaţială: localizare obiectivă, subiectivă;

11
Gallahue,D.L., Developmental Physical Education for Todays Children, Madison,
Wisconsin, Brown & Benchmark, p.151
  conştientizarea direcţională: lateralitate şi direcţionalitate;
 conştientizarea temporală: ritm, sincronizare, sevenţialitate;

Figura 8.2. Componentele învăţării perceptiv motrice12

Măiestria executării actelor şi acţiunilor motrice specifice educaţiei
fizice şi sportului induce faptul că învăţarea perceptiv-motrică şi învăţarea
motric stau la bază performanţelor sportive. Nimic mai adevărat, dar în
acelaşi timp performanţă sportivă este şi rezultatul capacităţii sportivului de
rezolvare a unei situaţii tactice specifice sporturilor de adversitate (jocuri
sportive, box, lupte, tenis, etc), când într-un timp relativ scurt va trebui să

12
Gallahue,D.L., Developmental Physical Education for Todays Children, Madison,
Wisconsin, Brown & Benchmark, p.53
decidă asupra soluţiei optime sau chiar miraculoase de rezolvare a situaţiei
tactice existente. Putem vorbi în această situaţie de o învăţare creativă,
inteligent - motrică, în care gândirea creatoare şi experienţa sunt factori
responsabili de găsirea soluţiei.
Tot în direcţia creşterii eficienţei execuţiei actelor motrice la
parametrii cei mai înalţi, este de importanţă majoră formarea unui sistem de
cunoştinţe specifice (noţiuni, concepte), care reprezintă forme de învăţare
inteligentă.
Rolul automatizării procedeelor tehnice este acela de a elibera
atenţia sportivului de la conducerea mişcărilor corpului sau a aparatelor şi
materialelor specifice(ex: minge, rachetă), acestea devenind astfel
instrumente de acţiune şi de a se concentra pe găsirea stategiilor de
rezolvare a situaţiilor specifice de competiţie.
În concluzie învăţarea din domeniul sportului şi educaţiei fizice este
o învăţare complexă, rezultat al sintezei dintre învăţarea motrică şi învăţarea
inteligentă, a concordanţei unui număr de variabile.

8.3. Rezultatele învăţării motrice

Pe parcursul procesului instructiv-educativ, se învaţă mişcări, gesturi

motrice, care în urma unor exersări repetate se transformă în deprinderi
motrice, care reprezintă rezultatele învăţării motrice.
Epuran M(1976). defineşte deprinderile motrice ca şi „caracteristici
sau componente ale actelor motrice învăţate, care prin exersare dobândesc
indici superiori de execuţie: coordonare, precizie, viteză, uşurinţă,
plasticitate, automatizare".
Deprinderile motrice exprimă astfel caracteristicile de ordin calitativ
ale actelor şi acţiunilor motrice învăţate, reprtezentând unul dintre
obiectivele majore ale educaţiei fizice şi sportului. Deprinderile motrice se
formează şi se conduc prin acţiune voluntară şi odată însuşite au stabilitate
relativă, păstrându-se în memoria motrică a subiectului, chiar dacă sunt
întreruperi în exersare (ex: mersul pe bicicletă, înotul, odată învăţate nu se
uită chiar daca nu au fost exersate ani de zile).
Deprinderile motrice se clasifică în deprinderi motrice de bază sau
utilitar aplicative, cum sunt mersul, alergarea, căţărarea, târîrea, etc şi
deprinderi specifice ramurilor de sport, care concret sunt procedeele motrice
specifice unui sport sau altul(fig. 8.4.).

Figura 8.4. Deprinderile motrice

Învăţarea deprinderilor motrice, respectiv a procedeelor tehnice
ramurilor de sport se realizează prin parcurgerea mai multor etape:
1. etapa informării şi a formării reprezentării mişcării, reprezintă
etapa în care subiectul îşi formează pe baza explicaţiilor şi a
mijloacelor intutitive, un proiect de acţiune în învăţarea
 procedeului tehnic. Un rol foarte important alături de explicaţie,
îl are demonstarea procedeului tehnice care urmează a fi învăţat
de către profesor sau antrenor. Cu precădere la vârstele mici
demonstraţie reprezintă metoda de bază în învăţare, ştiindu-se
faptul că cei mici încearcă permanent să imite ceea ce văd. O
demonstraţie dublată de o explicaţie şi un dialog clar, pe
înţelesul sportivului, împreună cu experienţă motrică anterioară,
nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice, capacitatea de efort şi
spiritul de observaţie îi asigură celui supus învăţării bazele
învăţării procedeelor tehnice.
2. Etapa mişcărilor grosiere, face referire la primele execuţii
practice ale procedeului tehnic. Execuţia se carcaterizează de
obicei prin ritm, amplitudine, precizie scăzută, greşeli, etc.
Important în acestă etapă este corectarea cât mai rapidă a
eventualelor greşeli de execuţie, un rol hotărâtor avându-l cel
care conduce procesul instrucutiv-educativ, care trebuie să dea
explicaţii scurte, concise, să-l încurajeze, să-l motiveze pe
sportiv şi să demonstreze ori de câte ori este nevoie, deoarece un
procedeu tehnic însuşit greşit, cu greu va mai putea fi corectat
mai târziu.
3. Etapa coordonării fine şi a consolidării procedeelor tehnice, se
caracterizează de regulă prin execuţii corecte, cursive, cu indici
superiori de forţă, viteză şi rezistenţă, de regulă în condiţii
standard. Practic în acestă etapă se produce automatismul în
execuţie, sportivul prin experienţă acumulată având capacitatea
de a şi conduce prin autoreglaj mişcările în cadrul repetărilor. Nu
trebuie neglijat nici în această etapă rolul antrenorului sau
 profesorului, care trebuie să intervină ori de câte ori se impune
lucurul acesta.
4. Etapa perfecţionăriiprocedeului tenic, se caracterizează prin
efectuarea procedeului tehnic în condiţii variate cu indici
superiori de eficienţă, sportivul avân capacitatea să-şi adapteze
execuţiile la condiţiile externe, create de adversar, ambianţă,
coechipieri, etc.
Învăţarea tehnicii unei ramuri de sport se realizează printr-un
program metodic elaborat de specialişti, în urma analizei şi experienţei
acumaulate de-a lungul timpului.
 CURS 9

Dezvoltarea motrică

9.1. Problematica dezvoltării motrice

Dezvoltarea motrică se referă la evoluţia calitativă a motricităţii de

bază, începând cu vârsta copilăriei, şi la formarea de comportamente
motrice fundamentale, care vor reprezenta bază pe care se vor subiectul îşi
va însuşi deprinderi motrice noi, inclusiv la vârsta adultă.
Seefeld(1979), distinge patru stadii ale formării deprinderilor
motrice:
1. Prima etapă este sinonimă cu funcţionarea automatismelor
primare de la începutul vieţii, cum ar fi reflexul de apărare, mersul
automat şi înotul automat.
2. Pe aceste automatisme se vor clădii modulele motrice de bază,
etapa a doua încheindu-se de regulă la sfârşitul primei copilării.
3. Etapa a treia, reprezintă etapa deprinderilor motrice de tranziţie,
construită de copii prin jocuri, care sunt derivate ale modelelor
motrice de bază.
4. Etapa a patra, este a însuşirii deprinderilor motrice specifice
diferitelor ramuri de sport, care se clădesc pe cele anterioare.
Dezvoltarea motrică apare astfel ca un proces de construire de noi
programe pe baza zestrei reflexelor, copilul realizând sarcini din ce în ce mai
grele pe parcursul diferitelor stagii pe care le parcurge de-a lungul timpului.
Evoluţia nu este similară pentru toate structurile motrice, unele însuşindu-se
mai uşor, altele mai greu, în funcţie de complexitatea sarcinii şi de
capacităţile individuale.
 9.2. Stadiile dezvoltării motrice

Gallahue D.L. propune patru faze în ceea ce priveşte dezvoltarea

motrică: faza reflexelor, faza rudimentară, faza fundamentală şi faza mişcării
specializate (fig 9.1).
Vîrsta aproximativă a Fazele dezvoltării Stadiile dezvoltării
perioadelor de dezvoltare motorii motorii
De la 14 ani Faza mişcărilor Stadiul utilizării de-a
De la 11 la 13 ani specializate lungul întregii vieţi
De la 7 la 10 ani Stadiul de aplicare
Stadiul de tranziţie
De la 6 la 7 ani Faza mişcărilor Stadiul maturizării
De la 4 la 5 ani fundamentale Stadiul elementar
De la 2 la 3 ani Stadiul iniţial
De la 1 la 2 ani Faza mişcărilor Stadiul precontrolului
De la naştere la 1 an rudimentare Stadiul inhibiţiei reflexe
De la 4 luni la 1 an Faza mişcărilor reflexe Stadiul decodării
Viaţa intrauterină pînă la 4 informaţiei
luni Stadiul encodării
informaţiei
Figura 9.1 Fazele şi stadiile dezvoltării motorii13
Dezvoltarea motorie a sugarilor este marcată de achiziţii, care se
realizează sistematic, fiecare abilitate deprinsă, îl va pregăti pe cel mic sa o
abordeze pe următoarea. Se deprind mai întâi abiltăţi simple, apoi sunt
combinate în sisteme de acţiune tot mai complexe. Când învaţă să meargă,
sugarul dobândeşte mai întâi controlul asupra braţelor, picioarelor şi
tălpilor, înainte să ansambleze aceste mişcări şi să facă primul pas.

13
Gallahue, D.L., Developmental Phisical Education for Today Children, Madison
Wisconsin, Brown & Benchmark, p.24
 La naştere, majoritatea bebeluşilor îşi pot întoarce capul dintr-o
parte într-alta, din poziţia stând pe spate, la 4 luni aproape toţi sugarii pot
să-şi ţină capul drept. Toţi copii se nasc cu un reflex al apucării, el
închizând mâna dacă i se atinge palma.
După vârsta de 3 luni sugarul se întoarce intenţionat de pe burtă pe
spate şi apoi de pe spate pe burtă. Între 6 şi 10 luni încep să circule singuri,
târându-se sau mergând de-a buşilea. După 7 luni marea majoritate a
copiilor stau în picioare suţinuţi, ca apoi pe la vârsta de aproximativ 11 luni
stau fără susţinere. Toate aceste evoluţii duc în final la marea achiziţie
motorie a primei copilării, mersul în picioare.
În faza mişcărilor fundamentale, care durează de la 2 la 7 ani se
formează o serie de deprinderi:
 locomotorii: mers, alergare, săritură, treceri peste obstacole,
căţărare, etc;
 de stabilitate: menţinerea echilibrului, întoarceri, răsuciri,
rostogoliri, etc;
 de manevrare: aruncare, prindere, azvârlire, lovire, rulare,
voleibalare. Etc;
Stadiul iniţial al dezvoltării motrice cuprins între 2 şi 3 ani se
caracterizează prin mişcării necoordonate, grosiere, fără ritm, copilul
descriind patternul de mişcare al mersului,alergării, săriturii, aruncării, dar
anumite componente majore ale acestora lipsesc, mişcările fiind exacerbate
sau dimpotrivă inhibate.
În stadiul elementar cuprins între 3 şi 5 ani se constată o ameliorare a
coordonării, ritmului de execuţie şi a controlului asupra mişcărilor, dar încă
lipseşte fluiditatea execuţiei.
Stadiul maturizării motrice, respectiv între 6 şi 7 ani, este caracterizat
de integrarea tuturor părţilor componente ale pattern-ului mişcării într-o
structură bine coordonată, corectă şi eficientă. Începând cu acest stadiu se
constată o amliorare rapidă a performanţelor, dar ritmul nu este acelaşi
pentru toţi copii. Unii pot rămâne în urmă în atingerea stadiului maturizării,
însuşirea unor deprinderi motrice necesitând foarte mult efort şi multe
demersuri instructive, alţi din contră pot atinge acest stadiu mai repede,
manifestând uşurinţă în asimilarea deprinderilor motrice. Este foarte
important ca copilul să-şi însuşească pattern-urile de mişcare, ele constituind
baza pe care se vor construi deprinderile motrice sportive, în perioadele
următoare, orice întârziere afectând procesele de însuşire de mai târziu.
În jurul vârstei de 7 ani începe faza deprinderilor motrice
specializate, când se însuşesc deprinderile morice specifice diferitelor ramuri
de sport. De altfel în jurul acestei vârste începe selecţia iniţială în marea
majoritate a sporturilor.
Faza de tranziţie de la 7 la 10 ani, majoritatea copiilor nu prezintă un
nivel aptitudinal ridicat, iar dacă uni dintre aceştia nu au atins stadiul
maturizării în formarea deprinderilor fundamentale, din faza precedentă, vor
avea dificultăţi în asimilarea deprinderilor motrice sportive. În acest stadiu
se recomandă varietate mare în exersarea deprinderilor fundamentale, care
ulterior vor sta la baza formării procedeelor tehnice din diferite sporturi (ex:
aruncarea mingii cu o mână, va sta la baza însuşirii procedeelor tehnice
jocului de handbal sau lovirea mingii cu piciorul, va fi fundamentul pe care
se va clădii ulterior învăţarea tehnicii de bază în jocul de fotbal,etc). Din
punct de vedere metodic nu este recomndată practicarea unui sport în forme
competiţionale, ci practicarea unor activităţi motrice cât mai variate,
pregătitoare pentru sportul respectiv.
După vârsta de 11 ani în stadiul de aplicare, se constată un bun nivel
de însuşire a anumitor deprinderi specifice ramurilor de sport, ceea ce
permite practicarea acestora în condiţii competiţionale.
 Ultimul stadiu propus de Gallahue îl reprezintă stadiul utilizării de-a
lungul întregii vieţi, în care performanţa subiecţilor va fi puternic
influenţată de experienţă lor motrică anterioară.

9.3. Evoluţia deprinderilor fundamentale

Procesul de dezvoltare motrică a copilului se desfăsoară în mai

multe etape, nivelul fiind apreciat prin achiziţiile pe plan motric, care
reflectă la rândul lor gradul de maturizare ale sistemellor muscular, nervos
şi osos.
Epuran M.(2010), prezintă evoluţia deprinderilor de locomoţie şi
manipulare.
Locomoţia prezintă o serie de tape în dezvoltarea sa:
 din decubit ventral:
 3 luni : ridicarea capului şi umerilor, simultan cu întinderea
picioarelor;
 6 luni: ridicarea trunchiului prin întinderea braţelor şi
menţinerea spijinului înainte pe palme; întoarcere de pe burtă
pe spate şi mai apoi de pe spate pe burtă; adoptarea poziţie
„broscuţei” prin abducţia picioarelor şi alipirea tălpilor;
 7 luni: spijin înainte pe o singură mână;
 9 luni: târâre prin folosirea braţelor;
 10 luni: mers în patrupedie, pe palme şi genunchi;
 11 luni: mers în patrupedie, pe palme şi plante.
 din aşezat
 6 luni: menţinerea poziţiei aşezat, cu spatele drept, cu spijin;
 7 luni: menţinerea poziţiei aşezat, cu braţele întinse spre
înainte, pentru a le sprijini; obţinerea poziţiei fără sprijin;
  10-11 luni: copilul se aşează cu mai multă siguranţă, poate
efectua diverse mişcări ale braţelor, din aşezat; se poate
ridica în picioare din aşezat;
 15 luni: se aşează singur pe scaun.
 Din stând
 6 luni: menţinerea propriei greutăţi, pe picioare, cu spijin;
 9 luni: ridicare în stând în agăţare de marginile pătuţului;
 11 luni: ridicarea unuia dintre picioare, din stând sprijinit;
 12 luni: mers ţinându-se de mobilă;
 13 luni: mers independent cu picioarele depărtate;
 15 luni: urcă scările în patrupedie şi se ridică în picioare;
 18 luni: urcă şi coboară scările independent, cărând şi o
jucărie;
 2 ani: alergă;
 3 ani: stă pe un picior câteva secunde; merge cu tricicleta;
 4 ani: coboară scara mişcând alternativ picioarele; sare pe un
picior;
 6 ani: sare pe două picioare.
Deprinderile de manipulare. Toţi copii se nasc cu un reflex al
apucării, el închizând mâna dacă i se atinge palma. Acest reflex primitiv de
prehensiune, specific vârstei de 2-3 luni dispare înaintea apariţiei
prehensiunii voluntare.
 la 1 lună : mâinile stau mai mult închise;
 la 3 luni: palmele stau mai mult deschise;
 la 4 luni: copilul se joacă cu propriile mâini şi îşi apucă
hainuţele;
 la 5 luni: prinde intenţionat un obiect;
  la 6 luni: trece un obiect dintr-o mână în alta; se poate hrăni
singur cu un biscuit;
 la 11 luni: strânge mai multe obiecte într-un coş, pe care apoi îl
ridică; poate să la se să-i cadă intenţionat obiectele din mână;
 la 12-13 luni: aruncă obiectele; poate construi un turnuleţ din
două cuburi;
 la 15 luni: ridică o cană, bea din ea şi o pune înapoi pe masă fără
să o verse;
 la 18 luni: dă paginile unei reviste apucând mai multe pagini
odată;
 la 2 ani da paginile unei reviste una câte una;
 la 3 ani: se îmbracă şi se dezbracă singur; desenează; înşiră
mărgele.
În finalul acestui capitol trebuie precizat faptul că
comportamentele motrice se manifestă diferit de la un individ la altul şi la
acelaşi individ, între diferitele componente ale motricităţii sale.
 CURS 10

Capacitatea de efort

` 10.1. Efort, capacitate de efort – concepte

În Teoria sportului, A. Dragnea şi S. Mate – Teodorescu (2002),

definesc efortul de antrenament prin „procesul învingerii conştiente, de catre
sportiv, a solicitărilor din pregătire pentru perfecţionarea fizică, pentru
atingerea unui nivel tehnic şi tactic superior, precum şi pentru accentuarea
factorilor psihici şi intelectuali, ale căror rezultate produc, în mod voit,
modificări ale capacităţii de performanţă şi adaptarea organelor şi sistemelor
funcţionale implicate”.
O definiţie complexă, care surprinde esenţa antrenamentului, aceea
de rupere a homeostaziei organismului uman, de ridicare pe o treaptă
superioară a capacităţilor psiho – fizice a individului, necesară participării cu
succes în competiţii. Modificarea homeostaziei organismului şi implicit
creşterea capacităţii de efort, definită de M. Georgescu : „puterea maximă pe
care este capabil să o realizeze un individ, intensitatea maximă a efortului ce
poate fi realizat de un subiect sau cantitatea de lucru mecanic ce poate fi
efectuată în unitatea de timp de un individ”,se realizează numai prin solicitări
fizice şi psihice, peste limita normalului, administrate continuu si raţional,
respectând principiile antrenamentului sportiv.
Efortul fizic poate fi apreciat prin două perspective şi anume :
 Perspectivă externă, prin parametri externi ai efortului : volum,
intensitate, amplitudine, densitate, durata stimulului, specificitate,
complexitate;
  Perspectivă internă, reprezentată de modificări fiziologice şi
biochimice ale mediului intern; frecvenţă cardiacă şi nivelul lactatului
sanguin reprezintă doi indicatori de mare importanţă în practica
antrenementului sportiv.
Autorii Mathews şi Fox, citându-i pe Volkov şi Korighian, prezintă
corespondenţa care există între sursa energetică de producere a energiei –
frecvenţa cardiacă – durata solicitării (tabelul 10.1), cu scopul de a veni în
ajutorul practicienilor : cunoscând durata solicitării şi a frecvenţei cardiace,
se poate stabili cu uşurinţă şi precizie destul de mare sistemul energetic care
participă la susţinerea efortului respectiv .
Sursă energetică Frecvenţă cardiacă Durata solicitării
Aerobă 120 – 150 p/min(140 p/min) Peste 301 secunde
Aerob – anaerob 160 – 190 p/min(175 p/min) 121 – 300 secunde
Anaerob lactacid 170 – 190 p/min(180 p/min) 21 – 120 secunde
Anaerob alactacid 180 – 190 p/min(185 p/min) 1 – 20 secunde
Tabelul 10.1. Corespondenţa sursă energetică – frecvenţă cardiacă – durata
solicitării (Mathews şi Fox în 1976, citându-i pe Volkov şi Korighian)
Capacitatea de efort , reprezintă cantitatea maximă de lucru
mecanic efectuată în unitatea de timp şi se clasifică în : capacitate de efort
anaerobă şi capacitate de eefort aerobă.
Capacitate de efort anaerobă – reprezintă capacitatea sistemului
muscular de a efectua eforturi de intensitate mare şi durată redusă în lipsa
oxigenului, fără şi cu producere de acid lactic : eforturi maxime până în 7 – 8
secunde după unii autori, 10 – 12 secunde după alţii, utilizeazând ca sursă
energetică ATP şi CP (fosfocreatina), şi eforturi de intensitate mare care
depăşesc 15 secunde, având ca substrat energetic glicogenul, iar ca produs de
dezasimilaţie acidul lactic în cantitate foarte mare, disociat în lactat şi ioni
de hidrogen (H+), determinând prin partea acidă şi anume ionii de hidrogen,
dezechilibrarea homeostaziei şi implicit inhibarea contracţiei musculare, cu
efect în oprirea efortului.
Antrenarea capacităţii de efort anaerobe se realizează pe două zone
de efort : zona anerob alactacidă și zona anaerob lactacidă, denumirea de
alacatacid sau lactacid fiind rezultatul prezenţei sau absenţei acidului lactic
pe parcursul efortului.
Capacitate de efort aerobă sau posibilitatea organismului uman de a
susţine un efort de durată mare şi intensitate redusă, prin energia furnizată pe
cale aerobă, folosieşte ca surse de energie glicogenul şi lipidele. Efortul se
desfăşoară în prezenţa oxigenului, într-un echilibru în ceea ce priveşte
cerinţele şi aportul de oxigen. Acidul lactic produs de muşchiul în activitate
nu este în cantitate mare, ceea ce permite să fie rapid metabolizat în muşchi,
ficat şi inimă. C. Gindre, 1997, defineşte capacitatea aerobă de efort „nivelul
maxim al intensităţii efortului pentru care nu se produce acid lactic”.
Capacitatea de efort aerobă, are mai multe zone de antrenare şi
anume: zona pragului aerob, zona pragului anaerob, zona consumului maxim
de oxigen(VO2 max).

1. Zone de efort

Implicarea sistemelor energetice în suţinerea efortului fizic, diferă de

la un sport la altul, atât ca număr, cât şi ca procent de participare. Sunt
sporturi care apelează la un singur sistem energetic, cum sunt probele de
viteză sau sărituri din atletism dar şi sporturi care necesită participarea a
două sau trei sisteme energetice pentru susţinerea efortului specific (jocurile
sportive, luptele, boxul, etc).
Fiecărui sistem energetic îi corespunde una sau mai multe zone de
efort, care trebuie antrenate cu metode şi mijloace proprii. Antrenarea unei
zone de efort sau a alteia depinde de caracteristicile sportului respectiv şi
prezintă identităţi în ceea ce priveşte dozarea efortului, diferenţele făcându-
se la alegerea metodelor şi mijloacelor de lucru. Punctul de plecare îl
reprezintă stabilirea sistemelor energetice şi procentul lor de participare la
susţinerea efortului specific, iar efectul antrenamentului vizează
supracompensarea (efectul adaptativ al antrenamentului) şi evitarea obosealii
(supraantrenamentul),care poate surveni ca urmare a unor eforturi repetate pe
o refacere incompletă. Principiul se aplică tuturor structurilor de antrenament
(macrociclu, mezociclu, microciclu, lecţia de antrenament)
Pentru a fi mai expliciţi, în tabelul 10.2 sunt prezentate cele 6 zone de
efort, corespunzătoare fiecărui sistem energetic.
Sistem Zona Tip de
energetic de efort antrenament
ATP – CP(anaerob 1 Anaerob alactacid
alactacid)
Glicoliză anaerobă 2 Toleranţă la lactat
(anaerob lactacid)
Sistem 3 VO2 max
aerob 4 Prag anaerob
5 Prag aerob
6 Compensare aerobă
Tabelul 10.2. Sistemele energetice şi zonele de efort corespunzătoare
fiecărui sistem
Zona 1: anaerob alactacidă. Sursele energetice ale acestei zone sunt
ATP – CP, iar concentaţia de lactat este apropiată de cea de repaus.
Intensitatea exerciţiului este de 95 – 100 %, iar durata repetării să nu
depăşescă 8 secunde după unii autori, 10 – 12, pentru că depăşirea ei
determină creşterea lactatului sanguin şi efectul antrenamentului este altul.
Acelaşi risc exista şi în cazul unor pauze prea reduse, CP având nevoie de
minimum 2 minute pentru refacerea în proporţie de 85 %. Este bine ca
numărul de repetări sa fie împărţit în serii de catre 3 – 4 repetări, cu pauze
active de 4 – 5 minute între serii, evitându-se astfel intervenţia sistemului
anaerob lactacid. Apariţia oricărei arsuri în muşchi, este dovada apariţiei
acidului lactic şi efortul trebuie oprit.
Zona 2: toleranţă la lactat. Este o zonă cu concentraţii mari de lactat
12 – 20 mmol/l, obiectivul fiind creşterea capacităţii sportivului de a tolera
acidul lactic. Jucătorii care pot tolera mai bine acidoza pot performa mai bine
şi pe o perioadă mai lungă de timp, producănd mai multă energie la nivel
anaerob, foarte importantă la sfârşitul unei probe sau în anumite momente ale
efortului, atunci când situaţia impune eforturi suţinute cu durate de 30 – 90
secunde. Pe lângă efectul fiziologic, se urmăreşte şi cel psihologic, de a face
faţă durerilor provocate de antrenament şi competiţie.
Durata optimă a repetării este de 30 – 60 secunde, dar pot fi antrenate
şi eforturi de 90 – 120 secunde, cu condiţia asigurării unei concentraţii de
lactat de 12 – 16 mmoli. Pauzele între repetări trebuie să fie suficient de
mari(în jurul a 4 minute) pentru a asigura revenirea organismului pentru
următoarea repetare şi să aibă un caracter pasiv, pentru a nu îndepărta acidul
lactit în proporţie foarte mare, obişnuind sportivul să performeze în condiţii
de acidoză musculară.
Zona 3: VO2 max. sau antrenamentul puterii maxime aerobe (PAM),
cu o concentraţie de lactat de 6 – 12 mmol/l, are ca rezultat îmbunătăţirea
transportului şi utilizării oxigenului.
Intensitatea mare şi concentraţia mare de lactat nu permite eforturi
lungi de antrenament sau număr mare de repetări. Din această cauză de multe
ori volumul de antrenament nu produce adaptările maxime ale
metabolismului aerob.
Zona 4: pragul anaerob. Zona stabilităţiilactatului sanguin (3 – 6
mmol/l), sau zona intensităţii submaximale, reprezintă mijlocul cu cea mai
mare eficienţă asupra metabolismului aerob. Deorece lactatul este într-o stare
stabilă, producerea sa depăşeşte cu puţin eliminarea, volumul de antrenament
este la nivelul necesar producerii modificărilor adaptative urmărite.
Metodele folosite pentru antrenamentul pragului anaerob se bazează atât pe
eforturile continue, cât şi pe cele intermitente, cu condiţia ca intensitatea
medie, respectiv raportul efort/pauză, să asigure aceeaşi, intensitate a
efortului că şi cea a efortului continuu.
Efectul adaptativ al acestei zone de antrenament se răsfrânge atât
asupra creşterii VO2 max, cât şi în deplasarea curbei lactatului spre dreapta.
Zona 5: pragul aerob. Este o zonă foarte importantă în probele de
semi – fond, fond, maraton, dar şi în celelalte sporturi la începutul perioadei
pregătitoare (readaptarea la efort) şi în antrenementele de menţinere.
Sporturile de echipă, cele de luptă, tenisul, răspund foarte bine la
antrenamentul aerob, atunci când efortul nu este planificat sub forma
tradiţionalelor alergări lungi. Este de preferat ca efortul să fie planificat în
seturi de repetări sau prin mijloace specifice. Volumul la această zonă de
intensitate este foarte mare, datorită concentraţiilor reduse de lactat sanguin
(2 – 3 mmol/l). Efectul adaptativ al antrenării acestei zone de efort se
răsfrânge cu precădere asupra îmbunătăţirii pragului lactatului .
Zona 6: compensare aerobă. Este zona refacerii active utilizată ca
antrenement de sine stătător după competiţii şi după sesiunile de
antrenament de intensitate mare, dn finaar şi ca parte a unei lecţii de
antrenament, plasată în finalul acesteia cu o durată de 10-15 minute în
funcţie de parametrii efortului din lecţia respectivă.
În tabelul de mai jos sunt prezentate cele 6 zone de efort şi
caracteristicile antrenamentului pentru fiecare în parte (tabelul 10.3.)
 Zona Tip de Intensitatea Durata Număr Durata FC/ Mmoli
antrenament efortului unei de pauzei min de
repetări repetări lactat
1 Anaerob maximală 2–8 6 – 12 2–3 >170 1–2
alactacid sec min b.min mmol/l
2 Toleranţă submaximală 20 – 90 4 – 10 4–6 190-220 12 – 20
la lactat sec min b/min mmol/l
3 VO2 max 100% 4–6 3–5 2–3 190 6 – 12
PAM min min b/min mmol/l
4 Prag anaerob 70 – 85 % 3–7 4–8 3–5 160-174 3–6
PAM min min b/min mmol/l
5 Prag aerob 60 – 70 % > 10 1–6 2–3 140-155 2–3
PAM min min b/min mmol/l
6 Compensare < 40% > 10 min 1–4 120-130 2
aerobă PAM b/min mmol/l

Tabelul 10.3.Caracteristicile antrenamentului corespunzătoare zonelor de efort

5 Relaţia efort – refacere

Orice activitate fizică înduce o stare de oboseală, care se resfrânge

asupra scăderii capacităţii de efort a organismului.
Oboseala, caracterizată printr-o scădere reversibilă a capacităţii
funcţionale a organismului, este un fenomen specific antrenamentului
sportiv, fiind totodată o premisă pentru creşterea capacităţilor psiho-fizice ale
sportivului şi implicit a performanţelor. Este vorba de realizarea
supracompensaţiei şi trecerea organismului într-un stadiu superior de
adaptare. Oboseala prezintă două faze ;
 Oboseala latentă sau oboseala de antrenament, care apare de obicei
în a doua parte a activităţii şi este rezultatul epuizării resurselor energetice.
Principalele caracteristici ale acestei faze ale oboselii sunt scăderea gradului
de coordonare, neeconomicitatea mişcărilor şi reactivitate musculară scazută.
  Oboseala evidentă sau oboseala de sistem de lecţii este rezultatul
unor eforturi mari pe fond de refacere inadecvată, pe parcursul mai multor
cicluri de lecţie şi se manifestă prin scăderea capacităţii de efort şi refuzul de
a continua efortul. Dacă în aceste faze de oboseală, aşa zis normale, nu se
intervine, se ajunge în stadiu mult mai grav, cunoscut sub denumirea de
supraantrenament (suprasolicitare dupa unii autori) şi are nevoie de un timp
mai lung pentru a fi depăşit, de cele mai multe ori cu întreruperea totală a
activităţii şi refacerea într-o staţiune montană. Este faza periculoasă a
oboselii, la care se ajunge din cauza unei alternanţe greşite a efortului cu
refacerea.
Alternarea judicioasă a efortului cu refacerea stă la baza realizării
supracompensării, care asigură în timp fenomenul de trecere de la un stadiu
de adaptare la altul superior. Adaptarea biologică se realizează după un
desfăşurător logic, dictat de procesele fiziologice ale organismului, plecându-
se de la un nivel iniţial şi ajungându-se la unul superior(fig 10.1. ).

Figura 10.1. Principiul supracompensării14

14
Zaţiorski, V.M., Science and practice of strenght trening, Human Kinetics, U.S.A., 1995,
p.14.
 Refacerea reprezintă un moment la fel de important ca şi antrenamentul,
organismul având posibilitatea să se adapteze stimulilor de efort în această
perioadă. Este absolut necesar să precizăm că nu putem conta pe o refacere
completă, ar necesita un timp prea mare (zile), ceea ce contravine ridicării
capacităţii de efort la nivel de mare performanţă, important fiind realizarea
pauzelor aşa-zis avantajoase care să asigure continuitatea antrenamentului.
Pentru a evita supraantrenamentul, următorul segment de efort ar trebui
aplicat în faza în care predomină în organism o stare de anabolism, tocmai
pentru a nu consolida starea de catabolism rezultată a efortului precedent.
Nivelul insulinei şi a cortizolului asigură informaţii precise asupra statusului
de moment al sportivului, un nivel crescut al insulinei asociat cu unul scăzut
al cortizolului sunt carcaterisitce stării de anabolism, în timp ce un nivel
scăzut al insulinei combinat cu o creştere a cotizolului, indică faptul că
organismul se găseşte în faza de catabolism. Procesele de refacere trebuie să
se adreseze tuturor sistemelor şi aparatelor implicate în suţinerea efortului,
omiterea unuia sau altuia cu repercusiuni negative asupra randamantului
sportiv.
Oboseala şi restabilirea sunt principalele elemente de control ale
antrenamentului sportiv, formănd împreună cu efortul, triunghiul capacităţii
de efort.
 CURS 11

Kinantropometria

11.1. Rolul kinantropometriei

Conceptul de kinantropometriei, provine de la grecescul anthropos =

om, metrie = măsurare, kinetos = mişcare şi este definit ca măsurarea omului
în mişcare.
Kinantropometria a apărut ca şi consecinţă al moficărilor corpului
omenesc, ca urmare a schimbărilor majore apărute în stilul de viaţa,
alimentaţie, compoziţie etnică a oamenilor, etc. Promovarea
kinantropometriei a început în anul 1978, la iniţiativa unui grup de
specialişti, care au constituit „International Working Group in
Kinanthropometry”, eforturile acestora concretizându-se la Conferinţa de la
Glasgow din 1986, unde delagaţii din 34 de ţari au decis constituirea
organizaţiei ştiinţifice denumite „Society for Advancement of
kinanthropometry” (ISAK).
Kinantropometria evaluează dimensiunile şi compoziţia corporală,
succesiunea modificărilor de formă, ale raporturilor dintre părţi în timpul
efectuării mişcărilor simple, cotidiene, de performanţă sportivă, profesionale,
şi de loisir, precum şi potenţialul motric, condiţia fizică, starea nutriţională al
omului în diferitele perioade ale vieţii şi în diverse stări (sănătate,
performanţă sportivă, boli). Aceste măsurători oferă date utile înperformanţa
sportivă , în menţinerea unui stil de viaţă sănătos, precum şi în recuperarea
persoanelor cu dizabilităţi.
Măsurătorile somato-funacţionale sunt efectuate pe grupuri
constituite pe diverse criterii, respectiv vârstă, sex, zone geografice, nivel de
activitate sau inactivitate fizică, rezultatele obţinute fiind prelucrate statistic
şi reprezintă valori medii normale, considerate repere în stabilirea ecartului
biologic (al deviaţiei faţă de normal) pentru parametrul evaluat.

11.2. Componentele kinantropometriei

Kinantropometria este structurată de trei componente: dimensiunile

corpului, proporţiile corpului şi compoziţia corporală.
Dimensiunile corpului fac referire la următoare aspecte măsurabile:
talie, greutate, circumferinţe, lungimea segmentelor, diametre, volumul şi
aria diferitelor segmente.
Proporţiile corpului, reprezintă raporturile dintre diferiţi indici
antropometrici(dintre talie şi greutate, dintre diametrele biacromian şi
bitrohanterian, dintre lungimea coapsei şi cea a gambei, etc). Rezultatele
acestor porporţii oferă informaţii utile pentru specialişti atât pentru
maximizarea performanţei sportive, cât şi ca reper al stării de sănătate.
Un subiect de maximă importanţă şi actualitate îl reprezintă
obezitatea prezentă la toate vârstele. În acest sens două raporturi, respectiv
cel dintre circumferinţă abdomenului şi şoldului (tab.11.1) şi raportul dintre
talie şi greutate (tab.11.2.), ne oferă informaţii utile pentru evaluarea
nivelului de obezitate şi implicit pe cel de sănătate.
Bărbaţi Femei Prezenţă riscului
0,95 sau mai mic 0,80 sau mai mic Risc scăzut
0,96 – 1,00 0,81, - 0,85 Risc moderat
>1,00 >0,85 Risc înalt
Tabelul 11.1. Raportul circumferinţă abdomenului/circumferinţă şoldului
 În ceea ce priveşte relaţia dintre talie şi greutate, aceasta se exprimă
prin indicele de masă corporală (IMC), care este egal cu raportul dintre masă
(kg) şi înălţimea la pătrat(metri).

Tabelul 11.1 Indicele de masă corporală

Precizăm că valorile prezentate în tabelul 11.1. sunt orientative,
deoarece sunt situaţii, când indicii se prezintă oarecum orientativ. O
gimnastă are un indice corporal mult mai scăzut (12-14), cum un culturist are
un indice cu mult peste valorile normale. Alte situaţii care ies din tipar îl
găsim la persoanele în vârstă de peste 65 de ani, unde IMC ar trebui să se
încadrează între 25 şi 27, ca măsură de protecţie împotriva osteoporozei.
Compoziţia corporală, reprezintă raportul dintre masa corpului şi
masa de ţesut activ, respectiv masa de ţesut adipos.
Stilul de viaţă din ultimii ani, caracterizată de regulă prin lipsa de
mişcare fizică, o alimentaţie bazată pe fast-food-uri, a făcut ca obezitatea să
i-a amploare şi implicit să aibă influenţe negative asupra stării de sănătate
(boli de inimă, gastrice ,etc)., Monitorizarea nivelului de ţesut adipos
edevenind astfel un indicator foarte important în prevenirea obezităţii (tab.
11.3).
 Ţesut adipos Bărbaţi Femei
Foarte redus <10 <17
Redus 10 – 12 17 – 19
Optim 13 – 16 20 – 24
Uşor crescut 17 – 19 25 – 29
Crescut 20 – 24 30 – 34
Foarte crescut >24 >34
Tabelul 11.3. Procentajul de ţesut adipos
Valorile prezentate în tabelul de mai sus suferă anumite corecţii în
cazul sportivilor de performanţă, respectiv între 7 şi 19 la% la bărbaţi şi între
10 şi 25% la femei, în funcţie de sportul practicat.

11.3. Tipuri constituţionale

Literatura de specialitate descrie trei tipuri constituţionale,

endomorful, mezomorful, ectomorful, carcaterizate fiecare prin trăsături
distincte (fig 11.1).
Cele trei tipuri constituţionale de numite şi soamtotip au o dublă
determinare, genetică (genotipul) şi de mefiu (fenotipul).

Fig.11.1. Tipuri constituţionale

 Tipul endomorf , are o structură globuloasă a corpului, oase scurte,
bazin lat, ţesut adipos bine reprezentat şi o concentrare a masei corporale în
regiunea abdomenului. A cest tip somatic este definit prin suma plicilor de
ţesut adipos. Din punct de vedere sportiv subiecţii care prezintă
caracteristicile acestui tip constituţional, pot performa în lupte, aruncarea
greutăţii, aruncarea discului, powerlifting, sumo.
Tipul mezomorf , se carcaterizează printr-o foarte bună reprezentare
a ţeutului musculo-scheletic, membre puternice, diametrul biacromia
superior celui bitrohanterian. Mezomorful este definit prin circumferinţă
braţului şi a coapsei, pentru dezvoltarea masei musculare şi prin diametrul
oaselor la nivelul articulaţiei cotului şi genunchiului, pentru ţesutul osos.
Este tipul cel mai predispus pentru performanţa sportivă, în jocuri, înot,
canotaj, atletism,etc
Tipul ectomorf, se caracterizează printr-un aspect gracil, segmente
relativ lungi, dar cu trunchiul scurt, cu masă musculară slab reprezentată şi
ţesut adipos nesemnificativ. Acest tip poate obţine performanţe sportive în
săriturile în înălţime (ectomorf înalt), alergători de maraton, etc.
Determinarea somatotipului unui subiect se realizează printr-o
procedură cu 10 măsurători şi este definit prin trei numere, fiecare
reprezentând o anumită componentă, respectiv primul reprezintă componenta
endomorfă, al doilea componenta mezomorfă şi al treilea pe cea ectomorfă.
Pe o scară de la 1 la 7, numărul 1 reprezintă cea mai slabă tendinţă, iar
numărul 7 exprimă cea mai puternică tendinţă (ex: 117, reprezintă un subiect
ectomorf extrem).
În urma procedurii de testare, subiectul supus evaluării este încadrat
într-o „somatohartă”, care se prezintă sub forma unui triunghi intersectat,
într-un punct central, de trei axe între care există unghiuri de 120 de grade
(fig.11.2).
 Figura 11.2. Somatoharta (somatocarta)
În centru diagramei triunghiulare se găseşte „prototipul unisex”, ca
medie statistică a valorilor antropometrice ale bărbaţilor şi femeilor şi
reprezintă un punct de referinţă faţă de care se plasează bărbaţii şi femeile.
Astfel bărbatul mediu este mai mezomorf decât punctul de referinţă, iar
femeia medie este mai ectomorfă decât acelaşi punct.
Somatotipul, deşi are o mare determinare genetică, cum este în cazul
înălţimii sau lungimii segmentelor, este influenţat în anumite zone de
efortul fizic şi de dietă. Astfel un subiect cu un procent mai mare de ţesut
adipos determinat genetic, poate să-şi scadă acest procent prin exerciţii fizice
şi o alimentaţie controlată, devenind mai puţin endomorf.
 CURS 12

Domeniile de manifestare ale mişcării

Mişcarea este o caracteristică a fiinţei umane prin care relaţionează

cu mediul înconjurător, în viaţă de zi cu zi, în domenii diferite care s-au
conturat de-a lungul timpului: domeniul educaţional, competiţional, a
sănătăţii, a timpului liber.

12.1. Domeniul educaţional

Sistemul de învăţământ reprezintă singura pârghie, care acţionează la

nivelul întregii populaţii şcolare, adresîndu-se prin lecţia de educaţia fizică
tuturor elevilor cu vârste între 7 şi 19 ani, respectiv învăţământul primar,
secundar, liceal, extinzându-se ulterior în învăţământul universitar.
Educaţia fizică se desfăşoară în unităţi şcolare, după o programă
stabilită la nivelul ministerul de resort, în locuri special amenajate (teren de
sport sau sală de sport), sub conducerea şi îndrumarea profesorului de
educaţie fizică, cadru specializat şi format în facultăţile de educaţie fizică şi
sport.
Datorită faptului că se constată tot mai pregnant o scădere a stării de
sănătate în rândul populaţiei, educaţia fizică din şcoli devine o verigă de
maximă importanţă, o prioritate la nivel naţional şi internaţional.
Educaţia fizică şcolară are o serie de obiective instructiv-educative,
care atinse prin mijloace specifice, asigură beneficii practicanţilor pe termen
foarte lung:
 întărirea stării de sănătate;
 dezvoltare fizică armonioasă;
  dezvoltarea calităţilor motrice;
 insuşirea deprinderilor motrice de bază şi utilitar aplicative;
 iniţierea în diferite ramuri sportive;
 cultivarea plăcerii de a face mişcare;
 înzestrea tinerilor cu un sistem de cunoştinţe referitoare la
beneficiile practicării exerciţiilor fizice;
 educarea trăsăturilor de carcater pozitiv, etc
Atingerea acestor obiective sunt realizabile doar printr-o colaborare
între instituţile statului (preşidenţie, guvern, ministere, federaţii sportive,
consilii judeţene, locale, presă, etc), care printr-un efort comun pot asigura
baza materială, umană şi informaţională, care să contribuie la formarea unor
generaţii viitoare sănătoase fizic şi pshic.

12.2. Domeniul competiţional

Sportul reprezintă în momentul de faţă un adevărat fenomen social şi

o zonă de activitate fizică foarte spectaculoasă şi cu o reprezentare încă
destul de bună în rândul populaţiei de diferite vârste.
Sportul este definit „ca activitatea specifică de competiţie(întrecere),
în care se valorifică intens formele de practicare a exerciţiilor fizice în
vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor
morfo-funcţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie
sau a partenerului.”15
Competiţiile sportive îşi au origini foarte îndepărtate, Grecia şi Roma
antică, devenind începând cu secolul XX fenomen social, care pe lângă
practicanţi, înglobează consumatori, specialişti din diferite domenii, presă,
etc. Competiţile sportive s-au diversificat de-a lungul timpului, sunt conduse
15
Terminologia educaţie fizice şi sportului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978
de federaţii sportive şi au un impact puternic unele la nivel continental sau
mondial în rândul populaţiei de toate vârstele, cum sunt Jocurile Olimpice,
Campionate Mondiale, Campionate şi Cupe Continetale, Grand Prix-uri, etc.
În funcţie de opoziţia forţelor, se poate identifica următoarele
competiţii sportive:
 activităţi competiţionale „umăr la umăr”, în care competitorii nu
intervin în prestaţia celorlalalţi (probele din atletism, canotaj,
nataţie, ciclism).;
 activităţi competiţionale „faţă în faţă”, în care competitorii sunt
separaţi de regulamant, dar interacţionează, subminându-şi
reciproc prestaţia, în dorinţă de a-şi crea un avantaj (volei, tenis,
etc);
 activităţi cu contact direct, în care competitorii încearcă să câştige
în confruntarea directă, prin aplicarea unor procedee tehnice, în
relaţia 1x1, scopul acestora este de a dezechilibra, deposeda sau
bloca adversarul (box, lupte, forbal, handba, etc);
 activităţi competiţionale „solitare”, în care sportivul încearcă să
doboare un record sau să depăşească o limită fizică;
Sportul se împarte în mai multe subsisteme, fiecare cu obiective
diferite:
 sportul de performanţă şi mare performanţă, care cuprinde un
segment redus de practicanţi, doar acei subiecţi super dotaţi în
planul motricităţii, obiectivul principal fiind acel de obţinere de
performanţe sportive;
 sportul pentru toţi sau sportul de masă destinat tuturor vârstelor şi
celor care găsesc în intrecerea sportivă o formă de recreere,
întărire a sănătăţii, de petrecere timpului liber, etc;
  sportul adaptat, destinat persoanelor cu dizabilităţi; jocurile
paralimpice reprezintă exemplu elocvente;
Sportul indiferent de tipul de întrecere sau subsistem, reprezintă un
segment larg de practicare a exerciţiilor fizice, o parte importantă a vieţii
noastre sociale.

12.3. Domeniul sănătăţii

Prin conceptul de sănatate este definit pe de o parte ca o situaţie

carcaterizată de lipsa boli, iar pe de altă parte ca o stare de bine din punct de
vedere fizic, psihic şi social.
În prezent populaţia de toate vârstele se confruntă cu o serie de
factori de risc, cum sunt stresul, lipsa de mişcare, alcoolul, fumatul,
drogurile, care pot duce la apariţia unor serii de boli, precum cele
cardiovasculare, diabetul, osteoporoza, etc.
Omul este o fiinţă biologică, ale cărei componente structural-
funcţionale sunt dependente de exersarea fizică sistematică, de unde şi
necesitatea practicării regulate a exerciţiilor fizice, pentru a mării potenţialul
biologic al omului în raport cu cerinţele societăţii. Ori în momentul de faţă
procentul de participare la activitătile fizice nu este foarte îmbucurător,
Organizaţia Mondială pentru Sănătate Zona Europa, prezentând un raport
conform căruia două treimi din populaţi adultă din Comunitatea Europeană
nu ajunge la nivelele recomndate de activitate fizică. Obezitatea devine pe zi
ce trece o problemă tot mai acută, devenind tot mai pregnantă la nivelul
copiilor şi tinerilor. Copii nu se mai joacă, tinerii numai practică exerciţiile
fizice, adulţii „numai au timp”, marea majoritate a populaţiei a înlocuit
activităţile fizice cu alte forme de petrecre a timpului liber, precum
calculatorul, televizorul, etc.
 Practicarea regulată a exerciţiilor fizice în condiţiile actuale devine o
necesitate majoră pentru populaţia de toate vârstele. Indiferent sub ce formă
se desfăşoară activităţile fizice, respectiv, educaţie fizică, sport, loisir,
kinetoterapie, efectele sunt mai mult decât benefice asupra sănătăţii,
contribuind la o postură corectă, la scăderea frecvenţei cardiace, tonifierea
musculaturii, normalizarea tensiunii arteriale, etc.

12.4. Domeniul timpului liber

Acest domeniu de practicare a exerciţiilor fizice este unul foarte

dinamic, cu efecte benefice asupra stării de bine a populaţiei.
Practicarea exerciţiilor fizice în timpul liber, au menirea de a alunga
oboseala si tensiunea psihică în special la persoanele care au o muncă de
stresantă de birou, devenind o formă de odihnă activă. Multe activităţi
cotidiene în care suntem angrenaţi în viaţă de zi cu zi, duc la rutină,
monotonie, activităţile fizice fiind o altenativă excelentă de combatare a
acestor stări.
Modalitătile de petrecere a timpului liber prin practicarea exerciţiilor
fizice sunt foarte variate şi depinde de mai mulţi factori: nivel social,
cultural, economic, tradiţie, etc. Ofertele în acestă direcţie au cunoscut o
ascensiune fără precedent în ultimul timp, devenind o afacere profitabilă.
Unele sunt costisitoare din punct de vedere finaciar (echipamente sportive,
matriale, taxe), altele accesibile, fiecare segment de populaţie putându-se
regăsi într-o formă sau alta de practicare a exerciţiilor fizice, dacă există
bunavoinţă şi mai ales conştientizare asupra efectelor benefice ale
activitătilor sportive asupra formării personalităţii, întăririi sănătăţii şi a stării
de bine din punct de vedere fizic şi psihic.
 Practicând exerciţiile fizice în timpul liber, asigură o stare de
relaxare, de bună dispoziţie, măreşte potenţialul biologic al fiinţei umane
angrenată în activităţi sociale tot mai solicitante.

`
 CURS 13

Exerciţiul fizic

13.1 Definiţia exerciţiului fizic

Viaţa de zi cu zi a omului este un şir de acte şi acţiuni motrice prin

care acesta îşi rezolvă obiectivele şi sarcinile necesare adaptării permanente
la solicitările mediului înconjurător.
În domeniul sportiv subiecţii angrenaţi încearcă să fie cât mai
performanţi şi cu cât acest nivel este mai ridicat, cu atât satisfacţiile de ordin
spiritual sau material sunt mai mari. Şi aceste satisfacţii nu priveesc exclusiv
pe sportiv, ci şi pe cei care contribuie prin intervenţia lor la realizarea
performanţei (antrenori, medici, psihologi, nutriţionişti, etc), pe cei care
finanţează performanţă (sponsori, finanţatori, patroni, etc) şi pe cei care
consumă întrecerea sportivă, iar aici avem de a face cu un număr mare,
uneori imens de pasionaţi de diferite vârste(specatatori, telespectatori, fani,
etc), care urmăresc competiţiile sportive.
Nu doar sportul de performanţă oferă satisfacţii, ci educaţia fizică
şcolară şi universitară sau simpla practicare a diverselor forme de mişcare,
efectuate benevol sau într-un cadru organizat (sportul pentru toţi), au efecte
benefice, asigurând practicanţilor o stare de confort psihic, o sănătate mai
bună, o relaxare care îl ajută să gestioneze mai bine presiunea unei vieţi
trepidante, care nu de puţine ori se transformă într-un mediu nociv cu efecte
negative asupra sănătăţii fiinţei umane.
În toate aceste activităţi (fig.13.1), indiferent că este vorba de sportul
de performanţă sau sportul de masă, cel angrenat încearcă să fie cât mai
performant, să-l depăşească pe cel cu care se întrece sau să se depăşească pe
sine însuşi, această dorinţă fiind până la urmă o formă de satisfacere a unor
nevoi de natură spirituală sau materială. Dar pentru a fi cât mai performant
este nevoie de perfecţionarea acelor mişcări specifice întrecerilor la care se
participă, respectiv de creşterea capacitătii motrice a subiecţilor angrenaţi în
practicarea diferitelor ramuri de sport.

Fig.13.1. Exerciţiul fizic (www. scribtub.com)

Creşterea capacităţi motrice se realizează prin intermediul
exerciţiului fizic, care este principalul mijloc de progres a motricităţii
generale, specifice şi a dezvoltării fizice. Exerciţiul fizic presupune repetarea
unei mişcării, până la asigurarea unei nivel de asimilare a acesteia, care să
permită o execuţie eficientă cu un consum cât mai mic de energie.
Exerciţiul fizic „este actul motric repetat sistematic şi conştient în
vederea îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, fiind mijlocul
specific principal de bază”.16
Exerciţiul fizic este un act motric special, are la bază o intenţie
deliberat concepută, iar realizarea lui presupune consum de energie fizică şi
psihică. Exerciţiul fizic este mijlocul specific educaţiei fizice şi

16
Cârstea G., Teoria şi metodica educaţie şi sportului, Ed. Universul, Bucureşti 1993
antrenmentului sportiv, alături de mijloacele de refacere a capacităţii de fort
şi aparatura de specialitate.
Repetarea lui sistematică influenţează cu precădere sfera biologică,
dar şi pe cea psihică, asigurând astfel creşterea capacităţii motrice. Repetarea
lui se realizează după o metodică bine stabilită, adaptată la vârstă, nivel de
pregătire, sex, în forme stereotipă sau cât mai variate, cu scopul învăţării,
consolidării şi perfecţionării deprinderilor motrice de bază şi specifice
ramurilor de sport, a creşterii indicilor calitătilor motrice şi dezvoltării
fizice a subiectului căruia i se adresează. Deprinderile motrice reprezintă
astfel finalităţi ale exerciţiului fizic, dar sunt situaţii când deprinderile
motrice îndeplinesc funcţii de exerciţii fiizice, cum ar fi dezvoltarea
calitătilor motrice, dezvoltare fizică armonioasă, etc.

13.2 Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Exerciţiul fizic este un act motric special, realizat intenţionat, şi este

structurat din următoarle elemente de conţinut:
 mişcările corpului sau ale segmentelor acestuia, respectiv mişcări
în diferite planuri şi în jurul axelor de rotaţie ale corpului(fig 13.2);
 efortul fizic, evaluat prin parametri săi: volum, intensitate,
complexitate, densitate, amplitudine, durata stimulului, specificitate;
 efortul psihic, apreciat prin gradul de solicitare ale proceselor
psihice participante la efectuarea exerciţiului fizic(memorie, voinţă,
gândire);
Prin aceste trei elemente se apreciază conţinutul oricărui exerciţiu
fizic, iar selecţia exerciţiilor se face prin prisma eficienţei lor asupra
obiectivului de îndeplinit, respectiv să asigure maximum de eficienţă cu
minimum de energie.
Fig.13.2. Succesiune de mişcări dintr-un exerciţiu fizic (www.scribtub.com)
Forma exerciţiului fizic este reprezentată de aspectul exterior al
acestuia, sau mai concret spus de succesiunea mişcărilor componente şi se
apreciază după următoarele elemente: poziţia iniţială şi finală a corpului şi
segmentelor sale, relaţia dintre segmente, amplitudinea, direcţia, ritmul,
tempoul, etc
Între conţinut şi formă există o „relaţie de tip dialectic” (Cârstea
G. 1993), conţinutul având rol determinant, dar la rândul ei şi forma poate
influenţa conţinutul, cu precădere atunci când forma nu se adaptează noului
conţinut.

13.3. Clasificarea exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice se clasifică după mai multe criterii, determinate

în primul rând de obiectivele instructiv-educative cărora le sunt destinate.
 după influenţa asupra factorilor antrenamentului sportiv:
 exerciţii pentru factorul tehnic
 exerciţii pentru factorul tactic
 exerciţii pentru factorul fizic
 după influenţa lor asupra dezvoltării calităţilor motrice:
 exerciţii pentru dezvoltarea vitezei
 exerciţii pentru dezvoltarea forţei
  exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei
 exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării
 exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii
 după intensitatea efortului:
 exerciţii fizice maximale
 exerciţii fizice submaximale
 exerciţii fizice mari
 exerciţii fizice medii,etc
 după ponderea care o au asupra diferitelor segmente ale
corpului:
 exerciţii pentru trunchi
 exerciţii pentru membrele superioare
 exerciţii pentru membrele inferioare
 exerciţii pentru abdomen, etc
 după caracterul lor:
 exerciţii globale – reproduc în totalitate o anumită
structură tehnică
 exerciţii analitice – reproduc doar anumite
componente dintr-o structură tehnică
 după natura contracţiei musculare:
 exerciţii dinamice
 exerciţii statice
 exerciţii mixte
 după funcţiile pe care le îndeplinesc:
 exerciţii pregătitoare (încălzire)
 exerciţii repetitive, cu rol de fixare a structurii de bază
a mişcării
 exerciţii competiţionale
  exerciţii asociative, care asigură transferul
 exerciţii de recuperare, etc
 după încărcătură:
 exerciţii cu greutatea proprie
 exerciţii cu partener
 exerciţii haltere
 exerciţii cu mingi medicinale, etc
A. Bota, prezintă o clasificare a xerciţiilor după natura
obiectivelor, considerat din punctul de ei de vedere cel mai important
criteriu:
 exerciţii pentru dezvoltarea calitătilor motrice: viteză, forţă,
rezistenţă, coordonare;
 exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă:
analitice(pentru fiecare segment în parte) şi sintetice(pentru
mai multe segmente);
 exerciţii pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice de bază şi specifice diferitelor ramuri de
sport;
 exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort: naerob
alactacidă, anaerob lactacidă, aerobă
Lista clasificărilor ar putea continua, dar ne orpim aici considerând
criteriile prezentate mai sus suficiente pentru a ne putea face o imagine
destul de clară asupra tipurilor de exerciţii fizice şi scopurile cărora li se
adresează.
Exerciţiul fizic reprezintă pe de o parte modalitatea care stă la
baza creşterii eficienţei mişcărilor specifice sportului şi educaţiei fizice. Prin
prisma acestui deziderat se face referire de exerciţiul fizic ca formă de
antrenement, de creşterea capacitătii motrice şi implicit a celei de
performanţă, care reprezintă obiectivul primordial din sportul de
performanţă. Pe de altă parte exerciţiul fizic poate fi folosit şi ca formă de
prevenţie, de întărirea sănătăţii fizice şi pshice. Ultimul aspect pe care îl
îmbracă exerciţiul fizic, dar la fel de important ca şi celelalte două, este de
mijloc de recuperare a diferitelor deficienţe dobândite din naştere sau în
urma unor traumatisme fizice.
Exerciţiului fizic se desfăşoară de regulă într-un cadru
instituţionalizat, respectiv lecţia de educaţie fizică şcolară şi universitară,
lecţia de antrenement în cluburi şi asociaţii sportive sau ora de recuperare
medicală, locul de desfăşurare fiind unul special amenajat, după un program
riguros stabilit, sub îndrumarea unui cadru specializat, respectiv, profesorul
de educaţie fizică, antrenor, kinetoterapeut, etc.
Dar există şi varianta ca el să fie efectuat la libera alegere a celui
în cauză, locul de desfăşurare fiind fie unul special amenajat, fie unul
improvizat (parcuri, acasă, etc), în funcţie de posibilităţile de moment ale
subiectului, iar derularea activităţii se face fie sub îndrumarea unui specialist,
fie sub propria conducere. Recomandările ca atunci când exerciţiile fizice nu
se fac într-un cadru instituţionalizat, sunt ca cel în cauză să consulte un
medic în prealabil, fie că este vorba de medicul de familie sau cel de
medicină sportivă, pentru a se asigura că este apt medical pentru practicarea
exerciţiilor fizice şi să consulte un specialist în domeniul educaţiei fizice şi
sportului, care să-i facă recomandări sau chiar un program de exerciţii fizice
adaptat vârstei, nivelului de pregătire şi sexului.
Exerciţiul fizic este unul din obiectele de studiu al kinetologiei,
fiind practic un instrument esenţial la îndemâna oricăruia dintre noi şi pe care
trebuie să învăţăm să-l folosim pentru a ne întări sănătatea, a ne dezvolta
armonios, a ne creşte capacitătile fizce şi psihice, a performa în sport sau în
domeniile unde ne desfăşurăm activitatea, practic de a ne adapta cât mai bine
rigorilor societăţii actuale.
Exerciţiul fizic trebuie să devină o componentă de bază din viaţa
de zi cu zi a omului, să ne găsim timp pentru a practica exerciţii fizice, să
avem curajul participăm la competiţii sportive, să educăm copii şi generaţia
tânără în spiritul mişcării fizice, practic să punem în aplicare vechiul dicton
latinesc „mens sana in corpore sano”.
 CURS 14

Capacitatea de performanţă

Ultimul capitol este destinat obiectivul final al domeniului sportiv şi

al educaţiei fizice, respectiv creşterea capacităţii de performanţă al
subiecţilor, materializată în rezultate superioare.

14.1. Repere conceptuale

Ultimul capitol este destinat obiectivul final al domeniului sportiv şi

al educaţiei fizice, respectiv creşterea capacităţii de performanţă al
subiecţilor, materializată în rezultate superioare.
Conceptul de „performanţă” provine din francezul „performance”
şi este definit în Dex ca „rezultat (deosebit de bun) obţinut de cineva într-o
întrecere sportivă; realizare deosebită într-un domeniu de activitate; cel mai
bun rezultat obţinut de un sistem tehnic, de o maşină, de un aparat”.
Din definiţia de mai sus, noţiunea de „performanţă” în sensul general
este percepută ca un rezultat sau o realizare superioară, care depăşeşte
nivelul mediu sau reprezintă un record al rezultatelor dintr-un anumit
domeniu de activitate.
În ceea ce priveşte conceptul de „performanţă sportivă”, care
reprezintă aspectul care interesează domeniul nostru de activitate, este
definită de Paul Popescu-Neveanu, drept „un rezultat valoros individual sau
colectiv obţinut într-o competiţie sportivă şi exprimat în cifre absolute după
sistemul haremurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament. Realizarea
unei performanţe sportive poate constitui motivul fundamental al întregii
activităţi de pregătire şi participare în competiţii...”17
În activitatea sportivă (sport de performanţă) conceptul de
performanţă este reprezentat de un rezultat superior obţinut într-o situaţie de
evaluare, respectiv în concurs sau competiţie sportivă, în faţă unui juriu, al
unui for, care în baza unui sistem de notare şi apreciere stabilit anterior,
evaluează rezultatul obţinut. Rezultatul din competiţie este pe de o parte
forma de evaluare al unui sportiv sau al unei echipe, iar pe de altă parte
reprezintă obiectivul întregii activităţi de pregătire din sportul de
performanţă. J.P. Famose remarcă faptul că performanţa este strict legată de
relaţia „sarcină – activitate – rezultat”18, respectiv rezultatul obţinut în urma
evoluţiei dintr-un concurs, raportat la obiectivul propus anterior

Fig. Notă istorică de 1 (10) al Nadiei Comăneci la J.O. Montreal 1976

Activitatea competiţională, reprezintă „o situaţie de comparare
socială”19, în urma căreia se realizează o ierarhizare a participanţilor. Prin

17
Neveanu, P.P. Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 531
18
Famose, J.P., Cognition et performance, INSEP, Paris,1999.
19
Dragnea, A, Mate – Teodorescu, S. Teoria sportului, Ed. Fest,2002, p.76
această ierhizare, performanţa este tradusă în învingerea celorlalţi concurenţi,
având de a face în acest caz cu o raportare la adversar. Există adeseori
situaţii, când rezultatul obţinut chiar dacă nu aduce titluri sau medalii, dar
reprezintă un record personal, poate fi considerat performanţă, prin raportare
la propria persoană.
Reuşitele din competiţii, trebuie însă să se realizeze în condiţii de
fair-play, de egalitate a şanselor, orice distorsiune de la aceste repere,
diminuând semnificaţia noţiunii de „performanţă sportivă”(adversari
inferiori, arbitraj partinior) sau chiar pierderea ei în cazul când este obţinută
prin trişare (doping, adversar care nu-şi apără corect şansele).
Dacă rezultatele din competiţii definesc conceptul de „performanţă”,
în educaţia fizică acest concept este tradus prin progresul motric în
realizarea unor sarcini sau în nivelul de dezvoltare fizică al elevilor, iar
evaluatorul îl găsim în pesoana profesorului de educaţie fizică.
O situaţie specială o întâlnim în cazul obţinerii unui rezultat superior
în procesul de antrenament şi exemplele sunt numeroase în sporturile unde
practicanţii trebuie să alerge în timp mai puţin, să sară, să arunce sau să
ridice mai mult. Întrebarea care se ridică este dacă îl putem considera aceste
breuşite performanţe sportive. Răspunsul este negativ, deoarece sportivul nu
se află într-o situaţie evaluativă instituţionalizată, evaluarea fiind făcută de
antrenor sau chiar de el însuşi, dar rezultatul în sine reprezintă un reper
important în planificarea pregătirii şi mai cu seamă în planul motivaţional,
care reprezintă un factor foarte important evoluţia ulterioară a celui în cauză.
Capacitate, reprezintă un „sistem de însuşiri funcţionale şi
operaţionale, în uniune cu deprinderile, cunoştinţele şi experienţa necesară,
care duc la acţiuni eficiente şi de performanţă”.20

20
Neveanu, P.P. Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 98
 Capacitatea este reprezentată în sensul cel mai simplu de definit, ca
totalitatea însuşirilor înăscute şi dobândite, cu care suntem înzestraţi şi
posibilităţile de structurare sau restructure al acestor calităţi, pentru a rezolva
eficient situaţiile concrete cu care ne întâlnim în viaţă de zi cu zi.
În activitatea sportivă, capacitatea de performanţă se referă la
rezolvarea eficientă a situaţiilor variate cu care sportivii se confruntă în
competiţii. Pe lângă înzestrarea cu deprinderi, cunoştiinţe, calităţi motrice,
experienţe, sportivii trebuie să aibă disponibilitatea să-şi organizeze şi
valorifice aceste arme, manifestată în inventarea de soluţii, de alegere a
variantei cele mai optime de rezolvare a unei situaţii concrete de joc sau
competiţie, într-un cuvânt să performeze.

14.2. Strucutura capacităţii de performanţă

Capacitatea de performanţă este rezultatul unui sistem de factori

biologici, psihologici şi sociali, care interacţionează între ei, abordarea lor
separată fâcându-se doar în scop didactic. Conceptul de „capacitate de
performanţă” a generat de-a lungul timpului discuţii şi abordări din partea
multor autorii, elaborându-se modele mai simple sau mai complexe, care
încearcă să surprindă cât mai obiectiv componentele de conţinut şi modul lor
de interacţiune.
Nu vom face o analiză a modelelor sau abordărilor privitoare la
capacitatea de performanţă, ci vom încerca să surprindem cât mai concret
componentele de sistem ale acesteia, prezentând modelului lui
Weineck(1983) şi abordarea autorilor Dragnea şi Mate (2002).
Modelul lui Weineck, conform căruia performanţa este rezultatul a
patru factori combinaţii: fizic, psihic, tehnico-tactic şi cel al constituţiei
fizice, este un model relativ simplu, concret, ce vizează acele calităţi
înnăscute şi dobândite, care în funcţie de nivelul lor de dezvoltare, fac
diferenţă de performanţă între subiecţii angrenaţi în activitatea sportivă.

Capacităţi fizice:
rezistenţă, forţă,
viteză, mobilitate,
îndemânare

Personalitate Capacitate şi
Trăsături pricepere
psihice Performanţă tehnico-tactică
Capacitate
intelectuală

Factorii constituţiei
fizice

Figura 14.2 Modelul Weineck (1983)

În continuareane vom axa pe abordarea autorilor Dragnea şi Mate-
Teodorescu, conform căreia capacitatea de performanţă „este determinată de
patru factori globali sintetici: aptitudinile, atitudinile, antrenamentul şi
ambianţă, concepuţi într-o interrelaţie funcţională”21, aceştia mai fiind
cunoscuţi şi sub denumirea de „cei 4 A ai performanţei”.
Aptitudinile, sunt însuşiri psihice şi fizice, care asigură eficienţa într-
o activitate. Aptitudinile sunt rezultatul interacţiunii fondului genetic cu care
omul se naşte, numite şi predispoziţii (particularităţi ale analizatorilor,
însuşiri de tip nervos, etc), cu condiţiile mediului social, graniţa dintre
ereditate şi mediul social(influenţe,educaţie, etc) fiind greu de stabilit şi nu
prezintă o constanţă, ci mai degrabă o variabilă de la individ la individ.

21
Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului, Ed. Fest, Bucureşti, 2002, p.87.
Omul nu se naşte cu aptitudini, ele se formează în activitate, premisele cu
care ne naştem sunt de fapt potenţialităţi latente, care au nevoie de
intercaţiunea cu mediul pentru a se transforma în capacităţi active, iar
diferenţierea lor este determinată de caracteristicile educative, sociale,
istorice ale climatului cu care omul vine în contact.
Psihologii disting două categorii de aptitudini, respectiv aptitudini
generale, necesare oricărui tip de activitate, respectiv inteligenţă, memorie,
atenţie, voinţă, spirit de observaţie, imaginaţie, etc şi aptitudini specifice,
care se adresează unui anumit domeniu de activitate, cum ar fi sportul,
muzica, matematica, literatura, desenul, etc;
În ceea ce priveşte activitatea sportivă, aptitudinile se împart în:
 aptitudini sportive generale: coordonare, echilibru, precizie,
dorinţa de întrecere, imaginaţie, capacitatea de mobilizare a
resurselor energetice, refacerea psihică, capacitate de învăţare a
actelor motrice, etc şi sunt caracterisitice oricărei activităţi sportive;
 aptitudini specifice practicării unei ramuri de sport (un nivel
ridicat al simţului echilibrului şi coordonării în gimnastica sportivă, a
preciziei în tir, rapiditatea la alergătorii de viteză,etc ).
Aptitudinile acţionează în sistem, pentru că performanţa indiferent
de ramura de sport este rezultatul unui ansamblu de aptitudini de ordin
somatic, funcţional, motric, psihlogic. Din acest motiv selecţia în diferite
sporturi se axează pe mai multe criterii, respectiv, fizice, tehnice, tactice,
psihice, cu pondere care variază în raport cu caracterisicile activităţii
respective. Toate aceste aptitudini asigură eficienţa în activitatea sportivă,
nivelul lor de activism făcând diferenţa de performanţă între indivizi.
O noţiune care de multe ori o subtituie pe cea de aptitudine, fiind
considerată sinonimă, o reprezintă aceea de talent. Zisulescu S.(1971),
consideră talentul ca o continuare pe o traptă superioară a aptitudinilor şi
împărtăşim acest punct de vedere, motivând că orice subiect angrenat în
sportul de performanţă trebuie să posede un ansamblu de aptitudini care să-i
asigure o activitate eficientă, dar în orice ramură de sport există sportivi care
performează la un nivel superior mediei, găsind soluţii originale prin care îşi
surprind adversarii. Zisulescu defineşte în acest sens noţiunea de talent prin
„eficienţă plus originalitate”.
Pentru ca succesul să fie deplin şi pe termen îndelungat, este nevoie
pe lângă talent şi de o atitudine pozitivă pentru activitatea respectivă,
realizînd astfel o extensie a relaţiei de aptitudini – talent, în noţiunea de
vocaţie. La acest nivel putem vorbi de sportivul înzestrat din toate punctele
de vedere, pentru a performa cu succes şi fi un model atât în mediul sportiv,
cât şi în afara lui.
Conceptul de atitudine, a generat multe discuţii şi interpretări de-a
lungul timpului, mulţi autori cu precădere psihologi în cercând să de-a sens
acestei noţiuni. Ne vom opri asupra a două puncte de vedere, cel al lui P.P.
Neveanu, care defineşte conceptul de atitudine prin „modalitatea relativ
constantă a individului sau grupului faţă de anumite laturi ale vieţii sociale şi
faţă de proproa persoană..”22 şi cel prezentat de R.L. Atkinson, R.C.
Atkinson, E. Smith şi D. Bem, în „Introducere în psihologie”, conform
căruia atitudinea reprezintă o „ evaluare favorabilă sau nefavorabilă a unei
reacţii la un obiect, persoană, eveniment sau idee; o atitudine are trei
componente: cognitivă, afectivă şi comportamentală.”23
Analizând cele două interpretări ale conceptului de atitudine, putem
concluziuna că acestea reprezintă filozofia de viaţă a unei persoane,
materializată într-o, opinie, punct de vedere, judecată, cu privire la un
eveniment social, un fenomen din lumea materială, o persoană, un obiect,etc,

22
Neveanu, P.P. Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 71
23
Atkinson R.L., Atkinson, R.C., Smith, E., şi Bem, D., în „Introducere în psihologie”.
Ed.Tehnica, Bucureşti, 2002, p.950
cu care interacţionează sau tangenţiază. Experienţa de viaţă ne formează în
timp, predispoziţii pentru a adopta anumite poziţii pentru anumite situaţii cu
care ne confruntăm, la fel cum multitudinea de stimuli care acţionează asupra
noastră ne determină să interpretăm un anumit rol sau adoptăm anumite
posturi ale corpului ca expresii semnificative care se pretează la o situaţie
dată.
Un aspect important care trebuie subliniat îl reprezintă relaţia
motivaţiei cu atitudinile, pentru că orice activitate pe care o exercită fiinţa
umană are la bază unul sau mai multe motive, care îl canalizează să adopte o
anumită atitudine. Motivaţia poate fi intrinsecă sau extrinsecă iar nivelul lor
de intensitate influenţând angrenarea subiectului într-o anumită direcţie.
Atitudinile au relaţie strânsă cu atitudinile şi determină nivelul de
eficienţă într-o activitate. Dacă ambele sunt la cote înalte şi performanţă va
urma aceeaşi linie, în schimb dacă există discrepanţe între cele două
variabile, performanţa are de suferit. Nu sunt puţine cazurile când un sportiv
dă dovadă de atitudine pozitivă pentru antrenament şi competiţie şi totuşi
rezultatele nu sunt la nivelul aşteptărilor, datorită faptului că nivelul
aptitudinilor nu sunt la cote la fel de înalte, cum la polul opus întâlnim
sportivi foarte talentaţi, dar performanţa nu are o linie constantă, datorită
unei atitudini negative asupra activităţii.
Aceste aceste două variabile se influenţează reciproc, în sensul că
aptitudinile pentru un sport sau activitate sportivă poate genera atitudini
pozitive cu privire la aceea activitate, cum şi o atitudine favorabilă poate
influenţă nivelul aptitudinilor, prin canalizarea energiilor spre
perfecţionearea acestora.
Ambianţa reprezintă al treilea factor al capacităţii de performanţă, cu
influenţă majoră asupra dezvoltării ulterioare a sportivului. Mediul social în
care sportivul îşi desfăşoară activitatea poate impulsiona ascensiunea
acestuia, cum din contră un mediu nefavorabil o poate frâna.
Profesionalismul şi tradiţia instituţiilor (cluburi, asociaţii) contribuie la
formarea personalităţii sportivului, la pregătirea lui pentru marea
performanţă, la fel cum factorii istorici (tradiţia fotbalului în Italia, Anglia,
America de Sud, a baschetului în S.U.A., etc) şi geografici, climatici (schiul
în Norvegia, Finlanda, canotajul în zona Dunării, etc) influenţează
dezvoltarea unui sport sau altul. Familia are un rol extrem de hotărâtor în
direcţionarea spre sport al unui membru al acesteia, prin atitudinea pozitivă
despre conceptele de mişcare fizică, sănătate prin mişcare , performanţă
sportivă şi în acest sens nu puţine sunt cazurile de generaţii ale aceleaşi
familii de sportivi.
Grupul de sportivi, echipa, are de asemena un rol important în
formarea pentru marea performanţă. Un grup profesionist, contribuie uneori
decisiv la integrarea şi creşterea unui tânăr talentat, cum dimpotrivă un
mediu negativ, ostil, poate duce la frânarea ascensiunii acestuia.
Condiţiile de antrenament, materializate în bazea materială,
echipament, a materiale ajutătoare, condiţiile de alimentaţie şi refacere de
care dispun sportivi, pot creşte sau scădea eficienţă procesul instructiv-
educativ, cu efecte asupra evoluţiei ulterioare a sportivului.
Antrenamentul „ sportiv este un proces complex desfăşurat
sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului la
eforturi fizice şi psihice intense, implicate de participarea în concursuri.”24
Cu alte cuvinte, antrenamentul este o activitate care are drept scop
pregătirea sportivului de a face faţă cu succes rigorilor mereu crescânde ale
competiţiei sportive. Pentru a avea o imagine cât mai fidelă a ceea ce
înseamnă antrenamentul sportiv, vom puncta trăsăturile definitorii ale
acestuia :

24
A.Dragne, S.Mate-Teeodorescu,Teoria sportului, p.155.
  Este un sistem cu cel puţin două elemente : antrenorul şi sportivul;
 Se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat: cluburi şi asociaţii
sporive, clase cu program sportiv, licee cu profil sportiv;
 Are la bază legiile anatomiei, fiziologiei, psihologiei şi pedagogiei;
 Este un proces de tip managerial, cu obiective de instruire şi
performanţă pe termene diferite;
 Are caracter stadial, fiind un proces de lungă durată;
 Este un proces de comunicare de tip feed – back, informaţia fiind
transmisă de antrenor la sportiv şi invers ;
 Respectă caracteristicile fizice şi tehnice ale sportului respectiv.
Fiind un proces continuu, antrenamantul sportiv are un profund
carcater evolutiv, adaptându-se continu cerinţelor mereu crescânde ale
sportului de performanţă. Perfecţionarea permanentă a antrenamentului,
rezultat al evoluţiei societăţii, au impus în timp enunţarea unor principii, care
sunt norme cu caracter general ce conduc întreaga activitate de pregătire
sportivă.
În concluzie capacitatea de performanţă este determinată de doi
factori interni, aptitudinile şi atirudinile şi de doi factori externi, respectiv
mediul social şi antrenamentul sportiv, toate având pondrea lor în obţinerea
performanţei sportive.
 Bibliografie

1. Abernethy, V., Kippers, L., Mackinnon, M., Pandy, M., Basic

concepts of motor control; Cognitive science perspectives,
Human Kinetics, 2005.
2. Apostu, M., Biochimie, Editura Moroşan, Bucureşti, 2010
3. Apostu, M., Elemente de biochimia efortului, Ministerul
Educaţiei Naţionale – Academia Naţională de Educaţie Fizică şi
Sport, Bucureşti, 1999.
4. Ader, J.L., Carré, F., Dinh – Xuan, A.T., Duclos, M., Kubis, N.,
Mercier, J., Mion, F., Prefaut, C., Roman, S., Physiologie, Paris
Masson, 2006.
5. Atkinson R.L., Atkinson, R.C., Smith, E., şi Bem, D., în
„Introducere în psihologie”. Ed.Tehnica, Bucureşti, 2002,
6. Baciu, I. Cum funcţionează creierul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1974.
7. Bota, A., Kinetologie – note de curs, A.N.E.F.S. Bucureşti, 2007
8. Bota, C., Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti, 2000.
9. Cârstea, G., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed.
Universul, Bucureşti, 1993
10. Cordun, M., Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti 1999.
11. Cordun, M., Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti,
2009
12. Cordun, M., Bioenergetică şi ergometrie în sport, Editura CD
Press, Bucureşti, 2011
13. Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului, Ed. Fest,
Bucureşti, 2002.
14. Drăgan, I., Medicina Sportiva, Editura Medicala, Bucuresti,
2002.
15. Epuran, M., Psihologia educaţiei fizice, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1976
16. Epuran, M., Metodologia Cercetării Activităţilor Corporale,
Editura FEST, Ediţia a – 2 – a, Bucureşti, 2005.
17. Epuran, M., Stănescu, M., Învăţarea motrică – aplicaţii în
activităţi corporale, Ed. Discobolul, Bucureşti, 2010.
18. Famose, J.P., Cognition et performance, INSEP, Paris,1999.
19. Gallahue,D.L., Developmental Physical Education for Todays
Children, Madison, Wisconsin, Brown & Benchmark.
20. Gagea, A., Biomecanică analitică, Bucureşti, 2006,
21. Ionescu, A., Contracţia musculară – bazele fiziologice şi
biochimice, în Drăgan, I.,Medicina Sportivă, Editura Medicală,
Bucureşti 2002.
22. Hăulică, I., Fiziologie umană, ediţia III, Editura Medicală,
Bucureşti, 2007.
23. Hancăş, P.A, Zone de efort în jocul de fotbal, Ed.IRCO
Script, Drobeta Turnu Severin, 2011
24. Hăulică, I., Fiziologie umană, ediţia III, Editura Medicală,
Bucureşti, 2007.
25. Hoffman, S., Introduction to kinesiology-Study Physical
Activity, Human Kinetics, 2005
26. Kese, A.M. Biomecanica aparatului locomotor, Ed.
Universitaria, Craiova, 2012.
27. Nenciu, G., Biomecanică, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2012
28. Neveanu, P.P. Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1978,
29. Niculescu, G. Gimnastica de bază, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2012
30. Niculescu, C., Voiculescu, B., Niţă, C., Cârmaciu, R., Sălăvăstru,
C., Ciornei, C., Anatomia şi fiziologia omului, Editura Corint,
Bucureşti 2007.
31. Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Ed. Stadion, Bucureşti,
1974
32. Weineck, J., Manuel d’entrainement sportif, Ed. Vigot, Paris,
1983
33. www.learningsupport.nl – operatie inzicht
34. www.alexmarcu.ro
35. www.scribtub.com