Sunteți pe pagina 1din 14

Imperiul Otoman

Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: ‫دولِت َعليه ُعثمانيه‬, Devlet-i Aliye-i Osmaniye, „Sublimul Stat
Otoman”; limba turcă modernă: Osmanlı Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu, adesea numit și Turcia
Otomană) a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și care a
existat din 1299 până în 1922. Inițial, a fost un stat islamic sunnit fondat de turcii oghuzi sub conducerea
lui Osman I, in nord-vestul Anatoliei, in 1299.

Odată cu ascensiunea otomanilor sub Murad I și cucerirea Peninsulei Balcanice între 1362-1389, și
căderea Constantinopolului de cătreMehmed al II-lea în 1453, Sultanatul Otoman s-a transformat într-un
imperiu. În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (orașulIstanbul din zilele noastre), fosta
capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea și al
XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entități politice și statale ale lumii, țările
europene simțindu-se amenințate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani și spre sudul
Uniunii polono-lituaniene.

Între secolele XVI-XVII, imperiul a ajuns la apogeu sub domnia lui Selim I, devenind un imperiu
multinațional, multilingvistic, stăpânind Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de Nord, Balcanii și
Caucazul, adică o suprafață de circa 19.9 milioane de km².

La începutul secolului al XVII-lea, imperiul cuprindea 32 de provincii și numeroase state vasale și


tributare, unele dintre ele fiind absorbite de imperiu, în timp ce celorlalte le era garantată autonomia.
Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia își exercita suveranitatea erau doar sub controlul
indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman
universal condus de succesoriiProfetului Mohamed . Instituția califatului a devenit din primele secole de
existență o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii
islamice, însă el a reprezentat și mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un reper
idealizat important, de aceea meritând a menționa și titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul
Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului și
vestului.

Otomanii au avut influență și în afara Afroeurasiei, ca expediția spre Aceh din Indonezia în 1565 și
achiziționarea temporară a insulelorLanzarote din Oceanul Atlantic în 1585.

Istoria Imperiului Ottoman - Crescerea și scăderea lui


Bizantinii au fost primii care au scris despre turci. Primul a fost Manuel Puglia Ducas care a scris " Historia
turco-bizantină 1341-1462". Laonikos Chalkokondyles (1423 – 1490) a scris despre perioada 1298-1463,
descriind declinul Imperiului Bizantin și ascensiunea turcilor otomani. Cucerirea Constantinopolului a fost
comparată cu cucerirea Troiei.[2]

Critobul din Imbros a scris lucrarea "Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467". Makarios
Melissenos , preot din Napoli, fugit din insula greco-venețiană cucerită de turci, a scris cele două cronici
ce detaliază cucerirea Constantinopolului de către turci(înainte se credea că George Sphrantzes, secretar
al ultimului împărat bizantin, ar fi scris cele două cronici).

Și italienii au fost interesați de istoria otomanilor, ca Teodoro Spandugino ce a scris "Genealogia


turcilor"[3], Paolo Giovio-Commentario de le cose de’ Turchi (1531), Donado Da Lezze- Historia turchesca
(1300-1514), Andrea Cambini- Della origine de turchi(1538), Luigi Bassano - I Costvmi, et i Modi
Particolari de la Vită de Turchi (1545), G.A. Menovino, Francesco Sansovino -Historia universale
dell'origine et imperio de'Turchi: Con le guerre successe în Persia, în Ongaria, în Transilvania, Valachia,
sino l'anno 1600. Luigi Ferdinando Marsigli, care a participat la trasarea frontierei dintre Imperiul
Otoman, Republica Venețiană și Imperiul Romano-German, a scris lucrarea L'Etat militaire de l'empire
ottoman (Amsterdam, 1732).

Istorici francezi ca Guillaume Postel, ce a făcut comparații între protestantism și islam, a scris "De la
République des Turcs", făcând o descriere pozitivă a societății otomane. Flamandul Ogier Ghiselin de
Busbecq , ce a servit că ambasador la Istanbul, a scris "Itineră Constantinopolitanum et Amasianum , re-
publicat în 1595 sub titlul de Turcicae Epistolae.

Leunclavius, istoric german care a trăit în secolul XVI (1533 - 1593), a scris o istorie a Imperiului Otoman
(Annales Sultanorum Othmanidarum, Frankfurt 1588) ce conține informații prețioase despre Țările
Române și istoria lor în secolele XV și XVI și alte lucrări ca Ius orientale (1573) și Historiae Mvsvlmanae
Tvrcorvm, De Monvmentis ipsorvm exscriptae (1591).

În Anglia, Richard Knolles a scris Generall Historie of the Turkes, iar Paul Rycaut, rezident în Imperiul
Otoman, a scris "Tablou al Imperiului Otoman" și a publicat două volume de Istoria Turcă.Thomas
Thornton a scris ‘The Present State of Turkey’.
În spațiul românesc, Dimitrie Cantemir a scris Istoria Creșterii și Descresterii Imperiului Otoman, Istoria
Imperiului Otoman, Cartea sistemei religiei mahomedane.

Joseph von Hammer-Purgstall, orientalist austriac, a scris Constantinopolis und der Bosporos (1822) și
Geschichte des osmanischen Reiches (Istoria Imperiului Otoman) în zece volume.

În secolul al XX-lea s-au remarcat Nicolae Iorga (Geschichte des Osmanischen Reiches -Istoria Imperiului
Otoman), Ismail Hakki, D.E. Pitcer, Halil İnalcık cu multe lucrări despre istoria imperiului otoman ca
History of the Ottoman Empire Classical Age / 1300–1600 (1973), The Ottoman Empire: Conquest,
Organization and Economy (1978) și Studies în Ottoman Social and Economic History (1985); Stanford J.
Shaw-History of the Ottoman Empire and Modern Turkey(1976), Robert Mantran-Histoire De L'empire
Ottoman, Colin Imber-The Ottoman Empire (1300-1481).

Cronistică otomană[modificare | modificare sursă]

S-au scris "Istoriile Casei lui Osman" sau "Istoriile Dinastiei Otomane" scrise de Oguzname, Asikpasazade,
Uruc bin Adil, Mehmed Nesri, Tursun Bey . S-au scris Gazavetname -Cronica expediției militare,
Fetihname - Cronica cuceririi. Aceste cronici au fost utilizate drept modele de către marii cronicari din
secolele XVI-XIII. Cronicile serveau ca material de propagandă în secolul XV. Până în secolul XVI, cronicile
urmau modelul medieval. În contextul cuceririi Palestinei, musulmanii au intrat în posesia unor centre
culturale din Ierusalim, Cairo, Mecca și Medina. Sultanul și-a însușit titlul de calif, având nevoie de o
justificare ideologică care să îi ofere posibilitatea adoptării titlului. S-au afirmat cronicari ca
Kemalpasazade ce a fost seyh-ul Islam, participând la Bătălia de la Mohacs, Rustem Pasa, Muhieddin al-
Cemali, Mustafa Ali.

În secolul XVII s-au afirmat Ibrahim Pecevi, Katip Celebi, Mustafa Na ima, Evliya Celebi care a scris Cartea
călătorilor-Seyahatname.

Osman-fondatorul dinastiei

Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe împărțiri în diferite
perioade istorice, așa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărțirea
de mai jos privește lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, în care elementele economice și politice sunt
tratate ca fiind la fel de importante ca și cele militare.

Originile (950-1299)[modificare | modificare sursă]

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.Puteți da chiar dumneavoastră o mână de
ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea diacriticelor.

Khaju Bridge-Esfahan Imperiul Otoman își are originile în Uç Beyliği din statul selgiucid al Anatoliei de la
sfârșitul secolul al XIII-lea, care până atunci fusese el însuși un stat marionetă și vasal al Ilhanatului.
Conform tradiției, în 1299 Osman I și-a proclamat statutul de beiindependent.

Turcii au fost initial un grup de triburi din Turkestan,in centrul Asiei.Triburile s-au despartit in secolul
VI,raspandindu-se in Rusia,China,India si Persia.Unii dintre turci au renuntat la viata nomada si au
devenit administratori si mercenari.Ei i-au slujit pe abbasizi si pe famitizi,ajungand in pozitii inalte.Turcii
dintre care faceau parte selgiucizii,otomanii,mamelucii,bulgarii si khazarii,au ajuns in scurt timp foarte
influenti.Ei si-au unit fortele si cu mongolii.In perioada islamica,orasele turcesti Samarkand si Buhara au
devenit prospere si cu o cultura infloritoare.

La est de Marea Caspica traia un grup de turci numit oguzi sau turcomani.Din 950,s-au desprins
selgiucizii care au migrat spre sud si vest.Califul abbasid al Bagdadului traversa o perioada dificila si a
cerut ajutor selgiucizilor.Sub conducerea lui Tughril Beg,ei au invadat Persia si au ocupat Bagdadul in
1055.Califul abbasid l-a numit pe Tughril vice-sultan,daruindu-le selgiucizilor Imperiul Abbasid. Selgicizii
au ajuns dintr-un simplu trib nomad conducatorii lumii islamice. In 1063 a ajuns sultan Alp
Arslan,nepotul lui Tughril.El a cucerit Siria si Armenia si a intreprins incursiuni in Anatolia.In 1071 a primit
replica imparatului bizantin. Alp Arslan a angajat mercenari nomazi si turci si a patruns in Armenia.Cele
doua armate s-au intalnit la Bătălia de la Manzikert.Selgiucizii au invins deoarece s-au prefacut ca au
pierdut batalia si se retrag.Cand bizantinii au plecat in urmarirea lor,selgiucizii s-au intors si au infrant
sever armata acestora.L-au prins pe imparatul bizantin si au cerut pentru el rascumparare.Victoria de la
Manzikert a pus bazele a ceea ce,mai tarziu,va fi Imperiul Otoman.Alp Arslan a fost un stapan milostiv si
a condus bine imperiul.La indemnul sau,multi turcomani si selgiucizi au migrat in Anatolia. Imperiul
selgiucid a atins apogeul puterii in timpul lui Malik Sah (1072-1092),fiul lui Alp Arslan.Acesta a patronat
stiintele si artele si a construit minunate moschei in capitala sa,Isfahan.Vizirul sau,Nizam al-Mulk,a fost
un respectat om politic. Selgiucizii au cucerit integral Anatolia,au pus bazele formarii Sultanatului de la
Rum,in apropierea Constantinopolului.La moartea lui Malik Sah,Imperiul Selgiucid s-a dezembrat in mai
multe statulete,in secolul XII continuand sa existe diverse sultanate selgiucide,mameluce si kurde,sub
supravegherea califului abbasid de la Bagdad. In 1220,regiune a fost cotropita de mongoli,care in cele din
urma,au ocupat Bagdadul in 1258.Ceea ce i-a impins pe turci sa se extinda spre vest.
Ascensiunea (1299–1453)

Osman I(1299–1326) ,fondatorul dinastiei careia i-a dat si denumirea,a fost in jurul anului 1300
conducatorul unui grup tribal din nord-vestul Anatoliei.Luptatorii tribului se dedicasera unui Jihad
impotriva Bizantului. Orhan Gazi (1326–1359), fiul lui Osman,si-a luat titlul de sultan,a stabilit capitala la
Bursa si a cucerit AnatoliaOrientala. In 1354 a castigat controlul asupra peninsulei Galiopi,pe care a
folosit-o ulterior ca un cap de pod pentru cucerirea Balcanilor.

Murad I Hudavendighiar (1359-1389) a cucerit Adrianopol in anii 1365-1369,a transferat capitala


imperiului de la Bursa din Anatolia în nou cuceritul oraș, pe care la redenumit Edirne a cucerit Bulgaria in
1385-1386 si a triumfat in Bătălia de la Kosovo Polje din 1389 in fata sarbilor,dar a fost asasinat de Miloš
Obilić. Baiazid I(1389–1402),succesorul sau, a fost primul sultan otoman care din sursele documentare
occidentale este numit împărat.În semn de răzbunare pentru asasinarea tatalui sau, Murad I, în Bătălia
de la Kosovo Polje, Baiazid, devenit sultan, a masacrat toți prizonierii sârbi.Pe parcursul secolului
XIV,federatia tribala otomana a devenit o structura statala solida.Sultanii si-au inarmat bine armatele si
au creat un corp de elita format din crestini balcanici islamizati-Ienicerii. Baiazid „Fulgerul” a declanșat o
campanie rapidă de cucerire în Balcani. Raidurile din Serbia și sudul Albaniei i-a forțat pe cei mai mulți
principi locali să accepte suzeranitatea otomană.

In 1391 a asediat Constantinopolul. La cererea împăratului Bizantin,Manuel al II-lea Paleologul, o nouă


cruciadă a fost organizată pentru a-l înfrânge pe Baiazid. In1393,a subjugat definitiv Bulgaria si a anexat
Tesalia, iar Ducatul Atenei a acceptat suzeranitatea otomană de îndată ce armatele sultanului au ajuns la
granița statului. Ofensiva lui Baiazid în spațiul balcanic este urmată de Bătălia de la Rovine din 1395.
Oastea otomană nu reușește să cucerească Țara Românească, fiind învinsă deMircea cel Bătrân. Deși
Baiazid nu și-a atins obiectivul propus – anexarea Valahiei – Mircea cel Bătrân a fost obligat să accepte
statutul de vasal al turcilor. În 1396, aliații creștinii au trimis o armata cruciată compusă în principal din
cavaleri unguri și francezi și sprijinită de un contingent valah sub conducerea regelui ungur și Împăratului
Sfântului Imperiu Roman, Sigismund de Luxemburg, dar au fost înfrânți la Bătălia de la Nicopole. După
victoria de la Nicopole, Baiazid a continuat să ataceValahia, Ungaria și Bosnia. El a reușit să cucerească
cea mai mare parte a Albaniei, iar micile state din nordul Albaniei au devenit vasale ale otomanilor.
Baiazid a asediat pentru scurtă vreme și Constantinopolul. Asediul a fost ridicat în 1397, după ce Manuel
al II-lea a acceptat ca, pe viitor, toți împărații bizantini să fie confirmați de sultan. După această, Baiazid a
fost obligat să părăsească Europa pentru rezolvarea problemelor din Anatolia și nu a mai apucat să se
întoarcă în Balcani. Salvarea Imperiului Bizantin a venit din partea declarației de război mongole
împotriva lui Baiazid.În 1400, războinicul mongol Timur Lenk (Timur cel șchiop) a reușit să convingă
regatele locale, ce fuseseră cucerite de turci, să i se alăture în atacul împotriva lui Baiazid. În Bătălia de la
Ankara, pe 20 iulie 1402, Baiazid a fost capturat de Timur și a murit în captivitate.A urmat o perioada
instabila denumita "Interregnul otoman".Deși fiul lui Baiazid Mehmed Çelebi a fost confirmat ca sultan
de către Timur, frații lui au refuzat să-i recunoască autoritatea. Neînțelegerile dintre cei fii ai lui Baiazid
au avut ca rezultat izbucnirea războiului civil. Interregnul a durat până pe 5 iulie 1413, când Mehmed
Çelebi a ieșit învingător și a devenit sultanul Mehmed I, monarh asupra unui imperiu unit. Baiazid in
captivitate Asediul asupra Constantinopolului a inceput in 1422 sub conducerea luiMurad al II-lea(1421 –
1451),care subjugase toata Anatolia. In1439,Murad a anexat Serbia imperiului sau.A zdrobind coalitia
crestina in Bătălia de la Varna in 1444 si in cea de-a doua cea de-a doua batalie de la Kosovo Polje.

Expansiunea a fost intrerupta de reorganizarea statala,pana candMahomed al II-lea Cuceritorul (1451 –


1481) a readus sub control Asia Mica si o mare parte a Balcanilor.

In 1453,turcii ,condusi de Mahomed II au lansat asediul final asupra orasului Constantinopol.Constantin


XI,ultimul imparat bizantin,avea la comanda sa 10 000 de oameni,pe cand Mahomed avea la comanda sa
150 000 de soldati.Turcii au transportat pe uscat 70 de corabii,ocolind fortificatiile dinspre mare ale
Constantinopolului,pentru a ataca prin suprindere.Aparati de zidurile solide lungi de 6 kilometri si vechi
de aproape un mileniu,bizantinii au rezistat 54 de zile pana cand,in final,trupele de elita ale lui Mahomed
au ocupat orasul. La 29 mai1453,Mehmet II a reusit sa cucereasca Constantinopolul,punand capat
Imperiului Bizantin,unde ultimul imparat bizantin,Constantin al XI-lea Paleologul a cazut in lupta pentru
apararea cetatii. Dar,marele Fatih a fost invins de domnitorul roman Ștefan cel Mare in Bătălia de la
Vaslui(1475).A prefacut numeroase biserici in moschei,inclusiv Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol
si a construit Palatul Topkapî,resedinta sultanilor de atunci inainte. Turcii s-au instalat la Constantinopol,i-
au schimbat denumirea in Instanbul,devenind noua lor capitala.Existenta imperiului bizantin a luat sfarsit
fix la un mileniu de la jefuirea Romei si colapsul Imperiului Roman de Apus. Formarea unui nou imperiu
musulman a devenit un motiv de ingrijorare pentru Europa crestina pentru inca cinci secole.

Era de propășire a Imperiului Otoman poate fi împărțită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele
era una de creșteri teritoriale și cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la
moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru
Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin
bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Mahomed II
Mehmet II se considera urmatorul cuceritor al lumii.In timp ce incerca sa evite tulburarile interne prin
acordarea de libertati culturale crestinilor si evreilor in schimbul platii unui impozit,armatele sale
invadauSerbia,Bosnia si Albania,ocpand pana si ultimul teritoriu crestin din Pelopones in 1458-1462.In
1456 a desfasurat Asediul Belgradului,insa fără succes.Coalitia crestina formata din unguri,sarbi si cruciati
condusi de Ioan de Hunedoara au rezistat eroic. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta
lumii creștine”.În cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la
prânz, obicei păstrat și astăzi în toată lumea creștină. Din pacate,Serbia a fost definitiv anexata de turci
abia in 1459. In curand,otomanii controlau partea estica a Mediteranei si Marea Neagra prin cucerirea
Imperiului Trapezunt din Asia Mica si subjugarea hanilor din Crimeea in 1475 si obligarea acestora la
plata haraciului.In 1480,Mehmet a ajuns in sudul Italiei pregatindu-se sa avanseze spre Roma,centrul
crestinitatii,dar a murit in primavara anului urmator. Palatul Topkapi (reconstituire) A urmat o perioada
de inactivitate militara sub piosul sultan Baiazid II,incheiata in aprilie 1512 printr-o lovitura de stat
condusa de fiul sau Selim I (cel Cumplit).La urcarea pe tron s-a proclamat suveranul lumii si succesorul lui
Alexandru cel Mare.A fost creatorul Imperiului Otoman. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele
estice ale imperiului după ce i-a invins pe sahii Safavizi ai Persiei în Bătălia de la Chaldiranși a pus bazele
unei flote a Mării Roșii. A ocupat Azerbaidjanul,estul Anatoliei si a subjugat Kurdistanul,obtinand
controlul asupra rutelor comerciale catre Persia.A ocupat Siria in 1516 si a cucerit Egiptul
in1517,profitand de cererea de ajutor a mamelucilor egipteni impotriva portughezilor si dubland
teritoriul Imperului Otoman.L-a detronat pe ultimul calif al orasului Cairo,asumandu-si acest titlu,si a
preluat protectoratul asupra asezarilor sfinte din Mecca si Medina.Pe plan intern,ca sa poata asigura
pozitia sultanului in fata rivalilor si pentru a evita luptele pentru succesiune,a introdus practica prin care
sultanul isi ucidea toti fratii care aveau pretentii la tron. Moscheea lui Soliman Francois I si Suleiman

Succesorul lui,Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea și întinderea imperiului și mai
departe,catre punctul de maxima grandoare culturala.S-a consacrat modernizarii guvernului,a sistemului
judiciar si a celui financiar.Moschei incatatoare ai fost construite de stralucitul arhitect Sinan.Armatele lui
Soliman au extins granitele imperiului spre vest.In 1522 i-a alungat pe Cavalerii Ioaniți din Rodos.După ce
armatele sale au cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács din
1526. InsusiLudovic al II-lea al Ungariei și Boemiei a fost ucis pe campul de lupta. Suleiman a continuat
atacul asupra Austriei, dar înbătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins si si-a retras trupele
din cauza pierderilor mari.La scurtă vreme,Transilvania, Valahia și Moldova au trebuit să se recunoască
principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse în acesta. Francisc I al Franței și Soliman
Magnificul au inițiat o alianță franco-otomană din 1530. În est, Suleiman Magnificul desfasurat trei
campanii impotriva Imperiului Safavid al Persiei,un razboi dintre otomanii sunniti si persii siiti.A
cuceritBagdadul în 1535 din mâinile perșilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu. Iar in
1538 a ocupat Mecca. Din cauza acestui razboi dintre musulmani care avea sa dureze întreg secolul XVI,
otomanii n-au mai inaintat in Europa. Chiar si asa ,flota turcească, sub comanda piratului Hayreddin
Barbă Roșie (Hayreddin Pasa) a atacat și devastat coastele Spaniei, Italiei și Greciei.

În Oceanul Indian, Suleiman a condus mai multe campanii navale împotriva portughezilor în încercarea
de a le elimina și a restabili caile comerciale cu India. Aden în Yemen a fost capturat de otomani în 1538,
cu scopul de a oferi o bază otomană pentru raiduri, pentru a ataca posesiuni portugheze de pe coasta de
vest a Pakistanului și Indiei de azi. Din această bază, Suleyman Pașa a reușit să preia controlul asupra
întregii țări de Yemen, luând, de asemenea, Sa'na. Populația din Aden s-a ridicat împotriva otomanilor,
astfel ca portughezii au fost în controlul orașului până la confiscarea acestuia de către Piri Reis în 1548.

Secolul al XVI-lea a fost marcat de numeroase bătălii otomane purtate împotriva habsburgilor și a
spaniolilor în Balcani, de controlul asupra Africii de Nord și de dominația Mediteranei. Otomanii au atins
"Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârșitul celor 230 de ani de creștere. Asediul Vienei nu a fost
parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacționat la intervenția Habsburgilor austrieci în
Ungaria. Acțiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliații otomani, iar pe alții i-a întors împotriva
turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă
împotriva otomanilor. În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forță de ocupație,
ci a și devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de
stagnare și a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva
otomanilor.

Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut
dreptul la existență al statelor creștine, care erau considerați inamici tolerați. După eșecul din fața Vienei
a început un proces de medievalizare a statului otoman, iar regulile islamice care guvernaseră viața
imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare și civile în toate domeniile, (în relațiile
externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc). Legea superioara a imperiului a fost
shari'ah sau Legea Sacră, care este la fel cu legea divină a Islamului. O altă lege a Imperiului Otoman a
fost Kanuns, această lege acoperă domenii cum ar fi dreptul penal, proprietatea funciară și impozitele
Suleiman a dat o atenție deosebită la situația supușilor creștini care au lucrat pământul spahiilor numiți
Rayas.

"Codul de Rayas", a reformat legislația care reglementează taxele și impozitele pe care urmează să fie
plătite de către Rayas, ridicarea statutului lor mai sus în iobăgie în măsura în care iobagii creștin ar migra
spre teritoriile turcesti și să beneficieze de pe urma reformelor Sultanul a jucat un rol important în
protejarea evreilor din imperiul său. In plus, Suleiman a adoptat o nouă legislație penală, prescrierea
unui set de amenzi pentru infracțiuni specifice, precum și reducerea cazurilor care necesită moartea sau
mutilarea. În domeniul impozitării, au fost percepute taxe pe bunuri și diverse taxe de producere, inclusiv
animale, minele, profiturile comerciale, și taxe de import-export. Învățământul a fost un alt domeniu
important pentru Sultan. Școlile atașate la moschei și finanțate de fundații religioase au oferit o educație
în mare parte gratuită pentru băieți musulmani.

Sub conducerea lui Soliman, Imperiul Otoman a intrat în epoca de aur a dezvoltării sale culturale. Sute de
societăți imperiale artistice (numite Hiref Ehl-i, "Comunitatea de Talente") au fost administrate la sediul
Imperial, Palatul Topkapî. După ucenicie, artiștii și meșterii ar putea avansa în rang în domeniul lor și vor
fi plătiți, salariile fiind date în rate trimestriale anuale. Ehl-i Hiref a atras cei mai talentați artiști în curtea
sultanului, atât din lumea islamică cât și din recentele cuceriri din Europa, rezultând un amestec de
islamici, turci și alte culturi europene. Artizanii de la curte sunt: pictori, cojocari, bijutieri. Întrucât
conducerea anterioară a fost influențată de cultura persană , domnia lui Soliman a creat o artă proprie a
Imperiul Otoman.

Suleiman însuși a fost un poet talentat, a scris în limba persană și turcă sub pseudonimul Muhibbi.
Sultanul a căutat să transforme Constantinopolul în centrul civilizației islamice printr-o serie de proiecte,
inclusiv poduri, moschei, palate și diferite instituții de caritate și sociale. Cea mai mare dintre acestea a
fost construită de arhitectul-șef al sultanului, Mimar Sinan, în care arhitectura Otomană a atins apogeul.
Sinan a devenit responsabil de peste trei sute de monumente în tot imperiul, inclusiv cele două
capodopere, Suleymaniye și moscheia Selimiye, aceasta din urmă a fost construită în Adrianopol, în
timpul domniei lui Soliman fiul lui Selim II. Suleiman a restaurat, de asemenea, Cupola Stâncii din
Ierusalim și zidurile Ierusalimului, renovat Kaaba din Mecca, și a construit un complex în Damasc.
Roxelana,sotia lui Soliman Magnificul Incălcând tradițiile otomane privind căsătoria, Soliman se
căsătorește cu o supusă din haremul său pe nume Roxelana. Căsătoria sultanului cu aceasta îl face pe
acesta să câștige mai multă notorietate.

În iarna anului 1566 în Imperiul Otoman s-a dat ordin de mobilizare a trupelor pentru campania din vară,
care avea drept țintă Viena. Sultanul în vârstă de 71 de ani urma să conducă personal marea oaste,
însoțit de marele vizir Sokollu Mehmet Pașa. Suleyman pleacă din Istanbul în fruntea armatei la 1 mai
1566.În drumul său spre cetatea Eger, ultimul bastion înainte de Viena, Suleiman a hotărât să asedieze
cetateaSzigetvar, a cărui comandant Nikola Zrinski (Miklos Zrinyi) îi hărțuia armata. Mica cetate și cei
aproximativ 3000 de apărători nu păreau să aibă vreo șansă în fața celor peste 100 000 de turci, tătari și
moldoveni, însă asediul s-a prelungit o lună de zile, de pe 5 august pe 7 septembrie. În final, turcii au
cucerit cetatea, însă cu pierderi grele. Sultanul a incetat din viață în noaptea dintre 6 și 7 septembrie,
chiar înaintea atacului decisiv împotriva Szigetvarului, iar Sokollu a anunțat tragicul eveniment abia după
48 zile.După 46 de ani de domnie, Soliman moare și fiul său, moștenitorul tronului, Selim al II-lea, preia
conducerea, ducând mai departe succesul tatălui său.Desi se spune ca s-a născut din părinții Suleyman I
și Sultana Hürrem, acesta nu era de origine turcă, ci provenea din sudul Ucrainei.

Selim ducea o viata lejera in timp ce ministrii si generalii sai conduceau imperiul.Otomanii propriu-zisi nu
erau numerosi.Ei se bazau pe sclavii inrobiti si stramutati din Rusia si nordul Africii si pe inrolarea fortata
a fiecarui al cincelea baiat din teritoriile ocupate in Europa,baietii acestia fiind instruiti pentru a deveni
administratori si soldati. Oamenii de rand erau lasati in pace atata timp cat se supuneau si isi plateau
taxele si nimeni nu era convertit la Islam cu forta. Otomanii se bazau,in ceea ce priveste comertul, pe
greci, armeni, venetieni si alti straini, ceea ce conferea Imperiului Otoman un caracter international. Dar,
prin 1600, imperiul a intrat într-o perioadă îndelungată de declin lent.
Stagnarea

Batalia de la Lepanto 1571 Banda Militara Vizita unui ambasador francez si audienta la sultanul Ahmed III
Harem Kara Mustafa Pasha Ieniceri În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie
neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus și Imperiul Austriac.
Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva otomanilor în secolele
al XVII-lea,al XVIII-lea și al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte rezistent în fața acestor atacuri purtate
de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul puterilor occidentale întru limitarea creșterii
puterii rusești. Succesorii lui Soliman I au fost in general conducatori slabi,marii viziri guvernand in locul
lor.Mustafa I a avut doua domnii între anii 1617 - 1618(dupa moartea lui Ahmed) și 1622 - 1623 (dupa
asasinarea lui Osman II). La mijlocul sec. XVI,Selim al II-lea si Murad al III-lea au avut domnii lipsite de
importanta in timpul carora sultanii si-au pierdut interesul fata de problemele statului. Perioadele de
guvernare ale marilor viziri au inceput odata cu mania pentru lux si opulenta a sultanilor si numeroase
intrigi domestice in care s-au implicat.Multumita marelui vizir Mehmed Sokollu,imperiul a rămas stabil
din punct de vedere politic,chiar si dupa infrangerea suferita din partea flotei aliate crestine in Bătălia de
la Lepanto din 1571.In timpul domniei lui Murad al III-lea,otomanii au suferit o gravă înfrângere din
partea armatei habsburgice în bătalia de la Sissek în 1593. Mehmed al III-lea a rămas notoriu chiar și în
istoria otomană pentru că a avut nouăsprezece frați și jumătate dintre ei i-a executat pentru a-și asigura
domnia,dar si petru stabilirea relatiei diplomatice cu regina Elisabeta I a Angliei.In timpul domniei
sale,otomanii au suferit o infrangere din partea romanilor condusi de Mihai Viteazul in Bătălia de la
Călugăreni chiar din primul an al domniei sale. A fost succedat de fiul sau,Ahmed I(1603–1617),fiind
incoronat la varsta de 13 ani.Cand a fost invitat de onoare la curtea regala a reginei Elisabetei I a Angliei,a
distrus un ceas muzical cu figuri decorative din motive religioase,care in mod ironic,i-a fost daruit reginei
chiar de tatal sau,Mehmed III.Ahmed a domnit putin timp,murind de tifos in 1617.A fost urmat la tron de
Mustafa I,un dezechilibrat mintal,care a condus timp de 2 ani.Acesta avea sa mai conduca dupa
asasinarea lui Osman II in 1622-1623,pana ce avea sa vina Murad IV la conducere.

Turcii au stabilit noi relatii diplomatice si comerciale cu Anglia in 1580,si cu Regatul Țărilor de Jos in
1603.In razboiul impotriva persilor din 1579-1590,Caucazul impreuna cu Tbilisi si Tabriz au ajuns sub
control otoman,dar au fost pierdute in 1603 in favoarea sahului Abbas cel Mare. Osman II a domnit ca
sultan din 1618 pana in 1622,dovedindu-se un tanar sultan sever si pasionat de tirul cu arcul.Rebeliunile
din Anatolia si Kurdistan erau semne clare ale dezbinarii interne ale imperiului.Ienicerii devenisera un
puternic stat in interiorul statului,dar in 1622,dupa ce l-au asasinat pe sultanul Osman al II-lea,care
incercase sa le limiteze puterea,fratele acestuia,Murad al IV-lea, a infrant dominatia lor prin pedepse
aplicate cu cruzime.Murad a reusit sa potoleasca revoltele kurzilor si ale druizilor din Siria,iar in 1638 a
recucerit Bagdadul de la Safavizi.In aceasta perioada,numerosi albanezi,bosniaci si bulgari au fost
convertiti la islam.Relațiile cu Imperiul Mughal au fost deschise. A murit de guta in 1640,nu inainte sa
ordone de pe patul de moarte uciderea fratelui sau, Ibrahim I.Porunca n-a fost dusa la implinire si in cele
din urma,l-a urmat la tron .Instabil psihic,avand parte de infrangeri navale in Marea Egee din partea
venetienilor care au capturat Tenedos si au blocat stramtoarea Dardanele,amenintand insusi
Instanbulul,a ordonat exterminarea tuturor crestinilor.Bineinteles ca vizirii nu i-au dus porunca la
indeplinire si in cele din urma,Ibrahim a fost strangulat la Constantinopol in 1648.A domnit doar 8 ani.

De la mijlocul secolului XVII,in timpul domniei lui Mehmed al IV-lea Kuprili, guvernarea a trecut in
mainile familiei albaneze de mari viziri Koprulu,care a declarat razboi impotriva coruptiei si a intarit
puterea centrala.In 1669 au reusit sa smulga venetienilor Creta si in 1672,de la polonezi,Podolia.Sultanul
a introdus reforme in economie si armata,iar sansele otomanilor au renascut. In 1676,Kara Mustafa a
devenit mare vizir,conducandu-si armatele catre Ungaria.In 1683 a asediat Vienapentru a doua oara,dar
armatele mixte si aliatii polonezi i-au infrant pe turci pe campiile de la Kahlenberg obligandu-i sa se
retraga.Regele polonez Jan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa în bătălia de la Viena din
1683,dupa ce aparatorii Vienei au rezistat 2 luni,suficient timp ca o armata de germani si polonezi sa le
vina in ajutor. Turcii au început să piardă din poziția dominantă din Europa dupa infrangerea
dezastruoasa de la Viena. Un alt vizir,Mustafa Kuprili,a preluat conducerea in1690,care a reusit sa-i
alunge pe austrieci din teritoriile proaspat ocupate,dar a fost ucis in 1691. Carol al V-lea de Lorena si
Ludovic-Wilhelm de Baden-Baden i-au izgonit pe otomani din Ungaria.Venetienii au ocupat in 1687
teritorii dinPelepones,inclusiv Atena.Nici reintoarcerea mariilor viziri din familia Koprulu nu a pus capat
pierderilor suferite de turci in Balcani.

In urma infrangerii suferite la Zenta in 1697 din partea generalului austriac Eugeniu de Savoia,Imperiul
Otoman,prin prevederile Tratatului de la Karlowitz,a pierdut Ungaria,Transilvania si Slavonia in favoarea
Austriei,Podolia in favoarea Poloniei si Peleponesul impreuna cu alte parti din Dalmatia in favoarea
Venetiei. In 1700,Azovul a fost cedat Rusiei.SultanulAhmed al III-lea i-a oferit azil lui Carol al XII-lea al
Suediei,apoi a provocat un razboi cu Rusia in 1710-1711,castigat de otomani.In 1717,Belgradul a fost
cedat Imperiului Austriac,care,prin Tratatul de la Passarowitz din 1718,a recastigatBanatul,nordul Serbiei
si Oltenia.Din 1718 a debutat Perioada Lalelei în Imperiul Otoman, perioadă cuprinsă între momentul
semnării Tratatului de la Passarowitz și revolta condusă de Patrona Halil. Această perioadă a fost una
lipsită de mari conflicte, în timpul căreia Imperiul Otoman a început să se orienteze treptat spre valorile
europene.

Numele acestei perioade a fost dată de moda folosirii lalelelor în societatea otomană. Cultivarea acestui
simbol cultural a devenit o practică foarte apreciată în acea perioadă. Perioada Lalelei a fost ilustrarea
conflictelor generate de noua cultură a consumului și principalul simbol al acesteia din urmă. În această
perioadă, înalta societate otomană a dezvoltat un apetit uriaș pentru lalele, care erau folosite practic în
toate ocaziile. Laleaua ajunsese să fie un simbol al aristocrației și privilegiaților. Marele vizir a fost
preocupat de crearea unui climat propice comerțului, care urma în schimb să asigure venituri mai mari la
buget. În această perioadă, curtea otomană s-a reorientat spre moda grădinilor și a unui stil de viață mai
transparent. Marele vizir era un iubitor al lalelelor, punând bazele unei mode a cultivării lalelelor în
grădinile publice și private, modă reflectată și în artă.Moda vestimentară a încorporat la rândul ei
pasiunea pentru lalele. Lalelele au devenit omniprezente în piețele de flori, dar și pe produsele textile.
Bulbii de lalele au devenit o marfă căutată, cumpărată la un preț din ce în ce mai mare de către bogații
epocii. Simbolul lalelei apărea în palatele otomane și pe obiectele de îmbrăcăminte. Laleaua a devenit un
simbol al bogăției și nobleței, dar și al fragilității unei stăpâniri despotice.Perioada Lalelei a fost propice
dezvoltării artei, culturii și arhitecturii. Stilul arhitectural și al decorațiilor a devenit mult mai elaborat în
această perioadă, fiind influențat de stilul baroc. Unul dintre exemplele clasice este fântâna Ahmed al III-
lea din Palatul Topkapî din Istanbul.Laleaua a fost un motiv principal și în poezie sau pictură. Sultanul
Selim III Asediul cetatii Ochakiv Istanbul in secolul XVIII In urma esecurilor militare,in 1730 s-a incheiat
perioada lalelei si s-a ajuns la detronarea lui Ahmed III si reinstaurearea domniei ienicerilor,care au
recastigat nordul Serbiei si Oltenia intre 1736 si1739.Odata cu semnarea pactului militar cu Austria,din
1741,principatul inamic devine Rusia,cu ambitiile ei expansioniste.Alianta otomanilor cu Prusia in 1761 a
continuat pana in Primul Razboi Mondial.In timpulPrimului Razboi Ruso-Turc (1768-1774),rusii au
inaintat in Moldova siTranscaucazia distrugand in 1770 flota otomana.Intre 1774 si1783,otomanii au
cedat rusilor Crimeea si austriecilor Bucovina.Ecaterina cea Mare a uzurpat in 1784 protectoratul
principatelor crestine din Georgia.Turcii au intrat inca o data in razboi cu Austria si cu Rusia intre 1787 si
1792.Rusia a continuat sa castige teritorii,devenind puterea dominanta din jurul Marii Negre.

Declinul

Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea și transformările tuturor aspectelor vieții
otomane. Caricatura de mai sus este din această perioadă și arată sentimentele turcilor, parodiind
Ministerul de Externe Otoman și pe funcționarii săi. Papagalul, maimuța și porcul (englezii, italienii și
germanii) care nu-i dau paceraței (turcii), sunt consilierii și interpreții principali. Rușii sunt reprezentați în
fundal caurși.

Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în 1876. În această perioadă s-a
format prima armată modernă, bazată pe recrutări naționale. Sistemul bancar a fost de asemenea
reformat, iar breslele au fost înlocuite cufabricile moderne. Din punct de vedere economic, imperiul avea
greutăți mari în plata ratelor la împrumuturile luate de guvern de la băncile europene. Din punct de
vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii (precum Egiptulocupat de francezi, sau
Ciprul ocupat de englezi în 1876.

Pentru mai multe detalii, vedeți Tanzimat.

O schimbare importantă a politicii otomane a fost aceea că imperiul nu s-a mai angajat de unul singur în
conflictele militare, ci a început să se alieze cu puterile europene – Franța, Olanda, Anglia și Rusia. Un
prim exemplu a fost Războiul Crimeii, în care otomanii, francezii, britanicii și alții au luptat împreună
împotrivaImperiului Rus.
Dintre toate ideologiile pe care otomanii le-au împrumutat din vest, naționalismul etnic (rebotezat
“religie a lumii moderne”) a avut cel mai mare succes printre otomani. Otomanii nu operau cu
naționalismul etnic doar în interiorul granițelor lor ci și în afara acestora. Revoltele au avut numeroase
efecte asupra altor grupuri etnice în timpul secolului al XIX-lea. S-a pretins că aceste revolte au
determinat calea pe care s-au îndreptat otomanii în secolul al XX-lea, dar retorica cu privire la cauzele
răscoalelor din secolul al XIX-lea este foarte controversată. Otomanii au pretins că originea conflictelor
interetnice ar trebui căutată în mișcarea și sursele care sprijineau conflicte cu obiective obscure.
Perioada de declin a avut și unele realizări, așa cum au fost reorganizarea economiei, armatei,
comunicațiilor, dar aceste reușite nu au avut efecte asupra calmării mișcărilor etnice.

Pentru mai multe detalii, vedeți Apariția naționalismului în Imperiul Otoman.Deschiderea sesiunii
Parlamentului

Junii turci era numele unei organizații a otomanilor educați în universități occidentale, care credeau că
monarhia constituțională ar fi putut scădea mișcarea de nesupunere socială din imperiu. Epoca
Mesrutiyet explică dinamica socială și politică a primei constituții scrisă de İttihat ve Terakki Cemiyeti și
consecințele ei sociale și economice. După o lovitură militară de stat, İttihat ve Terakki Cemiyeti l-a forțat
pe sultanulAbdülaziz să abdice în favoarea lui Murad al V-lea. Însă Murad al V-lea a înnebunit și a fost
detronat câteva luni mai târziu. Moștenitorul lui, Prințul Abdülhamid, a fost invitat să preia puterea în
condițiile în care ar fi proclamat instaurarea monarhiei constituționale, lucru pe care l-a și făcut pe 23
noiembrie 1876. Constituția a fost numită Kanun-i Esasi (Legea Fundamentală).

Disolutia

Perioada disoluției a început cu numirea guvernului celei de-a doua Constituții.

Pentru mai multe detalii, vedeți A doua perioadă constituțională în Imperiul Otoman.

La sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut trei noi state balcanice. Aceste trei state noi împreună cu
Muntenegrul căutau să alipească teritorii de sub stăpânirea turcească în regiunile cunoscute ca Albania,
Macedonia și Turcia. Au izbucnit războaie datorită statutului național incomplet al noilor state apărute pe
ruinele Imperiului Otoman. La început, datorită încurajărilor Rusiei, au fost stabilite câteva aranjamente:
între Serbia și Bulgaria (martie 1912) și între Grecia și Bulgaria (mai 1912). Muntenegru s-a alăturat
înțelegerii sârbo-bulgare în octombrie 1912. Problemele apărute în ceea ce privește împărțirea regiunilor
foste otomane au provocat izbucnirea primului și celui de-al doilea război balcanic.

Pentru mai multe detalii, vedeți Războaiele balcanice.


Într-un efort final de păstrare a puterii în mâinile lor prin recucerirea cel puțin a unora dintre teritoriile
pierdute și de punere sub semnul întrebării autoritatea britanică asupra canalului Suez, triumviratul
condus de ministrul de război Enver Pașa a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor Centrale în timpul
primului război mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva succese în primii ani de război. Aliații,
inclusiv noile formate ANZAC – Corpurile de Armată Australiene și Neozeelandeze, au fost învinse în
bătălia de la Gallipoli, în Irak și în Balcani. Imperiul Otoman a respins încercările de debarcare britanice și
a reușit să recucerească anumite teritorii. În Caucaz turcii au pierdut teren într-o serie de bătălii, au
pierdut în luptă aproximativ 100.000 de soldați, iar rușii au stabilit linia frontului pe aliniamentul Trabzon
– Erzurum – Van. Revoluția Bolșevică a permis otomanilor să recupereze tot ce pierduseră până în acel
moment dat în Caucaz. Până în cele din urmă, ofensiva neîncetată a trupelor Imperiului Britanic s-a
dovedit prea puternică ca să poată fi înfrântă. Otomanii au fost înfrânți până în cele din urmă de forțele
Antantei, conduse de generalul Edmund Allenby, sprijinite de arabi și de Republica Armenia. De fapt, spre
deosebire de națiunile arabe, Republica Armenia a fost proclamată independentă încă din timpul
războiului. Teritoriile otomane au fost împărțite între învingători. Prima înțelegere în această privință a
fost Armistițiul de la Mundros, după care a fost semnat Tratatul de la Sèvres. Acest tratat a fost
încununarea politicii britanice în Orientul Apropiat, unde englezii au reușit să obțină aproape tot ce-și
doriseră.

Articol principal: Acordul Sykes–Picot.

Pentru mai multe detalii, vedeți Fronturile Imperiului Otoman (primul război mondial).

Pentru mai multe detalii, vedeți Genocidul Armean.

Totuși, pentru a aprecia corect câștigurile Antantei în această zonă, trebuie luate în considerație și
rezultatele din Războiul turcesc de independență. Turcii s-au ridicat împotriva prevederilor Tratatului de
la Sèvres, pentru alungarea trupelor grecești și pentru respingerea trupelor armenești, italiene, franceze
și pentru îndepărtarea amenințării britanice din Strâmtori. La sfârșitul războiului, turcii au obținut dreptul
la existentă națională independentă.

Pentru mai multe detalii, vedeți Războiul turcesc de independență.

În Turcia independentă, în 1922, a avut loc o lovitură de stat care l-a detronat pe sultanul Mehmet al VI-
lea Vahdettin.Republica Turcia a fost proclamată pe 29 octombrie 1923, fiind formată din rămășițele
imperiului, la fel ca multe alte state din acea perioadă.

S-ar putea să vă placă și