LICEUL ,,UDRISTE NASTUREL’’ HOTARELE

CLASA a IX-a S

Istoria
Imperiului
Otoman

NUME ELEV: GRADINARU MARIA DENISA

NUME PROF. COORDINATOR: GHEORGHIU ANA MARIA
 Fondarea Imperiului otoman este atribuită lui Osman I. El este cel care a pus bazele
unui mic beylik (principat) în Anatolia la începutul secolului XIV, ce se va dezvolta ulterior
într-unul dintre cele mai mari imperii ale epocii moderne. Însă istoria imperiului otoman, deși
începe odată cu Osman I, își are originile în luptele pentru putere din Asia Mică dintre
bizantini, pe de o parte, și popoarele de origine turcă. Odată creștinii învinși, triburile turcilor
s-au luptat la rândul lor pentru putere, iar cei mai puternici dintre toți – otomanii – au fost cei
care au reușit să fondeze, în final, un mare imperiu.
Însă la începutul secolului XIV, otomanii erau doar unul dintre grupurile tribale din
Asia Centrală care doreau controlul asupra Anatoliei, o zonă strategică importantă aflată între
Marea Neagră, Marea Mediterană și Marea Egee. Anatolia făcuse parte anterior din Imperiul
Roman de Răsărit, transformat apoi în Imperiul Bizantin. Deși a fost la un moment dat un stat
foarte puternic, poate chiar cel mai puternic din Europa, Imperiul Bizantin a decăzut după
secolul X și nu și-a revenit niciodată după evenimentele din 1204, când capitala sa,
Constantinopol, a fost cucerită și prăduită de latini.

Până la începutul secolului XIV, bizantinii pierd treptat controlul asupra teritoriilor
anatoliene, păstrând doar Constantinopolul, Tracia, Macedonia și teritoriile grecești, și doar
câteva fortărețe și porturi din Asia Mică.

De câteva secole, teritoriile vestice ale imperiului erau supuse raidurilor permanente ale
triburilor de origine turcă, dintre care cei mai de succes au fost selgiucizii. În anul 1071,

1
aceștia au obținut chiar o victorie foarte importantă împotriva bizantinilor, la Manzikert,
deschizându-și astfel drumul către teritoriile anatoliene ale Bizanțului.

Triburile au migrat dinspre Asia Centrală și s-au stabilit în Asia Mică, cucerind treptat
zona și introducând aici religia islamică. Asta marchează tranziția Anatoliei de la o zonă
predominant creștină și vorbitoare de limbă greacă la o zonă predominant musulmană,
vorbitoare de turcă. Lupta pentru dominația peninsulei a continuat, bizantinii făcând eforturi
susținute pentru a-și reafirma controlul mai ales asupra zonei de Nord și Vest a Anatoliei.
Treptat însă, bizantinii au pierdut teren, mai ales în secolul XIII, când invazia mongolă a
afectat puternic balanța puterilor în peninsulă.

Secolul XIII a fost epoca de aur a selgiucizilor și a imperiului lor, ce se întindea din
teritoriile anatoliene (conduse de sultanatul de la Rum) până în zonele îndepărtate ale Asiei
Centrale. Însă tot atunci, statul selgiucid a fost și el sever afectat de incursiunile mongolilor în
teritoriile lor, fapt ce le-a slăbit în mod sever controlul asupra Anatoliei.

În acest context politic se remarcă un lider de clan pe nume Ertuğrul (1191-1281). A

fost tatăl lui Osman I, fondatorul Imperiului otoman, și liderul clanului Kayı al uzilor, popor
nomad de origine turcă. În secolul al XIII-lea a venit în Anatolia dinspre Turkmenistan pentru
a-i ajuta pe turcii selgiucizi în lupta lor împotriva bizantinilor. Sosirea în Asia Mică și
acțiunile sale stau la baza unui lanț de evenimente ce vor duce la fondarea Imperiului otoman.
Fiul său, Osman, este considerat fondatorul Imperiului, numele său dând și denumirea
viitorului stat.

Ertuğrul s-a născut spre finele secolului XII (1191, după unele surse), în Ahlat, regiune
din estul Anatoliei. A devenit liderul tribului Kayı ca urmare a ajutorului acordat selgiucizilor
împotriva bizantinilor. Tot ca un semn de recunoștință pentru acest sprijin, Ertuğrul a primit
de la sultanul selgiucid pământ într-o zonă muntoasă din apropiere de Ankara. Aici, în zona
satului Sögüt, va fi stabilită și prima capitală a Imperiului otoman.

Osman, fiul său, născut din legătura lui Ertuğrul cu Halime, va prelua conducerea
tribului de la tatăl său și, devenind vasal al Sultanului selgiucid, primește permisiunea de a
fonda un mic principat, un beylik, și de a-l extinde pe seama teritoriilor bizantine
înconjurătoare. El își va proclama ulterior independența, proclamându-se sultan:primul sultan
al Imperiului otoman.

2
 După moartea tatălui său, în c. 1280, Osman a devenit șef sau „bey”. Nu există prea
multe date autentice disponibile pentru eforturile sale inițiale. Cu toate acestea, se știe că el a
controlat regiunea din jurul Söğüt și a făcut atacuri asupra Imperiului Bizantin de acolo.

Bătălia de la Bapheus, luptată la 27 iulie 1302, în care armata otomană de sub Osman a
învins armata bizantină sub George Mouzalon, a fost primul eveniment databil asociat cu
viața lui Osman. Bătălia, considerată prima victorie majoră pentru nașterea dinastiei otomane,
a avut ca rezultat că Constantinopolul a pierdut controlul Bitiniei, conducând astfel pe
otomani să o anexeze în cele din urmă. În urma acestei victorii, Osman a început să își
stabilească forțele în apropierea zonelor controlate de armata bizantină.

Se pare că Osman, urmărind extinderea teritoriilor sale, a vizat bizantinii și a evitat

orice ciocnire cu vecinii turci mai puternici. Inițial, el s-a mutat prin treceri, de pe ținuturile
stearce ale Frigiei spre câmpiile fertile din Bitinia. Stanford Shaw a sugerat că seria de
victorii pe care Osman a avut-o asupra nobililor bizantini locali include înfrângerea unora în
bătălii în timp ce câștigă asupra altora prin măsuri pașnice, cum ar fi încheierea de contracte
de căsătorie și oferte de cumpărar

3
 Shaw a menționat că primele victorii reale ale lui Osman s-au întâmplat după căderea
autorității Seljuk. Aceasta l-a văzut ocupând cetățile Karacahisar și Eskișehir. În cele din
urmă el a capturat Yenișehir, care a fost făcută în capitala Imperiului Otoman.
Îngrijorat de puterea în creștere a lui Osman, bizantinii au scăpat încet-încet din ruralul
anatolian. Deși liderii lor au făcut eforturi pentru a-l restricționa pe Osman în extinderea
imperiului său, au rămas fără succes. În 1308, Osman a prosperat să-și extindă imperiul, atât
în nord, de-a lungul cursului râului Sakarya, cât și în sud-vest, spre Marea Marmara. Oamenii
săi au luat parte și la cucerirea orașului Efesul bizantin în 1308, care, totuși, a fost anexat
domeniului emirului de Aydin.

Asediul din Bursa a marcat ultima campanie a lui Osman. El nu a participat însă fizic la
această bătălie dintre Beylikul Otoman și Imperiul Bizantin care a avut loc la Prusa (actuala
Bursa, Turcia) din 1317/20, înainte de a fi capturat definitiv de otomani la 6 aprilie 1326
După ce orașul s-a prăbușit, fiul și urmașul lui Osman, Orhan, a făcut din prima capitală
oficială otomană.

Ocuparea celei mai înalte demnități dintr-un stat presupune calități deosebite din punct
de vedere intelectual și moral, puțini monarhi fiind cu mult peste epoca în care au trăit.
Scriitorii din toate epocile au căutat astfel de modele și Plutarh a reușit să conceapă o carte
deosebită în care compara virtuțile unor conducători din Antichitate. Astfel de analize au tot
fost făcute și au fost prezentate popoarelor modele de urmat și care meritau să aibă un
monument.

4
 Sultanul Soliman Legiuitorul a dominat prin personalitatea sa secolul al XVI-lea din
istoria statului otoman și a rămas în istorie prin campaniile militare prin care a spulberat
armata maghiară și a ajuns să ia cu asalt Viena în drumul spre Roma, un vis legendar al
osmanlîilor.
Nici forțele șiiților n-au putut să facă față, luptele dintre cele două variante ale Islamului
generând mari încleștări militare și masacre. Oștirea permanentă era bine înarmată cu arme de
foc ce provocau răni cumplite și era antrenată în mod superior în raport cu efectivele strânse
din provincii. Sultanul a avut grijă să doteze trupele cu tunuri din belșug și acestea erau
folosite cu pricepere în câmp tactic și în timpul asediilor. Disciplina era menținută în timpul
marilor campanii și nu era ceva rar să se întâmple execuții pentru incendierea fără ordin a
caselor sau pentru distrugerea recoltelor.

Un stat nu poate să fie organizat numai din punct de vedere militar și sultanul a dat legi
în toate domeniile de activitate, ceea ce ia adus supranumele de Legiuitorul în lumea
otomană. Măreția i-a fost asigurată prin luxul de la palat și prin construirea de moschei sub
atenta supraveghere a marelui arhitect Sinan. A fost normal ca europenii să-i spună
Magnificul și a mai apărut o legendă, tocmai bună pentru opere literare și filme de succes.
Realitatea istorică este însă mult diferită de ceea ce văd căutătorii de glorie rapidă și pe
care nu-i interesează prea mult să judece minuțios faptele. Padișahul a fost un om slab în ceea
ce privește caracterul și s-a lăsat manevrat de cei din anturaj, ceea ce a generat adevărate
dezastre. Soliman Magnificul a fost exact cel care a distrus imperiul prin faptul că nu suporta
să vadă în preajmă personalități puternice, hotărâte. N-a fost de mirare că a preferat să-l lase
drept urmaș la tron pe Selim, fiul sultanei favorite, principala pricepere a acestuia fiind să
mănânce mult și să bea peste măsură vin dulce adus din insulele însorite ale Mării
Mediterane. Se povestește chiar că a fost ordonată campania împotriva insulei Cipru pentru
că padișahul a fost convins de existența unor licori deosebite. Arăta ca un monstru după
relatările ambasadorilor venețieni. A fost normal ca istoria să-l rețină sub denumirea de Sarı,
culoarea galbenă a tegumentelor pornind de la ficatul aflat mereu sub asaltul alcoolului. I s-a
mai spus și Mest, adică Amețitul și așa a început să meargă statul otoman.
Armatele otomane au mai avut unele succese în timpul domniei acestui urmaș
nevrednic și astfel nu s-a observat decăderea imperiului din punct de vedere tehnologic și
militar. Fiul chiar a contribuit la gloria tatălui și la intrarea în legendă pentru că era o mare
diferență de caracter și de valoare intelectuală. Sultanii au început să fie robii haremului și
astfel demnitarii au putut să interpreteze legile după pofta inimii, corupția și lupta pentru
putere în ierarhie fiind omniprezente până la prăbușirea statului. Numai naivii și cei speriați
de pedeapsa cu moartea mai făceau ceva în mod real pentru funcționarea unui sistem ce
fusese cândva eficient.
Dintre cele trei principate, Ţara Românească a fost prima ţintă a incursiunilor otomane,
începând cu ultimele decenii ale secolului XIV. Rămasă celebră în istoriografia română drept
o mare victorie a valahilor, bătălia de la Rovine l-a silit însă pe Mircea cel Bătrân (1386-
1418) să părăsească pentru o perioadă ţara, în locul său venind, cu sprijin din partea turcilor şi
a polonezilor, voievodul Vlad Uzurpatorul (1394-1397). Acesta este primul domnitor care
plăteşte tribut Porţii, în anul 1395, iar după 1420, când turcii îl sprijină pe Radu II
Praznaglava (1421;1423;1424-1426;1427) în defavoarea lui Dan II (1421-1423;1423-
1424;1426-1427;1427-1431), plata tributului devine obişnuită.

5
 Este de menţionat şi implicarea lui Mircea cel Bătrân în conflictul dintre fiii lui
Bayezid I Fulgerul (1389-1402), capturat şi ucis de Timur Lenk (1370-1405) după bătălia de
la Ankara din 1402, acţiune încheiată însă fără succes de domnitorul muntean, care a trebuit
şi el să plătească tribut în anul 1417.
Cel puţin în viziunea otomană, Ţara Românească a intrat efectiv sub stăpânirea
sultanului după campania din 1462 îndreptată împotriva lui Vlad Ţepeş (1448;1456-
1462;1476), când Radu cel Frumos (1462-1473;1473-1474;1474-1475) s-a închinat
sultanului Mehmed II Cuceritorul (1451-1481). Să reţinem faptul că reglementările dintre
cele două state erau încheiate pe termen limitat, de obicei pe durata vieţii sultanului, şi ele nu
definitivau statutul Valahiei pe termen lung.
Voievozii Ţării Româneşti contemporani cu Süleyman nu uitau să precizeze în
corespondenţa cu alţi creştini că „domnia noastră este de la turci”. În prima parte a domniei
sale, sultanul a urmat vechiul obicei prin care boierii alegeau domnitorul, urmând ca acesta să
fie confirmat de Poartă. Însă după ce domnitorul Radu Paisie (1535-1545) a trecut de partea
habsburgilor, începând cu anul 1545 Süleyman a început să numească personal conducătorii
Valahiei, fără ca aceştia să fi fost aleşi în prealabil de către boierime.
Prima acţiune militară otomană îndreptată împotriva Moldovei a avut loc în anul 1420,
în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), iar procesul prin care acest stat a fost
incorporat Imperiului a început în anul 1456, când Petru Aron (1451-1452;1454-1455;1455-
1457) a acceptat plata tributului în schimbul obţinerii păcii. Însă momentele cheie în definirea
relaţiilor moldo-otomane sunt reprezentate de tratatele dintre Ştefan cel Mare (1457-1504) şi
sultanii Mehmed II şi Bayezid II (1481-1512) în 1481, respectiv 1486 şi, mai ales, de
expediţia lui Süleyman împotriva lui Petru Rareş (1527-1538;1541-1546) din anul 1538.
Pornirea acestei campanii a fost determinată de încercările voievodului moldovean de a duce
o politică externă independentă de cea a Imperiului Otoman, fapt ce contravenea înţelegerilor
anterioare. În urma acestei acţiuni militare conduse personal de către sultan, Suceava a fost
cucerită, tezaurul a fost confiscat, iar cetatea Tighina şi Bugeacul au fost anexate de otomani.
Într-o inscripţie de la Tighina, devenită celebră, Süleyman anunţa triumfător că „tulburătorul
Petru voievod, om războinic, a fost alungat. Potcoava calului meu a ridicat pulbere, sunt
cuceritorul ţării Boğdan[1]”. Probabil că de aici s-a inspirat şi Dumitru Almaş pentru
jurământul lui Süleyman din povestirea istorică.

6
Bibliografie:

https://historia.ro
https://wikipedia.org