Ascensiunea Imperiului Otoman (1299 – 20 iulie 1402) reprezintă perioada care a început cu

slăbirea Sultanatului Selgiucid Rûm la începutul secolului al XIV-lea și s-a terminat cu înfrângerea
otomanilor de către Timur Lenk pe 20 iulie 1402.
Ascensiunea Imperiului Otoman este în strânsă corelare cu prăbușirea Imperiului Roman, care a
dus la schimbarea centrelor de putere de la societatea uniploară creștină europeană la una
bipolară, creștin-musulmană. Începutul acestei perioade a fost marcată de războaiele bizantino-
otomane, care au durat aproape 150 de ani. De-a lungul acestei perioade, otomanii au cucerit
controlul asupra Anatoliei și Balcanilor.
Imediat după fondarea beilicurilor anatoliene, mai multe principate turcice s-au aliat cu otomanii
împotriva Imperiului Bizantin. Această perioadă a fost marcată de înfrângerea selgiucizilor
în bătălia de la Köse Dağ (în fața mongolilor) și a fost urmată cucerirea de noi teritorii (29 mai
1453 – 11 -12 septembrie 1683), o perioadă de stabilitate socială și economică în provinciile
imperiului, cunoscută și ca Pax Ottomana.

Anatolia mai înainte de cucerirea

otomană[modificare | modificare sursă]
Originile otomanilor pot fi urmărite până la începutul secolului al XI-lea, când au fost fondate o
serie de mici emirate musulmane turcice – beilicuri – în diferite zone ale Anatoliei. Principalul lor
rol era acela de apărare a regiunilor de frontieră binzantino-selgiucidă. Acest rol a fost întărit
odată cu migrarea a mai multor triburi nomade turcice în Asia Mică[1]. Totuși, în 1073, după
victoria Sultanatului de Rom împotriva bizantinilor în bătălia de la Manzikert, beilicurile au
încercat să găsească o soluție pentru evitarea autorității selgiucizilor și și-au proclamat în mod
deschis independența.
În timp ce Imperiul Bizantin a continuat să lupte pentru supraviețuire încă aproape patru decenii,
iar cruciați au luptat o vreme împotriva supremației musulmanilor în Orientul Apropiat, victoria de
la Manzikert a marcat începutul ascensiunii triburilor turcice în Anatolia. Slăbirea continuă a
Imperiului Bizantin și rivalitatea politico-militară dintre Sultanatul Selgiucid și Califatul
Fatimid în Egipt și Siria de sud au fost factorii determinanți care au facilitat creșterea puterii
beilicurilor și unirea lor[2]
Unul dintre aceste beilicuri (principate) a fost acela al tribului Söğüt, fondat și condus de Ertuğrul,
în regiunea văii râului Sakarya. Atunci când Ertuğrul a murit în 1281, fiul lui, Osman i-a urmat la
conducerea principatului. La scurtă vreme după acest eveniment, Osman s-a
autoproclamat Sultan și a fondat Dinastia Otomană. El este considerat primul sultan al Imperiului
Otoman, începând cu anul 1299.[3]

Perioada domniei lui Osman I[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Osman I.
Domnia lui Osman I a marcat începutul oficial al dominației Dinastiei Otomane, care a durat șase
secole. În 1265, Osman a cucerit orașul bizantin Sogut [4]. Acesta a fost prima localitate bizantină
pe care turcii otomani aveau să le cucerească în primele decenii ale secolului al XIII-lea. Osman
a cucerit și o serie de teritorii ale emiratelor și triburilor turcice învecinate. În al doilea deceniu al
secolului al XIII-lea, Osman I a asediat o serie de fortificații importante bizantine.
Yenișehir a fost capturat și a fost folosit ca bază de către turci pentru declanșarea atacului
împotriva Prusei (Bursa) și Niceei (Iznik), cele mai mari orașe din Anatolia. Bursa a fost cucerit în
1326, cu puțin înaintea morții lui Osman.

Domnia lui Orhan I[modificare | modificare sursă]

Ieniceri
Fiul lui, Orhan I, a cucerit Niceea în 1331 și Nicomedia în 1337 și și-a stabilit capitala la Bursa.
De-a lungul domniei lui Orhan, imperiul a fost organizat pe principii noi, a fost bătută o nouă
monedă, iar armata a fost modernizată.
Orhan s-a căsătorit cu Theodora, fiica principelui bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino. În 1346,
Orhan l-a sprijinit pe socrul său pentru detronarea împăratului Ioan al V-lea Paleologul. Când
Ioan al VI-lea Cantacuzino a devenit co-împărat (1347–1354), el i-a permis lui Orhan să atace
peninsula Gallipoli. Cu această ocazie, otomanii au cucerit primul cap de pod în Europa. Orhan a
decis să se pregătească pentru noi cuceriri în Europa. În regiunea Gallipoli au fost colonizați turci
anatolieni. Aceste colonii urmau să devină vârful de lance al viitoarelor atacuri
împotriva Imperiului Bizantin și a celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Cea mai mare parte a Traciei
Răsăritene a fost cucerită de otomani într-o perioadă de zece ani și a fost colonizată continuu cu
elemente anatoliene. Cucerirea inițială a Traciei i-a permis lui Orhan să controleze principalele
rute de comunicație care legau Constantinopolul de frontierele sale balcanice. Acest control le-a
ușurat otomanilor viitoarele campanii militare. În plus, otomanii au reușit astfel să-i izoleze pe
bizantini de orice aliați balcanici sau vest-europeni. Ioan al V-lea Paleologul a fost obligat să
semneze un tratat nefavorabil cu Orhan în 1356, prin care recunoștea pierderile teritoriale din
Tracia.

Domnia lui Murad I[modificare | modificare sursă]

Murad I
Adrianopol, 1365-1369[modificare | modificare sursă]
Vedeți și: Bătălia de la Adrianopol (1365)
La scurtă vreme după moartea lui Orhan (1361), Murad I a devenit sultan. Prima ofensivă
majoră a lui Murad a fost bătălia de la Adrianopol. Adrianopol era cel mai important centru
militar, administrativ și economic din Tracia. După cucerirea Adrianopolelui, sultanul a
transferat capitala imperiului de la Bursa din Anatolia în nou cuceritul oraș, pe care la
redenumit Edirne. Prin acest transfer el a subliniat dorința sa de continuare a expansiunii în
Europa.
Până la cucerirea Adrianopolelui, cei mai mulți europeni au considerat prezența otomană în
Tracia cel mult ca pe un episod neplăcut dintr-un mai lung șir de evenimente haotice din
sudul Balcanilor. După mutarea capitalei la Edirne, liderii europeni și-au dat seama că
otomanii aveau intenția clară să rămână în Europa.
Statele balcanice – Imperiul Bizantin, Al Doilea Țarat Bulgar și Despotatul Serbiei – nu erau
pregătite să facă față noii amenințări. Teritoriul bizantin era fragmentat între
capitala Constantinopole și câteva regiuni din Tracia, Salonic și zona înconjurătoare
și Despotatul Moreii (în Peloponez). Legăturile dintre capitală și celelalte două regiuni erau
posibile numai pe mare, rutele maritime prin Dardanele fiind ținute deschise cu ajutorul celor
două puteri italiene ale vremii: Republicile Venețiană și Genoveză. Bizantinii erau mult prea
slăbiți pentru ca să se apere singuri împotriva otomanilor și, ca lucrurile să fie mai complicate,
imperiul era măcinat de numeroase conflicte interne. Supraviețuirea Constantinopolelui a fost
asigurată o vreme de zidurile de apărare formidabile ale orașului, lipsa unei flote militare
otomane cât și îngăduinței lui Murad, care a permis aprovizionarea capitalei bizantine prin
tratatul din 1356.
Bulgaria sub domnia țarului Ivan Alexandăr era un stat în declin. El a încercat o reformă
administrativă prin împărțirea țaratului în trei regiuni, conduse de fii săi. Coeziunea statului a
fost puternic zdruncinată în deceniul al șaselea al secolului al XIV-lea de rivalitatea dintre
conducătorul Vidinului, Ivan Strațimir, (fiul cel mare al lui Ivan Alexandăr din prima căsătorie)
și Ivan Șișman, succesorul desemnat al țarului Ivan Alexandăr (fiu din a doua căsătorie).
Situația Bulgariei s-a înrăutățit după atacurile încununate de succes ale ungurilor. În
1356, Ludovic I, regele Ungariei, a invadat și a cucerit provincia Vidin, al cărei conducător,
Ivan Strațimir, a fost luat prizonier. În ciuda amenințării otomane din sud, Ivan Alexandăr a
hotărât să acționeze împotriva ungurilor. El a negociat o alianță cu despotul Dobrotici și
voievodul Vladislav al Țării Românești. În ciuda faptului că ungurii au fost învinși, iar Strațimir
a revenit la conducerea Vidinului, Țaratul Bulgariei a ieșit din lupte mult slăbit. Strațimir s-a
autoproclamat țar al „țaratului de Vidin” în 1370, iar Dobrotici a cucerit independența de
facto a Dobrogei. Eforturile militare bulgare au fost irosite în mărunte conflicte interne și
împotriva unui inamic extern mai puțin important.
După vremurile de glorie sub domnia lui Ștefan Dușan, disoluția Serbiei de după moartea
despotului în 1355 a fost dramatică. Puternicii nobili feudali sârbi nu au respectat autoritatea
urmașului lui Ștefan Uroș al V-lea. Tânărul Ștefan era tânăr și cu o minte mai puțin ageră
decât a tatălui său. Boieri separatiști au încercat să profite de această situație și au
fragmentat statul sârb.
La început, au ieșit de sub controlul sârb provinciile grecești Tesalia și Despotatul Epirului,
urmate de regiunile locuite de albanezi. În Macedonia de sud și vest au apărut o serie de
principate independente. În același timp, Regatul Ungariei a cucerit teritorii sârbești în nord.
Uroș a reușit să păstreze controlul doar asupra zonei centrale sârbe, ai cărei nobili, deși mult
mai puternici decât conducătorul lor, au rămas loiali coroanei. Această regiune era compusă
în vest de Macedonia (Zeta), în sud de zona controlată de Ivan Uglieșa(Macedonia
răsăriteană cu capitala la Serres), și zona centrală a Serbiei, (din sudul Dunării până în
Macedonia centrală), controlată de Uroș și de Vucașin Mrniavcevici, (care stăpânea zona din
Macedonia cu capitala la Prilep). Uroș nu a reușit cu adevărat să păstreze unitatea Serbiei,
care s-a fragmentat într-o serie de domenii conduse de boieri aflați continuu în conflict, ceea
ce a făcut ca țara să fie foarte vulnerabilă în fața atacurilor otomanilor.
Gallipoli, 1366[modificare | modificare sursă]
Contele de Savoia a cucerit în pentru Imperiul Bizantin orașul Gallipoli, după ce acesta
fusese ocupat de otomani în 1354. Începând cu anul 1354, turcii folosiseră Dardanele pentru
transferul de trupe în Tracia. Asia Mică era de mai bine de un secol inima puterii otomane.
Folosindu-se de Dardanele ș Gallipoli, turcii au adus trupe în Balcani, cucerind de la bizantini
oraș după oraș. În acest timp, bizantinii erau slăbiți de un război civil care nu a încetat decât
în 1391. Turcii au colonizat toate localitățile pe care le-au cucerit, transformând ceea ce este
astăzi Tracia turcă în capul de pod al tuturor cuceririlor otomane.
S-a dovedit mai apoi că Gallipoli nu mai era un punct strategic atât de important în 1366, fața
de un deceniu mai devreme, atâta vreme cât Tracia era deja stăpânită ferm de otomani, dar
pentru o vreme, creștinii au recâștigat supremația navală în Marea Mediterană, supremație
care a fost păstrată până la începutul secolului al XV-lea. Deschiderea unei rute navale care
să permită aprovizionarea Constantinopolului a permis supraviețuirea capitalei bizantine în
războiul de uzură cu otomanii, în ciuda prezenței celor din urmă în Tracia.
Războiul civil bizantin din 1373 – 1379 l-a făcut pe bazileul Andronic al IV-lea Paleologul să
apeleze la sprijinul sultanului Murat, ceea a schimbat din nou cursul evenimentelor în
favoarea otomanilor.