

Bătălia de la Issos


Cucerirea Siriei și a Egiptului


Bătălia de la Gaugamela


Căderea Imperiului Persan


Relații conjugale
Toggle Relații conjugale subsection

Campania din India
Toggle Campania din India subsection

Ultimii ani


Moartea
Toggle Moartea subsection

Alexandru cel Mare în diferite culturi


Oamenii lui Alexandru
Toggle Oamenii lui Alexandru subsection

Împărțirea imperiului


In memoriam
Toggle In memoriam subsection

Galerie de imagini


Note


Bibliografie


Lectură suplimentară


Vezi și
 
Legături externe

Alexandru cel Mare

201 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte


















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune
trebuie îmbunătățită.
Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.
Alexandru cel Mare
Μέγας Αλέξανδρος
 Alexandru cel Mare luptând cu regele persan Darius al
III-lea (Mozaic din Pompeii, după o pictură greacă
originală din sec. al III-lea î.Hr.)

Date personale

Născut 20 iulie 356 î.Hr.[1]

Pella, Macedonia Antică[2]

Decedat 10 iunie 323 î.Hr. (32 de ani)

Babilon, Macedonian Empire(d)

Înmormântat Alexandria

Cauza decesului cauze naturale (febră tifoidă)

Părinți Filip al II-lea al Macedoniei

Olimpia din Epir

Frați și surori Europa of Macedon[*]

Filip al III-lea al Macedoniei
Caranus[*]
Cleopatra of Macedon[*]
Cynane[*]
Thessalonike of Macedon[*]

Căsătorit cu Roxana din Bactria

Stateira din Persia

Copii Alexandru al IV-lea

Naționalitate macedonean

Religie religia în Grecia Antică[*]

mitologia greacă

Ocupație politician
conducător militar
 monarh

Limbi vorbite limba greacă veche

Activitate

Gradul comandant suprem[*]

Bătălii / Războaie Razboiul lui Alexandru cel

Mare[*]

Modifică date / text

Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20

iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Macedonian
Empire(d)), cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al
Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336
î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie.
Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului
Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai
mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la
răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.
Copilăria[modificare | modificare sursă]

Aristotel și Alexandru de J L G Ferris 1895

Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356
î.Hr., chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl
său, care avea multe femei și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul
copilăriei, o educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul
unui grup de lei[3]. Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să comande
soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins
tradițiile militare, dezvoltându-și o constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era
o grecoaică din Epir. După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de
neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice și cu interese oculte, crezând
în „viața viitoare” și farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în căsătorie când ea avea
20 de ani, iar el 28. Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el a început
să se sperie de propria lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat.
Oracolul i-a prezis lui Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe
ascuns nevasta îi va fi scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al
Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă
educația spartană, și i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al
antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru, dându-i
acestuia vaste cunoștințe din
domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii.[4]

Alexandru și Bucefal
Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră,
de proveniență grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au
putut călări nici cei mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși.
Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui Filip). Și numai pentru că ei nu știu
să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său să tragă de frâiele calului
și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre soare și l-a putut
încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a
numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr. pentru
o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de
sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie
de creștere thesaliană, Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era mai
mare în comparație cu ceilalți contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal
avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape
feminină, și fiind exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea
și era dur cu toți cei din jurul său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate
reprezentările lui rămase până astăzi confirmă acest lucru.
 Monsiau - Alexandru și Diogene
Epopeea alexandrină[modificare | modificare sursă]
Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient,
imaginea de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el
peste secolele care îl despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea,
Alexandru și-a construit o ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept
urmaș după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut
podul Heles la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost
ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle.
Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi
scria că tatăl său nu a fost Filip, ci Zeus.
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul.
Vizitat de către Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru,
împărat al lumii, ce pot să-ți dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai
ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis:
„Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr condamnat să cucerească lumea, aș fi
vrut să fiu Diogene, un om liber”.
Aspectul fizic[modificare | modificare sursă]
 Portretul lui Alexandru, de Rembrandt.
În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici au crezut, pe baza picturilor
antice, sculpturi și documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea
părul lung, blond, ajungând până la gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie
scurtă, fără barbă și o privire intensă. „Buzele sale au fost caracteristice unui nobil,
părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe frunte, pielea lui era netedă și ușor colorată”.
Este neclar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se pare că există un consens
printre istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine proporționat. Alexandru
avea o constituție robustă, un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că era asemeni
macedonenilor și grecilor). Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii
mari, un nas neobișnuit de mare și alungit, păr cârlionțat, culoarea părului său era
șaten deschis, iar pielea era de culoare măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost
inițial șaten, dar s-a albit în urma campaniilor militare care l-au epuizat, în cele din
urmă devenind de culoarea coamei de leu. În ceea ce privește culoarea ochilor lui
Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un comandant puternic, frumos,
cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta rezultând
că ar fi suferit de heterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de
roșii, ochi de culori diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de
medie, care îl face să pară întotdeauna un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul
și din gura sa emana un parfum îmbătător.
Personalitate[modificare | modificare sursă]
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără
îndoială, a contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat
și nu a răspuns la toate comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la
dezbateri. El a avut și o latură mai calmă, perceptivă, logică și calculată. A avut o
mare dorință de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și a fost un cititor pasionat.
Acest lucru a fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost
inteligent și avea un ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat
capacitatea de-a comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în
contrast cu lipsa lui de control de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost
erudit și pasionat atât de arte și științe. Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut
în sport sau jocuri olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a avut o mare carismă și
o forță de personalitate, caracteristici care l-au făcut un mare lider.
Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să
mențină Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face
acest lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a
început să prezinte semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale
extraordinare, împreună cu propriul său sentiment inefabil al destinului și lingușirea
tovarășilor săi, pot fi combinate cu iluziile sale de grandoare care sunt ușor vizibile în
testamentul său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze.
Mama sa, Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de
oracolul lui Amun de la Siwa. El a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-
au respins. Cu toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a
înțeles dificultățile de a guverna asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul
său megaloman ar fi fost pur și simplu o încercare practică de a consolida statul său
și de păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori,
seara, organiza împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate
cu partide de homosexualitate. Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre
supușii lui, a băut trei litri de vin de stafide, foarte tare, și trei zile mai târziu a murit.
Alexandru a vrut să depășească recordul și a băut patru litri. A două zi l-a cuprins o
febră foarte puternică și la puțin timp a intrat în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a murit
lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi.[5]

Statuie ce îl reprezintă pe regele

macedonean
Ascensiunea la tronul Macedoniei[modificare | modificare sursă]
În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea i-a cerut fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani,
să-l însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru
a-l învăța arta și problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise
în Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru are sarcina de a menține
loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de
consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare a statului și se
pregătește pentru a conduce o națiune.
Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau
să rezolve în mod pacifist problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a
râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru
decide să pornească într-o expediție de pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat
sfârșit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea principalului oraș al moesilor,
prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea unei garnizoane într-
un post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între orașele Strake
Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe tânărul
regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii săi.
Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la
revenirea din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana
macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui
Filip al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în
ajutorul tatălui său și îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru
reprezintă acum noua speranță a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al
II-lea a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului
macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei
macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.
În 337 î.Hr., Filip s-a căsătorit cu o femeie nobilă, Cleopatra, nepoata generalului
Attalus și care și-a schimbat numele în Eurydice. Căsătoria a cauzat tensiuni mari
între Filip, Olimpia și Alexander. Olimpia a plecat în exil în Epir, fiind considerată o
„soție necredincioasă și barbară”, crezând în idealurile divine ale fiului ei ca fiind fiul
lui Zeus. Aceasta a plecat împreună cu fiul ei, Alexandru, la fratele ei, Alexandru I al
Epirului, care și el, la rândul lui, se certase cu tatăl său. Filip, care îl renegase pe
Alexandru ca fiu și moștenitor, l-a numit în schimb moștenitor pe fiul lui Eurydice,
căruia i-a pus numele primului rege al Macedoniei, Caranus. Potrivit unei legende, în
timpul nunții, Alexandru a intrat în conflict cu Attalus, tatăl lui Eurydice care i-a
insultat „descendența”. Alexandru a sărit să-l ucidă pe Attalus, iar Filip a intervenit,
însă s-a prăbușit, fiind beat. Alexandru s-a îndreptat spre mulțimea de invitați și le-a
spus: „acest om are pretenția să cucerească Asia, dar nu poate nici să se mute de la
un scaun la altul”. De atunci, relația dintre Filip și Alexandru s-a răcit.
În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan și a trimis o
armată în Asia Mică. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-i
mâna fiicei lui Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soției sale, Olimpia, care nu a
mai putut conta pe sprijinul fratelui ei. Dar în același an, când Alexandru se întoarse
din exil, Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de către Pausanias,
căpitanul gărzii sale. Înainte să fie asasinat, chiar el a refuzat să fie însoțit de gardă
la intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către
armata macedoneană și principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de
numai 20 de ani. Se zvonește că asasinarea lui Filip a fost planificată de soția sa,
Olimpia care avea interesul ca fiul ei, Alexandru să fie încoronat rege. Olimpia a
ordonat mai târziu uciderea lui Eurydice și fiului ei nelegitim, născut după căsătoria
lui Filip, în scopul de a asigura poziția lui Alexandru ca rege al Macedoniei. După
uciderea celor doi copii ai săi, Caranus și Europa, Eurydice a fost forțată de Olympia
să se sinucidă, iar Attalus a fost executat.
Reprimarea revoltelor din Grecia[modificare | modificare sursă]
Asasinarea surprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianța "Liga de la
Corint" era amenințată. În Macedonia, Tracia, precum și în orașele grecești,
ca Teba și Atena, au pornit revoltele. Alexandru și-a ucis mai întâi oponenții cu
ajutorul forțelor armate și fiind susținut de nobili. După ce a înăbușit revolta din
Macedonia, a pornit în Tracia, cea mai nordică regiune a regatului macedonean. A
reprimat revolta, însă revoltele din orașele grecești făceau ca Liga de la Corint să se
afle în pragul destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de mai multe resurse, a
recucerit Tracia și s-a îndreptat spre Teba, distrugând complet orașul, nu a arătat
nicio milă în pedepsele date, i-au obligat pe locuitorii cetății să se predea și au fost
vânduți ca sclavi. Soldații macedoneni erau liberi să jefuiască toate comorile orașului.
De aici s-a născut legenda Timocleei, o femeie din Teba care a aruncat un soldat
macedonean într-o fântână pe care l-a păcălit, acesta fiind convins că în fântână se
aflau obiecte de valoare. Pentru curajul ei, Alexandru a iertat-o.
Curând, Atena și orașele grecești au implorat iertare. Revoltele au fost oprimate,
Alianța "Liga de la Corint" s-a stabilizat, iar Alexandru a fost ales în funcția de
Comandant suprem al trupelor coaliției grecești.