Tudor Mihai Cojanu

Clasa a V-a B

Alexandru Macedon

Alexandru cel Mare s-a născut în. 20 iulie 356 î.Hr , la

Pella, Macedonia Antică şi a decedat în. 10 iunie 323 î.Hr., la
Babilon, Macedonia Antică -este cunoscut și sub numele
de Alexandru Macedon, Alexandru al III-lea al
Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege
al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.). Alexandru era fiul legitim al
regelui Filip și al Olimpiei care făcea parte din familia regală din
Epir și clanul Moloss. Aceasta lega arborele genealogic al lui
Alexandru de cel mai mare erou al Iliadei: Ahile. Ca moștenitor
al dinastiei Argeazilor, Alexandru era descendent al lui Heracles.
Această dublă genealogie îl va face pe tânărul suveran dornic
să-i egaleze în vitejie pe strămoșii săi.

Există mai multe legende și evenimente care au coincis cu

nașterea lui Alexandru care au contribuit de-a lungul timpului la
conturarea credinței asupra originii divine a lui Alexandru. Mama
1
sa susținea că tatăl lui nu ar fi Filip ci patronul zeilor, Zeus. În
ziua nașterii sale, calul lui Filip a câștigat cursa din cadrul
jocurilor olimpice susținute în acel an, unul dintre generalii săi i-a
dat vestea înfrângerii regatelor ilire, iar templul zeiței Artemis din
Efes a ars, mulți punând evenimentul pe faptul că zeița era
plecată să asiste la naşterea copilului Alexandru.
Alexandru cel Mare a fost unul dintre primii mari strategi
și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-
au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat şi a
contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în
întreaga lume. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru
era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată.
Macedonia se afla în nordul Greciei. Numele vine de la
grecescul makednos care înseamnă înalt, numele de Macedonia
înseamnă țara oamenilor înalți sau țara muntoasă. Ținutul
Macedoniei este situat în jurul golfului Termaic, între lanțul
muntos al Pindului și cursul inferior al râului Strimon.

2
 Sediul regatului macedonean se găsea la Aigai. Autoritatea
regilor macedoneni se întindea și peste ținuturile din nordul și
nord estul Golfului Termaic, precum și spre vest unde se aflau
triburile illyre. În nord, Macedonia se învecina cu peonii, populație
de origine tracă pe care regii macedoneni o țineau cu greu în
frâu.

Regatul Macedoniei Antice a cunoscut o creștere treptată a

puterii începând cu secolul 8 î.Hr., până în timpul domniei lui
Filip al II-lea, în anul 359 î. Hr. Deși a pornit de la origini umile,
Regatul Macedoniei, prin Filip al II-lea și mai târziu fiul său
Alexandru cel Mare, a constituit motorul de răspândire a culturii
elene în lumea antică. În timpul regelui Filip al II-lea, Macedonia
a devenit cea mai mare putere din Peninsula Balcanică,
impunându-și hegemonia și asupra cetăților grecești.
Între 13 și 16 ani, Alexandru l-a avut ca dascăl pe Aristotel
din Stagira, cel mai mare spirit al vremii. Regele va ajunge să
spună mai târziu că dacă lui Filip îi datora viața, dascălului său
Aristotel îi datora știința de a trăi în chip nobil. Regele era bun
cunoscător al poemelor homerice și a operelor lui Eschil, Sofocle
și Euripide. La 16 ani, în timp ce Filip conducea o expediție
împotriva Bizanțului, Alexandru a condus statul macedonean. El a
tratat cu trimișii persani, a întreprins o expediție împotriva unui
trib trac și a întemeiat prima cetate care-i poartă numele,
Alexandropolis în Tracia (undeva între orașele Strake
Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi).
Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un
armăsar cu coama neagră, de proveniență grecească, vândut
regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut călări nici
cei mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși.
Alexandru i-a cerut voie tatălui său să tragă de frâiele calului și a
descoperit frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre
soare și l-a putut încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit
calul lui Alexandru, pe care l-a numit Bucefal („cap de bou”).

În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la

Cheroneea, în care regele Filip al II-lea a învins alianța
3
dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului
macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa
stângă a armatei macedonene, având un rol hotărâtor în victoria
finală.

După moartea lui Filip al II-lea, Alexandru Macedon a

devenit rege la vârsta de douăzeci de ani şi conducătorul ligii
panhellenice care trebuia să înceapă războiul împotriva Imperiului
Persan.. Confruntat atât cu revolta statelor grecești din sud cât și
a triburilor trace din nord, a acționat rapid, pătrunzând în Tesalia,
a cărei armată i s-a predat în urma unei încercuiri surprinzătoare.
A continuat drumul spre sud, astfel încât în scurt timp, atât Atena
cât și Corintul au cerut pace, iar el i-a grațiat pe rebeli. În Corint
Alexandru l-a întâlnit pe faimosul Diogene din Sinope, numit
„Cinicul‟, pe care l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el.
Acesta i-a spus că ar dori să se dea puțin la o parte pentru că îi

4
blochează soarele. Alexandru ar fi spus la aceste cuvinte „dacă nu
aș fi Alexandru, mi-ar plăcea să fiu Diogene”.

În anul 334 î.Hr., Alexandru cel Mare începe campania

împotriva Imperiului Persan. Pentru aceasta el a mobilizat forţele
armatei macedonene şi greceşti, la care se adăugau unele
contingente tracice şi ilirice; această armată era însă mult mai
mică decât cea pe care o putea opune Imperiului Persan.În ciuda
acestei evidenţe, Alexandru i-a înfrânt pe perşi la Granicos şi la
Issos, profitând şi de incapacitatea regelui persan Darius al III-
lea, care nu a ştiut să pună în valoarea superioritatea numerică a
armatei sale; în urma acestor victorii, Alexandru a cucerit cea
mai mare parte a Asiei Mici, regiunea siro-palestiniană, pentru ca
în anul 332 î.Hr. să cucerească Egiptul. Încă din această fază a
războiului, s-a putut observa politica pe care Alexandru înţelegea
să o ducă în teritoriile cucerite. Este vorba de atragerea
aristocraţiei locale de partea cuceritorilor, cu scopul de a realiza o
fuziune etnică şi culturală între greco-macedoneni şi orientali. De
asemenea, el a acceptat să fie recunoscut ca faraon al Egiptului,
iar în anii următori a devenit moştenitorul imperiului
Ahemenizilor.

Succesul lui Alexandru cel Mare în războaie s-a datorat în

mare parte geniului și îndrăznelii sale, însă la acest succes a
contribuit definitiv și organizarea armatei macedonene, cât și a
generalilor, numiți „companioni‟, care l-au însoțit pe Alexandru
din Grecia până în India.

În anul 331 î.Hr. are loc bătălia de la Gaugamela, la est de

Tigru, încheiată cu victoria lui Alexandru. Regele Darius al III-lea
s-a retras, împreună cu numeroşi satrapi în partea de răsărit a
imperiului. Curând după această bătălie el va fi asasinat de
satrapul Besos, care s-a proclamat „rege al regilor”; după ce îşi
consolidează stăpânirea în Babilonia şi în vestul Iranului,
Alexandru continuă urmărirea lui Darius şi a succesorului său.
Campania orientală durează până în anul 326 î.Hr., în timpul
căreia vaste teritorii, până în centrul Indiei, au ajuns sub
5
stăpânirea lui Alexandru, care a desfiinţat astfel, pentru mai
multe secole, statul iranian; revenit în Babilonia, Alexandru se
îmbolnăveşte şi moare în anul 323 î.Hr., la doar 33 de ani;
imperiul creat de Alexandru era prea puţin consolidat. Din această
cauză, după moartea sa a început o lungă dispută pentru
moştenirea sa, mai cu seamă că el nu avea un moştenitor adult.
Această luptă pentru succesiune este denumită epoca diadohilor
(= a urmaşilor). Diadohii erau principalii generali ai lui Alexandru.
Această epocă ţine până în 281 î.Hr., când ultimii urmaşi mor
asasinaţi.

Imperiul lui Alexandru cel Mare la maxima sa întindere