Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale

Nume la naștere Mihail Eminovici

Născut 15 ianuarie 1850[2][3][4][5][6][7][8]

Botoșani, Moldova

Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2]

București, Regatul României

Înmormântat Cimitirul Bellu

Naționalitate român

Cetățenie Moldova
Principatele Unite
Regatul României

Ocupație poet, jurnalist

Limbi limba română[1]

Studii Universitatea din Viena

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1866–1888

Mișcare/curent literar Romantism

 Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea

Specie literară poezie, nuvelă

Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”

Opere semnificative Luceafărul

Influențe[ascunde]

Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura

clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Novalis, Goethe, Vede, Budism[necesită citare], Creștinism
ortodox

A influențat pe[ascunde]

Toată literatura română ce i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei
neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7][8] Botoșani, Moldova –

d. 15 iunie 1889,[2] București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român,
socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică
din literatura română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat
viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În
momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european,
gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un
Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor
depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului,
prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație
filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia
antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile
lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea
tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de
teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe
câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai
opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice,
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar
sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un
veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,
ziarul oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19
 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din
25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București
și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața,
poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra
unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru
al Academiei Române.

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Familia
o 1.2Data și locul nașterii
o 1.3Copilăria
o 1.4Debutul în literatură
o 1.5Sufleor și copist
o 1.6Student la Viena și Berlin
o 1.7Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8Moartea
 1.8.1Internarea
 1.8.2Serviciul funerar
 2Ipoteza asasinării
 3Personalitate
 4Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
 5Activitatea literară
 6Activitatea de jurnalist politic
 7Receptarea operei eminesciene
o 7.1Traduceri
 8Mihai Eminescu în conștiința publică
o 8.1În muzică
o 8.2Teatru și film
o 8.3Filatelie
o 8.4Notafilie
o 8.5Numismatică
o 8.6Clădiri
 9Portrete
 10Sculpturi ale poetului
 11Fragmente audio
 12Note
 13Opere complete
 14Biografii
 15Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
 16Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
 17Bibliografie
 18Legături externe

Biografie
Familia
Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova,
cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească

din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost
poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca
preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei
mitropoliei de la Carloviț.[13][14]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni,
abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul
Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot
agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de
a se mărturisi unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea
Iminovici.[14]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia
cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind
doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala
normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart,
Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-
se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[14]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804,
unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și
trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui
Mihai Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[15]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a fost în
slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul
acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul
de sulger.[18]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu
din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe
malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion
Brehuescu, Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei
Jurașcu.[20]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanțială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[23]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al
Ralucăi.[24][25]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o
carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarășul de joacă
al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria
(n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost
căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.
După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit
după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care
a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan
în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei
postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind
cunoscute.
Data și locul nașterii
La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a
născut la Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a
notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[30]. În registrul școlii
primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850[31], iar în documentele gimnaziului
din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849[32]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o
scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al
nașterii Ipotești.[33] Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate
Dumbrăvenii[34], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai.[35]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani,
precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a
botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.[36][37]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul
Agafton, soră cu mama.[38][37]
Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent
clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[24], într-o

totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă
nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…[39] sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[25]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a
urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La
finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici și clasa a
IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director
pe Vasile Ilasievici.[40] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și
întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat
clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[39][41][42].
Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot acolo a
predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german înființat în 1808,
singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a
Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea
severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau
studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu,
după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri,
tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează
cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu
rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron
Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I,
fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a,
pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră,
culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în
ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin
Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu
a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note
foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat,
„nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din
Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini
condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny
Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant
la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să
fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru
trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al
bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul
până la ultimul tom.
Debutul în literatură
Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr.
19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor
gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La
mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou)
debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl
convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei
sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De
fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților
românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât
de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un
imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată
viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și
tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula
AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina
și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28
august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul
și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns
la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația
lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl
cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A
continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu
pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice,
de Heinrich Theodor Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul
verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif
Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o
artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1
octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului
său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale.
Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului
Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la
Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta
reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich
Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de
pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății
studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc
la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea
la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale
„bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția
să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la
examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între
altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura
patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze
diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător
în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat
hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu,
Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma
cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie,
Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci,
deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români
din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-
a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură -
România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru
trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul
domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu
oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna
lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era
nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu
care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată
de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare.
Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare
la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat
pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați
că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu
evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l
imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare.
La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce
o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“.
Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași
an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare
sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să
constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar
în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui
pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din
partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe
la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de
iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100
galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru
statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici,
găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în
postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a
predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o
scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat
această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință
prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul,
fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.
În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat
în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni
într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.
În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise
și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici
paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a
primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde
numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate
ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum
la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas,
însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată
de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor
publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub
titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate
prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a
propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către
Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru
obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică.
Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase.
În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu
învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari,
Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar
în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D.
Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că
se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit
„nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul,
Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că
este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei
Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie
imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica
Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A
continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a
determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri
în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica
Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei
multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui
Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături
de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la
București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[43]
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la
ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu
Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este
flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic.
Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.
În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de
Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se
citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
Moartea
Internarea
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni

este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.
Poesii - 1884

La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare

mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul
doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în
cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-
depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[44].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul),
care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de
2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost
trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de
un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din
Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești,
Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se
întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul
Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26
februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.[necesită citare]
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7
aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar
al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în
noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita
lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând
bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a
dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de
plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și
pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților
universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la
bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în
spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care
au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la
Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în
Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de
doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub
îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu,
cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca
Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și
manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob
Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din
toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie
viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de
250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la
București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de
activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut
de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a
examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea:
“dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă
șederea sa într-un institut”.[45][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența
judiciară a bolnavului.
Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din
strada Plantelor nr. 9[46], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu
mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu,
împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai
am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care
fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al
doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea
Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi
ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a
fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În
Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele
și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[47]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Ipoteza asasinării
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De
verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1347 nu
pare să susțină unele din aserțiunile făcute

Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.

Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai
Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea
unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în
final la moartea poetului.[50] În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu
Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.[51] Conform
lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul
Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică)
a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[52] Diverse
personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut
gânduri protectoare pentru poet”,[52] iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost
nebun.[52] Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul
ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de
informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea
conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.[53] În această situație,
Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis
la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C.
Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt
dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.[54]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15
iunie 1889 intoxicat cu mercur.[55]
De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[56] Grupul
de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut
că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[56] (sau
puseu de manie psihotică).[57] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării
volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic
nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea
complot”.[56]

Personalitate
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note.
După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un
temperament de o excesivă neegalitate”[58]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.[59]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales
după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele
sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii
publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este vorba
despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului
asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la
scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este
scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate,
într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție
princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor
cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului,
cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti",
refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în
studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale
lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de
realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și
laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[60].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau
nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor
impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite
lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile
puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța
întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au
marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul
studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu
caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.[61]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu
și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire.
Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc
presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi
cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la
propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor
la Universitatea din Viena.
Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de
specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice
occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ
întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către
Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit
chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru,
neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie
postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia
și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea
paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul
avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale
epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale
Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare,
de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a
lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu,
cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat
până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin
Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit
pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai
Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat
motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani,
de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-
Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi
text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe
fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat
în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic
eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept,
egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a
stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia
egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism,
Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți
vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii
nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utilizate de
C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii
sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cântece de petrecere
sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul
său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o
creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un
călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații
într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.[necesită citare]

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza
schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu
Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a
fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată
atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost
angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde
a rămas în următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe
o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au
constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi
în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina
înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte.
Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele
țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea
întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[62]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului
național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate
din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și
mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul
sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [63]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei
noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era
ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele
bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [64]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării
independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea
independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a
ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea
căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările,
inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac
parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A.
Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști
europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privirea opiniilor
sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de
excesive cum s-a afirmat uneori”.[65]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea
antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp
înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în
manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial
de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al
II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au
considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu
Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină
cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind
de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în
magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la
Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în
manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar
poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste,
specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după
1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor
eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la
care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor
Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din
care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog -
profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel
care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe,
studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o
reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații,
toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul
Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate
care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.
"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe
care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege
structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări
ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta
eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de
la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul
dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză,
care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–
cultură și creație)