IV.

Alexandru şi elenizarea Orientului

A. Campaniile lui Alexandru şi moştenirea sa

A.1. Ascensiunea lui Alexandru Macedon
A2. Epopeea militară a lui Alexandru
A3. Consecinţele expansiunii militare în Orient
B. Epoca diadohilor
C. Modele de state elenistice
C.1. Regatul Antigonizilor
C.2. Regatul Lagid al Egiptului
C.3. Regatul Seleucid

Introducere
Epoca lui Alexandru şi perioada care i-a urmat poate fi studiată pe baza unui material informativ
scris şi arheologic vast. Din categoria surselor scrise amintim jurnalele de campanie ale contemporanilor
lui Alexandru: Aristobul din Cassandreea, Ptolemaios al lui Lagos, Chares din Mytilene, Onesicritos din
Astypaleia, pe baza cărora mai târziu şi-au redactat operele de prezentare a faptelor lui Alexandru Curtius
Rufus, Arrianus şi Plutarh. Pentru raporturile din interiorul lumii elenistice, pe de o parte, şi aceasta şi
Roma, pe de altă parte, extrem de preţioase sunt Istoriile lui Polybios şi Biblioteca istorică a lui Diodor
din Sicilia. Dispunem de importante arhive regale egiptene redactate pe papiri şi un imens material
epigrafic care permit studierea organizării interne a regatelor elenistice, a articulării relaţiei dintre centru
de conducere politică şi punctele din teritoriu. Din punct de vedere cronologic, Alexandru şi domnia sa
inaugurează ceea ce în istorie s-a numit epoca elenistică, după conceptul de elenism pe care l-a formulat,
la finele secolului al XIX-lea istoricul Droysen.
Obiective
-Precizarea ascensiunii lui Alexandru Macedon
-Identificarea direcţiilor de acţiune politică militară a lui Alexandru cu precizarea contextului
fiecărei campanii.
-Analiza armatei elenistice, a tacticilor folosite în funcţie de natura terenului de luptă şi a
coaliţiilor inamice
-Descrierea a patru consecinţe pe termen îndelungat a campaniilor militare din Orient
-Explicarea naturii conflictelor dintre diadohi
-Compararea modelului de comandant militar grec cu modelul de suveran oriental
-Identificarea a trei deosebiri şi a trei asemănări între regatele elenistice.

A. Campaniile lui Alexandru şi moştenirea sa

A.1. Ascensiunea lui Alexandru Macedon
Născut la Pella, capitala regatului macedonean, în iulie 356, ca fiu al lui Filip şi al epirotei
Olympiada, Alexandru va beneficia de o educaţie în spiritul culturii greceşti. De timpuriu el îl are ca
dascăl (între 343-340) pe marele filosof Aristotel (384-323) din Stagira, în cadrul şcolii acestuia de la
Mytilene (din Insula Lesbos). Încă din 340 Alexandru este asociat la conducerea statului de către tatăl său
iar în 338 participă efectiv la campania militară de la Cheroneea unde dă măsura capacităţilor sale
deosebite de comandant. În 337, ca urmare a căsătoriei pentru a şaptea oară a tatălui său se exilează
împreună cu mama sa în Epir, în semn de protest iar ulterior va stârni mînia lui Filip prin tratativele
separate şi secrete pe care le întreprinde el însuşi cu satrapul Cariei, Pixodoros, cerându-i mâna fiicei
acestuia. Cei mai buni prieteni ai săi sunt exilaţi din ordinul regelui sub motiv că l-au sfătuit rău pe
tânărul prinţ. În vara lui 336, în timpul propriei ceremonii de căsătorie, Filip este asasinat de un nobil
macedonean, Pausanias. S-a spus adesea, în Antichitate ca şi mai târziu, că Alexandru nu este străin de
acest eveniment. Dincolo de orice speculaţie trebuie remarcat că imediat după moartea tatălui său,
Alexandru jură răzbunarea acestuia, prilej cu care se debarasează de o serie de rivali la tronul Macedoniei.
Moartea lui Filip şi vârsta lui Alexandru (numai 20 de ani) nasc speranţe de libertate în rândul
grecilor. Tânărul rege este nevoit să descindă în Grecia şi să reînnoiască la Corinth pactul din 338 stabilit
de tatăl său. Apoi stabilizează graniţa nordică a statului şi frontiera ilirică dar zvonul despre moartea sa
provoacă o nouă revoltă a grecilor. În numai 13 zile Theba este luată cu asalt şi arsă până în temelii iar
Athena este nevoită să accepte condiţiile lui Alexandru. Opozanţii săi greci, ca şi rivalii îndepărtaţi de la
Pella, se retrag la curtea Marelui Rege. Istoricul Plutarh reţine această rapidă ascensiune a lui Alexandru:
„(el) a primit domnia la vârsta de 20 de ani, o domnie care îi aducea înverşunate vrăjmăşii şi duşmani
aprigi şi primejdii din toate părţile (...) A pus într-adevăr capăt mişcărilor popoarelor şi războaielor,
alergând repede cu armata până la Istru, unde a şi învins, într-o mare bătălie pe Smyrnos, regele tribalilor.
Aflând că thebanii s-au răsculat şi că athenienii nutresc aceleaşi gânduri, a pornit îndată cu armata trecând
prin Porţi (este vorba de trecătoarea de la Termopile, n.n.). El a spus : „Demosthenes, care m-a numit
copil când eram prins în luptele cu ilirii şi tribalii şi băiat, când am ajuns în Thessalia, va vedea că-s
bărbat când voi fi sub zidul Athenei”. (...) După ce au prădat cetatea Theba, oştile macedonene au
dărâmat-o din temelii, fiindcă Alexandru socotea că grecii, fiind înspăimântaţi de o astfel de întâmplare,
se vor linişti, mai ales că se şi fălea că nu face altceva decât că da ascultare învinuirilor tovarăşilor lui
(focidienii şi plateenii îi aduseseră plângeri împotriva thebanilor). Apoi a strâns deoparte pe preoţi şi pe
toţi cei care aveau legături de ospitalitate cu macedonenii, pe cei care se trăgeau din Pindar (poet theban
pe care îl admira Alexandru şi a cărui casă a cruţată de jaf, n.n.) şi pe cei care se împotriviseră răscoalei;
pe ceilalţi, care erau ca la treizeci de mii, i-a vândut. Şi au fost cam şaizeci de mii de morţi.” ( Viaţa lui
Alexandru, 11).
Apoi, Alexandru se pregăteşte să invadeze Orientul continuând, de fapt, planul tatălui său. Se pot
distinge două mari etape ale expediţiilor sale: prima, până în 330, când acţionează oficial în numele Ligii
de Corinth unde se proclamase eliberarea tuturor grecilor din Asia şi represiunea contra statului ahemenid
şi a doua etapă, începută în 330 după asasinarea regelui persan, în care scopul expansiunii macedonene
declarat de Alexandru este de a-l răzbuna pe Dareios al III-lea, în calitate de moştenitor al imperiului
persan.
Temă de autoevaluare
Caracterizaţi portretul regelui Alexandru Macedon în primii ani ai domniei sale.

A2. Epopeea militară a lui Alexandru

Debarcarea în Asia are loc în primăvara lui 334 şi va prilejui un prim succes în faţa perşilor pe
râul Granicos. Această victorie i-a permis lui Alexandru să mărşăluiască de-a lungul coastei Asiei Mică
şi să elibereze cetăţile greceşti, pedepsind pe cei care îi opun rezistenţă. Sardes-ul este uşor cucerit în
schimb Halicarnas-ul, fortificat de Oronthobates şi grecul Memnon, se opune cu succes. La Milet (vara
lui 334) Alexandru îşi concediază flota şi decide să lupte pe uscat. În iarna 334/333 cucereşte toată coasta
lyciniano-pamphyliană creând o nouă satrapie pe care o încredinţează prietenului său Nearchos. Apoi urcă
în interiorul Asiei Mică, în Pisidia şi Frigia Mare iar Antigonos cel Chior (Monophtalmos) este numit
satrap al acestei din urmă satrapie. În primăvara lui 333 se stabileşte la Gordion unde se consumă
faimosul episod al tăierii cu sabia de către Alexandru a nodului ce lega jugul carului regelui Gordios,
episod care, aşa cum prezisese un oracol, avea să fie exploatat de propaganda macedoneană explicând
ambiţiile universaliste ale urmaşului lui Filip.
În anul 333 Cilicia şi Capadoccia Occidentală sunt supuse şi organizate ca satrapii (la Tars
capitala Ciliciei Alexandru chiar emite monede) şi învinge răsunător armatele persane la Issos, capturând
familia regală şi o mare parte din tezaurul lui Dareios al III-lea Codomanul. Victoria de la Issos îi
deschide drumul spre Fenicia unde oraşele, cu excepţia Tyr-ului, nu-i opun rezistenţă. Asediul îndelungat
(7 luni- până în primăvara lui 332) şi cucerirea puternicei cetăţi a Tyr-ului (populaţia este masacrată şi
trimisă în sclavie) va scoate trupele feniciene de sub comanda lui Dareios, văduvind flota persană de acest
ajutor preţios.
 Spre finele asediului cetăţii Tyr
soseşte o a doua ambasadă persană (prima
eşuase în negocierile de pace imediat după
Issos) cu propunerea de a-i ceda lui
Alexandru, potrivit surselor greceşti, Asia
până la Halys.
Ostilităţile însă continuă şi, după
supunerea violentă a Gazei, Alexandru
coboară în Egipt pe care-l primeşte de la
satrapul lui Mazaces izolat fiind de restul
imperiului. Iarna lui 332/331 Alexandru
şi-o petrece pe malul Nilului începând

construcţia Alexandriei, care nu a rămas un gest singular, cîteva zeci de cetăţi cu acest nume au fost
ridicate pe întreg cuprinsul teriroiului cucerit, unele dintre ele încetându-şi activitatea imediat după
moartea ctitorului lor.
Privitor la „scenariul de întemeiere” dispunem de mărturia lui Arrianus: „Ajuns la Canobos, făcu
înconjurul lacului Mareotic şi debarcă exact în locul unde astăzi (este vorba secolul al II-lea d.Hr., n.n.),
se află Alexandria, după numele lui Alexandru. Locul i s-a părut cât se poate de prielnic pentru zidirea
unei cetăţi, care avea toate şansele să prospere. Şi cum ideea îl frământa, se hotărî, trasă limitele cetăţii,
găsi locul cel mai potrivit pentru for şi pentru temple, care aveau să fie închinate mai multor zei- atât
greci cât şi zeiţei egiptene Isis. În sfârşit, trasă şi zidurile ce aveau să înconjoare oraşul, apoi jertfi: jertfele
i se arătară favorabile (op.cit., cartea a III-a, I, 5). Deosebit de importantă este şi vizita făcută oracolului
lui Amon, din oaza Siwa, eveniment cu consecinţe multiple la nivelul comportamentului politico-militar
al lui Alexandru. Este momentul în care urmaşul lui Filip începe să se considere şi, deci, să acţioneze ca
atare, drept o persoană de esenţă divină, pe deplin îndreptăţită să aspire la o conducere de factură
orientală. Potrivit mărturiei lui Arrianus, istoric de expresie greacă din secolul al II-le d. Hr., „Alexandru
îşi puse în gând să facă un drum până la templul lui Amon libianul ca să consulte oracolul zeului despre
care se spunea că nu greşeşete niciodată şi la care se pare că şi Perseu (când a fost trimis de Polydectos
împotriva Gorgonei) cât şi Heracles (venit în Libia în căutarea lui Busiris) au făcut cândva apel. De altfel,
nu trebuie uitată ambiţia pe care numele lui Perseus şi al lui Heracles (al cărui descendent se socotea)
izbuteau să o trezească în Alexandru; mai mult decât atât, Alexandru găsea că se trage într-o oarecare
măsură din Amon, la fel cum miturile dădeau pe Heracles şi pe Perseus drept coborâtori din Zeus”
(Expediţia lui Aexandru cel Mare în Asia, Cartea a III-a, III, 1-2).
În primăvara lui 331 Alexandru se putea lăuda cu cucerirea Asiei Mici, a Feniciei şi a Egiptului
dar siguranţa spatelui frontului constituie pentru el o permanentă problemă iar desele ameninţări cu
revolta ale Spartei (sub comanda lui Agis al III-lea) crează tensiuni între grecii de acasă.
Între timp Dareios al III-lea îşi reface forţele şi-l aşteaptă pe regele macedonean la Gaugamela (1
oct. 331).
 Nedecisă vreme îndelungată, bătălia va pecetlui, în final, victoria macedonenilor, Dareios
părăseşte câmpul de luptă şi se retrage pentru o nouă repliere a forţelor la Ecbatana. Marile capitale
persane: Babilon, Susa (cu întregul tezaur persan), Persepolis, Pasargade, cad în mâinile lui Alexandru
(331-330), în vreme ce acasă, în Grecia, Antipatros zdrobeşte rezistenţa spartană la Megalopolis (331).
Retras în inima imperiului său, Dareios va încerca zadarnic să închege o armată capabilă de
rezistenţă. În pofida marşului de urmărire, Alexandru nu reuşeşte să-l prindă în viaţă pe Marele Rege care
este arestat şi apoi asasinat de satrapul Bactriei, Bessos. Se deschide acum una dintre cele mai dificile
perioade ale campaniei orientale a macedonenilor. În vreme ce Alexandru se angajase să răzbune moartea
regelui ahemenid, proclamându-se moştenitorul său (Bessos este prins şi executat, în „faţa demnitarilor
mezi şi perşi” din ordinul lui Alexandru, tăindu-se nasul şi vârful urechilor, ca unui trădător persan-
Arrianus, op.cit., cartea a IV-a, VII, 3), conducerea armatelor sale în zonele orientale ale statului persan
va prilejui un şir de campanii extrem de grele în condiţii climatice greu de suportat de către soldaţi.
Acum apar şi primele semne ale unor opoziţii interne în armatele conduse de Alexandru:
„Cleithos însă îşi arătase mai demult nemulţumirea faţă de tendinţele orientalizante ale lui Alexandru şi,
pe moment, nu-şi ascundea dezacordul cu cele spuse de linguşitori. În cele din urmă, ameţit de vin,
Cleithos declară că nu poate suporta [să mai audă] insultele ce i se aduceau zeului şi că nu permite
celorlalţi să ridiculizeze numele eroilor din vechime numai ca să-l pună într-o lumină favorabilă pe
Alexandru, pentru că, la urma urmei, Alexandru nu avea nimic de câştigat din acestea. „În fond, (zise el),
eu nu găsesc nimic extraordinar în isprăvile lui Alexandru care să mă uimească cum spuneţi voi că v-au
uimit. Şi în orice caz, trebuie să recunoaşteţi că ceea ce a făcut el nu a făcut-o de unul singur, pentru că de
cele mai multe ori ceea ce trecem noi sub numele lui a fost înfăptuit de soldaţii săi macedoneni”, încheie
el. Vorbele lui Cleithos îl enervară la culme pe Alexandru. Ca să spun drept (este opinia lui Arrianus,
n.n.), nici eu nu sunt de acord cu ele, şi cred că, la o beţie ca a lor, Cleithos ar fi făcut mai bine să-şi ţină
părerile şi să se mulţumească cu neparticiparea la linguşirile celorlalţi. În sfârşit, la un moment dat câţiva
dintre cei prezenţi făcură, cu reală rea intenţie, afirmaţia că nici Filip nu săvârşise ceva ieşit din comun
(asta de bună seamă ca să-l poată şi ei lăuda pe Alexandru). Ieşindu-şi din fire, Cleithos se apucă să-l
laude pe Filip şi să-l critice pe Alexandru, apoi, din ce în ce mai ameţit de băutură, începu, printre altele,
să-l dojenească pe Alexandru, aducându-i aminte că acesta îi datora viaţa, de când avusese loc bătălia de
la Granicos, în care se luptaseră cu perşii, ca la urmă, să întindă braţul în sus şi să adauge cu mândrie
„Uite aici, Alexandre, braţul care te-a scăpat atunci de la pieire!” (Expediţia lui Alexandru cel Mare în
Asia, VIII, 4-7).
Acesta nu este un episod singular; în aceeaşi operă este redată discuţia dintre căpeteniile armatei
macedonene şi greceşti şi urmaşul lui Filip legate de ritualul oriental al îngenunchierii în faţa suveranului,
ritual pe care Alexandru încerca să-l adopte. În acest eveniment protagonistul nemulţumirilor este grecul
Callisthenes: „Anaxarchos, zise Callistenes, sunt şi eu de acord că Alexandru merită toate onorurile
cuvenite unui om, însă oamenii ştiu foarte bine şi în amănunt cum trebuie cinstit un om şi cum trebuie
cinstit un zeu, de pildă, când este vorba despre zidirea unui templu sau de ridicarea unei statui, de
asemenea, incintele sacre sunt pentru zei, tot zeilor le sunt sortite sacrificiile, libaţiile, imnurile, în timp ce
oamenilor le sunt date laudele. Amănuntele desluşesc, de altfel, cele ce ţin de ritualul îngenunchierii.
Când oamenii vor să salute un alt om, îl sărută; zeii, însă, fiind prea sus pentru aşa ceva şi atingerea lor
nefiind îngăduită, s-a ajuns la modul acesta de venerare prin îngenunchiere. Dansurile au fost concepute
tot în cinstea zeilor la fel ca şi cântarea peanelor. Or, nu trebuie să ne mire că şi riturile diferă de la un zeu
la altul, ba, pe Zeus, chiar de la erou la erou, şi între eroi, pe de o parte, şi zei, pe de alta. Din cauza
aceasta nu mi se pare binevenit să răsturnăm toate tradiţiile şi să ridicăm pe oameni la o treaptă mai înaltă
decât li se cuvine, prin onoruri ce întrec măsura, înjosind în acelaşi timp zeii pâna la a le conferi aceleaşi
semne de cinstire ca şi oamenilor- nu, asta nu se face. Nici Alexandru n-ar suporta ca un oarecare să
ajungă să se poată bucura de privilegiile de rege prin mijlocirea unor sufragii sau a unor voturi inegale;
mânia cu care zeii întimpină pe tot cel ce se întinde singur la onorurile divine, sau pe cei înălţaţi de alţii
până la ele, îmi pare cu atât mai legitimă. Ajungă-i de aceea lui Alexandru că este, nimeni nu contestă, un
erou între eroi, un rege al regilor şi cea mai strălucită căpetenie din câte au fost vreodată. Tu, Anaxarchos
(acesta fiind unul dintre linguşitori, n.n.) cam în felul acesta trebuia să-i vorbeşti lui Alexandru şi ar trebui
să-l ajuţi să evite contrariul, tu mai mult decât oricare altul, în calitatea ta de filosof şi de sfetnic al lui
Alexandru. De altminteri nici nu era potrivit să zăboveşti asupra unor asemena chestiuni ci să te gândeşti,
mai de grabă, că nu te afli în prezenţa unui Cambise sau a unui Xerxes, că nu-i dai sfaturi unuia dintre ei,
ci fiului lui Filip, descendent al lui Heracles şi al lui Aiacos, ai cărui străbuni veniţi din Argos au stăpânit
peste macedoneni fără a face uz de forţă, ci după legile macedonene. Şi să nu uităm că nici Heracles n-a
fost divinizat de eleni în timpul vieţii, ba nici măcar după moarte, până în clipa în care oracolul de la
Delphi le-a impus să-l slăvească pe Heracles ca pe un zeu. Este drept că ne aflăm pe tărâm străin şi că de
aceea trebuie să gândim lucrurile în felul în care le gândesc străinii, cu toate acestea, eu te rog, Alexandre,
să-şi aduci aminte de Elada, pentru care ai organizat toată această expediţie- anume ca să alipeşti lumii
greceşti Asia. Şi mai gîndeşte-te cum oare vei putea impune acest cult elinilor, la întoarcerea ta- elinilor
care sunt cei mai liberi dintre toţi oamenii? Sau poate că-i vei scuti pe elini de această ruşine, păstrând-o
numai pentru macedoneni? (...) Alexandru ar fi făcut să treacă o cupă de aur din mână în mână şi de la
gură la gură, cupă din care ar fi băut mai întâi cei ce fuseseră de aceeaşi părere cu el în legătură cu gestul
prosternării. De altfel, primul care a băut din ea s-a ridicat şi a căzut la pământ înaintea lui Alexandru,
care l-a sărutat, gestul a fost repetat şi de alţii. Când a venit rândul lui Callisthenes, acesta luă cupa, bău,
apoi se duse să capete şi el o sărutare, fără însă a cădea la pământ înaintea lui Alexandru, care tocmai
vorbea atunci cu Hephaistion, şi ca atare nu era atent la Callisthenes să vadă dacă acesta îngenunchează
sau nu. Însă Demetrios, fiul lui Pithonax, din cavaleria de elită, remarcase cu glas tare gestul lui
Callisthenes. Ca urmare Alexandru nu i-a îngăduit să-l sărute, însă Callisthenes şi-a permis să spună: „Ei
bine, atunci am să mă întorc la locul meu, mai sărac cu o sărutare!” (Arrianus, op. cit., cartea a IV-a, XI,
2-8; XII, 3).
Cucerirea Bactriei, a Drangianei, Arachosiei şi Paropamissadei, în condiţiile unor permanente
lupte de hărţuială care zdruncină moralul armatei macedonene, nu este nici pe departe una sigură.
Alexandru ia acum măsuri de fondare a numeroase cetăţi şi colonii militare pentru controlul principalelor
puncte strategice şi pentru supravegherea populaţiilor din satrapii şi de la frontiere, punând în practică o
politică de colaborare cu şefii locali iranieni, care sunt numiţi satrapi într-un număr tot mai mare (dar
după ce făcuseră dovada fidelităţii faţă de regele macedonean). Armata care-l însoţise în această inedită şi
îndelungată expediţie începe însă să-şi manifeste dubla nemulţumire faţă de durata campaniilor (aşteptând
de mult să se bucure în condiţii de pace de prăzile luate) şi faţă de comportamentul din ce în ce mai
îndepărtat de tradiţiile de acasă al conducătorului lor. Alexandru se căsătoreşte în 327 cu Roxana, fiica lui
Oxyartes, prinţ în Sogdiana şi permite iranienilor să-i aducă onoruri persane (ritualul de îngenunghiere
precum şi formula de adresare specifică regilor orientali). Toate acestea vor genera, aşa cum s-a văzut din
textele antice redate ai sus, o stare de nemulţumire şi chiar de revoltă (este vorba de procesul lui Philotas,
uciderea lui Parmenion, moartea lui Cleithos).
În vara lui 327 Alexandru pregăteşte cucerirea zonelor învecinate ale Indiei, apoi face joncţiunea pe
Indus cu armatele lui Perdiccas şi Hephaistion (care plecaseră mai înainte din Bactra) şi se confruntă
direct cu regele Poros (Puru) pe Hydaspes (iulie 326). Aici macedonenii fac pentru prima oară cunoştiinţă
cu un nou procedeu de luptă în care sunt folosiţi elefanţii. Iniţial speriaţi, macedonenii sunt înfrânţi dar
ulterior reuşesc să încline balanţa victoriei în favoarea lor. Alexandru dorea continuarea drumului spre
est, înspre Gange, dar se loveşte de refuzul clar al soldaţilor şi este nevoit să se întoarcă. Drumul înapoi
spre Babilon pe trei direcţii (Crateros prin nord, prin Arachosia, Alexandru prin Gedrosia şi Carmania iar
Nearchos, în fruntea flotei, coboară pe Indus apoi de-a lungul coastelor iraniene până în Babilonia)
prilejuieşte reprimarea violentă a populaţiilor întâlnite şi luarea în stăpânire a unor puncte strategice şi a
rutelor maritime care legau India de golful Persic.

Ultimii doi ani de viaţă (324 şi 323) sunt

marcaţi de punerea la cale a unui plan de
dominare a golfului Persic prin construirea
unei flote, a unui port la Babilon şi prin
dragarea canalelor din Babilonia, prin noi
impuneri ale hegemoniei sale asupra unor
populaţii insuficient cucerite, prin celebrele
căsătorii (10000 la număr) desfăşurate la
Susa între soldaţii săi şi localnice. „La Susa,
Alexandru se ocupă şi de nuntă- de a sa
proprie şi de a intimilor săi. Într-adevăr,
Alexandru s-a căsătorit acolo cu Barsine,
fiica mai vârstnică a lui Dareios şi cu
Parysatis, fiica cea mai tânără a lui Ochos.
Alexandru mai avea ca soţie şi pe Roxana,
fiica bactrianului Oxyartes. Pe Drypetis- altă
fiică a lui Dareios şi sora propriei sale soţii-
i-o dădu de soţie lui Hephaistion, vrând ca
fiii lui şi ai acestuia să fie veri între ei după
mamă. Pe Crateros îl căsători cu Amastrine
(...), pe Perdicas cu fata lui Atropates,
satrapul Mediei; pe Ptolemeu, aghiotantul
său, şi pe Eumenis, secretarul regelui, cu Artacama şi, respectiv, cu Artonis (...), pe ceilalţi
prieteni cu alte fete aparţinând aristocraţiei din Persia şi din Media, vreo 80 cu totul. La toate
aceste căsătorii ceremonia a fost făcută după ritual persan, toate căsătoriile s-au încheiat laolaltă.
A fost una dintre ideile datorită cărora Alexandru a reuşit să pară, poate mai mult decât oricând,
popular şi apropiat camarazilor săi. Alexandru găsi că n-ar fi rău să achite, cu acest prilej,
datoriile care împovărau pe unii dintre soldaţii săi (...) A mai împărţit daruri şi altora, luând drept
criteriu reputaţia şi calităţile dovedite în faţa primejdiei. Tot acolo (la Susa) au venit la
Alexandru şi satrapii cetăţilor de curând întemeiate şi ai întregului teritoriu cucerit, aducând cu ei
30.000 de tineri de vârsta adolescenţei, pe care Alexandru avea să-i poreclească „urmaşii săi”.
Tinerii erau echipaţi ca nişte macedoneni; de altfel, fuseseră instruiţi tot timpul după tipicul
macedonenilor. Se zice că sosirea lor i-a nemulţumit pe macedoneni, care-l bănuiau pe
Alexandru că face tot posibilul ca pe viitor să nu mai depindă de ei. Nu este nevoie să mai spun
că hotărârea lui Alexandru de a adopta moda din Media era pentru ei un prilej de serioasă
nemulţumire ori de câte ori aveau ocazia să-l vadă, iar căsătoria lui, făcută după datina perşilor
nu era aproape pe placul niciunuia, nici măcar pe placul mirilor, se pare, deşi acestora li se făcuse
o mare cinste când fuseseră puşi pe aceeaşi treaptă cu regele. Alt prilej de nemulţumire îl
constituia Peucestas, satrapul Persidei, care adoptase atât moda cât şi limba persană, spre marea
bucurie a lui Alexandru. Altul, faptul că toţi călăreţii bactrieni, sogdieni, arachosieni, zarangieni,
arieni şi parţi, ca şi călăreţii perşi numiţi „euakai”, erau de îndată înrolaţi în rândurile cavaleriei
de elită dacă vădeau calităţi mai deosebite, dacă erau chipeşi ori dacă dovedeau alte virtuţi. Altul,
greşeala constituirii celui de-al cincilea corp de cavalerie- alcătuit din orientali, dar nu în mod
exclusiv ci o parte din barbari au fost înrolaţi în rândurile lui, ai cărui comandanţi barbari făceau
parte din trupele de elită (...) ca să nu mai spun că la comanda acestor trupe fusese numit
bactrianul Hystaspes şi că toţi aceştia primiseră nu suliţe orientale ci suliţe macedonene. Toate
acestea, repet, îi supăra pe macedoneni, care constatau că Alexandru nu mai poate fi deosebit de
barbari, ba chiar ajunsese să nu mai ţină seama de datinile macedonene, iar pe ei, pe macedoneni,
ajunsese să-i neglijeze cu desăvârşire.” (Arrianus, op.cit., cartea a VII-a, IV, 4-7; V, 1; VI, 1-4).
Sursele antice vorbesc şi de un plan vestic al lui Alexandru legat de cucerirea bazinului vest-
central al Mediteranei, dar aceste proiecte “italice” sunt puse la îndoială de înşişi autorii antici.
„La Pasargade şi la Persepolis avea să prindă rădăcini în mintea lui Alexandru ideea unei
călătorii în josul Eufratului şi Tigrului până în Marea Persică, ca să vadă cum sunt gurile celor
două fluvii- aşa cum făcuse la Indus- şi cum este marea acolo. Unii scriu că Alexandru intenţiona
să înconjoare toată Arabia, Libia şi pe numizii de cealaltă parte a munţilor Atlas, ca să ajungă pe
la Gades din nou în marea noastră. În felul acesta, anume după ce ar fi supus Libia- şi
Carthagina- Alexandru socotea că se va putea declara, cu adevărat stăpân peste întreaga Asie. Să
nu uităm, spun ei, că regii perşilor şi ai mezilor nu pregetau să se intituleze în mod abuziv Mari
Regi, deşi stăpânirea lor se întindea doar peste o regiune infimă a Asiei. Alţii scriu că de acolo
Alexandru intenţiona să ajungă la Pontul Euxin, apoi în Sciţia şi la lacul Meotic- după cum unii
sunt de părere că-l interesau Sicilia şi Peninsula Iapigă, întrucât romanii, a căror faimă ajunsese
pînă departe, începuseră să-l preocupe în cel mai înalt grad”. (Arrianus, op.cit., cartea a VII-a, I,
1-3).

Cuceririle lui Alexandru

Teme de autoevaluare
1. Identificaţi cauzele debarcării lui Alexandru în Asia.
2.Analizaţi din punct de vedere istoric pasajele, reproduse în curs, din Arrianus, Expediţia lui Alexandru
cel Mare în Asia., cartea a VII-a, IV, 4-7; V, 1; VI, 1-4.

A2. Consecinţele expansiunii militare în Orient

 Consecinţele acestor faimoase campanii pot fi asociate cu ceea ce, în general, este numită
“moştenirea lui Alexandru”. La moartea sa, survenită în 13 iunie 323 la Babilon, Alexandru stăpânea
întregul imperiu ahemenid al lui Dareios I (de altfel unii istorici moderni au reliefat similitudinile dintre
expediţiile lui Alexandru şi campaniile lui Dareios I atât în partea estică-până la Indus- cât şi în partea
vestică- până în Egipt- pe care le organizase când a purces la creearea statului său). Dar dominaţia
macedoneană era precară pe un atât de vast teritoriu (autorii antici nu se sfiesc să o recunoască),
Alexandru nu apucase să organizeze sistematic ceea ce cucerise.
În principiu, toate teritoriile supuse ţin, în virtutea “dreptului lăncii”, direct de rege. Dar
rapiditatea campaniilor şi complexitatea găsită în teren au determinat existenţa unui triplu statut: zone de
administrare satrapică cu o autoritate directă a regelui, zone concedate unor şefi locali, păstraţi de
Alexandru în funcţie şi unde, prin urmare, autoritatea sa se manifestă indirect şi cetăţile greceşti asiatice
care au un statut separat, asemănător centrelor urbane europene.
În ceea ce priveşte prima categorie de teritorii, Alexandru păstrează întreaga administraţie
persană, în special satrapiile ale căror graniţe (cu câteva excepţii) nu le modifică. Iniţial sunt numiţi în
funcţii de conducere doar macedoneni (de regulă mai mulţi ocupau acelaşi post împărţindu-şi
competenţele), şi doar în satrapiile occidentale, unde pericolul revoltelor este permanent, satrapii îşi
menţin şi puteri militre. Atribuţiile financiare ale satrapilor rămân aceleaşi ca pe vremea perşilor.
A doua categorie de teritorii, guvernate indirect, au obligaţia de a duce o politică favorabilă
regelui, (uneori constituie un permanent focar de nelinişte: Capadoccia şi Armenia, Bythinia, cetăţi din
Pisidia şi Isauria), furnizând la nevoie contingente militare (cazul Paphlagoniei). Oraşele feniciene îşi
conservă instituţiile şi regii lor (mai puţin Sydon-ul unde Alexandru îl înlocuieşte pe regele filospartan
Straton cu Abdalonymos). Cât priveşte India statutul său este ambiguu. Organizată în trei satrapii (India
Superioară, India de Mijloc şi India Inferioară, ulterior, în 325, ultimele două vor fi unite), cu o structură
de frontieră preluată de la ahemenizi, zona aceasta are prinţii săi locali secondaţi de macedoneni cu puteri
militare. Regatele lui Abisares şi Poros rămân în afara imperiului lui Alexandru, primul considerându-se
reprezentantul personal al regelui macedonean iar cel de-al doilea plătind tribut.
Tot un statut ambiguu au şi cetăţile greceşti din Asia Mică “eliberate” de armatele lui Alexandru
ca şi cele de pe continent considerate, în virtutea proclamaţiei de la Corinth, “aliate”ale Macedoniei. Până
în 330 Alexandru cere grecilor din liga corinthiană să participe cu contribuţii de război, susţinând
financiar campaniile asiatice, dar după această dată el îi concediază pe grecii din propria armată şi nu mai
cere sau nu mai permite participarea grecilor la planul său de cucerire. Totodată generali macedoneni vor
supraveghea menţinerea ordinii favorabile lui Alexandru în fiecare cetate grecească. Oricum invocarea
Ligii nu fusese făcută decât de două ori: în 332 Insula Chios este redată oligarhilor iar synedrion-ul ligii
trebuise să judece cazurile de trădare şi în 331, când acelaşi consiliu este chemat să hotărască soarta
Spartei recent învinsă de Antipatros. În 324 Alexandru impune prin decret întoarcerea proscrişilor şi
primirea lor de fiecare cetate, cu restituirea vechilor proprietăţi, ceea ce va creea un şir de tensiuni interne
ce vor izbucni la moartea lui Alexandru.
În toate aceste teritorii Alexandru a încercat menţinerea controlului prin înfiinţarea de noi oraşe
(cca. 20) cu o dublă funcţie: de apărare a teritoriului sau a frontierelor (Alexandria Eschata de pe
Iaxartes, azi râul Sâr-Daria) şi de funcţionare ca nuclee economice: dacă unele erau chiar porturi
maritime cum este cazul Alexandriei Egiptului, altele se găseau la întretăierea drumurilor comerciale:
Alexandria-Arat (Herat de azi), Alexandria din Drangiana (sau Prophtasia), Alexandria-Arachosia
(Kandahar) şi Alexandria Caucazului (Hindukuş). La acestea se adaugă numeroase colonii militare şi
fortăreţe, mai ales în partea orientală a imperiului (de pildă reşedinţa regelui Musikanos este fortificată
pentru a supraveghea barbarii din vecinătate, sau Media este înconjurată de cetăţi pentru a înspăimânta şi
a ţine la respect pe barbarii vecini- Polybios, X, 27).
Sub aspect economic Alexandru a fost preocupat de menţinerea, la acelaşi nivel, a producţiei
agricole şi a schimburilor comerciale din considerente mai de grabă militare decât pur economice. S-a
spus deseori că el ar fi iniţiat ample măsuri de tip colonial (J.G. Droysen, R. Cohen sau Ul. Wilken), dar
faptele sale, atât cât ne sunt transmise de surse, nu mărturisesc o “politică economică” globală şi coerentă
ci preocuparea ca impozitele să fie strânse în mod regulat, ca în zonele care urma să înainteze să aibă
suficiente resurse pentru alimentarea armatei sale (P. Briant). Este dificil să i se atribuie o viziune
economică, mai de grabă proprie secoleleor XIX-XX decât Antichităţii, doar pornind de la câteva
expediţii de recunoaştere organizate în zona Caucazului şi a Arabiei. În ceea ce priveşte politica
monetară, primele emisiuni datează chiar din 333 la Tars, urmate de alte monede bătute după luarea în
stăpânire a monetăriilor feniciene (Arados, Byblos, Sydon, Ake, Myriados). Activitatea de emitere, care
se amplifică după capturarea tezaurului persan, nu are darul de a elimina complet monedele locale (Cilicia
şi Babilonia emit propriile monede şi după 331-330) iar unele zone păstrează chiar practicile comerciale
prin echivalente de schimb şi troc (Babilonia).
Din punct de vedere social trebuie subliniat că modificări majore de statute nu au loc la nivelul
categoriilor de jos şi de mijloc. Izvoarele greceşti menţionează păstrarea sistemului fiscal ahemenid şi a
statutelor juridice. Singura categorie amintită în surse cu care Alexandru stabileşte un “dialog” aparte
pentru asigurarea hegemoniei sale este aristocraţia locală din imperiu. Păstrată în vechile sale structuri
această aristocraţie este promovată în funcţii de conducere (dar nu militare unde sunt plasaţi greci şi
macedoneni) cu foarte mare prudenţă, mai ales în ceea ce o priveşte pe aristocraţia iraniană. De asemenea,
tot din raţiuni de securitate Alexandru recrutează înainte de plecarea spre India 30 000 de tineri iranieni
din satrapiile orientale pe care intenţionează să-i antreneze în spirit macedonean şi să-i iniţieze în cultura
greacă cu scopul de a-i integra apoi în falangă. În acelaşi spirit se încheie şi căsătoriile de la Babilon care
în plus aveau menirea să creeze noi familii, noi generaţii a căror fidelitate faţă de noul regim putea fi mai
uşor controlată. Ctitoriile de oraşe şi cetăţi, populate în cea mai mare parte cu veteranii proprii, vor
implementa structuri de viaţă şi de gândire europeană în plin imperiu persan. Aşa încât, sub acest aspect,
activitatea lui Alexandru seamănă mai mult cu o încercare de asimilare a zonelor cucerite decât cu o
“fuziune”.
Deşi sursele greceşti relatează primirea entuziastă (ca “eliberator”) de care ar fi avut parte
Alexandru la intrarea în Egipt sau Babilon, tăbliţele cuneiforme (publicate în 1990 de P. Bernard şi A.
Kuhrt) nu ezită să-l numească “distrugător de religie” şi “invadator”. Explicaţia atenţiei pe care urmaşul
lui Filip a dat-o cultelor orientale şi refacerii unora dintre temple este de asociat cu ideologia şi strategia
învingătorului, pe de o parte, şi de împlinire a visului său, pe de alta. Preluarea însemnelor imperiale ale
lui Dareios al III-lea era un lucru relativ simplu dar apariţia în ochii supuşilor ca suveran legitim necesita
manevre abile şi eficiente. Trebuia să se adreseze noilor populaţii cucerite “pe limba lor”.
La nivelul instituţiei regale mixtura între elemente orientale şi greco-macedonene este mai lesne
de urmărit. Ca eroii greci de altădată Alexandru (şi apoi urmaşii săi) este “ridicător şi restaurator de
ziduri”, este un erou militar prin excelenţă, conducător al unor armate învingătoare. El este “protector”,
“liberator”, “salvator”. Gândirea politică grecească construise deja o teorie a puterii regale ca sursă a
dreptului chiar în veacul al IV-lea (Aristotel, Isocrates) pe care Alexandru o pune în aplicare. Baterea
monedelor rămâne un atribut regal. Diadema şi casca de luptă amintesc de învingătorii atleţi, ele, ca şi
coroana de altfel, sunt sacre şi sacralizante. Veşmântul de purpură, întregul ritual de curte şi palatul regal
sunt împrumuturi orientale. În epoca elenistică suita regală se va dezvolta pe baza anturajului regal în care
alături de conducători politici şi militari se întâlnesc oameni de cultură, căci asemeni lui Alexandru
urmaşii lui vor fi protectori ai culturii, ai artelor şi ai ştiinţelor. Consiliul celor zece însoţitori care forma
garda personală a regelui macedonean se va transforma într-un veritabil stat-major care dezbate probleme
de război şi de încheiere a păcii. Incipienta “cancelarie regală” pe care a înjghebat-o Alexandru, în fruntea
căreia Eumenes avea sarcina de a ţine un jurnal de campanie, va cunoaşte o organizare sistematică abia
după 323. Înstituţia armatei rămâne în principal de factură macedoneană, dacă judecăm soarta recrutării
celor 30 000 de tineri iranieni. Totuşi spre finele vieţii Alexandru preia de la perşi funcţia de hiliarhos,
care la origine însemna comandant al 1000 de soldaţi ce păzeau persoana sa dar, ulterior, capătă atribuţii
sporite (recrutarea armatei şi lăsarea la vatră).
Toate aceste aspecte au avut consecinţe covârşitoare în timp. Este vorba, în principal, de iradierea
culturii şi civilizaţiei greceşti într-un spaţiu extrem de larg, proces desemnat încă din 1836 de către J. G.
Droysen prin conceptul de “elenism”.

Teme de auto-evaluare
 1.Câte tipuri de teritorii existau sub aspect administrativ în statul „creat” de Alexandru?
2.Caracterizaţi instituţia regală de factură elenistică.

B. Perioada diadohilor
La moartea lui Alexandru imperiul său, încă nedeplin pacificat şi practic fără o administraţie
temeinic organizată, nu avea un conducător desemnat. Anturajul lui Alexandru (hiliarhul Perdiccas,
comandantul pedestrimii Meleagros, cel al cavaleriei Seleucos, conducătorul Macedoniei şi al Greciei
Antipatros şi fiul său Cassandros, Ptolemaios fiul lui Lagos şi Crateros) dezbate problema succesiunii.
După îndelungi discuţii controversate s-a stabilit ca succesor al lui Alexandru fratele vitreg al acestuia
(copil încă şi debil mintal), Filip Arridaios deşi Roxana, soţia recentului dispărut, îi purta în pântece un
copil (viitorul Alexandru al IV-lea). Imperiul a fost împărţit însă în zone de conducere repartizate între
generalii lui Alexandru Macedon (denumiţi şi diadohi): Macedonia şi Grecia reveneau lui Antipatros,
singurul general al lui Filip al II-lea rămas în viaţă, Crateros ca prostatès primea în grijă pe regele copil şi
pe Alexandru al IV-lea; Ptolemaios primea Egiptul, Eumenes (singurul grec din anturajul regal)- zonele
nepacificate, dificil de controlat din Asia Mică- Capadoccia şi Paphlagonia; Antigonos o parte a Asiei
Mici şi Asia mijlocie; Lysimachos- sudul Dunării.
Această distribuţie nu avea nimic durabil. Rivalităţile dintre diadohi precum şi tensiunile şi
revoltele din imperiu vor face imposibilă punerea în practică a ideii de menţinere a unităţii imperiului lui
Alexandru. Semnalul de revoltă al grecilor este dat de Attica şi va cuprinde aproape întreaga Grecie
peninsulară (mai puţin Sparta). Asediat în fortăreaţa de la Lamia (de aceea acest război se numeşte şi
lamiac), Antipatros angajează negocieri cu grecii până la venirea ajutorului asiatic. Grecii pierd teren pe
uscat, Lamia este despresurată iar Antipatros se repliază în Macedonia. Pe mare Cleithos învinge alianţa
grecească la Evetion. Ultima confruntare de la Crannon (322, în Thessalia) pecetluieşte victoria
macedoneană. Pacea este încheiată separat cu fiecare dintre cetăţi, obligate să primească garnizoane
macedonene. Vechea autonomie a oraşelor greceşti devine o amintire. Doar etolienii reuşesc să se
constituie într-o puternică ligă.
Abia fuseseră încheiate aceste acţiuni când în Asia izbucneşte neînţelegerea dintre diadohi.
Întărirea lui Ptolemaios în Egipt provoacă în 321 reacţia lui Perdiccas. Antipatros şi Crateros descind în
Asia (ultimul va fi înlăturat de Eumenes). Aliat cu Antigonos, Antipatros trece de partea lui Ptolemaios,
împreună cu Lysimachos contra lui Perdiccas. Acesta din urmă va fi ucis de Seleucos în timpul înaintării
sale înspre Egipt (la Pelusion, în 321). La Triparadeisos, în nordul Siriei, are loc o nouă împărţire a
sferelor de autoritate: Antipatros preia sarcina de a veghea asupra celor doi regi Micăi, Ptolemaios rămâne
în Egipt, Antigonos este numit strategos în Asia, Seleucos răsplătit cu satrapia Babilonului iar
Lysimachos păstrează Thracia. Fiul lui Antigonos, Demetrios, supranumit curând Poliorcetul (doborâtorul
de cetăţi), porneşte contra lui Eumenes. Tot acum s-a stabilit ca regalitatea să fie reprezentată de cei doi
copii şi să aibă centrul în Macedonia.
În 319 octogenarul Antipatros se stinge din viaţă, lăsând însărcinarea sa nu lui Cassandros, cum s-
ar fi aşteptat, ci lui Polyperchon. Aceştia intră curând în conflict. Cu Cassandros se aliază Ptolemaios şi
Antigonos. Polyperchon o recheamă pe Olimpiada din Epir, sperând să o utilizeze ca factor de presiune,
iniţiază alianţe cu grecii (prin decret hotărăşte rechemarea exilaţilor şi instaurarea de regimuri
democratice) şi se aliază cu Eumenes. În 317 Filip Arridaios este ucis în urma uneltirilor Olimpiadei (care
va cădea şi ea victimă în timpul asediului Pydnei). La finele anului 317 Cassandros devine stăpân peste
Macedonia şi Grecia în vreme ce Polyperchon este nevoit să se retragă la etolieni. În acelaşi an Antigonos
reuşeşte să-l captureze şi să-l ucidă pe Eumenes, singurul care mai sprijinea unitatea imperiului după
modelul şi în numele lui Alexandru. Din 317 Antigonos încearcă menţinerea imperiului unificat în
propriul beneficiu, luptând pe mai multe fronturi (Egipt, Balcani, zona strâmtorilor) împotriva celorlalţi
diadohi. Rezultatele incerte de pe câmpul de luptă ca şi revenirea lui Seleucos la Babilon (fusese alungat
de Antigonos) cu sprijinul lui Ptolemaios duc la noi tratative în 311. Alexandru al IV-lea este recunoscut
rege şi pus sub tutela strategului din Europa, Cassandros, Lysimachos păstrează Thracia, Ptolemaios-
Egiptul şi câteva regiuni din Lybia şi Arabia. Cetăţilor greceşti li se recunoaşte independenţa de către
Antigonos. La Amphipolis, unde erau prizonieri, Roxana şi fiul ei sunt însă asasinaţi.
 Tema libertăţii grecilor va constitui prilej de confruntări între diadohi începând cu 308.
Campaniile duse în Grecia continentală de către Ptolemaios (sub pretextul reînvierii ligii corinthiene) şi
de Demetrios (ca eliberator şi salvator) împotriva lui Cassandros vor prilejui îndepărtarea acestuia din
urmă. Antigonizii ajung să controleze Cicladele şi Cipru, Rhodos-ul păstrându-şi privilegiatul statut de
oraş independent, prosperând economic din pricina aşezării la întretăierea drumurilor comerciale.
Înfrângerea lui Ptolemaios în apele Ciprului îl determină pe Antigonos (şi pe fiul său) să-şi ia titlul de
“rege”, refăcând în formulă restrânsă (fără Siria, Egiptul şi zonele iraniene) statul euro-asiatic al lui
Alexandru. Dinastia Argeadă din Macedonia este înlocuită cu cea a Antigonizilor (care se va menţine
până la cucerirea romană), cu acordul armatei în spiritul tradiţiei macedonene. Gestul lui Antigonos este
repetat (305) de ceilalţi diadohi pe rând: Ptolemaios (ca suveran al Egiptului), Lysimachos (ca rege al
Thraciei), Seleucos. În 302, sub conducerea antigonizilor oraşele greceşti vor forma o symmachia cu
scopul asigurării libertăţii şi autonomiei (în realitate Antigonos dorea să-i folosească pe greci împotriva
lui Cassandros). În toamna lui 302 o coaliţie formată din Cassandros, Lysimachos, Seleucos şi Ptolemaios
îl va înfrânge pe Antigonos (care moare pe câmpul de luptă) la Ipsos. Demetrios este nevoit să se retragă
în Grecia, Ptolemaios va mai ocupa sudul Siriei (Coele-Siria) şi părţi din Lycia, Pisidia şi Pamphilia,
restul Siriei revenindu-i lui Seleucos. Lysimachos îşi adaugă părţi din Asia Mică.
Fără Antiogonos Monophtalmos, care-i strunea temperamentul vulcanic, Demetrios se aliază
pentru scurtă vreme cu Seleucos (care-i devine socru) apoi, după moartea lui Cassandros (297), porneşte
la recucerirea Greciei. Dar Seleucos trece de partea lui Ptolemaios şi a lui Lysimachos şi ocupă
posesiunile antigonizilor din Asia. Criza internă prin care trece Macedonia (296) întârzie planul lui
Demetrios de a reface statul tatălui său. În 289 pregătirile erau aproape finalizate pentru o nouă campanie
în Asia. Ptolemaios, Seleucos şi Lysimachos (îl atrag de partea lor şi pe regele Epirului Pyrrhos) se opun
simultan lui Demetrios. Obligat să lupte pe mai multe fronturi antigonidul cedează, se retrage la
Cassandreia (287) apoi atacă Athena. Dar coaliţia rivală se dezmembrează datorită disensiunilor dintre
Ptolemaios şi Lysimachos. Pyrrhus încheie rapid o înţelegere cu Demetrios care se angajează să renunţe
la Macedonia în schimbul unor regiuni din Thessalia şi Grecia Centrală. Eliberat de presiunea din
Balcani, Demetrios debarcă la Milet unde cetăţile greceşti îl primesc pline de speranţe (sătule de abuzurile
fiscale ale lui Lysimachos). Urmărit de Agatocles (fiul regelui Thraciei) şi hărţuit de Seleucos, Demetrios
se predă acestuia din urmă, în 285, şi moare în închisoare. Cadavrul este înapoiat fiului său, Antigonos
Gonatas, pe care Demetrios îl lăsase în Balcani la plecarea în expediţie.
Prin bătălia de la Ipsos (301) Lysimachos reuşise să pună mâna pe întinse teritorii micro-asiatice,
între 288-287 supuse Macedonia de nord iar acum moartea lui Demetrios îi înlesneşte înlăturarea
influenţei epirote şi ocuparea Macedoniei întregi şi a regiunilor de la Dunărea se Jos. Aceasta nu putea fi
pe placul celorlalţi regi care-l vor înfrunta la Kouroupedion (281) unde Lysimachos îşi pierde viaţa. Spre
finele verii aceluiaşi an Seleucos este ucis de Ptolemaios I Soter (numit ulterior şi Fulgerul- Keraunos) în
pofida ajutorului acordat regatului egiptean de către regele seleucid. Ptolemaios Keraunos intră-n
stăpânirea Macedoniei şi a fostului regat al lui Lysimachos. Chiar şi acum, după moartea ultimului
diadoh, liniştea nu se aşterne peste imensul teritoriu care adusese faima lui Alexandru Macedon. Noi
rivalităţi se nasc între fiii diadohilor, aşa numiţii epigonoi, începând cu anul 280, dar ele trec pentru câţiva
ani pe plan secundar ca urmare a două evenimente. Primul este invazia celţilor în Europa şi apoi în Asia
Mică (280) iar al doilea îl reprezintă complexul proces de apariţie de noi state în zona anatoliană, proces
impulsionat de dispariţia autorităţii lui Lysimachos (este vorba de regatul Bithyniei şi al Pontului). În plus
cetăţile greceşti tind să formeze noi coaliţii: oraşele din nordul Egeei şi din strâmtori- Liga Nordului, la
care se adaugă mai vechea Ligă Etoliană şi apoi Liga Aheeană. Atenţia lui Pyrrhos este îndreptată acum
spre vest, unde întreprinde costisitoarele campanii în Italia sudică şi Sicilia. La întoarcere piere în bătălia
din Argolida contra lui Antigonos Gonatas aliat al grecilor din zona istmului Corinthului.
La mai bine de trei decenii de la moartea lui Alexandru statul său, realizat cu preţul atâtor eforturi
umane şi financiare, evoluase ireversibil spre fărâmiţare. Lungul şir de campanii militare expuse deja se
prezintă ca un ansamblu de argumente în favoarea acestei evoluţii. În plus, căsătoriile politice realizate
între familiile diadohilor se adaugă aceleiaşi concluzii mărturisind vremelnicia alianţelor politice şi
matrimoniale. Aceasta se datorează nu numai factorului uman, ambiţiilor personale ale generalilor lui
Alexandru ci şi complexităţii şi diversităţii istorice ale teritoriilor euro-asiatice cucerite cândva de fiul lui
Filip. Spre pildă, grecilor le era suficientă amintirea sloganului libertăţii pentru a se ridica la revoltă
(folosiţi mai mult ca mase de manevră de către primii regi elenistici) iar orice slăbire a controlului asupra
zonelor est-iraniene era fructificată de localnici. Cât priveşte India aceasta iese foarte curând din calculele
împărţirii stăpânirilor.
Ptolemaios Keraunos, Antigonos Gonatas şi Antiochos (fiul lui Seleucos) rămân moştenitorii
principali ai celor trei regiuni importante în care se divizase statul lui Alexandru: Egiptul, Grecia şi
Macedonia şi respectiv Siria.

Temă de autoevaluare
Identificaţi două arrgumente militare ale confrun tărilor dintre succesorii lui Alexandru

C. Modele de state elenistice

C.1. Regatul Antigonizilor

Dinastia antigonidă se va confrunta de-a lungul existenţei sale cu două serii de probleme:
menţinerea autorităţii asupra Greciei şi raporturile cu Roma (de-a lungul a patru războaie).
Încă din 290 în vestul Greciei se înfiinţează pe baze federative, în jurul populaţiilor muntene ale
Etoliei, Liga Etoliană. Ea dispune de o adunare care stabileşte numărul şi statutul magistraţilor federali şi
ai consiliului ligii (synedrion) care elaborează acte cu caracter de lege. Adunarea decide pacea şi războiul,
alianţele şi orice alt dialog extern. Liga se întruneşte de două ori pe an. Treptat membrii adunării sunt
înlocuiţi cu o Comisie de reprezentanţi (în număr de 30) ai tuturor membrilor ligii, prezidată de un
strategos cu atribuţii civile şi militare. Sub comanda sa activa comandantul cavaleriei (hipparchos)
precum şi un reprezentant al cancelariei federale. Liga etoliană se menţine ca partener de dialog politic şi
militar până la cucerirea romană din sec al II-lea. Regii Macedoniei vor ţine întotdeauna seamă de
existenţa acestui organism.
În 280 sistemul de alianţe ale grecilor este îmbogăţit cu apariţia în Peloponez (în partea sa
nordică) a Ligii Aheene, coaliţie de 10/12 cetăţi reunite cu scopul de a instaura regimuri democratice şi
antimacedonene în Peloponez şi de a organiza o ripostă contra Macedoniei. Centrul politic al ligii aheene
era în nordul Ahaiei, în marele sanctuar al lui Zeus. Această asociaţie dispunea de Adunarea generală
(synodos) şi de cea restrânsă (syncletos) unde lucra un colegiu de 10 strategi federali (demiurgoi) ce
pregătea şedinţele adunării. Cea mai puternică perioadă de existenţă a acestei ligi se datorează lui Aratos,
fiul lui Cleinias din Syciona, care doreşte împământenirea de regimuri democratice în Peloponez şi
eliminarea stăpânirii macedonene.
În 280 invazia celţilor în Balcani provoacă mari tulburări: Ptolemaios este ucis în 279 în lupta
împotriva acestor invadatori iar sanctuarul de la Delphi prădat. Lupta contra celţilor şi salvarea
sanctuarului (în cinstea căreia s-au instaurat sărbătorile “salvării”- Soteria) uneşte forţele grecilor, conduşi
de Liga Etoliană, cu cele ale lui Antiochos şi Antigonos Gonatas. Respinşi în 278 din Grecia celţii
cutreieră Macedonia ameninţând strâmtorile. Regele Bithyniei, Nicomede I le permite trecerea şi
stabilirea, pe baza unui pact de alianţă, în Asia Mică unde vor fi cunoscuţi sub numele de galaţi.
Departe de a-şi găsi liniştea după alungarea celţilor din Macedonia, Antigonos Gonatas se vede
nevoit să înfrunte o nouă revoltă a grecilor în 267 (războiul chremonidiac), pe care o înăbuşe (265)
impunând cetăţilor o autoritate macedoneană mult mai severă. Ampla activitate de reorganizare a
Macedoniei este plină de succes dar relaţiile cu grecii vor oscila de la confruntările militare la încheierea
unor alianţe cu garantarea autonomiei. În deceniul al V-lea al veacului al III-lea Macedonia pierde
controlul asupra Peloponez-ului (Liga Aheeană preia în 243 Corinth-ul, apoi Megalopolis-ul în 235 şi
Argos-ul în 229). Între 237 şi 229 cele două ligi greceşti se aliază contra antigonizilor. În vremea aceasta
Sparta trece printr-un proces de reforme democratice (iniţiate de Agis al IV-lea şi continuate de
Cleomenes al III-lea) care stârneşte rivalitatea celorlalţi greci. Oligarhii oraşelor şi Liga aheeană cer
ajutor Macedoniei contra Spartei. Cu aceste prilej este înfiinţată Liga elenică iar regele Antigonos al III-
lea reuşeşte să se impună în Laconia (stopând procesul reformator) prin victoria de la Sellasia (222).
Acum, însă, în orizontul politic balcanic intervine Roma.
Cu domnia lui Filip al V-lea (221-179) Macedonia inaugura o politică orientată pregnant spre
exterior. Alianţa lui Hannibal cu regele macedonean provoacă primul război cu Roma (215-205) încheiat
cu pacea de la Phoinike fără vreo modificare importantă a statu-quo-ului. Tratativele secrete al lui Filip al
V-lea cu Antiochos al III-lea privind împărţirea între ei a Egiptului precum şi campaniile de ocupare a
Thraciei şi a unor zone micro-asiatice, inclusiv ameninţarea suveranităţii Rhodos-ului, aduc Roma în
Marea Egee la chemarea Pergamului. Neînţelegerile de la masa tratativelor vor conduce spre al doilea
război romano-macedonean (200-197). Aliată cu Pergamul, Rhodos-ul şi liga etoliană, Roma se impune
în bătălia de la Kynoskephalai (197) obligându-l pe Filip să renunţe la cuceririle din Grecia, Thracia şi
Asia Mică, să cedeze o parte a flotei de război şi să plătească despăgubiri de război (1 000 de talanţi).
Consolidarea puterii reluată de către fiul lui Filip, Perseus, nu rămâne fără ecou la Roma,
înştiinţată îndeaproape de către Pergam. Cel de-al treilea război (171-168) care opune macedonenilor
centuriile romane aducea înfrângerea zdrobitoare de la Pydna (168) a trupelor lui Perseus, el însuşi
capturat şi purtat în fruntea prizonierilor în cadrul ceremoniei de triumf de la Roma. Macedonia este
împărţită în patru districte cărora li se interziceau legăturile comerciale între ele şi cele de căsătorie.
Ultimul episod se consumă în 146 când, în urma revoltei antiromane a lui Andriscos, Roma ia hotărârea
de a transforma Macedonia în provincie romană. Aceeaşi soartă au avut-o atunci şi grecii, înfrânţi la
Skarpheia, Leucopetra şi Corinth. Înşelaţi în aşteptările lor de promisiunile făcute încă din 196 în plin
teatru al Jocurilor istmice de la Corinth de către T. Quintius Flamininus, privind redarea libertăţii tuturor
grecilor, oraşele greceşti vor suferi o dură represiune în 146, Corinth-ul este ras de pe faţa pământului în
urma participării ligii aheene la răscoala antiromană a Macedonei. Noua provincie romană va purta
numele de Achaia.
Pe perioada menţinerii dinastiei antigonide cadrele de funcţionare statală ale Macedoniei rămân
cele fixate de Filip al II-lea şi Alexandru. Regalitatea stabilită prin acordul soldaţilor deţine controlul
fiscal, administrativ şi militar în teritoriu, cu subzistenţa organizării de tip polis. Sub aspect militar se
cuvine precizat că şi Macedonia se va vedea obligată, dar într-o proporţie mai mică decât în Orient, să
apeleze la trupe de mercenari. În caz de conflict militar cetăţile greceşti aflate sub hegemonie
macedoneană aveau oricum obligaţia să participe cu trupe şi fonduri.
În ceea ce priveşte cetăţile greceşti, acestea îşi păstrează vechile structuri. Ele erau libere să-şi
organizeze instituţiile proprii, să acorde cui doresc cetăţenia şi dreptul la azil ( asylum). O caracteristică
generală a vieţii interne este continua căutare a unor formule de rezolvare a problemei proprietăţii, a
nevoilor celor sărăciţi paralel cu o polarizare mai accentuată a corpului civic. Pe plan extern cetăţile
greceşti vor iniţia alianţe politice (liga nesiotă, liga etoliană, liga aheeană) de a căror organizare şi
funcţionare nu vor da socoteală în faţa regelui Macedonean. Astfel că imperativele Romei privind cum să-
şi aleagă proprii magistraţi în adunările generale sau reprezentative (este cazul ligii aheene în 148-6) nu
puteau decât să-i contrarieze pe greci. Opţiunea aceasta de dialog comun pe plan extern în cadrul ligilor
va avea drept consecinţă pe termen lung omogenizarea civilizaţiei şi culturii în spaţiul vorbitor de limbă
greacă dublând rolul aparte pe care l-au avut sanctuarele panelenice în dezvoltarea acestui fenomen.
 Temă de autoevaluare
Definiţi hegemonia macedoneană asupra cetăţilor greceşti.

C.2. Regatul Lagid al Egiptului

Ptolemeii vor încerca cu succes să menţină cât mai extinse frontierele statului în Asia ajungând
până în Siria sudică iar în Africa până în Cirenaica. Nu puţine au fost ingerinţele dincolo de mare, în
Balcani, când sprijină revoltele grecilor împotriva antigonizilor şi în spaţiul seleucid, în cazul intervenţiei
în favoarea uzurpatorului Antiochos Herax. De altfel între regatul seleucid şi cel lagid va exista o zonă
fierbinte – Siria de sud sau Coele Siria- generatoare de permanente conflicte. Nu mai puţin de şase
războaie (274-271, 267-261, 246-241, 221-217, 201-195, 170-168) se duc pentru stăpânirea acestei
regiuni intrată încă din 301 sub autoritatea ptolemaică. Veacul al II-lea marchează începutul declinului,
vizibil în plan extern prin înfrângerile suferite în faţa seleucizilor. Este momentul când Roma intervine în
ajutorul Egiptului, iar ambasada romană condusă de C. Popilius Laenas îl obligă pe Antioh al IV-lea, în
pofida victoriei repurtate asupra armatelor egiptene (practic doar Alexandria rămăsese necucerită), să se
retragă. Din acel moment Roma se erijează în protector al Egiptului (şi arbitru al lumii elenistice), statut
consfiinţit de pacea de la Apameea din 188. În 116, la moartea lui Ptolemeu al VIII-lea Egiptul este
împărţit în trei regiuni: Egiptul propriu-zis, Cirenaica (care devine provincie romană în 96) şi Cipru
(transformat în 58 în provincie romană). Ingerinţa romană în conflictele dinastice interne se amplifică în
secolul I a. Chr. până într-atât încât Roma impune candidaţii favoriţi sau formule de conducere favorabile
ei. În 48 C. Iulius Caesar debarcă în Egipt pentru a o ajuta pe Cleopatra a VII-a să-şi recapete tronul,
căreia Octavianus îi va declara oficial război în 31; un an mai târziu Egiptul devine provincie de rang
imperial.
Din punctul de vedere al organizării interne, domnia ptolemeilor consolidează un sistem
ideologic, administrativ-fiscal şi judecătoresc de tip central, în bună măsură moştenit din epoca saită.
Astfel, Ptolemaios, fiul lui Lagos şi al Arsinoei, preia vechiul statut al faraonilor, consideraţi descendenţi
ai zeilor (Ra, Osiris sau Amon-Ra). De asemenea, transformă cultul lui Alexandru iniţiat la Memfis, unde
fusese depozitat trupul neînsufleţit al cuceritorului Orientului, în religie de stat, înfiinţând şi un colegiu de
preoţi care deserveau acest cult. Cel care însă instituie un cult al defuncţilor, pentru tatăl său (care
conţinea Jocuri funebre din cinci în cinci ani), al regilor în viaţă şi al reginelor este Ptolemaios al II-lea
Philadelphul (iubitor de soră) care reia practica mariajului între fraţi (sora sa, Arsinoe îi devine soţie).
Regele era proprietarul întregului pământ al Egiptului şi stăpân absolut al supuşilor săi. Secondat
de un Consiliu de sfătuitori, ca şi regele macedonean, regele elenistic al Egiptului avea totuşi, spre
deosebire de cel macedonean, o putere cu caracter teocratic. Vechea împărţire administrativă este păstrată,
districtele (nomoi) erau subîmpărţite în cantoane (topoi) şi în sate (komai). Aparatul de conducere este
unul extrem de birocratizat, alcătuit din funcţionari regali (respectiv, nomarhul, toparhul şi komarhul, cu
puteri civile şi strategul cu atribuţii militare) care au ca sarcină cadastrarea pământului- basilikè chora- şi
înregistrarea supuşilor şi a contribiţiilor lor (pentru localnici se stabileşte un impozit pe cap de locuitor-
syntaxis).
Întreaga activitate din stat era direct supravegheată de rege. Monopolurile regale cuprindeau
emiterea monedei, difuziunea şi circulaţia ei, precum şi a monedelor străine, activităţile lucrative,
circulaţia bunurilor. Corespondenţa, păstrată pe papiri, a lui Apollonios, care îndeplineşte (în jurul anului
258) funcţia de şef al departamentului de finanţe sub Ptolemeu al II-lea Philadelphul, arată grija
suveranului pentru întărirea puterii de circulaţie a monedei interne de aur, mai uşoară decât cea a
negustorilor străini, şi strângerea de metal preţios în visteria regală, adus din Nubia şi India. De asemenea,
acelaşi Apollonios, care primise în folosinţă de la rege o proprietate la Philadelphia (la Fayoum), pune la
punct un sistem de exploatare fiscală extrem de minuţios care presupunea o activitate bazată pe contracte
încheiate, cu liste de preţuri şi chitanţiere la zi. Reglementarea monopolurilor regale (pe producţia de
untdelemn, vin, şofran, papirus) este reglementată în anul 259; cu toate acestea, abuzurile funcţionarilor
regali nu sunt stopate. Nu puţine au fost cazurile de revoltă sau de “retragere” a indivizilor pe pământurile
templelor (care aveau drept de acordare a azilului) unde puteau scăpa de corvoadele fiscale.
Armata este alcătuită în primul rând din elementele sociale non-egiptene, structura (falangă, trupe
de cavalerie, infanterie grea şi uşoară) şi tactica de luptă fiind de tip macedonean.
Sectorul juridic mărturiseşte prin structura sa preocuparea de a se ţine seama de diversitatea
problemelor. Exista o punere în aplicare a legilor corespunzătoare fiecărui sector economic şi specific, la
început, fiecărui grup de populaţii, ţinându-se cont de limba vorbită de cei implicaţi în procese. Ptolemeu
al III-lea Evergetul instituie obligativitatea formulării plângerilor şi judecării proceselor în limba greacă.
Sistemul juridic era condus de un dioiketes ajutat de oikonomoi şi de specialişti în domeniul financiar-
fiscal.
Fenomenul urban este puţin răspândit, de aceea principala caracteristică a economiei regale este
cea rurală. Totuşi, puţinele oraşe sunt fie mai vechile centre urbane, subordonate aparatului central, fie
cetăţi de tip polis care au un regim autonomic dar care colaborează strâns cu monarhia sub aspect militar,
fiscal şi religios. Deseori oraşele beneficiază de scutiri de taxe, ajutoare pentru îmbunătăţiri funciare,
privilegii vamale. Cea mai dezvolată aşezare urbană rămâne Alexandria, principala reşedinţă a regilor
lagizi, care o însestrează cu importante monumente, palate, temple, muzeu, bibliotecă, fiind iubitori de
cultură, în spiritul exemplului pe care Alexandru îloferise.
Preponderent agrară, economia lagidă este totuşi bine reprezentată la nivelul meşteşugurilor şi
comerţului, de asemenea aflate sub supravehere regală (fie în cadrul unui monopol fie, pentru meseriile
care nu făceau parte dintr-un asemenea sistem, prin pârghii fiscale, căci exista un impozit global, diferit
de la o regiune la alta). La rândul său, regele ajuta atelierele, indiferent de mărimea lor, cu materii prime.
Nilul devine axă comercială importantă pentru produsele venite din inima Africii, (mai ales din Nubia:
mirodenii, metal preţios, fildeş, piei de animale) iar Alexandria eclipsează mai vechile porturi ale
Mediteranei saz rivalizează puternic cu ele prin lucrările de amenajare portuară de anvergură întreprinse
de Ptolemei. Schimbul mărfurilor era concesionat unor funcţionari care plăteau o bună parte din câştigul
lor trezoreriei regale iar prin grija lui Apollonios, exista obligativitatea convertirii tranzacţiilor în moneda
internă (ceea ce a adus profituri imense statului, adică regelui).
Cât priveşte structura socială, ea cuprinde alături de localnici şi străinii aşezaţi o dată cu venirea
Ptolemeilor, în marea lor majoritate militari sau veterani macedoneni şi greci. Dintre aceştia vor fi
recrutaţi cei care vor conlucra cu familia regală pentru conducerea statului, populaţia băştinaşă nefiind
implicată decât foarte târziu în activităţi de organizare şi conducere. Astfel, funcţionarii mărunţi şi
mijlocii care activau pe lângă reprezentanţii regelui erau recrutaţi din rândul aristocraţiei egiptene.
Cleruchii veniţi îndeplineau mai ales sarcini militare, ei beneficau de un lot (kleros) de pământ acordat de
către rege pentru întreţinerea sa şi a familiei. În principiu loturile erau viagere (ele putând fi date altori
cleruchi la moartea primului beneficiar) şi neînstrăinabile. La nivelul acestui segment social funcţionează
asociaţiile etnice care asigură individualitatea etno-culturală şi religioasă dar şi asistenţă juridică şi
financiară membrilor lor.
Stat prin esenţa sa teocratic, Egiptul lagid acordă o importanţă deosebită religiei. Casta preoţească
riguros ierarhizată beneficia de un respect deosebit. Pământul templelor, considerat sfânt, intra totuşi în
acelaşi regim fiscal de supraveghere regală. Fiecare templu avea un consiliu de preoţi, care nu aveau
libertatea de a administra după voie propriile venituri, trebuind să ţină seama de voinţa regală. Totuşi regii
ptolemei duc o politică de protejare a clerului pentru a-şi asigura baza religioasă a puterii lor politice. Pe
ansamblu se produce un sincretism la nivelul cultelor şi o fuziune a divinităţilor egiptene şi străine, pe
baza competenţelor asemănătoare. Mai mult, ultimele veacuri de existenţă ale Egiptului cunosc o
difuziune a divinităţilor locale, mai ales Isis şi Osiris, în spaţiile de cultură greacă şi apoi romană.

Temă de autoevaluare
Cum explicaţi esenţa teocratică a Egiptului ptolemaic.

C.3. Regatul Seleucid

 Întemeiat de Seleucos I în 312, acest regat cuprindea vaste teritorii lipsite de omogenitate etno-
culturală şi istorico-materială. Centrul politic al statului este mutat, din considerente de securitate, de la
Babilon la Seleucia, pe Tigru, apoi, pentru a avea deopotrivă o mai strânsă şi rapidă legătură cu Asia Mică
şi cea Centrală, la Antiochia (în Siria), cetate întemeiată de Antiochos I, în anul 300. Dintre cele trei state
elenistice care se vor forma pe ruinele imperiului lui Alexandru, Regatul Seleucid este cel care şi-a
modificat cel mai mult frontierele datorită condiţiilor politico militare din est (unde sunt părăsite satrapiile
orientale), pe de o parte, şi datorită expansiunii în vest şi nord vest, ca urmare a politicii dusă de urmaşii
lui Seleucos. În sud, graniţa cu Egiptul Lagid va fi fixată nestatornic în sudul Siriei.
La moartea fondatorului, regatul seleucid este preluat de fiul acestuia, Antiochos I (281-261) care
duce, în principal, o politică de consolidare internă şi de urbanizare pe scară largă. Moştenind rivalitatea
cu Antigonizii, Antiochos I este nevoit însă să încheie un prim tratat de neagresiune cu Macedonia (279-
8), ca urmare a presiunilor create de invazia celţilor. Prin acest tratat seleucidul renunţa la pretenţiile
asupra Macedoniei în schimbul retragerii lui Antigonos Gonatas din Asia Mică. În primul sfert al veacului
al III-lea se inaugurează seria războaielor cu Egiptul pentru recuperarea sudului Siriei, dorinţă îndeplinită
abia spre finele secolului (în timpul operaţiunilor militare Egiptul victorios dobândeşte pentru câtva timp
şi posesiuni pe litoralul thrac şi în zona micro-asiatică). Una dintre cele mai înfloritoare perioade este
domnia lui Antiochos al III-lea (223-187) care practică o politică expansionistă atât în est (recuperând
Armenia, Bactria şi recentul stat al parţilor) cât şi înspre Europa unde ocupă Thracia. Retragerea lui
Hannibal, duşmanul prin excelenţă al Romei, la curtea lui Antiochos al III-lea este folosită drept pretext
pentru implicarea militară romană în zona strâmtorilor. În realitate întărirea puterii seleucide era o
ameninţare directă pentru securitatea Balcanilor de care deveniseră interesaţi romanii. Pergamul, Rhodos-
ul, Liga etoliană şi cea aheeană cer ajutor Romei. Debarcarea lui Antiochos al III-lea în Grecia este
respinsă la Thermopile (191), fiind urmată de înfrângerile sale navale de la Corykos, Side şi Myonesos,
apoi de pierderea bătăliei de la Magnesia (în Lidia, în 190). Stăpânirea seleucidă este eliminată din
Armenia iar înaintarea spre Egipt se va lovi tot de intervenţia Romei, astfel că la Apameea (188), regatul
seleucid pierde teritorii micro-asiatice în favoarea Pergamului, este obligat să cedeze flota de război, să se
retragă din Egipt şi să plătească despăgubiri de război romanilor.
A doua jumătate a secolului al II-lea debutează cu un regres generalizat al statului măcinat de
crize dinastice şi economico-financiare ca şi de defecţiuni în apărarea frontierelor (de exemplu parţii
reuşesc să ocupe Mesopotamia în timpul regelui Demetrios al II-lea, care este capturat şi ţinut prizonier în
125). Confruntările cu parţii (organizatorii unui stat puternic care va rivaliza cu Roma ajungând, în timpul
lui Augustus, după expresia lui Trogus Pompeius, să împartă cu Imperiul roman lumea) vor fi tranşate
definitiv între 130-125: seleucizii se retrag în zona siriană. O nouă criză dinastică izbucnită în 115 năruie
aproape total capacitatea de apărare a statului, ajuns sub controlul Armeniei. Dezorganizat pe plan intern
din punct de vedere administrativ şi fiscal, regatul seleucid cunoaşte o periodaă de “colaborare” cu Roma
(care-l ajută pe Antiochos al XIII-lea să-şi recupereze tronul) apoi va fi transformat în provincie romană
în 63, de către Cn. Pompeius Magnus.
Monarhia seleucidă, dezvoltată într-un spaţiu istoriceşte eterogen, sintetizează cel mai elocvent
mixtura elenistică-orientală la care se gândise Alexandru. Curtea regală era alcătuită din prieteni, sfetnici
şi garda personală a regelui, funcţionari, oameni de cultură. Regele este stăpânul a toate, cel puţin teoretic.
El nu beneficiază de un cult regal, ca-n Egipt, regalitatea este doar de natură divină, abia după moarte
regele putea fi divinizat şi asociat unui cult.
Administraţia satrapică este menţinută paralel cu o activitate de urbanizare şi colonizare cu mult
mai intensă decât în Egipt. Oraşe ca: Douras- Europos, Perinthos, Maroneia- în Siria, Tanagra- în Persia,
Gerrha, Larissa în golful Arabiei sunt organizate după modelul cetăţilor greceşti, în vreme ce alte
întemeieri urbane de mari proporţii (Antiochia, Seleucia de pe Tigru, Apameea de pe Orontes) seamănă
ca organizare cu centrele urbane macedonene, având un “sfat al bătrânilor” în conducerea lor şi
beneficiind de statutul de oraşe “libere” cu regimuri “democratice”. Altor centre li s-a modificat numele.
Oraşele beneficiau de o “autonomie” organizatorică, din punct de vedere administrativ, fiscal şi juridic,
dar privilegiilor fiscale, dreptului de a acorda cetăţenia şi azilul politic li se adăuga obligaţia de a primi
garnizoane şi funcţionari regali. Şi în acest spaţiu este cunoscută tendinţa centrelor urbane de a se
organiza în uniuni- sympolitii- judecând după mărturiile epigrafice (de pildă între Mylasa şi Douras-
Europos). Satrapiile, împărţite la rândul lor în eparhii şi hyparhii, beneficiau de o viaţă economico-socială
proprie, având faţă de centru obligativităţi fiscale. Nu o dată, mai ales în est, puterea lor economică şi
potenţialul socio-militar au îndemnat la secesiuni, determinându-i pe regii seleucizi să se mulţumească cu
o autoritate formală sau chiar cu existenţa unor alianţe.
Ieşirile multiple la căile maritime (Egeea, Mediterana, Marea Neagră, golful Arabiei) şi
dimensiunile extinse au creat condiţiile unei dezvoltări comerciale şi implicit a unei dezvoltări economice
considerabile. Efes-ul dar şi Milet şi Smirna sunt oraşe-porturi de prim rang, Byzantion-ul şi Sinope
controlează traficul prin strâmtori, impunându-şi propriile lor regimuri vamale (ajungând în conflict cu
Rhodos-ul, un alt punct comercial maritim de amploare şi centru urban independent).
Sub aspect social există o pluralitate de statute, lipsa unei evidenţe minuţioase împiedică însă
decriptarea în detaliu a acestor statute, mai ales pentru populaţiile rurale. Se ştie că ele puteau ţine de
domeniul regal sau de teritorii urbane. Proximitatea urbană arunca şi asupra locuitorilor rurali privilegiile
concedate oraşelor respective de către monarh. Izvoarele epigrafice menţionează deopotrivă posibilitatea
donaţiilor de terenuri cu tot cu locuitorii lor (de exemplu donaţia lui Seleucos I către Mnesimachos) sau,
dimpotrivă, stipulează independenţa sătenilor în unele cazuri de transfer de proprietate (cum este situaţia
ţăranilor din Petra aflaţi pe pământul primit de la rege de către Aristodikos din Assos), aşa încât
postularea unei reguli generale conduce la simplificări eronate.

Teme de autoevaluare
1. Urmăriţi pe hartă diminuarea frontierelor regatului seleucid în perioada sec al III-lea.
2. Cum vă explicaţi puterea de iradiere a figurii lui Alexandru de-a lungul timpului?

***
Epoca elenistică debutează cu campaniile lui Alexandru Macedon
de cucerire a Orientului şi reprezintă o perioadă de modificări ale hărţii
politice în zona est mediteraneeană şi a Orientului apropiat şi mijlociu.
Totodată au loc mari mutaţii în domeniile comercial, transporturile pe
uscat şi pe mari, activitate militară, instituţii politice (modelul regal al lui
Alexandru). Este în acelaşi timp caracterizată printr-o iradiere la mare
distanţă a culturii elene dar şi deschiderea drumului unor influenţe
orientale către Europa. La capătul a trei secole de existenţă statele
elenistice reuşiseră să determine difuziunea şi convieţuirea a două modele
de organizare: cel regal şi cel de tip polis. Postulatele lui Droysen, însă,
despre sinteza de populaţie şi de cultură petrecute în epoca elenistică
trebuie însă reconsiderate.
Demografic vorbind nu există nici o dovadă despre mixturi de populaţie, epigrafia face distincţia
clară între politai şi barbaroi. De asemenea este semnalată prezenţa aşa numiţilor periokoi în cetăţi de
rang inferior. Existenţa textelor bi şi chiar trilingve nu este decât o manieră oficială de redactare, chiar
dovedind necesitatea eficientizării transmiterii de mesaje către segmente sociale foarte diferite.
Cleruchiile de militari ce primesc pământuri pe tot cuprinsul statelor elenistice sunt obediente faţă de
interesele regale dar în oraşele de coastă sau în unele din interior izvoarele epigrafice dovedesc
nealterarea instituţiilor clasice ale unei polis. Sub aspect economic dezvoltarea este inegală chiar în
interiorul fiecărui stat elenistic. În ansamblu, totuşi, dacă în vremea lui Alexandru metalele preţioase
luaseră drumul Europei, în secolele ce au urmat morţii acestuia direcţia de mişcare a aurului capătă sens
invers. Sub aspect cultural şi religios se poate vorbi de o difuziune a limbii greceşti (limbă de cancelarie
în toate regatele elenistice), a modelelor de gândire greacă dar şi de o influenţă orientală. Aceasta din
urmă se poate decela la nivelul credinţelor şi practicilor religioase şi al ideologiei regale.