POLITICI LINGVISTICE ÎN U E

(SUPORT DE CURS PENTRU MASTERAT)

ANUL AL II - LEA

Lector univ.dr. ANCUŢA NEGREA

Termeni-cheie:
politici lingvistice, Europa multilinguală, educaţia plurilingvă, identitate,
multilingvism, plurilingvism,

DIVERSITATEA LINGVISTICĂ EUROPEANĂ

3.1. Multilingvism şi plurilingvism

Multilingvismul:
● interconectare a culturilor
● dialog cultural
● educaţia plurilingvă - multilingvismului societal şi plurilingvismului individual
- a învăţa şi a practica diverse limbi = componenta plurilingvă
- educaţie globală de limbaj
● identitate deschisă pluralităţii şi diversităţii lingvistice şi culturale
● filosofia care determină proiectul şcolarizării
● etica fiecărui professor:
▪integrarea activă a unor valori cum sunt: coeziunea şi solidaritatea socială;
democraţia participativă; înţelegerea mutuală; respectul pentru valorizarea diversităţii
lingvistice şi culturale. De asemenea, ar fi necesară conceperea acestei componenţe ca
o educaţie globală de limbaj, la nivelul tuturor limbajelor şcolii, ca şi al tuturor domeniilor
disciplinare, spre a fi în măsură să ofere o bază utilă pentru acea identitate deschisă
pluralităţii şi diversităţii lingvistice şi culturale.

Multilingvismul constituie unul dintre parametrii definitorii ai societăţii

contemporane. Evoluţiile şi tendinţele la nivelul acestui proces sunt complexe şi, de
multe ori, contradictorii. Diversitatea lingvistică este, de asemenea, supusă unei
multitudini de factori de risc, iar conservarea ei impune demersuri coerente şi
permanente.
Tema respectivă are o semnificaţie deosebită pentru Europa, continent care traversează
mutaţii inedite în direcţia integrării, inclusiv la nivel cultural, prin depăşirea unei serii de
bariere de mentalitate, manifestate în procesul comunicării interculturale.
Spaţiul european este purtător al unor îndelungate tradiţii plurilingve, care au fost
analizate de diverşi autori. În literatură, ştiinţă şi filosofie, multilingvismul a funcţionat,
îndeosebi în ultimele cinci secole, ca o modalitate eficientă de interconectare a culturilor
şi, totodată, de dialog cultural în accepţiunea cea mai extinsă a termenului. Dar
evocarea tradiţiilor plurilingvismului european nu constituie un exerciţiu suficient în sine,
racordat în exclusivitate la valorile trecutului. Aceste solide tradiţii trebuie, în continuare,
să fie conservate şi protejate în faţa riscurilor potenţiale, generate de procesul
globalizării.
Cercetările actuale acreditează ideea privind necesitatea de a trata ca un
concept de lucru educaţia plurilingvă şi interculturală, depăşind perspectivele
interpretărilor de până acum, în baza cărora s-a acordat prioritate multilingvismului
societal şi plurilingvismului individual. Din punct de vedere societal, varianta plurilingvă şi
interculturală nu este „o revoluţie”; aceasta ia în considerare, în primul rând, ceea ce
există ca atare - anumite date referitoare la mediul sociolingvistic şi sociocultural, fără a

2
subestima, în acelaşi timp, rolul reprezentărilor sociale care pot uneori să submineze
inovaţia. Mai trebuie subliniat faptul că exerciţiul plurilingvistic şi intercultural nu se
adresează unei elite privilegiate care este întotdeauna capabilă să se distingă, de pildă,
prin măiestria de a învăţa şi a practica diverse limbi. Această orientare poate fi realizată
într-o varietate de domenii, din care nu lipseşte instrucţia vocaţională.
Nefiind în sens strict o nouă metodologie a învăţării limbilor, atitudinea plurilingvă
şi interculturală poate fi concepută mai degrabă drept o schimbare de perspectivă în
sensul că aceasta implică - pe lângă limbile străine (în accepţiune tradiţională) - limbile
de proximitate, limbile aparţinând repertoriilor celor care învaţă, limba sau limbile
şcolarizării).
Componenta plurilingvă şi interculturală, proprie culturii lingvistice comunitare, ar trebui
implementată atât în filosofia care determină proiectul şcolarizării, cât şi în etica fiecărui
profesor prin integrarea activă a unor valori cum sunt: coeziunea şi solidaritatea socială;
democraţia participativă; înţelegerea mutuală; respectul pentru valorizarea diversităţii
lingvistice şi culturale. De asemenea, ar fi necesară conceperea acestei componente ca
o educaţie globală de limbaj, la nivelul tuturor limbajelor şcolii, ca şi al tuturor domeniilor
disciplinare, spre a fi în măsură să ofere o bază utilă pentru acea identitate deschisă
pluralităţii şi diversităţii lingvistice şi culturale.

3.2. Conştiinţă şi competenţă lingvistică

● fundamentul înţelegerii interumane
● conceptul de competenţă
● beneficii ale comunicării şi învăţării limbilor
● metodele de învăţare
●profesorul – rol de mediator prin preocuparea de a face accesibil şi inteligibil limbajul
disciplinei: introducerea elevilor în universul alterităţii, în mod diacronic sau sincronic.

În literatura de specialitate, se susţine definirea comprehensivă a următoarelor

două componente corelative ale competenţei: i) competenţa plurilingvă; aceasta constă
în capacitatea de a dobândi succesiv şi a utiliza diverse competenţe în diferite limbi, la
diferite niveluri de competenţă şi pentru diferite funcţii; ii) competenţa interculturală - se
referă la combinarea cunoştinţelor, abilităţilor, atitudinilor şi comportamentelor care
permit unui vorbitor, în diverse grade, să recunoască, să înţeleagă, să interpreteze şi să
accepte alte moduri de a trăi şi de a gândi, în afara culturii sale autohtone; acest tip de
competenţă constituie fundamentul înţelegerii interumane şi nu se limitează la abilităţile
de natură strict lingvistică.
Conceptul de competenţă nu desemnează o realitate omogenă în privinţa
stăpânirii limbilor aferente unui anumit repertoriu, a activităţilor lingvistice sau a
echilibrului dintre competenţele în domeniul lingvistic şi competenţele în domeniul
cultural. Competenţa este diversă, maleabilă, legată de „traiectoriile personale” înscrise
în experienţa fiecărui individ.
Pot fi evidenţiate multiple beneficii ale comunicării şi învăţării limbilor:
a) beneficiu economic: stăpânirea unor limbi devine esenţială pentru integrarea eficientă
într-o anumită poziţie din sfera muncii socialmente utile, precum şi pentru
competitivitatea economică;
b) beneficiu cognitiv: învăţarea respectivă favorizează în mod firesc şi în grade diferite
acumularea diversificată de cunoştinţe provenind din alte discipline asimilate prin
intermediul unor limbi, din perspectiva societăţii cunoaşterii;
c) beneficiu educaţional: limbile învăţate contribuie la o dezvoltare individuală
armonioasă, bazată pe valorile şi criteriile pe care limbile le pot comunica;

3
d) beneficiu afectiv: învăţarea altor limbi contribuie la extinderea oportunităţilor de
expresie emoţională la nivel individual;
e) beneficiu meta-cognitiv (meta-lingvistic; meta-comunicativ; meta-discursiv): procesul
învăţării limbilor implică stimularea unor reflecţii cu privire la dimensiunile specifice ale
limbajului (sistem, comunicare, discurs ş.a.);
f) beneficiu cultural/intercultural: prin intermediul învăţării unor limbi, se încurajează
cunoaşterea produselor literare şi artistice adiacente limbilor respective; de asemenea,
sunt stimulate abordările contrastante dintr-o perspectivă interculturală.
Un dialog intercultural efectiv, circumscris multiperspectivităţii, poate fi promovat
în cadrul programelor educaţionale prin modalităţi multiple, reflectate în limbile educaţiei.
Panoplia limbilor, care constă din limba sau limbile şcolarizării, limbile regionale,
minoritare şi de migraţie, reprezintă modalitatea de exprimare a unor perspective
multiple şi diversificate, inclusiv a unor perspective comparative asupra aceloraşi
fenomene. În cadrul curriculum-ului referitor la a doua limbă sau la limba străină,
învăţarea limbilor ce aparţin diverselor comunităţi – locale, regionale, minoritare sau
naţionale evidenţiază perspectivele care diferă de la un grup social la altul şi de la o
societate la alta.

●„experienţa alterităţii” – asociată cu o limbă diferită

● introducerea în universul alterităţii, în mod diacronic sau sincronic.
● poziţia tot mai relevantă a limbii engleze: considerată abilitate esenţială şi inevitabilă,
comparabilă, de pildă, cu noile tehnologii; limba engleză este absolut necesară şi nu se
pune, în consecinţă, problema de a o combate; dar această limbă nu este suficientă;
celelalte limbi trebuie să continue să existe, şi nu doar în calitate de „limbi domestice”, ci
ca instrumente ale cunoaşterii;
● nu ar trebui subestimate funcţiile multiple ale altor limbi;
●„limbă personală de adopţie”: Învăţată intens, vorbită şi scrisă fluent, această limbă ar
urma să fie introdusă în parcursul şcolar şi universitar al oricărui cetăţean european,
precum şi în curriculum-ul profesional al fiecăruia.
● O misiune esenţială a organismelor europene ar fi aceea de a se asigura că limba
fiecărei ţări este predată unui anumit număr de persoane din ţara parteneră, că
programele şcolare şi universitare includ stagii prelungite în cealaltă ţară, că au loc
activităţi de „îngemănare” între instituţiile de învăţământ etc.
● politicile şi strategiile educaţionale: formarea receptorului pentru utilizarea repertoriului
bilingvistic si plurilingvistic.

Metodele de învăţare şi de consolidare a conştientizării „experienţei alterităţii”,

asociate cu o limbă diferită, există şi continuă să se dezvolte. Profesorii sunt membri ai
„comunităţilor de materii”, identificându-se cu disciplinele respective, dar în grade
diferite: unii profesori – de regulă, în învăţământul secundar – au tendinţa de a se
identifica puternic cu disciplinele pe care le predau (una sau două), în timp ce alţi
profesori tind să se identifice cu rolul lor de pedagogi şi cu ştiinţele care susţin
pedagogia. În postura de apărători ai culturilor corelate cu obiectele respective,
profesorii acţionează ca mediatori prin preocuparea de a face accesibil şi inteligibil
limbajul disciplinei respective pentru cei care învaţă.
Potrivit unor interpretări, profesorii de limbi străine sunt mai conştienţi de acest
rol în comparaţie cu alţi profesori, deoarece rolul respectiv este o parte explicită a
activităţii de comunicare pe care aceştia o desfăşoară în zona disciplinei predate: în mod
concret, lor le revine misiunea de a introduce pe elevi în culturile altor grupe/comunităţi
care vorbesc limba în cauză. În situaţia profesorilor de literatură sau istorie, aceştia pot

4
împărtăşi un scop similar în sensul introducerii elevilor în universul alterităţii, în mod
diacronic sau sincronic.
Sarcina devine mai complexă atunci când se pune problema medierii accesului în zona
materiilor predate la nivelul elevilor aparţinând unor grupe vulnerabile (de pildă, celor din
mediul imigranţilor).
Neîndoielnic, comunicarea plurilingvă şi interculturală nu vizează construirea
unor „poligloţi perfecţi” şi nici nu îşi asumă riscul de a face „semi-plurilingvi” (în
accepţiunea de diletanţi având abilităţi sumare în diverse limbi). Este, totodată, important
de subliniat faptul că beneficiile acestei educaţii comprehensive nu pot fi obţinute în mod
automat, fără a lua în considerare o serie de condiţii, criterii, dificultăţi şi
disfuncţionalităţi.
La nivel principial, toate limbile au o valoare egală şi, în virtutea acestui statut,
ele transmit, reprezintă şi înmagazinează valori. Totuşi, la nivel factual concret, ţinând
cont de percepţia şi acţiunea opiniei publice, ale mijloacelor de comunicare şi ale
factorilor decizionali, trebuie abordată cu realism şi fără prejudecăţi poziţia tot mai
relevantă a limbii engleze, în zone diverse precum educaţia şcolară şi extraşcolară,
mass - media, cultura (îndeosebi literatura, ştiinţa). Poziţia privilegiată a acestei limbi a
fost analizată în numeroase studii apărute în ultimii ani, în care aceste realităţi cu
caracter de tendinţă sunt tot mai evidente prin prisma câtorva modalităţi:
a) în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei – altele decât cele anglofone –
engleza reprezintă prima limbă străină studiată în fazele iniţiale ale şcolarizării, raţiunile
acestei opţiuni fiind multiple: dorinţele părinţilor, necesităţi ale studiului, anumite
reprezentări puternic înrădăcinate în societate (utilitate, distincţie ş.a.);
b) engleza este tot mai mult considerată şi promovată de către instituţiile şcolare ca un
gen de abilitate esenţială şi inevitabilă, comparabilă, de pildă, cu noile tehnologii;
c) engleza poate fi concepută de către şcoală ca fiind suficientă prin ea însăşi, în
postura de „lingua franca” având capacitatea de a oferi răspunsuri mai puţin costisitoare
la problemele de organizare a procesului de învăţare a limbilor străine.
Pe de altă parte, nu ar trebui subestimate funcţiile multiple ale altor limbi din perspectiva
scopurilor activităţilor plurilingve şi interculturale. Chiar dacă nu sunt prezente în mod
semnificativ sau tradiţional într-o anumită ţară, aceste limbi pot fi întâlnite în lumea şcolii:
introduse de copiii care vorbesc, în familiile lor, limbile respective sau învăţate în mod
oficial ori opţional. Experţii în materie atrag atenţia asupra faptului că toate limbile sunt
valoroase, indiferent de statutul lor (oficial, minoritar, regional etc.) în societate, ca şi de
statutul de învăţare (prima limbă, a doua limbă, limbi de origine, limbi străine moderne,
limbi clasice).
Trebuie înţelese în semnificaţia lor profundă diversele limbi care fac parte din repertoriile
personale ale elevilor, dar nu sunt preluate de limbile şcolarizării: ele sunt, totuşi, limbi
pe care şcoala le poate dezvolta, întărind în acest fel identitatea elevilor şi oferindu-le
oportunităţi egale pentru succesul şcolar. De asemenea, limbile de migraţie pot fi
promovate ca resurse lingvistice utile într-o economie tot mai globalizată care necesită
resurse umane cu un înalt nivel de competenţă pentru o gamă foarte diversificată de
limbi vorbite de către potenţialii cumpărători.
Alte discipline şcolare, cum ar fi matematica, istoria, geografia, biologia etc. sunt
transportate „de limba utilizată”, iar acestea, la rândul lor, „poartă” limbile cu ele: în aşa -
numitul „limbaj natural”, dar şi în alte forme semiotice, non-lingvistice de comunicare,
folosite împreună cu limbajul (diagrame, grafice, hărţi), în vocabularele lor, în formele de
discurs (ştiinţific, didactic, cu diseminare populară), care reprezintă conceptele şi
cunoştinţele specifice fiecăruia. Într-un studiu elaborat de Grupul de intelectuali pentru
dialogul intercultural, constituit în anul 2008 la iniţiativa Comisiei Europene se introduce

5
noţiunea de „limbă personală de adopţie” având,în esenţa sa, următoarea semnificaţie:
fiecare european ar trebui să fie încurajat să aleagă în mod liber o limbă diferită de limba
sa identitară, ca şi de limba sa de comunicare la nivel internaţional; aceasta nu ar fi în
nici un caz o a doua limbă străină, ci mai degrabă o a doua limbă maternă. Învăţată
intens, vorbită şi scrisă fluent, această limbă ar urma să fie introdusă în parcursul şcolar
şi universitar al oricărui cetăţean european, precum şi în curriculum-ul profesional al
fiecăruia. Grupul de intelectuali pentru dialogul intercultural a procedat ,de asemenea, la
formularea unor sugestii concrete a căror implementare ar viza perechi de state, unde
va exista câte un organism bilateral şi bilingv (institut, fundaţie, asociaţie, grup de
cetăţeni având un ataşament specific faţă de cele două ţări, de limbile şi culturile
acestora).
O misiune esenţială a organismelor nou create ar fi aceea de a se asigura că limba
fiecărei ţări este predată unui anumit număr de persoane din ţara parteneră, că
programele şcolare şi universitare includ stagii prelungite în cealaltă ţară, că au loc
activităţi de „îngemănare” între instituţiile de învăţământ etc.
Un exemplu care prezintă un interes clar se referă la eventuala decizie luată de o
anumită instituţie de învăţământ de a introduce în programa sa o limbă „imprevizibilă”,
distinctivă, care nu face parte din seria limbilor predate în mod obişnuit. Autorităţile
municipale – în cadrul a două oraşe „îngemănate” din ţări diferite - ar putea favoriza
înfiinţarea a două filiere şcolare paralele, fiecare adoptând limba celeilalte; clasele astfel
„îngemănate” ar urma să efectueze stagii prelungite cu frecvenţă anuală în ţara paralelă;
experienţele respective ar putea implica, de fiecare dată, doar câteva zeci de elevi, dar
generalizarea lor în timp ar face posibilă dezvoltarea unui puternic dinamism.
Limba engleză este absolut necesară şi nu se pune, în consecinţă, problema de a o
combate; dar această limbă nu este suficientă, celelalte limbi trebuie să continue să
existe, şi nu doar în calitate de „limbi domestice”, ci ca instrumente ale cunoaşterii. De
pildă, s-a dovedit că matematicile predate în limba germană pot ajuta un francofon să
înţeleagă mai uşor disciplina respectivă. Trecerea de la o limbă la alta face explicite
lucrurile care erau implicite în limba de plecare.

●engleza ca limbă universală este : ▪ foarte economică

▪ încărcată de prescurtări
– este un atu şi, totodată, un inconvenient, deoarece lasă multe lucruri neelucidate, care
se impun a fi formulate în procesul traducerii.
● trebuie încurajat plurilingvismul studenţilor, promovând în rândul lor ideea că engleza,
pe lângă limba maternă, nu este suficientă; bagajul minimal, oricare ar fi facultatea
aleasă, trebuie să se constituie din două limbi străine, cel puţin. Numai astfel se va
ajunge la articularea limbii universale şi a profunzimii conceptuale.

Confruntarea între două concepţii despre lume îmbogăţeşte înţelegerea; nu o limbă sau
alta este mai bogată, ci însăşi confruntarea. Limba engleză, îndeosebi engleza ca limbă
universală, este foarte economică şi încărcată de prescurtări – un atu şi, totodată, un
inconvenient, deoarece lasă multe lucruri neelucidate, care se impun a fi formulate în
procesul traducerii. A supune un concept „examenului” mai multor limbi permite evitarea
simplificărilor, fiind o garanţie a calităţii, atât de necesară exigenţei ştiinţifice.
Se consideră că trebuie încurajat plurilingvismul studenţilor, promovând în rândul lor
ideea că engleza, pe lângă limba maternă, nu este suficientă; bagajul minimal, oricare ar
fi facultatea aleasă, trebuie să se constituie din două limbi străine, cel puţin. Numai astfel
se va ajunge la articularea limbii universale şi a profunzimii conceptuale.
În plan psihologic, proiectul vizează reducerea şi, pe cât posibil, eliminarea unor bariere
de mentalitate, care se manifestă atât la nivel individual, cât şi la nivel social mai amplu

6
(se ştie, de pildă, că diverse state mari, cvasi-monolingve au tendinţa de a privi
plurilingvismul ca o expresie a subdezvoltării, manifestând serioase rezerve în
promovarea acestuia). Există o serie întreagă de reţineri în rândul persoanelor adulte,
asociate unor convingeri motivaţionale negative care diminuează drastic accesul şi
interesul pentru asimilarea unor limbi străine. În
rândul aceste percepţii se situează „obsesia perfecţiunii”, respectiv preluarea ideii că o
limbă poate fi utilizată numai dacă este stăpânită la perfecţiune, blocându-se astfel orice
tentativă de folosire experimentală, ludică a anumitor limbi, în afara celei materne.
Proiectul intitulat EUROCOM are obiective rezonabile care se situează în afara iluziilor
perfecţioniste de genul dobândirii unei competenţe lingvistice cvasi-native.
Perspectiva pragmatică devine prioritară în contextul diversificării lingvistice europene
prin:
i) axa sociolingvistică a contactelor de limbă (descrierea situaţiilor, a fenomenelor
lingvistice, a alternanţei codice etc.); schimbarea de cod la persoanele care stăpânesc
cel puţin două limbi are un caracter fascinant şi este extrem de dificil, dacă nu chiar
imposibil, a identifica acel criteriu aflat la baza utilizării unei anumite limbi şi a trecerii de
la una la alta;
ii) axa psiholingvistică, interesată de subiectul în acţiune, la nivelul limbii şi de caracterul
identitar al activităţii de natură lingvistică;
iii) axa culturală, referitoare la întâlnirea şi dialogul dintre culturi; de mai mult timp, s-a
dezvoltat reflecţia asupra rolului factorului cultural şi a noţiunii de „intercultural”;
iv) axa metodologică privind învăţarea „limbilor străine vii” şi a „limbii şcolarizării”.
În ceea ce priveşte învăţarea limbilor străine ca proces complex şi
multifuncţional, se conturează în prezent trei viziuni conceptual-metodologice, care reţin
în mod firesc atenţia specialiştilor în lingvistică, logică, pedagogie, psihologie, precum şi
a factorilor implicaţi în politicile şi strategiile educaţionale în vederea formării receptorului
pentru utilizarea repertoriului bilingvistic si plurilingvistic:
a) viziunea învăţării limbilor ca o multiplicare a competenţelor monolingve: prima şi a
doua limbă străină, precum şi limba maternă funcţionează ca nivele paralele, dar
distincte;
b) viziunea corolară a pericolelor reprezentate în învăţarea noii limbi străine de către
cunoaşterea sistemului precedent (în speţă, a limbii materne) conduce la riscul posibil al
unor interferenţe; limbile sunt privite în opoziţie, unele cu altele;
c) viziunea inversă concepe o complementaritate a limbilor în învăţare, prin intermediul
formării „inter-limbii” care se sprijină mult pe limba maternă (noţiunea de „inter-limbă” a
deschis astfel calea către noţiunea de „competenţă bilingvă şi plurilingvă”); cea de-a
treia viziune domină la ora actuală prin promovarea persoanei care este „în mod ideal,
bi- sau pluri-lingvă”, chiar dacă numeroase studii în materie încep prin a arăta limitele
acestui gen de abordare.
Posibila dispariţie a unui număr mare de limbi la nivel mondial preocupă, la ora
actuală, cercurile de specialişti, precum şi numeroase organizaţii internaţionale. Potrivit
unor estimări ale UNESCO, peste 50 la sută din totalul celor 6700 limbi vorbite în lume
ar putea să dispară în intervalul a patru generaţii viitoare. Problema menţionată este de
mare importanţă dacă se are în vedere faptul că limbile constituie un important reper al
identităţii culturale şi spirituale, precum şi un „vehicul al culturii” (ca sintagmă generică
pentru a desemna perpetuarea – prin limbă – a legendelor şi miturilor creaţiei, a
producţiilor artistice, a regulilor de viaţă ale unei comunităţi). Trebuie în acelaşi timp
evidenţiat faptul că, în cazul multor limbi indigene, lipseşte scrierea – ceea ce conferă
limbilor respective o valoare suplimentară, fiind unica modalitate de transmitere a culturii
către generaţiile viitoare.

7
3.3. Diversitate lingvistică
● Limbile: ▪ „instrumente de identitate”
▪ „instrumente de dominaţie”: „limba este instrumentul perfect al unui imperiu”

● starea lingvistică a lumii de azi (– unde engleza ocupă o poziţie dominantă şi,
probabil, pe cale de a deveni şi mai importantă –) ar putea fi interpretată ca un nou
stadiu al civilizaţiei umane.
● aproximativ 2,4 miliarde de persoane vorbesc cele opt limbi cu răspândirea cea mai
semnificativă la nivelul populaţiei globului: chineza, engleza, hindi, spaniola, rusa,
araba, portugheza şi franceza.
● diversitatea spirituală franceză – model european;
●„toleranţa” = „cooperare lingvistică” la nivelul continentului European
= manifestare a multilingvismului şi a diversităţii culturale.
● principiu
fundamental: fiecare limbă este o imagine
unică, de o bogăţie infinită a lumii, a unui univers posibil.
Cercetări de dată recentă afirmă că, atunci când o limbă încetează să mai existe
datorită absenţei vorbitorilor, grupul lingvistic şi, în consecinţă, cultural sfârşeşte prin a
se dizolva, în integralitatea sa. Se pierde în acest fel un întreg patrimoniu spiritual, iar
poporul respectiv rămâne fără identitate.
Analizele relevă o serie de factori de risc şi de ameninţare la adresa diversităţii
lingvistice globale, în rândul cărora pot fi enumerate două categorii importante:
i) factori politici – colonizările în diferite etape istorice; politicile lingvistice, statutul de
oficialitate al unei limbi;
ii) factori demografici - mişcările migratorii, ca şi deplasările forţate de populaţii au
influenţat masiv dispariţia unor limbi; de pildă, revoluţia industrială din secolul al XIX-lea
în diferite contexte geografice a determinat o amplă emigraţie a populaţiilor către noi
centre economice
în expansiune şi afirmare; ulterior, în secolul XX fenomene precum urbanizarea sau
conflictele armate au stimulat nemijlocit mişcările migratorii pe scară largă. În plan
demografic, limbile care dispun de un număr mare de vorbitori au cele mai multe „şanse
de supravieţuire”; se ştie că, la ora actuală, aproximativ 2,4 miliarde de persoane
vorbesc cele opt limbi cu răspândirea cea mai semnificativă la nivelul populaţiei globului:
chineza, engleza, hindi, spaniola, rusa, araba, portugheza şi franceza.
Societatea contemporană se caracterizează prin cea mai formidabilă dintre toate
provocările cu care ansamblul limbilor omenirii s-a confruntat vreodată. Cei pentru care
limbile seamănă, într-o anumită măsură, speciilor vii ale naturii au dreptate să se
gândească la faptul că starea lingvistică a lumii de azi – unde engleza ocupă o poziţie
dominantă şi, probabil, pe cale de a deveni şi mai importantă – ar putea fi interpretată ca
un nou stadiu al civilizaţiei umane.
În literatura de specialitate se acreditează o idee deosebit de importantă, şi anume
aceea că limbile – similar culturilor sau religiilor – nu se pot situa în afara raporturilor de
forţă. Limbile constituie un produs mai mult sau mai puţin coerent al istoriei, al evoluţiilor
de natură culturală, politică, economică şi, în această calitate, ele se manifestă ca
„instrumente de identitate”, iar uneori ca „instrumente de dominaţie”.
În acest sens, marele om politic Otto von Bismark considera că cel mai decisiv
eveniment din istoria modernă a fost „faptul că nord - americanii vorbesc engleza”; Elio
Antonio de Nebrija elaborase prima carte de gramatică spaniolă în anul 1492, tocmai

8
atunci când Cristofor Columb se pregătea să navigheze spre Lumea Nouă, reginei
Isabella oferindu-I-se explicaţia că „limba este instrumentul perfect al unui imperiu”.
Sunt, pe de altă parte, întemeiate o serie de interogaţii de natură prospectivă, de genul
celor care urmează: ce se va întâmpla cu bogăţia lingvistică a Europei în situaţia în care
reţelele de comunicare globală acoperă întreaga planetă? opt procente din populaţia
europeană sunt vorbitori de engleză ca limbă maternă şi, în consecinţă, nu vor avea
dificultăţi lingvistice în a se adapta la aceste reţele; dar ce va face majoritatea
covârşitoare a locuitorilor? în ce limbă vor dialoga aceştia cu alţi europeni şi cu restul
lumii? Tot mai mult, „satele locale” coexistă în cadrul „satului global” (Internet); operatorii
locali acordă acces la Net, propun asistenţă în
materie de navigaţie, permiţând în acest fel unei comunităţi specifice de utilizatori să
caute şi să găsească uşor informaţiile de care au nevoie. Apare în aceste condiţii ca
întemeiat un demers terminologic original şi inventiv: el aparţine unor manageri şi
specialişti în marketing din Japonia, care au propus adjectivul „glocal” ca o
contracţie şi o asociere între „global” şi „local”; globalul este, în mod
necesar, local şi invers. Noile comunităţi de utilizatori sunt virtuale, împărtăşesc un
interes comun, dar nu neapărat şi o cultură sau o limbă naţională.
Orice demers sau scenariu proiectat ca o posibilă soluţie de contracarare şi eliminare
graduală a factorilor de risc ar trebui să ia în considerare câteva aspecte esenţiale care
caracterizează diversitatea lingvistică. Astfel, chiar şi cele mai reglementate limbaje,
concepute ca fiind „unificate şi omogene” constituie în realitate un spaţiu al pluralităţii,
compus din multiple variaţii care se intersectează şi se condiţionează reciproc – aceasta
este una dintre concluziile principale ale unui studiu elaborat în 2009 sub egida
Consiliului Europei, de Divizia pentru Politică Lingvistică, în domeniul educaţiei
plurilingve şi interculturale. Variaţiile pot fi grupate în următoarele categorii:
a) variaţii în timp, generate de unii factori cum sunt schimbările
economice şi sociale, contactele între limbi etc.; acestea reprezintă
atât procese de adaptare la noi „nevoi concrete” , cât şi procese care se
manifestă în interiorul limbajului (simplificare, diversificare ş.a.);
b) variaţii în spaţiu, în funcţie de zonele geografice unde este vorbit acelaşi limbaj
(accent, intonaţie, vocabular etc.);
c) variaţii între scriere şi vorbire, caracterizate prin diverse tipuri de discurs, sintaxă,
vocabular, registru;
d) variaţii în medium–ul utilizat (faţă în faţă versus telefon; E-mail versus scrisoare;
articol de ziar versus reportaj TV ş.a.);
e) variaţii în conformitate cu segmentele sociale, în care limbajul operează drept una din
principalele „trepte” pe scara societăţii;
f) variaţii în discursul specializat, limbajele tehnice, domeniile ştiinţifice etc., care pot
deveni o componentă a utilizării sociale cotidiene;
g) variaţii generate de jocurile de cuvinte, de umor şi ironie, de creativitatea individuală
sau colectivă, de activitatea de creaţie literară (literatura pentru tineri, romanele poliţiste,
benzile desenate, reclamele, cântecele, schiţele etc.), elemente constitutive ale
peisajului audio-vizual al vieţii cotidiene.
Atunci când se analizează, în dinamica şi complexitatea lor, societăţile europene, sunt
introduse şi elaborate în plan teoretic, interpretativ două concepte care au relevanţă şi
pentru tema pluriculturalităţii şi interculturalităţii.
În lucrări consecrate societăţilor multiculturale şi proiectului unei educaţii interculturale,
pluriculturalitatea se referă la capacitatea de a te identifica şi a participa în multiple
culturi; interculturalitatea vizează capacitatea de a dobândi experienţa

9
şi a analiza fondul cultural al altora, precum şi de a utiliza această experienţă
în scopul reflecţiilor asupra unor teme ce ţin, într-un mod sau altul, de propriul mediu
cultural.
Nu ar fi lipsită de temei extrapolarea acestui „cuplu conceptual” la zona lingvistică
prin introducerea conceptelor de plurilingvism şi interlingvism . Similar
consideraţiilor anterioare, interlingvismul ar desemna o atitudine pro-activă, în sensul că
vorbitorii altor limbi (străine) ar deveni, totodată, mediatori între persoanele/popoarele
vorbind diverse limbi, ca elemente definitorii ale diverselor culturi. În consecinţă, la un
nivel superior al comportamentului social, interlingvismul ar putea stimula şi facilita
apropierea firească şi necesară între naţiuni, cu alte cuvinte dialogul, cooperarea
şi înţelegerea (în accepţiunea largă a termenilor). Acesta este, de altfel, spiritul
următoarei idei înscrise în „Cartea Albă privind Dialogul Intercultural”, elaborată de
Consiliul Europei (2008): învăţarea şi asimilarea competenţei interculturale sunt
esenţiale pentru cultura democratică şi coeziunea socială.
Europei îi revin misiuni semnificative în direcţia protejării şi
promovării multilingvismului în contextul mai larg al diversităţii culturale;
alternativele propuse, pentru a avea o valoare reală, ar trebui făcute în diverse limbi,
şi nu într-o singură limbă având statut dominant. Se susţine teza
potrivit căreia cultivarea tuturor limbilor Europei ar reprezenta şansa
păstrării patrimoniului cultural al continentului nostru. Desigur, în lansarea
unor proiecte în această direcţie, trebuie avute în vedere multiple realităţi şi
tendinţe. Limbile nu (re)cunosc frontierele, ele fiind utilizate în
concordanţă cu o serie de interese specifice ale participanţilor la
procesul comunicării: redarea experienţelor lumii; construirea pertinenţei mesajului,
precum şi transmiterea/recepţionarea lui adecvată. De asemenea, se manifestă
un puternic „spirit concurenţial”: fiecare limbă, majoritară sau
minoritară, de prestigiu sau secundară, internaţională sau regională
aflându-se într-o competiţie cu alta/altele.
Studiul elaborat de Grupul de intelectuali pentru dialogul intercultural
(2008) se întemeiază pe o premisă în care realismul se îmbină cu optimismul şi
luciditatea: diversitatea lingvistică constituie o provocare pentru Europa ;
este, însă, vorba despre o provocare salutară.
Diversitatea limbajelor ar trebui monitorizată în mod eficient la nivelul UE; priorităţile
acestui demers sunt formulate în manieră interogativă:
i) cum putem contribui la convieţuirea armonioasă a unei multitudini de populaţii diferite?
ii) cum se poate conferi acestora sensul unui destin comun şi al unei apartenenţe
comune?
iii) este necesară definirea unei identităţi europene ?
iv) ar putea această identitate să se adapteze tuturor aspectelor noastre diferite?
v) ar putea aceasta să permită integrarea componentelor de altă origine decât cea
europeană?
vi) este compatibil respectul pentru diferenţele culturale cu respectul pentru valorile
fundamentale?
Această ultimă întrebare aduce în atenţie relaţia dintre cultura ca diversitate şi
cultura ca fond patrimonial de referinţă.

10
O atitudine înţeleaptă în abordarea multilingvismului constă în recunoaşterea
complexităţii fenomenului respectiv, încercând maximizarea efectelor pozitive ale
acestuia şi minimizarea efectelor sale negative. Ipotetic, diversitatea lingvistică
extraordinară ar putea genera tentaţia de a accepta o anumită situaţie concretă, în care
o singură limbă (de fapt, engleza) ar ocupa o poziţie preponderentă (în ansamblul
activităţii instituţiilor europene) şi în care alte 2 – 3 limbi ar reuşi să menţină temporar o
prezenţă, de altfel in declin continuu, în timp ce majoritatea limbilor ar rămâne cvasi-
simbolice şi neutilizate .
Acceptarea acestor realităţi într-o notă de resemnare şi pasivitate ar veni, totuşi, în
directă contradicţie cu sensul proiectului european. Autorii studiului care poartă un titlu
semnificativ: „O provocare salutară. Despre modul în care multitudinea limbilor ar putea
consolida Europa” explică în mod clar perspectiva interpretativă şi acţională în care văd
implementarea proiectului. În primul rând, respectul diversităţii lingvistice nu înseamnă
doar luarea în considerare a unei anumite realităţi culturale, istoric determinate, ci însuşi
fundamentul ideii europene. În timp ce cea mai mare parte a naţiunilor europene s-au
construit pe soclul limbilor identitare ale acestora, Uniunea Europeană nu se
poate construi decât pe soclul diversităţii sale lingvistice . U.E. are
misiunea istorică de a păstra, de a armoniza şi de a cultiva această diversitate. În al
doilea rând, deşi reprezintă un patrimoniu extrem de valoros şi de diversificat sub aspect
spiritual, material, moral, intelectual, Europa are o identitate ca o pagină – aceasta nu
este nici complet albă şi nici una deja scrisă şi integral tipărită. Patrimoniul european nu
este un catalog complet; fiecare generaţie are datoria de a-l îmbogăţi. În al treilea rând,
se impune ca Europa să promoveze atât diversitatea expresiei culturale, cât şi
universalitatea valorilor esenţiale, în fapt două aspecte ale aceluiaşi ideal,
fără de care insăşi ideea europeană şi-ar pierde sensul. Situaţia pe care o propune
studiul menţionat (având ca direcţie majoră susţinerea de către UE a „limbii personale
de adopţie”) este, deopotrivă, ambiţioasă şi realistă. Ambiţioasă – întrucât obiectivul
preconizat nu înseamnă, sub nici o formă, a amâna inevitabilul, ci a favoriza asimilarea
durabilă a diversităţii lingvistice în viaţa europenilor (în tripla lor postură de cetăţeni,
popoare şi instituţii), în perspectiva unei avansări semnificative în direcţia integrării
europene. Realistă – deoarece obiectivul asumat presupune conturarea unor propuneri
fezabile în situaţii concrete. Relaţia dintre diversitatea culturală (lingvistică) şi Universul
uman al valorilor create implică o infinitate de nuanţe care urmează să fie formulate,
discutate şi introduse în documentele politicilor publice europene. La nivelul exerciţiului
interpretativ, se afirmă necesitatea constituirii unui parteneriat lingvistic care să-şi
propună drept obiectiv supravieţuirea lingvistică şi trezirea unei conştiinţe
lingvistice globale ca instrumente ale cunoaşterii unei identităţi
deschise pluralităţii şi diversităţii lingvistice.
Una din marile probleme ale diversităţii este multilingvismul, considerat
fondul diversităţii culturale în literatura de expresie franceză.
Însăşi ideea de diversitate este concepută ca având puternice rădăcini istorice în spaţiul
spiritual.
Repere ilustre ale diversităţii spirituale franceze purtătoare a unui model
european sunt identificate la o pleiadă de personalităţi: La Fontaine, creatorul ideii-
program:
„Diversitatea este deviza mea”; Sfântul Bernard care a conceput omul european ca un
„subiect îndrăgostit” (sujet amoureux), îmbinând „Cântarea cântărilor” cu aventurile de

11
cruciat şi cunoştinţele sale auto-analitice; Descartes, creatorul filosofiei lui „Ego cogito”.
Opera scriitorului, învăţăturile prelatului şi cugetarea ilosofului sunt trei momente ale
istoriei culturale a Franţei, care au marcat esenţial gândirea şi mentalitatea europeană şi
mondială. Sinteza lor de sorginte raţional-filosofică prin: „Cuget, deci exist” a conferit o
notă de specificitate spiritualităţii franceze ca diversitate de tip european, cu un
accentuat caracter paradigmatic.
Aceste trei momente referenţiale alcătuiesc o istorie deschisă reflecţiilor prezentului care
constată că diversitatea lingvistică europeană este pe cale să creeze „indivizi
caleidoscopici” capabili să se confrunte atât cu bilingvismul caracterizat ca „globish
English”, impus de mondializare, cât şi cu acea veche şi preţioasă francofonie care a
reuşit să iasă din visurile saloanelor de la Versailles, spre a deveni unda purtătoare a
tradiţiei şi inovaţiei.
Cercetările de expresie franceză consemnează apariţia unei noi specii care se afirmă
gradual: „subiectul polifonic”, un cetăţean poliglot al unei Europe plurinaţionale.
La fel ca harta religiilor, harta limbilor este un rezultat al unei istorii care adaugă constant
noi straturi celor care s-au sedimentat de-a lungul mileniilor. Printre aceste noi straturi se
află cele reprezentate de arabă, chineză şi limbile Indiei, intrate masiv în Europa în
perioada ultimei jumătăţi de secol. Totuşi, acestea nu au afectat structura hărţii limbilor,
deci distribuţia în spaţiu a marilor familii lingvistice – un fapt foarte vechi şi foarte stabil.
Contururile spaţiilor germanic, slav şi fino-ungric au fost trasate în epoca marilor migraţii.
,,Exilarea” limbilor celtice la extremul occident al Europei şi prezenţa limbilor romanice la
sudul Rinului, cu excepţia izolatei limbi basce şi la nord de Dunăre, pe teritoriul actual al
României rezultă, ambele, din expansiunea Romei, ale cărei frontiere au fost imobilizate
în secolul I A.D. Limbile greacă, albaneză şi bască ocupă actualele lor teritorii încă din
Antichitatea timpurie, la fel ca lituaniana şi letona. În acest fel, receptorului generic i se
oferă o autentică lecţie de ceea ce s-ar putea numi „toleranţă
lingvistică” –
limbile lui Dante, Cervantes, Voltaire şi Goethe sunt încredinţate
unei nobile şi inedite misiuni – prezentarea şi diseminarea largă a mesajelor unei întregi
istorii a Europei. În acest valoros exerciţiu, limba lui Shakespeare, engleza nu este
uitată: prin intermediul ei se construieşte însăşi adresa electronică ca o expresie a rolului
imens ce revine, în zilele noastre, comunicării prin calculator – un univers instrumental
conceput şi dezvoltat continuu pe baza avantajelor pe care le oferă limba engleză în
materie de: conciziune, operaţionalitate, expresivitate, univocitate. Însăşi adresa
propusă de un profesor de la Oxford conţine trei termeni esenţiali, formulaţi în engleză:
story – istorie; European – europeană; net – reţea. În fapt „toleranţa”
devine pe
un plan axiologic superior „cooperare lingvistică” la nivelul
continentului european, manifestare a multilingvismului şi a
diversităţii culturale. În contextul relevării dimensiunilor multiple ale rolului limbii engleze
care au impus-o pe plan mondial astfel încât ea a devenit un limbaj global, se
conturează necesitatea apariţiei unei conştiinţe lingvistice globale. Această idee corelată
cu dezideratul unui parteneriat lingvistic nuanţează o serie de trăsături ale zonei socio-
psihologice a actelor verbale: limbajele depind - precum fiinţele – de un mediu pentru a
supravieţui. Pledoaria în acest domeniu conţine afirmaţii care acreditează ideea că orice
limbaj este un mister divin şi nesfârşit precum un organism viu.
Interfaţa european-comunitară a diversităţii lingvistice, considerată „un parteneriat”,
devine o modalitate personalizată având capacitatea de a exprima simbolic noua
configuraţie discursivă, prin reflexe lingvistice active care vor alcătui

12
un fond verbal cu un conţinut expresiv specific unei culturi lingvistice
comunitare. În expresie praxiologică, „cooperarea spontană” în situaţia limbilor europene
poate crea coduri de recunoaştere mentală şi psihică de o
importanţă crucială pentru viitorul european.
Rolul structurilor lingvistice în construcţia europeană relevă, într-o
abordare analitică, necesitatea marcării capacităţii unor personalităţi de a crea
istorie prin discursuri.
Din perspectiva filosofiei limbajului şi a cercetărilor de
lingvistică se introduce în analiză un principiu fundamental: fiecare
limbă este o imagine unică, de o bogăţie infinită a lumii, a unui
univers posibil. Experienţa umanităţii apare conturată diferit, este
obiectivată prin note distincte în limbile naturale, deoarece fiinţa
umană este creatoarea unei mari bogăţii de sensibilitate în universul conştiinţei.
Susţinerea tezei specificităţii transpunerii
♣în limbaj a experienţei
umane de către fiecare comunitate lingvistică va permite, din acest
punct de vedere, acceptarea - din interiorul procesului de constituire a cuvintelor care
numesc, definesc, exprimă omenescul - situaţia de „purtător de cuvânt” în care se află
astăzi, la nivel mondial, limbajul anglo-saxon. Relaţia de putere a limbii engleze este
enormă prin capacitatea ei de a anunţa lumi noi, speranţe şi împliniri viitoare. O
caracteristică esenţială a limbii engleze o constituie statutul ei de a fi o limbă a cercetării
ştiinţifice şi tehnologice.
Calculatoarele vorbesc engleza, ceea ce este un factor de o importanţă capitală:
copilul când învaţă să opereze la calculator „vorbeşte deja anglo-americana”.
În acest sens, poliglotismul european este un factor răspunzător
de fenomenele
fragmentării si dezbinării in plan lingvistic. Cazul extrem este cel al
zonei bascilor;
de asemenea, un exemplu de intoleranţă lingvistică îl reprezintă
Belgia, unde Universitatea din Louvain este scindată din
punctul de vedere al limbilor în care se predau cursurile:
limba franceză şi limba flamandă. Rolul multilingvismului european este
deci profund ambiguu. O variantă ipotetică pentru salvarea Europei ar fi o limbă
universală reală care ar avea consecinţe pozitive în plan psihologic, creativ, cultural.
A fi european presupune situaţia de a concilia moral, intelectual şi existenţial
ideile rivale, exigenţele în lumea cetăţii. Nenumăratele faţete ale problemelor lingvistice
din perimetrul construcţiei europene creează un univers contradictoriu în care tipologiile
sunt dificil de stabilit.
Caracteristicile discursive europene se prezintă pe meridianele
culturale ale limbilor naţionale, existând la nivel individual şi comunitar ideea atât
de importantă a

13
„spaţiului lingvistic de origine”. Interesul antropologic pentru plenitudinea
subtilă şi uneori greu de explicat a competenţelor lingvistice deţinute de limbile europene
are o cuprindere enciclopedică a fabulosului
suflet al vorbirii, scrierii şi
comunicării subiectului în spaţiul european.
Bibliografie

Bârliba, M. C., (2009). Diversitate lingvistică - Controverse şi interacţiuni discursive,

în vol. Noile provocări ale construcţiei europene, coordonatori: Angela Banciu, Ioana
Porumb, Bucureşti, Editura BREN
http://proiectconcord.ro/results/A7/Modul2_Actualizat_Curs_ComunicareInterculturalaEuropeana_135
0562351629.pdf

14