Universitatea din Bucuresti

Facultatea de Istorie
Forma de învăţământ ID
Disciplina FAMILIA ROMANĂ ÎN EPOCA CLASICĂ
Lect. Univ. Dr. Florica (Bohîlţea) Mihuţ

Cuprins
Introducere.....p. 2
1. Surse şi tendinţe istoriografice moderne şi contemporane privind analiza familiei romane..p. 3
2. Universul material privat. Modele de locuinţe romane....p.11
3. Familia prima societas- ...................................p.19
3.1. Precizări terminologice: Familia, Domus –p. 20
3.2. Constituirea unui grup domestic: iustum matrimonium şi alte tipuri de uniuni-p. 20
3.3. Sponsalia-logodna- p.25
3.4. Diuortium – p.27
4. Autoritate şi dependenţe juridice în interiorul grupului domestic.......p.33
4.1. Patria potestas şi officium pietatis. Tutela. Curatela. Adoptatio p- 33
4.2. Patrimonium şi succesio-38
5. În mijlocul familiei......p. 51
5.1. Viaţa şi percepţia duratei trăite p- 51
5.2. Preocupări educative- p. 54
5.3. Între lumea privată şi cea publică-aspecte ale distribuţiei de gen a rolurilor- p.58
6. Aspecte ale religiei domestice...p. 64
7. Familia şi cetatea......p. 74
7.1.Polinuclearitate vs. Mononuclearitate-p. 74
7.2. Problematica „strategiilor de familie” şi aspecte ale mobilităţii sociale- p. 77
7.3. Relaţii patronal-clientelare- p. 82
8. Concluzii....p. 86
Referinţe privind ilustraţiile...p.87
Lista principalelor surse consultate...p.89

1
Introducere

Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de prezentare a universului privat roman de la

origini şi până la generalizarea cetăţeniei romane prin edictul lui Caracalla din anul 212 p. Chr.
Luarea în consideraţie a acestui decupaj cronologic este impusă de modalitatea specifică
romanilor de a-şi gândi conceptul de familie, care apare întotdeauna legat de acela de cetăţenie.
Legătura este atât de strânsă încât criteriul dreptului de căsătorie-ius conubii, singurul care
fundamentează legal o familie, apare recurent în definirea grupurilor sociale din interirul
corpului civic dar şi în articularea raporturilor dintre romani şi celelalte populaţii cu care Roma
intră în contacte politice şi militare. De aceea, apare mai întâi firească o urmărire a evoluţiei
grupurilor familiale până la aplicarea normelor din edictul antoninian care poate fi în măsură să
ofere trăsăturile de bază ale lumii private în propria accepţie a romanilor. Totodată, intenţia
noastră a fost de a reactualiza demersurile istorice româneşti privitoare la acest subiect, în
contextul noilor tendinţe istoriografice şi pornind de la recentele câştiguri cognitive ale
demersului analitic contemporan, cu speranţa completării lipsurilor existente în lucrările
româneşti.
Am preferat să organizăm informaţia în jurul definiţiei primare a familiei romane, văzută
ca o uniune, ca o legătură, lăsând deoparte aspectele care priveau viaţa mondenă a unora dintre
familiile aristocratice sau care ţin, în general, de viaţa cotidiană a romanilor. Selecţia surselor a
urmărit, în primul rând, demonstrarea modului de concepere, de definire a uniunilor, a cadrului
primar de existenţă afectiv-educaţională şi a felului în care raporturile domestice funcţionează în
plan public. Din aceste considerente, am optat pentru introducerea la finalul fiecărui capitol a
unui grup de texte care pot argumenta atât cadrul teoretic de existenţă familială cât şi
specificităţile ce distanţează preconconcepţia de istoria trăită, atât cât ne este permis să
întrevedem după parcurgerea surselor primare.
De asemenea, sperăm ca introducerea exigenţelor ştiinţifice să armonizeze cu cerinţele
didactice ale prezentei lucrări, care se adresează, în primul rând studenţilor care urmează cursuri
de istorie antică a Romei.
Timpul de lucru estimat pentru fiecare prelegre este de 2-3 ore
Evaluarea sumativă se va adăuga la evaluarea de parcurs pe baza celor două teme de
control: „Educaţia copiilor”, „Ginta Iulia- studiu de caz privind valorizarea publică a valorilor
private”.

Capitolul I
2
 Surse şi tendinţe istoriografice moderne şi contemporane privind analiza
familiei romane

Obiective
-Însuşirea principalelor categorii de surse pe baza cărora se pot studia realităţile private
-Identificarea direcţiilor de cercetare a grupului domestic roman din ultimii cincizeci de ani cu
precizarea modificărilor faţă de perioadele anterioare

1.1. Surse privind studiul familiei romane 

O primă categorie de izvoare o reprezintă cele arheologice, de la locuinţe şi necropole
până la inscripţii funerare sau reprezentări numismatice şi edificii publice în care apar cupluri
umane sau cortegii familiale. Ar fi extrem de dificilă înşiruirea tuturor descoperirilor, fie măcar
doar cele mai importante, din pricina volumului considerabil. Totuşi, se cuvine a face câteva
precizări preliminare.
În legătură cu documentaţia funerară este de subliniat faptul că încă din epoca arhaică
romanii practicau ambele rituri de înmormântare, deşi se poate observa o oarecare predominanţă
a înhumaţiei. Regula construirii necropoleleor în afara spaţiului propriu-zis de locuire, dincolo de
ziduri- extra muros-, a fost stabilită încă din secolele de început ale Romei (reluată ca prevedere
normativă în Legea celor XII Table, 11). Cât priveşte inscripţiile funerare, ni s-au păstrat doar
începând cu sfârşitul epocii republicane şi, în plus, trebuie spus că ele sunt ridicate mai întâi de
personaje importante din punct de vedere social (din raţiuni financiare, aspect care rămâne
valabil chiar şi în epocă imperială) şi la început doar pentru defuncţii masculini, pentru ca din
ultimul secol al Republicii să apară şi stele funerare dedicate femeilor sau fetelor. Conţinutul
acestor inscripţii este nu numai un prilej de a afla activitatea depusă în timpul vieţii, cariere sau
fapte deosebite ci reprezintă şi o cale de acces la informaţii privind onomastica, rudeniile,
mărimea grupurilor domestice. S-a vorbit mult şi despre putinţa unor studii de natalitate şi
mortalitate dar, credem, că o evidenţă corectă nu se poate realiza doar pe baza acestor informaţii,
limitate de o serie de factori, printre care amintim dependenţa mare de stadiul cercetării
arheologice, care nu întotdeauna dezvăluie dintr-o dată toate inscripţiile pentru ca ele să poată fi
prelucrate, şi, alt factor, aspectele financiare care intervin la ridicarea unei astfel de inscripţii (nu
ştim cu certitudine dacă cheltuielile au putut fi suportate de toate familiile romane în care aveau
loc decese într-un anumit interval de timp).
La acestea se adaugă un considerabil număr de reprezentări, statui sau picturi (mai ales în
vilele romane, de exemplu cele din Latium sau cele de la Pompei). Reprezentările monetare pot
lămuri aspecte de rudenie sau de vestimentaţie, chiar dacă ele, ca şi majoritatea reprezentărilor
umane, fac referire la grupurile aristocratice.
Dispunem de o mare cantitate de informaţii referitoare la familia romană în sursele scrise,
fie ele cele juridice, fie istorico-literare. Trebuie făcută sublinierea că familia romană nu a
constituit nicicând un subiect în sine pentru autorii antici, tratate despre familie nu s-au scris, dar
preocuparea pentru raporturile dintre membrii unei familii şi pentru regimul bunurilor (mai ales
3
la nivelul juriştilor), pentru valorile de cuplu şi de viaţă în general, ca şi unele studii medicale
oferă date preţioase pentru conturarea universului domestic roman. La fel, în domeniul religios,
aspectele private sunt lămurite în măsura în care ele pot întregii tabloul de ansamblu al
comuniunii dintre zei şi cetatea Romei în întregul ei.
Sursele juridice sunt, în cea mai mare parte a lor, imperiale, excepţie facând discursurile
lui Cicero- pe care le-a redactat în bună măsură post factum, după intervenţiile sale în cadrul
proceselor. În epoca imperială, Salvius Iulianus, strămoşul împăratului Iulian Apostatul, adună
edictele pretorilor şi edililor într-o culegere aprobată de împăratul Hadrian şi cunoscută sub
numele de „edictul perpetuu”, Edictum Perpetuum, edict care era studiat în şcoli, devenind una
dintre bazele dreptului roman. El conţine referiri la reglementările aşa-zis regale, leges regiae, la
Legea celor Douăsprezece Table şi la modificările aduse în ultima parte a republicii şi în vremea
primelor dinastii imperiale. Ulterior, opera lui Salvius este fragmentar înglobată în codul de legi
scris în vremea împaratului Iustinian, mai bine cunoscut sub denumirea de Digesta. Legate de
aceleaşi preocupări de sistematizare juridică ale împăratului Hadrian, din scrierile lui Gaius ni s-
au păstrat, din cele nouăsprezece cărţi de drept privat, doar Institutiones, publicate după 161 p.
Chr., ce reprezintă o sistematizare a dreptului privat roman în functie de statutele sociale ale
subiecţilor aleşi. După reformele operate de Severi, îndeobşte după anul 212 p. Chr., statul
roman încurajează o nouă regândire juridică a societăţii, inaugurându-se, ceea ce s-a chemat,
epoca de aur a dreptului roman. In această perioadă activează Aemilius Papinianus, greco-sirian
de origine, rudă cu Septimius Severus prin a doua soţie a acestuia, în timpul căruia ajunge să
ocupe funcţia de prefect al pretoriului. Opera lui Papinian cuprinde treizeci şi sapte de cărţi de
„Cercetări Juridice”-Quaestiones- nouăsprezece cărţi de „Răspunsuri”-Responsa-, numai parţial
păstrate, două cărţi de definiţii juridice-Definitiones-, şi una despre adulter- De Adulteriis. Elevul
său, Domitius Ulpianus, originar din Tyr, devine asesor al profesorului în vremea când acesta
îndeplinea funcţia de prefect al pretoriului, continuându-i opera după asasinarea lui Papinian din
ordinul lui Caracalla. Dintre cele două sute optzeci şi şapte de cărţi care i se atribuie lui
Ulpianus, cel mai bine păstrate sunt „O carte unică a normei”-Liber singularis regularum-, şi
câteva fragmente din comentariul său la edictul lui Hadrian. Noi eforturi de precizare normativă
a Romei apar în timpul lui Theodosiu al II-lea, prin Codex-ul ce-i poartă numele şi în vremea lui
Iustinian cînd are loc editarea culegerii de legi a Digestelor. Între 435-438 p. Chr. se alcătuieşte o
comisie de 16 jurişti care organizează cronologic, în şaisprezece cărţi constituţiile imperiale
referitoare la dreptul privat, financiar, administrativ, criminal, ecleziastic. Aceasta reprezenta o
încercare de adaptare, la noile realităţi politice şi religioase, a normelor deja existente şi cu care
opera statul roman. Acţiunea este continuată de juristul Trebonianus din Pamphylia, căruia
împăratul Iustinian îi încredinţase sarcina de a concentra întreaga legislaţie, pornind de la Legile
celor Douăsprezece Table pâna la ultimele ordonanţe imperiale. S-a născut astfel Corpus Iuris
Civilis Iustiniani, chintesenţă a jurisdicţiei romane, redactat în cincizeci de cărţi căreia i-au fost
adăugate textele, parţial bilingve, ale Novelelor împăratului.
Dacă luăm în considerare momentele mai importante de construcţie juridică assupra
familiei obţinem o schemă cronologică extrem de politizată de la început şi până la finele statului

4
roman. Consensul politic depinde de dimensionarea clară a căsătoriilor, de precizare clară a
filiaţiei. Întreaga societate se articulează funcţional în jurul conceptului de census, care
presupune înainte de toate declararea paternităţii, a structurii familiei şi, abia în final, declararea
averii. Primatul acordat originii mărturiseşte opţiunea Romei pentru conservarea corpului civic,
pe de o parte, iar pe de alta şi în strânsă dependenţă cu aceasta, conservarea rolurilor publice în
interiorul cetăţii. Extinderea dreptului la exerciţiul politic este un dar oferit de populus romanus,
mai mult sau mai puţin benevol, altor comunităţi, în schimbul convergenţei de act şi voinţă cu
valorile romane.
Sursele medicale sunt imperiale şi tratează personajele umane în funcţie de structura lor
biologică. Primii medici, de origine extra-italică, este vorba despre Soranos şi Galenus, aparţin
epocii Antonine, informaţiile lor adăugându-se la cele pe care le găsim în Naturalis Historia
(enciclopedie în 37 de cărţi terminată în anul 77 p. Chr. de Plinius cel Tânăr, care scrie ultima
carte) a lui Caius Plinius Secundus, mai ales cărţile a VII- a (despre căsătorie, vârsta optimă şi
ciclul menstrual), a XVII-a, a XVIII-a, a XX-a (privind contracepţia şi avortul), sau în scurtele
relatări ale lui Aulus Gellius din Noctes atticae, despre alimentaţia mamei şi a copilului (cărţile a
III-a şi a V-a), despre raporturile dintre părinţi şi copii. Scrierile medicale invocate sunt redactate
în perioada în care în societatea romană se conturează o anumită etică a cuplului, susţinută şi în
plan normativ, în care iubirea este subordonată măsurii. Mentalitatea sexuală romană este, însă,
una politică şi morală. Homosexualitatea reprezintă manifestarea violentă a puterii sexuale şi
sociale a celui mai tare asupra celui mai slab. Către finele republicii ea ajunge să fie văzută drept
un viciu. Această concepţie este puternic ancorată în gândirea despre corpul civic,
homosexualitatea nu este permisă între cetăţeni, omul roman fiind „condamnat” la virilitate
activă şi, oarecum, violentă.
Literatura (epică, elegiacă sau dramatică) reprezintă un alt important câmp de informaţii
pentru studiul familiei romane. În lumea răsturnată a comediilor lui Titus Maccinus Plautus, în
care sclavul este rege, unde moravurile greceşti se împletesc cu cele romane, personajele
masculine şi feminine sunt diverse. Prin opera lui Plaut descoperim realităţi private în care
normele juridice care definesc statutele individuale sunt departe de a fi operante căci autoritatea
personajelor feminine este adesea superioară celei masculine, soţia cu zestre- dotata uxor- preia
comanda grupului domestic, înclinaţiile bacchice întregesc creionarea unor comportamente
umane şi aşa viciate de dorinţa de înnavuţire. Idealizarea sentimentelor de afecţiune ca şi
dragostea neîmpărtăşită caracterizează poezia elegiacă, născută la Roma sub influenţa creaţiei
lirice alexandrine. Dacă la P. Ovidius Naso libertatea exprimării sentimentelor rupe bariere, dacă
la Caius Valerius Catullus observăm durerea unui bărbat respins de iubita sa, şi dragostea
neîmpărtăşită care-l mistuie,în epoca imperială satirele dezvăluie prin opera unui virulent Iuvenal
sau Martial, alte laturi mai puţin pozitive ale dragostei: soţi încornoraţi, desfrânarea umană, mai
ales a femeilor. Epicul, prin scrisul lui P. Vergilius Maro, lasă loc împletirii armonioase dintre
legendă şi istoria începuturilor Romei, o cetate care devine extrem de atentă, spre finele
Republicii, la modul cum îşi legitimează statutului ei de hegemon al Mediteranei.

5
 Izvoarele literare cu caracter istoric, referitoare la perioada aleasă de noi, sunt cu mult
mai numeroase, la care se adaugă critica surselor creştine a lipsei de moralitate a societăţii
romane din timpurile păgâne. Informaţiile oferite de literatura şi istoriografia latină prin autori
precum: M. Porcius Cato- prima jumătate a secolului al II-lea, î.Hr., C. Iulius Caesar, M. Tullius
Cicero, M. Terentius Varro, C. Sallustius Crispus. Sec. I a. Chr., T. Livius- epoca lui Augustus,
C. Plinius Secundus, L. Annaeus Seneca, P. Cornelius Tacitus, C. Suetonius Tranquilius-secolul
I p. Chr. şi primele decenii ale sec- al II-lea p. Chr., A.Gellius-sec al II-lea, A. Macrobius
Theodosius- a doua jumătate a sec- al IV-lea şi începutul celui următor, sunt întregite de
informaţiile din operele redactate în limba greacă ale lui Appian, Plutarh, autori din veacul al II-
lea p. Chr., sau Cassius Dio, pentru începutul sec. al III-lea p. Chr.
Se cuvine, totuşi făcută precizarea că majoritatea surselor scrise oferă informaţii despre
grupurile aristocratice importante din punct de vedere politic şi că, de cele mai multe ori, autorii
leagă prezentările lor de mişcarea lăuntrică a societăţii pe care o descriu cu o anume
intenţionalitate care imprimă diferenţe mari în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea menşuinile
legate de evoluţia grupurilor private. Tocmai de aceea este destul de dificil de realizat un tablou
coerent al familiilor de romani, anumite zone- cum sunt viaţa domestică a cetăţenilor de condiţie
umilă sau aceea a provincialilor – rămân destul de puţin acoperite. La acestea se adaugă faptul că
punctele de vedere exprimate în documentaţia de care dispunem aparţin în mare măsură unor
personaje masculine.
Temă de autoevaluare
1 Identificaţi modele de grupuri domestice pe serii de surse istorice.

1.2. Tendinţe istoriografice moderne şi contemporane privind familia romană

Studierea familiei antice romane, a celei din societatea clasică în general, a parcurs mai
multe etape istoriografice, începând cu secolul al XIX-lea. Sub aspect cronologic, dar nu numai,
se pot evidenţia trei mari etape: istoriografia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cea a
primelor şapte decenii ale secolului al XX lea, influenţată de Şcoala Analelor şi studiile ultimelor
două decenii şi jumătate ale secolului trecut, generate de mutaţiile socio-politice şi istoriografice
ale anilor ‘68-’70.
a. O primă perioadă distinctă a cercetării grupului domestic, din perspectivă socială,
debuta la mijlocul veacului al XIX-lea, cu redescoperirea familiei ca „celulă fundamentală a
oricărei societăţi”, una din direcţiile de analiză consistentă reprezentând-o relaţiile de rudenie şi
de gen. Această perioadă este mult influenţată de teoria asupra originilor vieţii psihice pe fondul
interpretării miturilor pe care a realizat-o Johan Jakob Bachofen (1815-1887), în lucrarea Das
Mutterecht Eine Untersuchung uber die Gynaikokratie der Alten Welt nach ibrer Religiosen und
Rechtlichen Natur, (1 ed., Stuttgart, 1861). Potrivit interpretării lui Bachofen, în tratatul lui
Plutarh, scris în preajma anului 120 a. Chr., „Despre Isis şi Osiris”, se poate identifica existenţa
unui principiu dual în apariţia societăţii umane, la ale cărei origini este aşezată cu grijă o
perioadă a ginecocraţiei. Inspirată din opera savantului elveţian, la începutul secolului al XX-

6
lea, mişcarea feministă franceză avea să definească Egiptul ca “locul durabil şi ultimul refugiu al
matriarhatului˝. Deşi conceptul de matriarhat nu apare în opera sa, Bachofen va fi punctul de
plecare, mai ales pentru istoriografia marxistă din ultima parte a secolului al XIX-lea, în
elaborarea unei evoluţii lineare a societăţii de la o putere feminină la una masculină. Închipuirea
unei societăţi feminine primordiale nu lipseşte, însă, nici din peisajul istoriografiei post-
bachofeniene dincolo de graniţa anului 1900 : de pildă, Jane Harrison (1903), preia modelul
social al unui primat feminin originar dar substituie termenul de “matriarhat” cu cel de
“matriliniaritate”. Pentru K. Kereny (1975) cuplul divin olimpian este de asociat cu un trecut
matriarhal, iar G. Thomson (1949), sintetizând operele lui Bachofen şi Engels prin interpretarea
moştenirii greceşti în viziune marxistă, este convins de matriarhatul Greciei protoistorice,
numind zeiţele Demeter, Atena, Artemis, Hera drept divinităţi matriarhale. Şi studiile care tratau
societatea şi familia romană ţin seamă de aceste interpretări, recunoscându-se primatul masculin
în societatea romană (L.Friedlander, Darst Elungen ausder Sillengeschichte Roms in der Zeit
von Augustus bis zum Augusgang der Antoine, Leipzig, 1862).
Totodată, în aceeaşi perioada, progresele făcute de cercetarea istoriei Romei Antice, în
ansamblul ei, mai cu seamă prin efortul marelui romanist Theodor Mommsen, plasează grupul
familial în centrul unei societăţi construită pe principiile masculine de organizare şi conducere.
b. Un alt moment istoriografic important este marcat de Şcoala Analelor care trimite
analiza istorică în câmpul practicilor cotidiene, al istoriei mentalităţilor şi al colectivităţilor,
istoria devenind una plurală şi “à la longue durée”. Două sunt problemele în jurul cărora se
organizează discursul istoricilor: una priveşte structura familiei, iar cealaltă funcţionarea sa,
mecanismele proprii de articulare internă şi de integrare în social.
Modelul structural al familiei, acceptat îndeobşte de toţi istoricii acestei perioade (model
moştenit de la Mommsen), este cel polinuclear, demonstrat cu acribie pe baza surselor antice, în
opoziţie cu cel mononuclear, susţinut de sociologi englezi (Murdock, 1949, postula
universalitatea conceptului de familie nucleară pentru toate timpurile istorice ca unicul model de
socializare ideală a copiilor). Nu lipsesc abordările problemelor interne ale unei familii din
perspectivă juridică (Corbertt, P.E., The Roman Law of Marriage, Oxford, 1930) şi socio-
economică, cu încercări de a explica ierarhiile private. Dacă J. Carcopino (La vie quotidienne à
Rome à l’apogée de l’Empire, Paris, 1939) vorbea despre o emancipare feminină în epoca
Principatului, M. Rostovtzeff (Social and economic History of the Roman Empire, ed. 2, Oxford,
1957) oferea explicaţii economice structurilor ierarhice sociale în Roma, iar pentru spaţiul grec
aceste fundamente economice pot, în opinia autorului, să explice chiar recluziunea feminină.
Universul relaţional al grupului familial este citit politic şi în termeni de paternitate absolută.
Regimurile extremiste din prima parte a secolului al XX-lea fructifică, pe de o parte, modelul
tatălui roman, a cărui autoritatea asupra grupului familial pe care-l conducea, este una absolută,
iar pe de altă parte, topos-ul familiei romane: alcătuită din ţărani ce duc un trai auster şi este
pregatită fizic pentru a merge oricând la război. Aceeaşi lectură politică este aplicată şi
mecanismelor de constituire a familiei şi functionării ei sociale de M. Gelzer (Die Römische
Nobilitat, 1912) care inaugurează, alături de Th. Munzer (Römische Adelsparteien und

7
Adelsfamilien, Stuttgart, 1920), ceea ce, pe teren istoriografic, s-a numit “Şcoala
prosopografică”. Aceste interpretări converg în a considera viaţa politică romană, mai ales spre
finele Republicii, ca o lume dictată, în primul rând, de alianţele de rudenie.
c. Mutaţiile culturale care s-au petrecut în al 7-lea deceniu al secolului trecut au influenţat
puternic cercetarea familiei romane şi greceşti. După 1968 grupul domestic, în general, nu doar
cel din Roma antică, este reanalizat din perspective noi: copilăria ca stadiu de viaţă, aspecte
demografice - prima vârsta a căsătoriei, media de viaţă, mortalitatea, remariajele, medicina
corpului uman, interacţiunea familiei cu diferite structuri socio-politice, rolul familiilor de elită,
evidenţe istorice regionale ale acestor probleme, mentalitatea cuplului (mai ales istoriografia
franceză), studii antropologice. Unul dintre cel mai des folosite concepte în studiile despre
familie şi societate a fost cel de gen (gender, genre). Chemat să completeze viziunea dualistă a
istoricilor (a operării cu cele două principii ontologice: masculin şi feminin), “genul” este iniţial
văzut şi folosit ca o noţiune vagă, generală, ce trimite la simpla identificare a bărbaţilor şi a
femeilor în societate, precizând diviziunea pe sexe a acesteia. Joan Scott (Gender. A usefull
category of historical analysis, A. H. R., 91/1986) trece dincolo de acest determinism biologic
introducând în sfera genului şi o dimensiune socio-relaţională- definirea fiecărui gen trebuie să
se realizeze în relaţie cu celălalt. În 1990 apărea o istorie a femeilor din antichitate, în care
demersul istoric pare a fi subordonat acestui câştig metodologic iar regândirea raporturilor dintre
bărbaţi şi femei identifică drept sursă a lor un drept natural, dar, în egală masură, unul artificial
impus de realităţile sociale.
În această ultimă perioadă istoriografică, atenţia specialiştilor s-a îndreptat şi asupra
normelor comportamentale ale familiei romane. Etica individului, etica genurilor sunt tot mai des
explicate prin raporturile dintre stat şi individ. M. Benabou (1990) asociază „decadenţa morală”
a lumii romane (de la finele Republicii) cu sistemul imperial care transforma cetăţeni valoroşi în
subiecţi obedienţi monarhului şi despuiaţi de ataşamentul republican faţă de lucrul public. P.
Veyne (1978) aplică teoria birocratică pentru a explica noile comportamente aristocratice
atribuindu-i creştinismului rolul de salvator moral al imperiului, prin introducerea iubirii
conjugale, a tendinţelor ascetice şi a spaimei în faţa sexualităţii. Pentru Norbert Elias (1973),
monopolizarea forţelor şi resurselor ce intervin în formarea imperiilor transformă, până la
anihilare, raporturile de concurenţă între grupurile domestice, raporturi altădată văzute drept
cadru principal al dezvoltarii relaţiilor inter- şi intrafamiliale. Sistemul de curte (“la prison
d’orée”) construieşte o lume a intrigilor şi a bunelor maniere în care disimularea şi observaţia
psihologică, spiritul de calcul (inclusiv in relaţiile afective) capătă noi înţelesuri.
Dincolo de precizări instrumentale, terminologice şi de atracţia pentru graniţa dintre
public şi privat, reperele mai vechi de analiză (locul şi rolul bărbatului şi al femeii în familie şi
societate, lectura politică a lor) sunt reluate. În anii ‘70 grupul de la Cambridge reia discuţia
modelului familial mononuclear, D. Shaw şi R. Saller repunând între paranteze caracterul
polinuclear al familiei romane prin elaborarea unor studii statistice despre durata de viaţă la
diferite grupuri aristocratice. Puterea paternă este detaşată de atributele absolutului. Momentul
este anunţat incă din 1967 de J. Crook, şi dezvoltat în anii ‘80 de Y. Thomas.

8
 Distribuţia rolurilor şi statutelor nu se limitează, în ultimii 30 de ani, la interiorul casei, ci
ea este asociată şi cu studiul spaţiului public al cetăţii. J. Gagé admitea (1963) chiar existenţa
unui “ordo matronarum”, studiind amploarea şi consistenţa unor acţiuni publice feminine. Pe
aceeaşi linie, hazardată în opinia noastră, Judith Hallet (1990) identifică un ordo feminin
aristocratic republican care ar legitima recursul ceţătii la elementul feminin, reconstituind
antropologic pe criterii de rudenie întreaga « arhitectură socială » a Romei republicane. O bună
parte a romaniştilor consideră intervenţia politică a femeilor ca efect nefast al emancipării
feminine cauzate de instaurarea Principatului. Emanciparea, ca explicaţie a dorinţei de putere
politică, fusese acceptată de J. Carcopino (1939) în lucrarea despre viaţa cotidiană imperială, dar
apare şi la R. Bauman (1992), care vede în emancipare o condiţie suficientă pentru partajul
puterii dintre femei şi soţii lor. Pentru G. Fau (1978) modificările din câmpul juridic al
căsătoriilor pricinuiesc o dezvoltare a divorţurilor căci iubirea, devine un mijloc de eliberare căci
femeile îşi pot schimba voluntar partenerii. Relaţia divorţ- recăsătorie-emancipare este respinsă
de Th. Spath (1994) care vede în recăsătorii o continuare a practicii republicane de stabilire şi
restabilire a alianţelor politice. Ideea propagandei imperiale prin imaginile feminine se regăseşte
şi în concluziile lui K. Cooper (1992) care afirma că, într-o societate competiţională masculină,
influenţele feminine nu pot fi ignorate. În 1995, Liisa Savunen inventariind afişele electorale din
ultimii 17 ani ai Pompeiului (programmatae recentiorae) şi descoperind un număr consistent de
nume feminine în calitate de susţinătoare ale candidaţilor din magistraturile locale, vorbeşte de
valorificarea unui capital electoral multiplu, în care elementul feminin nu este străin.
Câştigul metodologic de abordare comparativă a genurilor apare şi în studiile despre
corpul uman, înţeles acum ca un concept cultural, prin urmare atenţia se îndreaptă aupra etapelor
vieţii, asupra sentimentelor umane. Deşi unii cercetători, mai ales cei care s-au ocupat de
aspectele juridice, nu identifică în structura pragmatică a societăţii romane sau greceşti nici un
rol acestor relaţii, totuşi textele istorice amintesc despre afectivitatea conjugală precreştină.
Susan Dixon (1988) chiar avertizează asupra erorii de a ne aştepta la o singură coordonată a
afectivităţii dintre soţi pe de o parte, şi dintre părinţi şi copiii lor pe de alta, în lumea romană, de
vreme ce istoria familiei de-a lungul epocilor istorice ne convinge de pluralitatea acestui tip de
relaţie.
Conchizând şi dorind să schiţăm traseul cerectării istorii istorice, putem spune că acesta a
pornit de la o abordare mitologică a masculinului şi femininului la o istorie contextuală, de la
viaţă cotidiană la demografie. Căsătoria apare, în mod recurent, ca centru al funcţionării
economico-sociale şi politice a cetăţii clasice, iar noi precizări în legătură cu transmiterea
bunurilor întregesc imaginea despre conotaţia complexă a conceptului de cetăţenie. Pentru lumea
greacă, B. Wagner demonstra încă din 1988 că structura oikos-ului (a unei gospodării) este
deopotrivă masculină şi feminină. În spaţiul roman, conceptul de familie este acum în centrul
tuturor studiilor asupra societăţii romane, dar trebuie spus că funcţionarea acestei entităţi este,
totuşi, putin cunoscută. Dincolo de aspectele materiale, chiar anecdotice descrise în documentaţia
asupra vieţii cotidiene, dincolo de analiza rolului familiei ca vector de promovare socială şi
politică, în afara schemelor misogine de la sfârşitul secolului al XIX lea, repetate în lucrări

9
recente sau în contextul analizei antropologice, progresele sunt relativ minore. Încă se ştie foarte
puţin despre familiile modeste romane; printre numărul mic de studii în acest sens, putem
remarca contribuţiile lui J. Andreau (1992) asupra liberţilor sau ale lui Y. Thebert (1990) asupra
societăţii servile.

Temă de autoevaluare
1.Enumeraţi trei noi direcţii de cercetare a familiei romane din ultimii cincizeci de ani şi
explicaţi apariţia lor.

Majoritatea surselor antice furnizează informaţii referitoare la grupurile familiale

aristocratice datorită perspectivei proprii a autorilor. Marile mutaţii culturale din anii ’60 ai sec.
Al XX-lea au imprimat noi direcţii în cercetarea familiei de-a lungul timpului, inclusiv a familiei
din antichitatea greco-romană.

Bibliografie
Carcopino, J., La vie quotidienne à Rome a l’apogée de l’Empire, Paris,1939.
Dumézil, G., Mariages indo-européens, 1979, tr. rom. Crina Berdan şi Mihaela Paraschiv, Iaşi,
2002.
Gaudemet, J., Le Mariage en Occident, Paris, 1987.
Gelzer, M., Die Romische Nobilitat, Leipzig, 1912.
Humphrey,Susan, Family, Women and Death. Comparatives Studies, London, 1984.
Lasllet, R, coord., Household and Family in Past Time, Cambridge, 1972.
Pomeroy, Sarah (ed.), Women in Classical Antiquity, New York, 1975.
Pomeroy , Sarah (ed.), Women’s History and Ancient History, London, 1991.
Rawson, B., coord, The Family in Ancient Rome. New Perspectives, London, Sidney, 1986.
Scott, Joan, Gender. A usefull category of historicaal analysis, A. H. R., 91/1986.
Treggiarri, Susan, Roman Marriage. Iusti Coniuges from the time of Cicero to the time of
Ulpian, vol. I, Oxford, 1991.
Veyne, P., La famille et l’amour sous le Haut Empire, Ann. E.S.C., 33/1978, p. 35-63.

Capitolul al II-lea
Universul material privat. Modele de locuinţe romane

10
Obiective
-Identificarea tipurilor principale de locuinţe
-Precizarea rolului funcţional al camerelor principale dintr-o locuinţă
-Însuşirea şi analizarea modificărilor survenite în construcţia şi rolul locuinţelor romane
începând cu sec. I a. Chr.

Funcţionarea reală a unui grup domestic depinde de cadrul material de existenţă a lui,
respectiv de locuinţa particulară. Aceasta din urmă poartă caracteristicile mediului (urban sau
rural) în care funcţionează şi, de-a lungul timpului, a suferit influenţe etrusce, greceşti şi
orientale.
Săpăturile arheologice de pe Palatin au pus in
evidenţă, încă de timpuriu, existenţa unor
reşedinţe atriale-organizate în jurul unei curţi
centrale numite atrium, dar desigur, cele mai
importante date arheologice le avem datorită
cercetării sistematice a oraşelor acoperite, în
anul 79 p. Chr., de cenuşa vulcanului
Vezuvius. Deşi mărturisec o lumea aflată
dincolo de inima politică a statului, locuinţele
de Pompei au pus în lumină câteva aspecte
lămuritoare nu doar pentru domenii ca
arhitectură privată, mentalitae şi cultură ci şi
pentru înţelegerea mai corectă a relaţiei foarte
Fig. 1 Vedere aeriană a oraşului Pompei strânse între diverse tipuri de activităţi
economice prestate şi structura locuinţei
romane.
De asemenea au putut fi nuanţate, dacă nu chiar înlăturate, interpretări istorice mai vechi
care excludeau comerţul dintre activităţile specifice vechilor cetăţeni romani (mai recent, cu
bibliografie, Helen M. Parkins, Roman Urbanism, Beyond the consumer city, London, New
York, 1997).
La aceste informaţii se adaugă documentaţia scrisă, cele mai importante, printre altele,
rămân Tratatul despre Arhitectură (mai cu seamă cartea a VI-a), redactat de Vitruvius în epoca
lui Augustus, descrierile din corespondenţa filozofului Seneca sau a lui Plinius cel Tânăr.
În cadrul locuinţelor din mediul urban se distinct două tipuri şi anume domus –ca
locuinţă romană tradiţională şi insula- edificii de tip „bloc” în care se urmărea eficientizarea
spaţiului pe verticală (mai cu seamă pentru familiile şi indivizii de condiţie modestă şi umilă).
Casa tradiţională romană- domus- valorifică orizontal spaţiul, fiind de regulă patrulateră
sau rectangulară. Centrul în jurul căruia gravitau toate camerele îl reprezintă o curte interioară-
atrium- acoperită parţial sau deschisă, pentru o mai bună iluminare naturală, care are un bazin de
colectare a apelor naturale-impluuium- construit în mijloc. Spre această curte se pătrunde, uneori

11
direct din stradă, printr-un uestibul (holul de intrare) flancat de o parte şi de alta de încăperi a
căror destinaţie a variat în timp, foarte adesea erau foloiste drept spaţii comerciale (tabernae). În
partea opusă intrării, dincolo de atrium se afla o încăpere-tablinium, uneori despărţită de curte
printr-un paravan mobil, încăpere în care stăpânul casei lucrează sau primeşte oaspeţii.
Din locuinţa romană nu lipseau triclinium (sala de
mese), bucătăria- culina, latrina, baia- balneaum, alte
camere dispuse pe părţile laterale (pe aripi- alae) ale
atrium-ului (care aveau destinaţii variate, de la
dormitoare la săli de bibliotecă, de lucru, pinacoteci,
etc.). Dincolo de tablinum, „în spatele casei”, se întindea
grădina- hortus- deopotrivă loc de încântare şi teren
folosit pentru agricultură. Cea mai importantă
caracteristică a locuinţei de tip domus este orientarea ei
către interior, chiar tendinţa de izolare, şi axialitatea sa.
În plus, construcţia unui astfel de edificiu urban trebuie
să ţină seama, potrivit mărturiei lui Vitruvius (VI, 7) de
statutul social al proprietarului, de preocupările sale (om
politic, avocat, arendaş, meseriaş).
Acoperişul este înclinat, de regulă spre interior,
apele de ploaie fiind dirijate prin conducte spre bazinul
Fig. 2 Plan şi reconstrucţie a unei
central din jurul curţii.
domus

Sursele scrise (Vitruvius, De arhitectura, VI, 3) dar şi cele arheologice dezvăluie

existenţa mai multor tipuri de atrii, de la cel etrusc –a cărui deschidere era dată de intersecţia
grinzilor de tavan, la cele de inspiraţie greacă-corintiene- cu sprijinirea acoperişului pe coloane şi
cu patru coloane de colţ.

Fig. 3 Atrium toscan Fig. 4. Atrium corintic

12
 Spre finele republicii casa romană tradiţională va primi, sub influenţă elenistică, o
extensie (zona a 2-a în planul următor) în locul fostei grădini, un nou grup de camere organizate
în jurul unei grădini peristilate, această parte adăugată devenind mai intimă şi, prin urmare, va fi
decorată după bunul plac şi gust al proprietarului. Cu aceste adaosuri orizontalitatea locuinţei
este dublată de ideea câştigării verticalei, prin ridicarea unuia sau a mai multor etaje.

Fig. 5 Planul casei romane cu

peristil: 1- atrium, 2- peristylium,
3-uestibulum, 4- fauces (coridor),
5- impluuium, 6- alae, 7-
triclinium, 8- tablinum, 9- exedra
(salon de primire), 10- taberna,
11- cubiculum, 12- andron
(coridor), 13- posticum, 14-
balneum, 15- culina.

Cercetările arheologice de la Pompei au scos la iveală şi locuinţe luxoase şi foarte

spaţioase (deşi acestea erau destul de rare în marile oraşe, ca Roma, din lipsa spaţiului), de
exemplu în aşa numită Casă a Faunului exista un şir de curţi interioare separate de saloane,
dincolo de atrium-ul tradiţional şi de tablinum, se întindea o curte interioară cu coloane pe
margini, cu un centru foarte larg şi un bazin tradiţional (aşa numitul atrium corinthic) apoi urma
un alt salon, împodobit cu un mozaic ce reprezenta bătălia de la Arbela a lui Alexandru cel Mare,
salon urmat, la rândul său, de un alt atrium.
.
Dar cea mai răspândită locuinţă, cel
puţin începând din epoca imperială, era cea
de tip insula. Unul dintre cel mai relevante
oraşe pentru acest tip de locuinţă este
portul Ostia, întemeiat în vremea republicii
dar dezvoltat în sec I a. Chr. (portul decade
treptat în veacul al II-lea al erei noastre
după înfiinţarea portului Centumcellae-
Civitavecchia- de către împăratul Traian,
pentru ca în secolul al III-lea portul Ostia
să fie aproape părăsit din pricina
Fig 6. Ostia- locuinţă tip insula înnisipării).

Săpăturile arheologice de aici au relevat două aspecte. Mai întâi, faptul că insula, spre
deosebire de domus, este construită cu orientarea principală către stradă şi apoi, că etajarea (deşi
aceasta este întâlnită şi la domus) este o regulă iniţială de construcţie şi nu reprezintă o
alternativă sau soluţie adăugită. Prin aspectul ei exterior o locuinţă de tip insula aminteşte de
imobilele din cartierele sărace din nordul sau sudul Italiei de azi (sau din sudul Franţei). Fiecare
13
etaj era împărţit în apartamente independente la care se ajunge printr-o scară exterioară.
Luminarea camerelor era asigurată de ferestrele ce dădeau înspre stradă sau înspre interior
(spaţiu care este la maximum restrâns). Parterul era destinat unor activităţi economice (ateliere
sau prăvălii) cu obloane mobile. În apartamentele de la fiecare etaj nici una dintre încăperi nu
avea o destinaţie specială (nu existau bucătării, băi, latrine sau biblioteci), apa nu ajungea la
etajele superioare, unde de regulă un apartament însemna doar o cameră. Obiceiul romanilor de a
merge la băile publice pare să fi eliminat acest inconvenient al apei curente, dar acesta făcea
aproape imposibilă o activitate curentă menajeră (de preparare a hranei)- se mânca în altă parte
sau de a prepara „pe loc” o masă frugală pare a suplini acest neajuns. În ceea ce priveşte
încălzirea apartamentelor, ea se realiza printr-un foc făcut într-o vatră mobilă, de unde şi
pericolul de incendiu foarte mare. Mobilierul era extrem de sărac, uneori din aceste apartamente
lipsea chiar patul (fiind înlocuit cu rogojini).
Principala preocupare a arhitecţilor acestor locuinţe era de a le înălţa cât mai mult, pentru
a mări numărul locatarilor. Aceştia din urmă locuiesc de regulă cu chirie, fenomenul
subînchirierilor fiind extrem de des întâlnit. Cum condiţiile de vieţuire nu erau dintre cele mai
sigure, la acestea se adaugă faptul că principalul material de construcţie era lemnul, incendiile
devastatoare nu au fost rare. În vremea imperială s-a încercat deseori să se limiteze înălţimea
acestor clădiri (de multe ori amenajări suplimentare de etaje, din dorinţa proprietarilor acestor
insulae de a avea câţi mai mulţi chiriaşi, puneau în pericol stabilitatea construcţiei a cărei temelii
erau suprasolicitate). De pildă, Împăratul Augustus a redus la numai 70 de picioare (aproximativ
20 m) înălţimea acestor locuinţe, iar Traian impune o limită de 60 de picioare (aproximativ 18
m). După incendiul devastator din vremea lui Nero care a mistuit aproape jumătate din cartierele
sărace ale Romei s-a impus asigurarea unui spaţiu minim între aceste clădiri. Dar aceste măsuri
nu sunt respectate întotdeauna de constructori. Raportul între aceste locuinţe şi cele de tip domus
este, la sfârşitul imperiului net în favoarea insulae-lor: numai la Roma existau peste 46. 000 de
insulae şi numai cca. 1790 de domus (P. Grimal).

Temă de autoevaluare
Identificaţi trei deosebiri între domus şi insula.

La acestea se adaugă locuinţele rurale. Cel mai răspândit tip este locuinţa cu o încăpere,
cu acoperişul în două ape sau numai într-una, pentru nordul Italiei, sau cu acoperişul plat,
prevăzut cu o deschizătură centrală pentru adunarea apei de ploaie, în zonele sudice. Această
locuinţă este destul de puţin studiată din lipsa datelor arheologice, mult mai multe se cunosc
despre vilele aristocratice de pe domeniile rurale- aşa-numitele uillae rusticae. Aceste clădiri „le
imită pe cele de la oraş”, spre deosebire de acestea, în cazul caselor rurale „din punctul din care
încep edificiile, urmează îndată peristilurile, apoi atriile, având împrejur porticuri cu pardoseala
pavată şi cu vedere spre palestre şi locuri de plimbare” (Vitruvius, VI, 7) Existau camere de
depozitare a produselor alimentare, a vinului, a uleiurilor grajduri de vite mari sau mici- ataşate
sau nu locuinţei propriu-zise a căror amplasare este dictată de cerinţe funcţionale. De pildă,

14
pivniţa unde se păstrează vinul trebuie dispusă pe latura nordică, mai puţin însorită, pentru a nu
uşura fermentarea şi acrirea produsului, dar camera uleiului este pe latura sudică, mai însorită,
spre a-i păstra fluiditatea; la fel, grajdurile sunt amplasate pe latura mai călduroasă, sau teascurile
şi presele de stors măslinele sunt aşezate în apropierea bucătăriilor şi a surselor de apă.
Dormitoarele şi camerele de oaspeţi, răspund unei locuiri sezoniere sau ocazionale a stăpânului
de la oraş.
Luxul reşedinţelor din
mediul rural şi suburban
contrastează puternic uneori
cu modestele locuinţe
înghesuite din Roma, de pildă.
Villa Sabinei Poppea,
Oplontis, încântă şi azi
privirile prin decorul pictat al
pereţilor încăperilor sau prin
grădina peristilată.
Fig. 7. Villa Sabinei Poppea,
Oplontis, sec I p. Chr.
Un alt exemplu este Villa del Casale, din Sicilia, construită în vremea lui Maximian, sfârşitul
sec al III p. Chr. - situată în apropiere de Piazza Armerina, pe vechiul drum care lega Catania de Agrigent,
foarte probabil antica Philosophiana.
Complexul rezidenţial, cu maxima sa
extindere în ultimele două veacuri ale
Antichităţii Târzii, are o intrare
somptuoasă printr-un vestibul boltit în
triplu registru, o curte interioară largă cu
comunicare directă cu zona băilor, dar şi
cu un mare persitil, rectangular cu portic
ale cărui coloane sunt realizate în stilul
corintic. Din peristil se pătrunde într-un
ambulatoriu, prevăzut cu două exedre, al
cărui mozaic conţine un ciclu de scene de
vânătoare („marea vânătoare” şi „mica
vânătoare”) şi redarea personificărilor
Fig. 8. Villa del Casale, Sicilia, sec III-IV p. Chr.
provinciilor Arabia, Armenia şi Africa.
Celebritatea acestei vile constă în bogatul paviment mozaicat, care se întinde pe cca.
3500 de metri pătraţi, cu o tematică extrem de variată: scene mitologice, alegorii, viaţă cotidiană.
Ar fi incorect să ne imaginăm un singur model de existenţă materială al unei familii, chiar
şi numai la nivelul unui singur segment social. Nu toate familiile aristocratice au aceleaşi
venituri sau tabieturi. Dacă, la finele republicii romane, Cicero împreună cu soţia sa, Terenţia,
dispuneau de mai multe locuinţe urbane şi case la ţară, de pildă; familia Aeliilor Tuberones trăia
într-o singură casă numărând nu mai puţin de 11 suflete, singurele obiecte mai de preţ fiind
altarele strămoşilor, şi o singură solniţă de argint. În epoca imperială familia imperială şi rudele
apropiate îşi pot permite luxul reşedinţelor spaţioase şi extravagante în care un numeros grup
15
domestic (sclavi, liberţi, clienţi, simplii oaspeţi) poate locui. Influenţele greco-orientale sunt mai
prezente la aceste nivele dar ele nu pot fi absolutizate. În plus grupurile de cetăţeni romani
cantonaţi în diferite regiuni ale imperiului locuiesc în intenţie în vechile cadre de acasă,
condiţiile concrete din teren putând modifica atât aspectul (măcar cel exterior) al locuinţelor cât
şi numărul de locatari dintr-o casă.

Teme
1.Comparaţi planul unei locuinţe romane tradiţionale cu cel al locuinţei cu peristil, arătând rolul
fiecărei încăperi.
2.Realizaţi o schiţă a vilei lui Plinius cel Tânăr pornind de la descrierea făcută în Epistola, V, 6.

Locuinţa romană, fie că este din mediul rural, fie că este din mediul urban a suferit modificări
structurale sub influenţele etrusce, greceşti şi orientale. Planul casei romane răspunde unor
cerinţe economice, socio-juridice şi uman culturale.

Bibliografie:
Aries, Ph., Duby, G. (eds), Istoria vieţii private, vol II, tr. rom. I. Herdan, Buc., 1994
Etienne, R., Viaţa cotidiană la Pompei, tr.. rom M. Gramatopol, Buc., 1970.
Grimal, P., Civilizaţia romană, tr. rom. E. Cizek, 2 vol, Bucureşti, 1973.
Ward Perkins, J.B., Pompeii AD 79: Essays and Catalogue, Boston, 1978.
Wallace-Hadrill, A., Houses and Society in Pompeii and Herculaneum,Princeton, 1994.
Wheeler M, Roman Art and Arhitecture, New York, 1964.

Dosar de texte
Seneca, Epist., 86: „Îţi scriu această scrisoare din casa lui Scipio Africanul, în care mă aflu (...) I-
am văzut casa făcută din piatră cioplită, zidul tras de jur împrejururul unor copaci, chiar şi nişte turnuri
înălţate de ambele părţi, ca nişte apărătoare ale casei, un bazin cu apă ascuns de nişte clădiri şi de nişte
tufişuri, din care s-ar fi putut adăpa o armată întreagă, baia- o încăpere micuţă şi întunecoasă, cum se
obişnuia în vechime...”
Martial, Sat., XII, 67:
„De ce plec la Nomentum atât de des, mă-ntrebi?
La casa mea săracă, la rusticele-mi trebi?
De ce? În Roma, Sparsus, bogat dacă nu eşti,
N-ai dreptul nici să cugeţi şi nici să te-odihneşti.
Trec dascălii la şcoală în revărsat de ziuă,
Brutarii noaptea-ntreagă pisează boabe-n piuă,
Bat căldărarii-ntr-una pornind de dimineaţă
Cu larmă de ciocane... Mai e, aceasta, viaţă? (...)

16
Tu nu cunoşti necazul de care am eu parte,
Şi cum să-l ştii? Tu, Sparsus, duci trai tihnit departe,
Iar casa lui Petiliu, ce-o ai printre coline,
De sus priveşte, mândră, spre culmile vecine,
În inima cetăţii ai câmp, ai deal, ai vie,
Nici în Falern nu-i toamna atâta bogăţie!
Faci alergări de care fără să pleci de-acasă,
Nu te trezeşte nimeni şi liniştea ţi-o lasă.
În vila ta ascunză poţi să visezi în pace
Şi-n casă ai atâta lumină câtă-ţi place.
Pe mine glasul străzii mă tulbură mereu
Şi parcă-i toată Roma la căpătâiul meu!
De-aceea, când mi-e silă de viaţa mea amară,
Şi vreau să dorm o noapte, merg la ţară.”
Plinius cel Tânăr, Epist., V, 6:” (...) dar proprietatea mea este departe de mare, e chiar la poalele
Apeninilor, cel mai sănătos lanţ de munţi.(...) Ţinutul este minunat. Imaginează-ţi un amfiteatru imens
cum numai natura poate să făurească. O câmpie deschisă şi întinsă înconjurată de munţi, munţii poartă pe
crsctele lor codri înalţi şi bătrâni, în care găseşti din belşug vânat de tot felul. De sus păduri tinere coboară
pe povârnişul muntelui. În mijlocul lor dealurile acoperite cu pământ roditor (căci nu ajuns uşor la piatră,
chiar dacă o cauţi)nu sunt mai puţin mănoase decât câmpiile de la şes, recoltele bogate se coc puţin mai
târziu, dar nu mai puţin bine.La poalele munţilor se întind peste tot vii care-i împânzesc regiunea în lung
şi-n lat, dându-i un aspect uniform. La marginea lor, ca o împrejmuire, cresc arbori, apoi pajişti şi lanuri
de grâu... Vila aşezată la poalele dealului are o privelişte ca de pe înălţimi (...) În spate sunt Apeninii
dinspre care, chiar în zilele senine şi liniştite, suflă o adiere, dar nu violent şi năvalnic, ci lin şi molcomită
de însăşi distanţa pe care o străbate. O mare parte a clădirii e orientată spre sud şi parcă îmbie soarele-
vara pe la ora a şasea, iarna ceva mai devreme- într-un portic puţin ieşit în afară, larg şi potrivit de lung şi
de lat. Are multe încăperi, chiar şi un atrium după obiceiul străbun. În faţa porticului- o galerie despărţită
de mai multe răzoare prin tufe de merişor răzleţe, de acolo coboară în pantă o peluză cu tufe de merişor
reprezentând animale sălbatice în luptă; în câmpie-acante flexibile şi aş spune chiar mlădioase. (...) La
intrarea în portic, puţin ieşită în afară o sufragerie, prin uşile ei se vede capătul galeriei şi în continuare
pajiştea şi o mare întindere de pământ, ferestrele de pe o latură au vederea spre o parte a galeriei şi partea
proeminentă a vilei, de pe alta spre boschet şi frunzişul copacilor din hipodromul învecinat. Cam în faţa
mijlocului porticului o aripă a clădirii, puţin retrasă, înconjoară o curte mică, umbrită de patru platani. În
mijloc apa care se revarsă dintr-un bazin de marmoră stropeşte uşor platanii dimprejur şi vegetaţia din
umbra platanilor. În această aripă a clădirii se află o cameră de dormit unde nu pătrunde nici lumina, nici
zgomotele, nici vocile, iar alături o sufragerie de toate zilele pentru prieteni. (...) La capătul porticului,
faţă în faţă cu sufrageria, o încăpere mare, prin ferestre vezi într-o parte galerie, într-alta pajistea dar până
la ea piscina care se află sub ferestre şi îţi încântă ochii şi urechile cu vuietul apei căzând de la înălţime pe
marmura albă de spumă. Iarna camera este foarte călduroasă căci e scăldată de soare din plin, ea
comunică cu cuptorul subteran de unde, în zilele cu nori, primeşte aer cald în lipsa soarelui. Apoi
vestiarul băilor, vast şi luminos te conduce în sala de băi reci, cu un mare bazin de apă foarte rece.(...)
Alături de sala de băi reci este cea cu apă călduţă, care are mult soare, sala de băi de abur are şi mai mult
soare (...) deasupra vestiarului este o sală pentru jocul cu mingea(...) Nu departe de sălile de baie o scară

17
duce la un criptoportic trecând întâi pe lângă trei apartamente: unul domină curtea cu platani, altul
pajiştea, iar celălalt via, având ca perspectivă zările îndepărtate...”

Capitolul al III-lea
Familia - prima societas

Obiective
-Definirea familiei dintr-o triplă perspectivă- materială, umană, relaţională
-Analizarea principalelor categorii de uniuni legale, nelegale şi aflate la marginea legalităţii
-Definirea logodnei ca un pact solem constituit în funcţie de criterii precise
-Analiza divorţului ca disoluţie a unui iustum matrimonium cu motivaţie şi etape distincte

3.1. Precizări terminologice: Familia, Domus

La finele republicii în tratatul său Despre îndatoriri, Cicero preciza că, din pricina
însuşirii naturale pe care o au toate vieţuitoare din dorinţa de a procrea, „prima societate o
constituie căsătoria însăşi, după ea copii, apoi casa în care toate sunt comune” (De officiis, I, 17).
Aşadar această primă legătură dintre un partener masculin şi o parteneră feminină este intrinsecă
naturii umane iar funcţionarea în cadre permise a uniunii caracterizează existenţa unui grup
familial, a unui cămin. Conceptele de familia şi domus apar, însă, utilizate în sursele antice fie
împreună, fie separat şi mărturisesc un conţinut semantic complex.
Mai întâi de toate, conceptul de familia este raportat la persoane- personae şi include
totalitatea indivizilor care se află sub puterea -potestas- a tatălui-soţ. Într-o primă accepţie de
dicţionar aflăm că „altă dată [era folosit acest termen] familia, când se vorbea despre oameni
liberi ai cărui stăpân şi principiu născător se numeau tată şi mamă de familie. De acolo vin
familiile Pompilius, Valerius, Cornelius. Şi familiares [semnifică] membrii aceleaşi familii
(Festus, 147 L). Însă, nu trebuie confundat conceptul de familia cu cel de gens, care are o sferă
18
de cuprindere mai mare. Căci, Caesar aminteşte apartenenţa familiei sale la ginta Iulia
coborâtoare din Venus, în elogiul funerar adresat mătuşii sale, Iulia, soţia lui C. Marius
(Suetonius, Iulius, 6.1: ...a Venere Iulii cuius gentis familia est nostra.). Iar în biografia
împăratului Nero, Suetonius precizează faptul că din gens Domitia s-au evidenţiat două familii
(Nero, 1: ex gente Domitia duae familiae claruerunt: Caluinorum et Ahenobarborum.).
În al doilea rând, familia este interpretată, mai ales în contexte juridice, ca res, adică
proprietatea unei familii (res in patrimonio) care poate fi moştenită, aşa cum mărturisesc cele
mai timpurii evidenţe juridice: agnatus proximus familiam habeto (Lex XII T., V.4) sau gentiles
familiam habento (Lex XII T., V.5).
Însă, încă din epocă republicană şi mai cu seamă la nivelul elitelor sociale, familia este în
acelaşi timp un reper axiologic pentru membrii ei. Renumele unui grup domestic, mai ales când
acesta este celebru, trebuie conservat, chiar şi prin recursul la adopţie. Cazul lui Paulus Aemilius,
învingătorul lui Perseus la Pydna (168 a. Chr.), este unul dintre cele mai cunoscute; el îşi dă spre
adopţie pe doi dintre fiii săi, din prima căsătorie; unul dintre aceşti băieţi este adoptat de P.
Cornelius Scipio Africanus, devenind la rândul său faimos, precum fusese tatăl adoptiv.
Artizanul complotului împotriva lui Iulius Caesar, M. Iunius Brutus, pretor în anul 44 a. Chr.,
trebuia să preia şi să perpetueze numele tatălui său adoptiv şi unchi totodată, Q. Servilius Caepio
(mort în anul 67 a. Chr.) dar tocmai datorită faptei sale din 15 martie şi prin asociere cu
strămoşul său care alungă pe ultimul rege etrusc, fiul Serviliei rămâne în surse cu numele lui
dinainte de adopţie, M. Iunius Brutus. În 101 a. Chr., cenzorul Q. Caecilius Metellus Numidicus,
prin refuzul de a înregistra ca fiind un Gracchus pe L. Equitius, care pretindea că este fiul lui
Tiberius Gracchus, apăra astfel numele tribunului ucis în anul 133 a. Chr. (Plinius, Naturalis
Historia, XXXV, 7). Poate în acest context, Seneca afirma (De Beneficiis, 3.33.4) că, moştenind
numele, fiul moştenea „continuitatea familiei”- domus ac familiae perpetuitas.
Dar termenul de familie apare deseori în sursele antice în asociere cu cel de domus
(domus ac familia), uneori chiar înlocuit de acesta, având aceleaşi caracteristici semantice
extinse. Aspectul său material se referă la o construcţie materială (de pildă în Tratatul despre
arhitectură a lui Vitruvius, din epoca lui Augustus, sau la diferiţi autori care descriu locuinţele
împăraţilor, ca Suetonius sau Tacitus), dar, în aceeaşi manieră ca şi familia, casa reprezintă şi
persoanele care o locuiesc Din multiple exemple, amintim utilizarea conceptului de domus cu
această accepţie de către Cicero (Att., IV, 12: Domus te nostra tota salutat!- Toţi ai noştri din
casă te salută); Horatius (Ode, V, 21: nullis polluitur casta domus stupris-Nici o relaţie nelegiută
nu va pângări curata casă); Tacitus (Annales., I.4: „cât timp Augustus, în puterea vârstei şi-a
păstrat şi autoritatea şi casa, a menţinut şi pacea”- dum Augustus aetate ualidus et domum et
pacem sustenauit; sau Annales. II, 48: „bunurile unei femei, Aemilia Musa, moartă fără
testament şi pe care le cerea fiscul, (Tiberius) le lăsă lui Aemilius Lepidus, din a cărui familie
părea (că face parte)”- cuius e domo uidebatur). De probitatea morală a unei domus se leagă
renumele ei. Cicero (De officiis, I, 39) leagă conceptul de dignitas de cel de domus; Sallustius
(Ep. ad Caesarem, I, 11) vorbea de virtutea unei domus ca fiind dată de glorie, demnitate şi
clientelă. În Epistola 4.21.3, Plinius cel Tânăr îşi doreşte ca unicul fiu rămas în viaţă, moştenitor

19
al lui Helvidius, despre care afirmă că este „reazem şi ocrotiror pentru casa sa” să fie „sănătos şi
pe potriva numelui tatălui său şi al bunicului său”, de asemenea, vorbind despre tinerii din
familiile nobile, acelaşi Plinius crede că trebuie încurajaţi în fapte demne de strămoşii lor
(Epistola, V, 17). Implicaţiile sociale ale conceptului de domus transpar în documentaţia antică,
fiind intrinsec legate de un alt concept important acela de dominus (Cicerro, Fil. II, 104; Verr.,
IV, 5). Mai mult, zorii creştinismului avea să găsească această relaţie demnă de a fi citată: pentru
Sf. Hieronimus „pe corabie există un singur comandant, în casă- un singur stăpân” (in naui unus
gubernator, in domo, unu dominus -Epist., 125). Această relaţie precum şi etimologia comună a
celor două concepte l-a determinat pe E. Benveniste să sublinieze că „Domus şi dominus îşi pot
afla propria lămurire şi îşi pot evidenţia raporturile numai în cadrul unei concepţii exclusiv
sociale şi morale cu privire la domus” (Le vocabulaire des institutions indo-européennes, tr. rom.
D. Sluşanschi, 2005, p. 273).
Nu lipsită de importanţă este folosirea termenului de domus, singur sau în asociaţie cu cel
de familia, ca echivalent pentru membrii unei familii, în contexte religioase: mihi domo
familiaeque nostrae- „mie şi familiei mele” (Cato, De agrig., 14; De re rustica, 134).
Temă de autoevaluare
Care sunt principalele accepţii pentru conceptul de familie în mentalitatea romană?

3.2. Constituirea unui grup domestic: iustum matrimonium şi alte tipuri de uniuni

Singura modalitate justă, legală de a întemeia o familie este, în accepţie juridică romană,
prin căsătorie. Aceasta din urmă, denumită în sursele juridice matrimonium, conubium, nuptia
este un rezultat al dreptului natural (ius naturale), prin care se realizează uniunea dintre un bărbat
şi o femeie. Însă, putinţa de încheia un conubium nu este la îndemâna oricui, cetatea acordă acest
drept doar anumitor categorii de indivizi. În precizarea normativă pe care ne-a transmis-o Ulpian,
şi anume: „au drept de căsătorie cetăţenii romani cu cetăţeni romani, cu latini şi peregrini dacă
aceasta este prevăzut -conubium habent ciues Romani cum ciuibus Romanus, cum Latinis autem
et peregrinis ita, si concessum sit ” (Tituli Ulpiani, 5,4) regăsim o întreagă evoluţie istorică a
instituţiei căsătoriei şi a raporturilor socio-politice din cetate. Se observă, mai întâi, legătura
intrinsecă dintre dreptul la o căsătorie legală şi statutul juridic de cetăţean şi, apoi, aplicarea
dreptului de căsătorie tuturor cetăţenilor romani, fără restricţii. Acest ultim aspect ţine de o
realitate socio-juridică din anii care au urmat editării Legii celor XII Table, care mai stipulau,
încă, în anul 449 a. Chr., imposibilitatea uniunilor mixte dintre patricieni şi plebei. Într-adevăr
aceste restricţii sunt ridicate prin adoptarea legii Canuleia din anul 445 a. Chr. Totodată,
observăm, în documentul transmis de Ulpian, extinderea acestui drept pentru căsătoriile
romanilor cu cetăţeni de drept latin sau cu străini care devine un prerogativ exclusiv al statutului
roman după desfiinţarea Ligii latine (338 a. Chr.). Ca parte integrantă a dreptului de cetăţenie
(alături de ius commercii, ius suffragii), ius conubii se va extinde şi asupra cetăţilor aliate care
prin lex Iulia din 90 a. Chr. primesc cetăţenia romană în contextul războiului social.

20
 Rigoarea cu care statul roman urmăreşte extensia civică se verifică şi în prima parte a
Principatului, chiar dacă unii împăraţi s-au arătat „zgârciţi” cu acordarea dreptului de cetăţenie
romană provincialilor supuşi. Astfel, prin legea Aelia Sentia- din anul 4 p. Chr.- se prevedea
recunoaşterea cetăţeniei romane pentru copilul născut dintr-un roman şi o latină, doar prin
declaraţia făcută în faţa a 7 martori, şi, din pricina ratei ridicate a mortalităţii infantile, doar la un
an de la naştere. În acel moment, o dată cu copilul, şi mama acestuia primea cetăţenia romană. În
vremea împăratului Hadrian un senatus consultum hotăra ca „dintr-un latin şi o „cetăţeană”
romană se naşte un cetăţean roman- ex latino et ciues Romana natus ciuis Romanus nascatur”
(Gaius, Instit., I, 60).
Aşadar numai un matrimonium poate genera un statut clar şi legal tuturor celor implicaţi,
mai mult decât atât, această căsătorie trebuie să întrunească toate cerinţele legale- să fie iustum
matrimonium sau iustum conubium. Definiţiile juriştilor precizează că o astfel de situaţie se
obţine doar dacă „ambele părţi erau de accord, dacă sunt sui iuris (adică sunt cetăţeni liberi care
pot dobândi un patrimoniu şi pot vorbi în instanţă în nume propriu, n.n.) sau dacă sunt de acord
părinţii/tutorii acestora, în cazul în care cei doi mai sunt încă sub autoritatea cuiva –a părinţilor
sau a tutorilor” (Tituli Ulpiani, 5.2). Alături de recurenţa acestui consens, fără de care o căsătorie
nu poate fi validă, sursele juridice insistă asupra parteneriatului-consortium- în ceea ce priveşte
bunurile materiale ale celor care-şi unesc destinele nesiliţi. De aici interpretarea potrivit căreia,
cel puţin din perspectivă juridică, căsătoria apare ca un „contract” ce presupune intervenţia unor
indivizi aflaţi în anumite raporturi paritare sau cvasi-paritare din punct de vedere social, un
contract care are şi un fundament material.
Încheierea unei căsătorii marchează deplasarea viitoarei soţii din casa sa de origine în cea
a soţului. Personajul feminin este subiectul acţiunii de „ a se duce”, „ a intra” sau „a fi condusă”
în căsătorie- in matrimonium ducere, familia sa o dă în căsătorie- in matrimonium collocat
(Cicero, De diuin., I, 104). Soţul este cel care o primeşte- accipit. Vocabularul juridic şi literar la
care se face apel când sunt pomeniţi cei doi parteneri cuprinde termenul de coniux, folosit pentru
ambii soţi, de uxor pentru soţie, maritus şi, destul de des, uir pentru soţ. După căsătorie orice
personaj feminin intră în categoria matroanelor căci „o matroană este aceea căreia îi este permis
dreptul de a îmbrăca stola- veşmântul feminin de soţie” (Festus, 112L). Un bărbat devine
conducătorul grupului său familial-pater familias- dacă propriul său tată nu mai este în viaţă şi,
prin urmare, devine sui iuris, moment în care partenera sa de viaţă primeşte numele de mater
familias. Acest din urmă concept, însă, are o conotaţie mult mai complexă căci există definiri
care îl pun alături de împlinirea maternă a condiţiei feminine dar şi alături de o conduită morală
excelentă (Dig., 50, 16,46). Majoritatea surselor juridice subliniază situaţia cea de dorit pentru o
femeie şi anume acela de a cunoaşte o singură căsătorie în timpul vieţii sale, de afi uiniuira, căci
acest statut subliniază o moralitate deosebit de înaltă. În realitate, însă, statutul de uniuira nu este
unul generalizat.
Există două modalităţi de încheiere legală a unei căsătorii: una numită matrimonium
cum manu în care soţia săvârşeşte acţiunea de conuenire in manum maritis- adică de a se pune
sub autoritatea totală a soţului ei; cealaltă- în care matrimonium se realizează sine manu-

21
respectiv, fără subordonarea soţiei faţă de soţ, cu păstrarea subordonării faţă de tatăl ei sau faţă
de un tutore, fir el agnatic, fie desemnat de autoritatea publică.
Căsătoriile cum manu pot fi, la rândul lor, de trei feluri.
Usus sau convieţuirea neîntreruptă timp de un an de zile, la finalul cărei perioade,
uniunea lor devenea justă. Acest tip de uniune apare prevăzut şi în Legea celor XII Table, iar
vocabularul utilizat pentru a caracteriza situaţia soţiei mărturiseşte înţelegerea ei de o manieră
similară cu orice bun mobil, căci aceeaşi legislaţie prevede transformarea în proprietate
(proprietas) a unei posesiuni (possessio) de un an, neîntreruptă, pentru orice bun mobil
nerevendicat la finele a 365 de zile la fel cum soţia dintr-o astfel de căsătorie face obiectul unei
usucapiuni (luare în folosinţă). Reglementările juridice prevăd şi posibilitatea întreruperii acestui
usus prin lipsa de sub acoperişul soţului a trei nopţi consecutive-trinoctium. Din sursele
republicane târzii (Cicero, Pro Flacco, 84), cunoaştem, însă, că autoritatea unor alte instanţe
civile ( i.e.tutela) devenise mai „actuală” şi, deci, mai puternică decât autoritatea reieşită dintr-o
astfel de uniune de tip cum manu, ceea ce sugerează o diminuare a importanţei căsătoriei prin
usus.
Confarreatio sau căsătoria însoţită de o amplă ceremonie religioasă, îşi datorează numele
prăjiturii ritualice- panis farreus- pregătită de mireasă şi împărţită cu soţul ei în timpul
ceremoniei, aşezaţi pe două scaune „înjugate”, când erau rostite formule fixe, solemne, în
prezenţa a 10 martori. Zeul adorat prin execelenţă era Iuppiter Farreus iar evenimentul se
petrecea în prezenţa marelui pontif (Pontifex Maximus) şi a cuplului sacerdotal Flamen şi
Flaminica Dialis (care deservesc cultul lui Iuppiter). Acest tip de uniune, destul de frecvent la
origini şi foarte răspândit în mediile patriciene, era un criteriu pentru candidaţii la postul
sacerdotal al cultului lui Iuppiter, dar, din pricina uzurii lui în timp, la începuturile imperiului
această exigenţă nu mai putea fi îndeplinită. De aceea, împăratul Tiberius ia măsura recuperării
tradiţiei, din raţiuni de ocuparea a sacerdoţiului lui Flamen Dialis, dar specifică faptul că, în
acord cu evoluţia normelor civile care sancţionau mariajele fără intrarea soţiei in manun maritis,
soţiilor de flamini ai lui Iuppiter li se vor aplica normele de drept civil valabile penteru celelalte
femei căsătorite, oricare ar fi formula de căsătorie justă.
Ritualul de a dizolva o confarreatio este diffarreatio (CIL, X 6662), despre care Festus
(de altfel, este singura menţiune de care dispunem) afirma că se realizează printr-un fel de
sacrificiu solemn (65L). Este, însă, sigur că flaminul lui Iupiter nu poate folosi acest ritual de
desfacere a căsătoriei (Plutarh, Q.R.,50) până în timpul lui Domiţian. Pentru alte categorii sociale
el nu este cu totul exclus. Accentul pus de autorii antici, atunci când confarreatio şi diffarreatio
sunt pomenite, pe „puterea tradiţiei” şi mai puţin pe frecvenţa acestor ceremonii ne îndreptăţeşte
să credem că ele, într-adevăr, nu au acoperit decât o mică arie socială.
Coemptio este acel tip de uniune prin care soţia vine in manum printr-o vânzare
imaginară- mancipatio, în prezenţa a nu mai puţin de 5 martori, cetăţeni adulţi-tineri şi a unui
personaj specializat în aprecierea tranzacţiei- libripens (Gaius, Inst., 1.113). Într-o ordine
juridică, căsătoria prin coemptio transformă soţia într-o „fiică a soţului”- soţia vine în locul
fiicei- filiae loco. Preţul simbolic este de o piesă de bronz. Întreaga acţiune de „vânzare” nu

22
transforma femeia într-o sclavă ci într-o femeie liberă in manum iar soţul ei intra în posesia
proprietăţii soţiei. Dobândirea puterii soţului prin mancipatio reprezintă o altă transportare a
metodelor utilizate pentru bunuri în interiorul relaţiilor umane.
Efectele intrării unei femei sub controlul soţului (indiferent de care tip de căsătorie, din
cele trei, este vorba) sunt multiple. Prin conuenire in manum autoritatea paternă asupra fiicei care
se căsătoreşte este înlocuită fie de cea a soţului ei, dacă acesta este sui iuris, fie de autoritatea
socrului ei, dacă însuşi soţul se găsea sub puterea tatălui său. Totodată se produce mutarea
domiciliului unei femei şi a bunurilor ei. O soţie aflată sub puterea soţului nu poate contracta
obligaţii sau datorii în numele soţului sau a altuia (Gaius, Inst., 3.104; 114), doar soţul poate să
reacţioneze la o iniuria adresată soţiei sale, el este cel care o reprezintă în instanţe, ca, de altfel,
şi cel care o poate emancipa, dându-i posibilitatea să-şi aleagă tutorele (Gaius, Inst., 1. 118; 137;
148 sq). Sub aspect material, căsătorita cum manu nu are bunuri proprii, dota ei trece direct de la
propriul tată la soţ. În consecinţă, neavând mijloace materiale ea nu poate oferi nimic, nu intră în
situaţia prevăzută de donaţiunile între soţi şi nici nu poate primi. Dacă la momentul căsătoriei
femeia era sui iuris, ea-şi va păstra acest statut pe durata căsătoriei.
În căsătoria sine manu femeia rămâne sub puterea tatălui ei chiar şi după căsătorie.
Această prelungire de potestas îi permite unui părinte să acţioneze dincolo de spaţiul propriu-zis
al casei sale, intervenind în mariajul fiicei în legătură cu administrarea dotei de către soţ. Copiii
rezultaţi dintr-o astfel de uniune sunt sub autoritatea tatălui, fără a avea stabilite legături juridice
cu bunicul dinspre mamă.
Analiza modernă a acestor uniuni legale a vizat, pe de o parte, originea lor, iar pe de altă
parte, evoluţia lor istorică şi raportul dintre matrimonium şi manus. În problema originii
instituţiei matrimoniale s-a pendulat între considerarea căsătoriei romane drept o instituţie
provenită din vechiul fond indo-european (G. Dumézil) şi asocierea aceastei instituţii cu procesul
de desăvârşire a cetăţii romane din timpul veacurilor arhaice. În ceea ce priveşte evoluţia istorică
a raportului manus-conubium, opinăm, alături de G. Dumézil, că acesta îşi găseşte originile în
fondul pre-roman, peste care s-au interpus evoluţii proprii societăţii romane, fără ca să
considerăm aceste forme ca un evoluţie lineară a căsătoriei. Cu alte cuvinte nu considerăm că
dispunem de suficiente date pentru a considera intrarea într-o conventio in manum sau lipsa ei ca
două etape distincte şi succesive, aşa cum cred unii dintre autorii moderni (J. Ellul), chiar dacă
uniunea prin confarreatio pare a avea vechimea cea mai mare.
Rolul social foarte mare pe care îl are instituţia căsătoriei îl determină pe primul împărat
al Romei să ia măsuri pentru întărirea legalităţii grupurilor domestice de cetăţeni în vederea
prezervării statutelor civice, mai cu seamă a statutelor senatoriale. Acaparând puterea după o
perioadă îndelungată de războaie civile, Augustus pozează în calitate de nou conditor şi reface
stabilimentul fundamental al societăţii-familia. În cele 35 de capitole ale noii sale legi (lex Iulia
de maritandis ordinibus), adoptată puţin după anul 19 a. Chr., apar definiri restrictive ale
căsătoriilor la nivelul familiilor de senatori, stabilindu-se totodată privilegiile şi penalităţile
aferente. Interdicţia de a contracta uniuni legale în afara grupului senatorial, interdicţie extinstă
pe trei generaţii, prilejuieşte ocazia de a defini, de fapt, noul ordin al senatorilor iar principiul

23
transmiterii statutelor juridice pe linie paternă este conservat. Prevederile sunt reluate în
completările prin legea Pappia din anul 9 p. Chr. unde restricţiile de căsătorie cu liberţi sau
persoane infame nu se aplicau cetăţenilor ingenui (născuţi liberi) dar de condiţie non-senatorială.
În plus, primul împărat al Romei opererează o serie de măsuri menite să încurajeze natalitatea,
astfel femeile care au dat naştere a cel puţin trei copii legitimi pot fi emancipate de sub orice
tutelă masculină (ius trium liberorum) iar bărbaţii aspiranţi la posturi politice dar căsătoriţi şi cu
copii legitimi au întâietate faţă de necăsătoriţi şi faţă de căsătoriţi fără copii (în capitolul al VII-
lea al legii Iulia -numit de fascibus summendis- apare acest privilegiu acordat familiilor cu mai
mulţi copii).Nu este mai puţin adevărat că ingenuozitatea celor care îşi doreau cu orice preţ să
ocupe posturi de conducere era îndreptată înspre ocolirea interdicţiilor legale sau cel puţin înspre
utilizarea cât mai bine, în folosul propriu, a literei legii. Astfel, Tacitus reţine că „se răspândise în
acea vreme un obicei, cu prilejul apropierilor alegerilor sau a tragerii la sorţi a provinciilor, ca
foarte mulţi romani lipsiţi de copii să-şi adopte fictiv fii şi, după ce se trăgeau la sorţi preturile şi
provinciile între senatori, căutau să se descotorosească de cei pe care aceştia îi adoptaseră” (An.,
XV, 19). În pofida acestor dificultăţi, prevederile juridice din legea Iulia se păstrează şi în epoca
Flavienilor şi a Antoninilor.
Societatea romană cunoaşte, însă, o pluralitate de cupluri. Deşi precizările juridice nu
consideră uniunea dintre doi sclavi ca pe una legală, numind-o relaţie de tip contubernium,
evidenţa funerară epigrafică dovedeşte utilizarea aceloraşi termeni (uxor, coniux) insistându-se
asupra reciprocităţii de datorie şi afecţiune a partenerilori dintr-un cuplu de sclavi. Totodată,
simpla convieţuire dintre doi parteneri care sunt liberi juridic dar necăsătoriţi legal se numeşte
concubinaj-concubinatus. Acesta se află, pe de o parte, la graniţa dintre un iustum matrimonium
şi uniunea de tip stuprum (nelegală), sancţionată de moravuri şi legislaţie, iar, pe de altă parte, el
are menirea de a rezola cazurile de disparitate socială, în care ideea unei uniuni prin căsătorie
rămâne doar la nivelul intenţiei. Copiii rezultaţi dintr-o astfel de uniune- liberi naturales-
urmează de regulă statutul mamei, fără nici o legătură cu cel al tatălui. Concubinajul apare atestat
în timpul republicii, ba chiar în vremuri regale, dacă este să dăm crezare celor transmise de
A.Gellius: „că era numită paelex şi considerată ca necinstită femeia care trăia cu un bărbat
căsătorit cu o altă femeie o arată această lege foarte veche, despre care se spune că a fost dată de
regele Numa: <O concubină-paelex- să nu se atingă de altarul Iunonei, iar dacă se va atinge, să
sacrifice cu părul despletit o mieluşea>” (Noctes atticae, IV, III, 1-3). Legislaţia lui Augustus
încerca să ţină oarecum sub control acest fenomen, interzicând concubinajul pentru cazurile în
care nu exista vreo interdicţie de căsătorie din pricina rudeniei (teoretic erau interzise relaţiile
între rude până la gradul al şaselea), datorită cutumelor sau în situaţia unui divorţ încă
nepronunţat sau, încă, în cazul în care fata care trăia în concubinaj era nubilă. În cazul parităţii
sociale (şi evident când nu intervin cele trei tipuri de restricţii, enunţate mai sus) concubinajul
cade din condiţia de uniune permisă, devenind ilicită- stuprum.

Temă de autoevaluare
Analizaţi evoluţia în timp a dreptului de căsătorie (ius conubii).

24
3.3. Sponsalia-Logodna

Îcheierea unei căsătorii era precedată de logodnă, care apare în sursele scrise cu
denumirea de sponsalia, având valoarea unei promisuni solemne şi contractuale. Alegerea
partenerului sau a partenerei trebuie să ţină seamă de câteva criterii importante, mai întâi se
asigura apartenenţa la corpul civic roman sau la un statut juridic convenabil pentru ceea ce se
doreşte în legătură cu viitorul uniunii şi a copiilor rezultaţi din ea; până la legea Canuleia din 449
a. Chr. funcţionează şi restricţia mixturii dintre patricieni şi plebei. Foarte importante, apoi, sunt
neamul, bogăţia, caracterul şi iubirea dintre parteneri, dacă dăm crezare lui Ovidius (Metam.
20.225-8; 21.131-2). Mai târziu, ca urmare a generalizării cetăţeniei romane după edictul lui
Caracalla din 212 p. Chr, apartenenţa etno-juridică a partenerilor păleşte în faţa unor criterii care
cer luarea aminte la neamul din care face parte viitorul partener dar, în acelaşi timp includ
meritele personale: pentru soţ- virtute (uirtus), frumuseţe (pulchritudo), înţelepciune (sapientia);
pentru soţie- frumuseţe (pulchritudo), avere (diuitiae) dar şi fertilitate şi bune obiceiuri (Isidor,
Etym., 9.728-729).
Deşi vechea legislaţie nu conţine prevederi specifice pentru sponsalia, este foarte
probabil că normele scrise despre care avem cunoştiinţă de la finele Republicii şi în vreme
imperială sancţionează o stare de fapt cu mult mai veche. Varro aminteşte despre cel care
promite şi bani şi fata pentru căsătorie (L.L., VI, 70). La A. Gellius întâlnim următoarele
precizări: „Servius Sulpicius în cartea sa Despre Dote, spune următoarele despre obiceiul şi
forma legală a logodnei în acea parte care se numeşte Latium : «cel ce avea să ia o soţie cerea de
la cel ce trebuia să i-o dea promisiunea că-i va fi dată în căsătorie. Cel ce urma să se căsătorească
şi el promitea (spondebat) că o va lua de soţie. Acest contract de cerere şi promisiune reciprocă
se numea sponsalia (logodna). Atunci cea care era promisă se numea sponsa (logodită) iar cel
care promisese că o va lua în căsătorie se numea sponsus (logodit). Dar dacă după această
promisiune logodnica nu era luată sau dată ca soţie, cel care călca promisiunea putea să fie dat în
judecată de către partea cealaltă. Tribunalul fiind astfel sesizat, judecătorul întreba de ce n-a fost
dată sau luată soţia. Dacă motivul nu i se părea îndreptăţit, fixa o amendă în funcţie de paguba
produsă de refuzul căsătoriei şi condamna s-o plătească cel ce nu-şi ţinuse promisiunea». Servius
spune că acest drept al logodnicilor a fost respectat până în timpul când prin lex Iulia (90 a. Chr.)
a fost acordată cetăţenia locuitorilor întregului Latium.” (Noctes atticae, IV, 4, 1-3) 
Reţinem, aşadar, necesitatea consensului şi imperativul reciprocităţii care vor caracteriza
relaţia de cuplu şi după contractarea propriu-zisă a căsătoriei. O logdă încheiată deschide drumul
spre stabilireaa unor relaţii de rudeniei prin alianţă a căror importanţă publică s-a dovedit a fi
foarte mare, mai ales pentru familiile de vază din cetatea Romei. Ca pecetluire a pactului de
logodnă mirele trimite inelul de logodnă- annulus pronubus. În ceea ce priveşte iusta aetas–
vârsta legală pentru logodnă, ea nu este absolută şi va căpăta o mai mare precizare o dată cu
legislaţia privitoare la durata logodnei, din timpul lui Augustus. În general se acceptă două limite
pentru logodnică, una inferioară, în jurul vârstei de 7 ani şi una superioară, corespunzătoare

25
vârstei de 12 ani, la care o fată era capabilă să procreeze. Există, însă, numeroase exemple care
contrazic prevederile legale, chiar la nivelul familiei primului împărat el însuşi iniţiatorul acestor
legi. Din raţiuni administrativ-fiscale Augustus a încercat să limiteze pe cât posibil durata
logodnei. Lex Iulia admitea de la un an până la doi ani durata normală pentru sponsalia, luându-
se în calcul şi faptul că uneori ”din cauze multiple şi necesare, un angajament de logodnă se
întinde pe mai mult de doi ani, chiar pe trei sau patru ani, sau mai mult. De pildă, în caz de
îmbolnăvire a vreunia dintre logodnici, moartea unuia dintre părinţi, campanii militare, perioade
de exil (Dig., 23 I, 17, Gaius 1, ad legem Iuliam et Papiam).
Importante sunt şi resursele materiale cu care noul cuplu porneşte în viaţă, de aceea
averea masculină are o pondere consistentă fără ca zestrea fetei să fie mai prejos. Suntem destul
de bine informaţi despre această dotă (dos) încă din epocă republicană: în general familia şi
rudele partenerei sunt însărcinate cu procurarea zestrei care constă din bunuri mobile, inclusiv
sclavi şi bunuri imobile. Nu lipsesc excepţiile de la această practică, ca în cazul fiicei lui Scipio
Africanul (pe când era plecat în Spania) când statul intervine pentru întregirea zestrei. Dacă dota
este dată de tatăl fetei sau de rudele ei masculine ea se numeşte profecticia, şi la moartea fetei se
întorcea la „expeditori”. Dacă, însă, dota fusese constituită şi transmisă de alţii- dos adventicia,
cel mai probabil de rude pe linie feminină, soţul-văduv putea să o păstreze. Primirea dotei de
către soţ este stabilită juridic în trei rate, regulă urmată în practică, potrivit informaţiilor lui
Polybios (XVIII, 35) dar şi a celor privind cea de-a treia căsătorie a Tulliei, când Cicero trimite
în trei tranşe dota către C. Dolabella (Att., 2.3.1- din 1 iulie 48 a. Chr. şi 11.23.3), primind-o tot
în rate înapoi după divorţul Tulliei din anii 46/45 a. Chr. În căsătoriile cum manu soţul avea
drepturi nelimitate asupra bunurilor din dotă, înţelegându-se prin aceasta inclusiv vânzarea ei. La
moartea soţului, văduva trebuia să-şi recapete dota. Recuperarea dotei, în cazul desfacerii
căsătoriei, se realizează la finele republicii prin crearea unei actio rei uxoriae, în virtutea căreia
soţia putea oricând să-şi ceară bunurile. Procedeul este probabil posterior divorţului lui Carvilius
Ruga (cca 230 a. Chr.), căci soţia repudiată pe motiv de sterilitate nu cere nimic, dar comediile
lui Plaut abundă în asemenea situaţii, creându-se chiar un nou concept social- dotata uxor.
Desfacerea căsătoriei din vina soţiei, oferă soţului putinţa de a opri părţi din dotă ca
penalităţi şi ca mijloace de creştere a copiilor (care rămân de regulă cu tatăl lor). Cicero
aminteşte aceasta, dar face precizarea că retentio propter liberos nu se putea face de către un soţ
care se dovedise un incapabil conducător al familiei sale (Top., 19). Manipularea dotelor, prin
căsătorii efemere, face, fără prea mare succes, obiectul încercării lui Augustus de a stopa
înstrăinarea din Italia a bunului dotal, fără consimţământul soţiei (lex Iulia de adulteriis).

Temă de autoevaluare
Cum vă explicaţi caracterul solem al logodnei?

3.4. Divortium-Divorţul

26
 Din punctul de vedere al surselor juridice, formulele diuortium factum est, diuortio
factio, diuortium intercedit se aplică unui cuplu căsătorit, în vreme ce acţiunea de repudiare este
asociată cu ruperea logodnei. Spre deosebire de aceasta, sursele literare nu fac distincţia între
logodnă şi căsătorie, utilizând în ambele cazuri repudiare, nuntium remittere, affinitatem
renuntiare.
Un divorţ se poate produce din vina ambilor soţi, el desface ceea ce s-a realizat la
căsătorie, respectiv comuniunea şi parteneriatul material, legăturile sacre. Soţia, de regulă
părăseşte domiciliul conjugal, întorcându-se la ai săi cu toate ce-i aparţin, cu toată dota dacă nu
există copii sau dacă naşterea copiilor s-a produs în altă parte decât în casa soţului, cu o parte din
dotă- dacă i se reţin părţi pentru creşterea eventualilor copii. Intentarea unui divorţ pare să fie un
privilegiu masculin, pentru epoca preimperială, cel puţin, căci a înainta o citaţie sau a te adresa
autorităţilor statului roman necesita calitatea de sui iuris, ceea ce nu este des întâlnit în lumea
feminină. Dar în locul soţiilor pot vorbi tutorii, propriul părinte-în cazul căsătoriilor sine manu-
astfel că, declanşarea procedurii de separare conjugală nu vine realmente doar dintr-un singur
sens. Procedural, divorţul presupunea parcurgerea mai multor etape. Mai întâi se trimite un
mesaj, oricine ar fi intentatorul, apoi se aduc 7 martori (Dig. 24.2.9), aceştia nemaifiind
obligatorii la divorţul consensual. Urmează discutarea bunurilor şi, dacă situaţia o cere, se
stabileşte adulterul (Dig, 48. 5. 44, Gaius III ad legem XII Tabularum). Recăsătoria unei femei
despărţite în fapt dar al cărei divorţ nu fusese încă pronunţat este considerată adulter. Este de
reţinut că pentru a intenta o acţiune de divorţ trebuie să existe motive suficiente şi temeinice pe
care le pot invoca doar soţii. Divorţul iniustum pentru o soţie atrage după sine penalităţi ale
soţului.
Cauzele de divorţ unilateral sunt diverse. Tradiţia literară îi atribuie lui Romulus
conturarea clară a unor motive juste pe baza cărora un soţ putea să-şi repudieze partenera. Printre
legile instituite, primul rege al cetăţii a introdus şi prevederea: „care nu îngăduie soţiei să-şi
părăsească barbatul, dar care îngăduie bărbatului să-şi alunge soţia când s-a făcut vinovată de
otrăvirea copiilor, de întrebuinţarea unor chei false şi de adulter. Dacă cineva îşi izgoneşte soţia
pentru alte motive, o parte din averea sa rămâne soţiei, iar cealaltă trece în stăpânirea zeiţei
Ceres, iar cel care şi-a respins soţia este sacrificat zeilor chtonieni” (Plutarh, Romulus, 22).
Otrăvirea copiilor duce cu gândul mai de grabă la avort decât la crima în sine, oricum
ambele situaţii îl privează pe soţul ei de moştenitori, iar adulterul lezează nu doar relaţiile de
reciprocitatea dintre cei doi ci şi impietează asupra imaginii şi averii soţului, în cazul unor copii
rezultaţi din aceste relaţii ilicite. Cât priveşte folosirea cheilor false aceasta este o fărădelege
deopotrivă juridică şi religioasă. Legat de acest motiv de repudiere este asociat acel drept al
rudelor -ius osculi- de a da o sărutare pe buze personajelor feminine, mai cu seamă nevestelor.
Potrivit lui A. Gellius (Noctes atticae, X, 23), citându-i pe Cato Maior şi pe Varro, ius osculi se
aplica nu numai la Roma ci şi în Latium şi are gravitatea egală cu aceea a săvârşirii unui adulter:
„1.Cei care au scris despre viaţa şi obiceiurile poporului roman spun că la Roma şi în Latium
femeile erau toată viaţa absteniae, adică se abţineau de la vin, care în limba arhaică era numit
temetum şi era obiceiul ca, pentru a fi prinse dacă au băut, să sărute pe rude, pentru ca mirosul să

27
le trădeze. 2. Se spune, însă, că obişnuiau şi ele să bea vin slab, amestecat cu apă, must, sirop şi
alte băuturi dulci. Acestea sunt mai cunoscute în cărţile despre care am vorbit (Varro, de uita
populi Romani) 3. dar M. Cato spune că nu numai că erau dispreţuite, ci chiar pedepsite de
justiţie dacă beau vin ca şi cum ar fi săvârşit o mare ruşine sau un adulter. 4. Reproduc cuvintele
lui Cato din cuvântarea intitulată Despre Dote, în care scrie şi acest fapt că soţiile prinse în
adulter puteau fi ucise de soţi: «până ce dă divorţ, bărbatul şi nu cenzorul este judecătorul soţiei
şi are asupra ei putere absolută (imperium). Dacă femeia a făcut o faptă urâtă şi ruşinoasă este
pedepsită. Dacă a băut vin, dacă şi-a înşelat soţul cu un bărbat străin- este condamnată»”.
Asocierea dintre o astfel de vină şi condamnarea la moarte a supravieţuit până în timpul lui
Tertulianus care utilizează verbul necare- a ucide fără răni- concretizat prin înfometare. Totuşi în
sistematizările juridice imperiale interdicţia de a bea vin dispare. Explicaţia acestei interdiccţii
pentru femei ţine atât de aspecte biologice (consumul excesiv al vinului de către o gravidă poate
provoca pierderea sarcinii) cât şi de aspecte religioase, vinul fiind folosit la libaţii. Şi cum
ceremoniile religioase nu erau conduse decât de bărbaţi, consumul vinului, pe lângă aspectul de
sacrilegiu, însemna uzurparea unui drept exclusiv masculin.
Dincolo de epoca lui Romulus, adulterul sau simpla suspiciune de adulter nu reprezintă
doar un motiv de repudiere, ci este şi pasibil de aplicare a pedeapsei capitale. Dar acest aspect
este amintit doar în sursele juridice, căci nu avem atestate cazuri concrete. Situaţia Lucreţiei
Collatina, siluită de odrasla ultimului rege etrusc, aparţine totuşi, discursului legendar şi, oricum
Lucreaţia nu este ucisă ci se sinucide. În epoca republicană cântărirea unei astfel de culpabilităţi
nu este atribuţia exclusivă a soţului, o instanţă domestică-concilium domesticum- deliberează în
privinţa vinovatei. De la Augustus, prin lex Iulia de adulteriis se limitează capacitatea soţului la
dreptul de a ucide partenerul de adulter al soţiei sale doar dacă îl prinde în flagrant şi în propria
sa casă (Dig. 48.5.23.4, Papinian I de adulterium). Pe soţia infidelă numai tatăl ei are drept de a o
ucide doar dacă o surprinde înşelându-şi soţul în casa acestuia din urmă, şi numai dacă uciderea
se produce imediat. Dacă pedeapsa nu este aplicată pe loc, ea nu mai poate fi săvârşită în zilele
următoare. Pe lângă menţionarea folosirii sclavilor ca martori în proces, obligaţi să depună
mărturie sub tortură, legea mai prevede exilul infidelei şi penalităţi aplicate dotei (o jumătate din
aceasta era reţinută de soţul ofensat) şi proprietăţii (o treime). Pentru partenerul de adulter se
stabilea reţinerea unei jumătăţi din proprietate şi exilul. O altă instanţă de judecare a infidelităţii
conjugale, pe lângă cea domestică, este cenzorul în calitatea sa de supraveghetor al moravurilor
Sterilitatea pare să constituie temei suficient pentru distrugerea uniunii, potrivit
mărturiilor literare şi epigrafice dar această posibilitate nu trebuie absolutizată, există numeroase
mărturii privind cupluri în care copiii au lipsit şi care nu s-au destrămat din acest motiv: soţul
Thuriei din zorii epocii imperiale (ILS, 8393) refuză să renunţa la blânda şi harnica sa soţie, o
parte din căsătoriile lui Cn. Pompeius nu sunt binecuvântate de urmaşi, la fel şi a doua căsătorie
a primului împărat. În cazul lipsei de moştenitori, cuplurile puteau apela la adopţii astfel că, dacă
relaţiile dintre cele doi soţi nu erau uzate din alte motive, divorţul nu intervine.
Se vorbeşte foarte mult în literatura de specialitate despre amplificarea numărului de
divorţuri la finele republicii şi în cadrul imperiului, ca urmare a amestecului vieţii politice în

28
câmpul relaţiilor de cuplu. Sigur, nicicând nu este lăsată la voia întîmplării contractarea unei
căsătorii de către un personaj care-şi doreşte o carieră publică şi este permanent în atenţia
publicului. Totuşi, faptul că anumite informaţii, care ţin cumva de, să zicem, „literatura de
scandal”, apar recurent în surse, dar că ele se referă doar la anumite grupuri familiale, nu ne
îndreptăţeşte să facem astfel de generalizări. Dincolo de divorţurile mai mult sau mai puţin
sonore ale unor senatori sau cavaleri, nu ştim mai nimic despre disoluţiile mariajelor
meşteşugarilor, agricultorilor, altor categorii.
Divorţul consensual apare în sursele juridice cauzat de sterilitate, motive religioase,
militare sau simplul acord reciproc.

Temă de autoevaluare
Identificaţi diferenţele de gen în evoluţuia instituţiei divorţului roman.

Definirea familiei romane ca grup uman legal constituit prezintă o evoluţie de la perioada
republicană la cea imperială dar rpmâne strâns legată de conceptul de cetăţeniei romană.
Instituţiile asociate unui matrimonium , sponsalia şi divorţul urmăresc aceeaşi evoluţie.
Parteneriatul masculin-feminin din viaţa de zi cu zi cuprinde definiri de gen relaţionale dar cu
superioritatea elementului masculin.

Teme de control
1.Explicaţi înţelesul cuvintelor lui Cicero: „Casa trebuie să aducă strălucire, dar aceasta nu
trebuie căutată în întregime de la casă, căci stăpânul trebuie să onoreze casa, nu casa pe stăpân”
(De officiis, I, 39).
2.Explicaţi contextul legislaţiei augustane privind căsătoria şi încurajarea natalităţii pornind de la
fragmentele din Digesta, 23.3.44. pr. Paul I ad legem Iuliam et Papiam şi A. Gellius, Noctes
atticae, II, XV (vide infra dosar de texte).

Bibliografie
Corbertt, P.E., The Roman Law of Marriage, Oxford, 1930.
Dumézil, G., Căsătorii indo-europene, tr. rom. Crina Berdan şi Mihaela Paraschiv, Iaşi, 2002.
Evans, J., War, Women and Children in Ancient Rome, New-York, 1991.
Gardner, Jane, F., Women in Law and Society, London, Sidney, 1986;
Rawson, B., coord, The Family in Ancient Rome. New Perspectives, London, Sidney, 1986.
Treggiarri, Susan, Roman Marriage. Iusti Coniuges from the time of Cicero to the time of
Ulpian, vol. I, Oxford, 1991.

Dosar de texte

29
 Gaius, Inst., 1.111: „Intra în manus prin usus aceea care continua să fie soţie [să locuiască cu
soţul ei] după un an neîntrerupt; era atunci ca şi când ea ar fi fost obiectul unei usucapio [luare în
folosinţă] după posesia timp de un an întreg; după acest interval ea trecea în familia soţului ei, unde
primea statutul de fiică. Astfel s-a prevăzut în Legea celor XII Table că, dacă aceea (acea femeie) nu vroia
să intre sub puterea soţului prin acest mod [prin usus], ea trebuia să [apeleze] la trinoctium, (adică să
lipsească de acasă, din an în an, timp de trei nopţi consecutive), întrerupând astfel usus-ul din fiecare an”.
Gaius, Inst., 1.112: „a intra în manus prin farreus constă într-un sacrificiu special oferit lui
Iuppiter Farreus ; în acest sacrificiu, se aduce o pâine de alac, panis farreus, de unde vine numele de
confarreatio. În plus în cursul acestei formalităţi juridice se îndeplinesc mai multe ceremonii care au efect
însoţite de formule fixe, solemne, în prezenţa a zece martori. Această formă juridică s-a păstrat până în
zilele noastre.”
Gaius, Inst., 1.113: „în privinţa intrării in manu prin coemptio aceasta are loc printr-o mancipatio,
adică printr-un fel de vânzare imaginară. Astfel, în prezenţa a cel puţin cinci martori, toţi cetăţeni romani
şi tineri, şi a unui libripens (cel ce cântăreşte cu balanţa), cel care obţine manus-ul cumpără femeia”.
Dig., 23.3.44. pr. Paul I ad legem Iuliam et Papiam: „Nu i se permite unui senator, unui fiu de
senator sau unui nepot de senator sau strănepot de senator căsătoria cu o libertă sau cu o fată care ea sau
mama ei sau tatăl ei practică artele teatrale. La fel, nu i se permite unei fiice de senator, unei nepoate din
fiu de senator, unei strănepoate de senator căsătoria cu un libert sau cu un bărbat care el sau părinţii lui
practică artele teatrale .”
Cassius Dio, Istoria romană, 54, 16, 2: Deoarece numărul bărbaţilor de condiţie liberă întrecea cu
mult pe acela al femeilor- îngădui, acelora care erau dispuşi, să ia în căsătorie liberte, cu excepţia
bărbaţilor de rang senatorial, dând dispoziţia ca progenitura acestora să fie socotită legitimă.
A. Gellius, Noctes atticae, II, XV: „1. În cele mai vechi timpuri ale Romei, onorurile nu se
acordau atât după neam sau avere cât după vârstă. (...) 3. Dar după ce a devenit necesară creşterea
populaţiei şi au început să se acorde premii şi alte feluri de stimulente pentru înmulţirea cetăţenilor, atunci
au început să treacă, în anumite situaţii, bărbaţii căsătoriţi şi cu copii, înaintea bătrânilor care n-aveau nici
soţii, nici copii. 4. Astfel, în capitolul al VII-lea al legii Iulia (numit de fascibus sumendis- privilegiul
acordat familiilor cu mai mulţi copii) între cei doi consuli, e socotit cu dreptul de a primi fasciile, nu cel
mai mare de vârstă, ci cel care are mai mulţi copii decât colegul său, sub tutela sa sau pierduţi în război. 5.
Dacă amândoi au acelaşi număr de copii e socotit primul cel căsătorit legitim, sau cel care are drepturi
similare; 6. iar dacă ambii consuli sunt căsătoriţi şi ai acelaşi numărde copii, atunci se ţine seama de
vechea cinstire şi ia fasciile mai întâi cel mai în vârstă. 7. Legea nu prevede nimic pentru vârstă dacă
ambii sunt necăsătoriţi legitim dar au acelaşi număr de copii sau sunt căsătoriţi şi nu au copii. 8. Dar am
auzit că cei îndreptăţiţi de lege să poarte fasciile, le cedează pentru prima lună colegilor lor, dacă aceştia
sunt mult mai în vârstă, de o familie mai nobilă sau intră-n consulat pentru a doua oară”.
A.Gellius, Noctes atticae, V. 11.2-13:” ‹Vei avea o soţie fie, frumoasă, fie, urâtă. Dacă va fi
frumoasă, o vei avea în comun cu alţii; dacă va fi urâtă, vei avea o pacoste. Nu e o situaţie mai bună decât
cealaltă, deci nu trebuie să te căsătoreşti! › (...) Prietenul nostru Favorinus (...) a spus că această judecată
disjunctivă nu corespunde realităţii, fiindcă nu este în mod necesar adevărată una din cele două propoziţii
spuse, fapt absolut obligatoriu într-un raţionament disjunctiv. Căci s-a luat ca termeni opuşi extremele:
femeile frumoase şi cele urâte. (...) Între femeia cea mai frumoasă şi femeia cea mai urâtă există o
frumuseţe de mijloc, care n-are nici neajunsul frumuseţii, nici pe cel al urâţeniei. (...) Această frumuseţe
de mijloc Favorinus o numeşte, pe Hercule, foarte potrivit, „frumuseţe de soţie”.”

30
 Plutarh, Precepte conjugale, 14: „Astfel, la fel se arată fără valoare o femeie care este tristă când
soţul ei doreşte să se veselească şi să fie amabil şi care începe să râdă când el este preocupat, într-un caz
ea face dovada unui caracter care lasă de dorit, în celălalt dovedeşte indiferenţă”.
Polybios, Istorii, XXXI, 27 : « După legile în vigoare la Roma se prevede un interval de trei ani
în care poţi să achiţi unei femei suma la cât se ridică dota ei, cu condiţia ca prima tranşă din bunurile
mobile să fie remisă într-un interval de 10 luni…”
Polybios, Istorii, XVIII, 35: „Generalul roman [Aemilius Paulus] nu numai că n-a râvnit nimic
din toate acestea (este vorba de prada de război macedoneană, n.n.) dar nici nu a vrut să le vadă şi a
încredinţat altora mânuirea acestor bunuri, deşi, el personal, în viaţa privată, nu o ducea strălucit, ci
dimpotrivă, destul de greu. Când a părăsit această lume, nu la mult timp după războiul cu Perseus, când
au vrut să-i restituie soţiei tatălui lor, zestrea ei, şi anume 25 de talanţi, au întâmpinat asemenea greutăţi
financiare, încât n-ar fi izbutit s-o scoată la capăt dacă n-ar fi scos la vânzare bunuri casnice şi sclavi şi,
împreună cu aceste posesiuni, şi ceva pământ”(v. şi Plutarh, Aemilius Paulus, 4 şi 38.).
A. Gellius, Noctes atticae, IV, 3, 1-2 : „1. se spune că timp de 500 de ani nu au existat procese
nici de dotă nici de cauţiune, nici la Roma nici în Latium, pentru că pe atunci nimeni nu dorea să
divorţeze. 2. Chiar şi Servius Sulpicius Rufus, în cartea sa Despre Dotă, spune că atunci au devenit
necesare garanţiile pentru dotă, când nobilul Spurius Carvilius Ruga a divorţat de soţia sa fiindcă ea, din
cauza unui defect corporal, nu putea face copii. Aceasta s-a întâmplat în anul 523 de la întemeierea
Romei, în timpul consulatului lui M. Atilius şi P. Valerius. Se spune că acest Carvilius şi-a fi iubit foarte
mult soţia pe care a lăsat-o şi i-a preţuit în mod deosebit calităţile şi caracterul ei, dar că a trebuit să pună
mai presus de dragoste respectul faţă de jurământ, fiindcă fusese determinat de cenzor să jure că se va
căsători ca să aibă copii”

31
Capitolul al IV-lea
Autoritate şi dependenţe juridice în interiorul grupului domestic

Obiective
-Definirea puterii paterne-patria potestas şi a altor tipuri de autorităţi (tutela, curatela)
-Demonstrarea caracterului reciproc al datoriei de pietate şi respect în relaţiile dintre părinţi şi
copii
-Definirea unui patrimonium. Analizarea modalitaţilor legale de transmitere a unui patrimoniu de
la ascendenţi la descendenţi

4.1. Patria potestas şi officium pietatis. Tutela. Curatela. Adoptatio

Înţeleasă ca un „micro-univers” de bunuri (res), persoane (personae) şi cu o axiologie
proprie, familia romană este guvernată de un ansamblu coerent de relaţii între membrii familiei şi
între aceştia şi bunurile materiale care ţin de o domus.
Construirea universului relaţional uman, a ierarhiilor în interiorul unei familii romane se
realizează în jurul unui personaj masculin central-pater familias- care are în subordinea sa pe
ceilalţi membrii componenţi ai grupului: soţie, copii, nepoţi de fii, sclavi. Deşi puterea acestui
tată-soţ (patria potestas) este studiat de mai bine de un secol, abia în ultimii 40-50 de ani
imaginea „tatălui autoritar” a început a fi mai bine înţeleasă, renunţându-se la absolutismul ei,
mai ales în ceea ce priveşte puterea de a pedepsi (J. Crook, 1967; Y. Thomas, 1984). Atestată în
vremea republicii (la autori precum Plaut sau Cicero) capacitatea de a conduce o familie-
imperium domesticum sau priuatum- reprezenta acel drept al tatălui de a avea sub autoritatea sa
întreaga familie (soţia, copiii, nepoţii de fii, sclavii), de a-i hotărî interesele, de a-i gestiona
bunurile, de a aplica pedepsele, de a conduce ceremoniile private religioase. Textele juridice
preferă conceptul de potestas în locul celui de imperium, atunci când se vorbeşte de aceste
aspecte care conferă autoritate unui tată-soţ. Este vorba de un ansamblu de drepturi dar şi de
obligaţii cu ingerinţă privată: dreptul de viaţă şi de moarte asupra fiilor- ius uitae necisque;
dreptul de a expune copiii diformi, ius exponendi; dreptul de vinde copiii ca sclavi în afara
teritoriului Romei- ius uendendi; dreptul de a ceda pe fiu persoanei vătămate de acesta, ca
răsplată a pagubei produse- ius noxae dandi; dreptul (dar şi obligaţia) de a veghea la căsătoria şi
divorţul copiilor; dreptul de a-şi da odraslele în adopţie, dreptul de a-şi emancipa copiii.
32
 La finele republicii şi mai ales în perioada imperială au loc modificări importante care
duc la redefinirea dreptului de viaţă şi de moarte, la permiterea exercitării lui ius exponendi doar
în cazul copiilor nelegitimi, şi poate în cazul fetelor, după cum sugerează un pasaj din
Metamorfozele lui Appuleius (X, 27). Abandonul noxal este practic neîntâlnit la nivelul
categoriilor sociale superioare iar ingerinţa tatălui în căsătorie şi divorţ este diminuată prin forţa
consensului pe care societatea romană îl acceptă în legătură cu încheierea unui cuplu. Cât
priveşte stabilitatea instituţiei adopţiilor, ea este serios perturbată chiar din timpul primei dinastii
imperiale, datorită adopţiilor fictive practicate din interese politice, este adevărat la nivelul
familiilor aristocratice (Tacitus, Annales, XV, 19).
Punctul central al puterii unui tată şi, totodată, şi cel mai amplu disputat în istoriografia
modernă şi contemporană, îl reprezintă acel drept de viaţă şi de moarte- ius uitae necisque- pe
care teoretic tatăl îl poate exercita asupra fiilor lui. Dosarul mărturiilor antice privitoare la acest
drept patern este unul destul de consistent. Sursele juridice timpurii precizează această capacitate
a tatălui de a avea „asupra fiului său legitim dreptul de viaţă şi de moarte” (patri in filium iustum
uitae necisque potestas esto- Legea celor XII Table, IV, 2), legându-l de dreptul părintelui de a-şi
vinde de cel mult trei ori odrasla legitimă.
Documentaţia istorico-literară aminteşte numeroase cazuri în care taţii fac uz de acest
drept sau au atitudini izvorâte din el. Aceste evidenţe prezintă două situaţii bine individualizate.
Prima este aceea în care taţii sunt deopotrivă personaje publice, îndeplinind anumite funcţii în
cetate în momentul pedepsirii fiilor, uneori şi aceştia având însărcinări publice. A doua situaţie
priveşte cazurile de aplicare a pedepsei capitale de către taţi în contexte exclusiv private.
În ceea ce priveşte prima situaţie, câteva exemple sunt demne de a fi amintite. Astfel, este
episodul legat de istoria legendară a începuturilor Romei când, sub domnia lui Tullus Hostilius
cetatea Alba Longa este înfrântă, romanul Horatius Cocles este judecat pentru uciderea propriei
surori. Aceasta din urmă, logodnică a unuia dintre inamicii răpuşi, îşi deplângea soarta
determinându-şi fratele să o omoare. Găsit iniţial vinovat, Horatius Cocles este absolvit ca
urmare a intervenţiei propriului tată în cadrul apelului la judecata poporului. Varianta mărturisită
de Titus Livius (I, 26) subliniază intervenţia paternă ca un gest de protejare a unui fiu ce
acţionase în mod just faţă de sora lui căci el, tatăl, dacă n-ar fi socotit-o pe fiica sa vinovată, ar fi
făcut, el însuşi, uz de dreptul său de tată (lăsăm aici deoparte interpretările de ordin religios ale
episodului). Un alt caz, asociat dreptului patern de a decide soarta fiilor, este cel din zorii
republicii, când familia regală a Tarquinilor alungaţi încerca, fără succes, să-şi organizeze
revenirea la Roma. La evenimentele sediţioniste participă şi membri ai aristocraţiei romane,
printre care se află şi fiii consulului M. Iunius Brutus. Acesta din urmă este chiar cel care
supraveghează pedepsirea complotiştilor în calitate de magistrat al statului. Descrierea
evenimentului de către T. Livius, dincolo de dramatismul voit al prezentării, reiterează dreptul
patern asupra vieţii fiilor legitimi: „Tocmai tatăl, care s-ar fi cuvenit să stea cât mai departe de
această privelişte, trebuia, prin vrerea ursitei, să poruncească execuţia vinovaţilor. Tinerii cei mai
cunoscuţi de toată lumea din Roma erau legaţi la stâlpul infamiei; însă ochii mulţimii erau aţintiţi
asupra celor doi fii ai consulului mai întâi, de parcă ceilalţi nici n-ar fi existat (...) tatăl lor era

33
ţinta privirilor poporului, cum îşi făcea datoria, supraveghind execuţia pedepsei cerute de legile
statului” (T. Livius, II, 5). În anul 487 a. Chr., consulul Spurius Cassius este condamnat şi
executat datorită încercărilor sale de reformă agrară care tulburaseră apele în cetate. Într-una din
variantele care reproduc evenimentul (menţionată de T. Livius, II, 41), Spurius Cassius ar fi fost
biciuit şi ucis tocmai de către tatăl său, care închină întreaga averea fiului său zeiţei Tellus. La
mai bine de un secol de la acestea, în 340 a. Chr., dictatorul M. Torquatus decide uciderea fiului
său vinovat de înaltă trădare (T. Livius, VIII, 7-10) şi mult mai târziu, în timpul conjuraţiei lui
Catilina-63 a. Chr., senatorul A. Fulvius aprobă pedeapsa capitală pentru fiul său, participant la
conspiraţie (Sallustius, Cat., II, 2). Dar aşa cum au subliniat unii dintre autorii moderni (Th.
Mommsen, Y. Thomas) aceste exempla dovedesc în primul ataşamentul taţilor faţă de patrie şi
apoi putinţa paternă de decide asupra vieţii fiilor. Ne aflăm, mai degrabă, am sublinia noi, în
interiorul unui efort de a defini raportul dintre ierarhiile publice şi private, de a mărturisi relaţia
care se stabileşte între datoria civică şi capacităţile juridice domestice. Lămuritoare în acest sens
sunt menţinonările privind subordonarea publică a taţilor faţă de fiii lor în situaţia în care aceştia
din urmă sunt magistraţi ai statului sau în situaţia în care fiii ocupă funcţii publice simultan cu
părinţii lor, caz în care are întâietate acela a cărui funcţie/magistratură este mai importantă
(Plutarh, Fabius Maximus, 24; A. Gellius, Noctes atticae, II, II şi VII). Dar chiar atunci când fiul
este o persoană publică importantă, tatăl poate şi trebuie să protejeze viaţa fiului legitim dacă
aceasta se impune, cum este cazul lui Horatius Cocles, şi mai ales dacă nu intră în dezacord cu
îndatoririle faţă de patrie, aşa cum rezultă dintr-un alt episod din istoria republicii, şi anume
încercare de reformă agrară din 232 a. Chr. Atunci şi în pofida opoziţiei senatoriale, tribunul
plebei C. Flaminius nu renunţa la proiectul său agrar vorbind de la tribuna rostrată şi agitând
poporul (Dionysios din Halicarnas, II, 26, 4-6; Val. Maximus, 5.4.5.). Abia când propriul tată,
aflat printre auditori, părăseşte adunarea, tribunul C. Flaminius îşi întrerupe cuvântarea.
În ceea ce priveşte cea de-a doua situaţie, când ius uitae necisque este aplicat în contexte
private, sursele antice vorbesc mai degrabă de o dezabrobare a uciderii fiilor de către taţi:
cavalerul Trichius care îşi ucide din bătaie fiul, în plin for, este acuzat (Seneca, Clem., 1.15.1);
consularul Q. Fabius Maximus este chiar executat pentru că şi-a ucis fiul, bătându-l pe
proprietatea sa rurală, în faţa sclavilor (Val. Max., 7.1.13); în vremea împăratului Hadrian un tată
care şi-a omorât fiul la vânătoare este deportat in insulam (Dig., 48.9.5).
Ajungem, astfel, la interpretarea acestui drept de viaţă şi de moarte al tatălui asupra fiilor
ca fiind un adevărat „scut protector” la care se poate apela în caz de nevoie şi nicidecum ca o
putere discreţionară a părintelui. A proteja viaţa celui care-i va perpetua numele este un drept şi o
obligaţie deopotrivă, aceasta ducând la o serie de gesturi care asigură tocmai această „viaţă”
protejată: în primul rând „îndepărtarea” morţii, asigurarea celor necesare întreţinerii „vieţii”
(înţelegând aici alimente, alte resurese de trai dar şi educaţie, condiţii pentru conservarea
statutului economico-juridic-numirea de curatori sau tutori dacă este necesar, condiţii pentru
dobândirea unei cariere publice şi sprijinirea ulterioară). Nesusţinerea „vieţii” atrage după sine
acceptarea morţii fiului (când nu mai există suport public, în cazul vinderii, expunerii,

34
abandonului noxal). Toate acestea intră în logica a ceea ce se poate numi officium pietatis datorat
de taţi odraslelor cărora le-a dat viaţă (fii şi fiice deopotrivă).
  Putinţa lui pater familias de a aplica pedeapsa capitală unor membrii din familia sa se
aplică şi personajelor feminine găsite vinovate de adulter sau consum al vinului (Dionysios din
Halicarnas, 2,25, 6; Lex Iulia de adulteriis cu completările din lex Papppia- Dig. 48.5.23.4,
Papinian I de adulterium). Trebuie menţionat, însă, că terminologia juridică din acest registru
este diferită faţă de domeniul masculin (occidere pentru personajele feminine, necare -pentru fii,
deşi moartea aplicată femeilor este tot una prin evitarea varsării de sânge: asfixie, înfometare), pe
de o parte, iar, pe de altă parte, instanţa paternă este dublată de un consiliu domestic (concilium
domesticum), fără de care nu poate lua nici o decizie. Evidenţa surselor literare mărturiseşte o
situaţie reală mult mai nuanţată decât aceea transmisă de normele juridice, este vorba despre
situaţii când femeile adulterine aleg sinuciderea ca în cazul legendarei Lucreţia Collatina, siluită
de un membru al familiei regale (gestul ei, îndeplinit în faţa familiei, serveşte ca motiv de revoltă
antimonarhică), sau este vorba despre convertirea pedepsei capitale în surghiun (aici evidenţele
sunt mai numeroase, mai cu seamă pentru începutul imperiului- Tacitus, Annales, II, 50; XII, 32
Suetonius, Tiberius, 35).
Asemenea informaţii dovedesc faptul că imperium priuatum al tatălui funcţionează de o
manieră specifică. În primul rând nu are nimic de a face cu dezmembrarea anatomică a celor
asupra cărora se exercită acest drept. În al doilea rând, este circumscris spaţiului domestic. Apoi
nu acţionează arbitrar, situaţiile de acest gen fiind interpretate drept crime. În sfârşit, în ceea ce
priveşte personajele feminine nu este niciodată neînsoţit de cuvântul celor apropiaţi care
alcătuiesc ceea ce se cheamă concilium domesticum.
Nu doar un părinte are datoria de a asigura supravieţuirea familiei sale, resursele de hrană
ale acesteia ci şi fiii trebuie să-şi protejeze părinţii bătrâni, să le asigure hrana, îngrijire medicală,
adopost (Dig., 35.3). Reciprocitatea acestor obligaţii dă măsura funcţionării complexe a datoriei
de pietate-officium pietatis. Pentru cazurile contestării autorităţii paterne legile romane intervin
în sensul protejării acelei părţi care nu a încălcat această sacră pietate. Dacă se merge până într-
acolo încât se atentează la viaţa taţilor, acţiunea este deopotrivă considerată crimă (parricidum)
şi sacrilegiu. Fiul găsit vinovat este ucis prin aplicarea pedepsei sacului- poena culei- care consta
în introducerea condamnatului într-un sac cu un şarpe înăuntru şi, apoi, aruncarea în Tibru, a
cărui valoare purificatorie este evidentă.
Tutela reprezintă acea forţă şi putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe
acela care, din pricina vârstei, nu se poate apăra singur (Dig., 26.11). Cei care erau puşi sub o
asemenea autoritate erau persoanele masculine minore dintr-un grup familial şi toate persoanele
feminine căci „cei vechi au dorit ca femeile să fie mereu sub tutelă- semper in tutelam” (Legea
celor XII Table, V, 1-2).
Potrivit Legii celor XII Table tutela poate fi construită prin două moduri: tutela
testamentară, ca expresie a voinţei testatorului (Gaius, Inst. II, 231) şi tutela legitimă instituită în
cazul lipsei de testament- ab intestat, când intervin liniile agnatice sau, dacă acestea lipsesc, cele
gentilice (Gaius, Inst., I, 164). Datorită situaţiei socio-militare din republica târzie, şi anume,

35
numeroasele campanii militare, foarte multe desfăşurate departe de Roma, apare necesitatea unei
mai mari atenţii acordate acestei instituţii. Lipsa îndelungată de acasă a taţilor sau moartea lor
face necesară intervenţia unor instanţe publice în desemnarea unor tutor pentru membrii minori
ai acestor familii dacă tatăl nu apucase, din diferite motive, să o facă. Apare, astfel, prin legea
Atilia (180 a. Chr.) un tutor (tutor datiuus) numit cu acordul majorităţii tribunilor plebei de către
pretorul urban. Legea Atilia avea ingerinţă asupra acelor cetăţeni romani care locuiau în Italia
dar în epoca imperială, prin alte două legi (Lex Iulia şi lex Titia) se extinde practica numirii
tutorelui şi în teritoriile provinciale. În vremea împăratului Claudius consulii primesc temporar
dreptul de a numi tutori, dar de la Marcus Aurelius, printr-un senatus-consultum, se înfiinţează
un post de pretor însărcinat special cu acordarea tutelei (praetor tutelaris) pentru Roma şi
împrejurimi iar pentru Italia şi provincii această acţiune este încredinţată unor iuridici, respectiv,
guvernatorilor (Dig., 26.5.1.1). Acelaşi împărat stabileşte regula ca un senator să fie tutor pentru
copiii unui senator şi nu pentru cei ai unor familii de rang inferior, iar liberţii puteau fi tutori ai
copiilor de liberţi şi cel mult ai ingenuilor de condiţie modestă. Către anul 195, împăratul
Septimius Servius interzice vânzarea de către tutori a proprietăţilor rurale sau suburbane care
aparţin de drept pupililor lor (Dig., 26, 7, 7).
Obligaţiile unui tutor faţă de pupilul său sunt complexe, mergând de la asigurarea
resurselor de viaţă, supravegherea educaţiei şi a debutului carierei acestuia până la gestiunea şi
administrarea bunurilor, pe care trebuie să i le înapoieze la încetarea atribuţiilor tutoriale,
respectiv când pupilul ajunge la vârsta majoră. Spre deosebire de personajele masculine, tutela
asupra personajelor feminine este perpetuă, cu execpţia cazurilor de femei emancipate în virtutea
dreptului acordat de naşterea a trei copii (ius trium liberorum). Acest drept pare o inovaţie a
împăratului Augustus (Gaius, Inst., III, 45) dar trebuie amintit că ideea apare mai devreme, la
finele republicii în contextul acordării unor privilegii acelor familii care au trei descendenţi (prin
legea agrară a lui C. Iulius Caesar, din anul 59 a. Chr., Suet., Iulius, 20; Appian, Războaiele
civile, II, 10; Cassius Dio, 338,7). Există situaţii când femeile pot refuza protecţia tutorelui, dacă
acesta nu manifestă bună credinţă, sau, ulterior, chiar pot, prin legea Iulia, să-şi aleagă singure
tutorele (Gaius, Inst., I, 150-4 şi 190-5). La rândul lor, persoanele aflate sub tutelă datorează
tutorilor un respect similar aceluia datorat părintelui de drept.
Curatela privată apare atunci când sunt în discuţie mai ales aspecte materiale ale
relaţiilor dintr-un grup domestic. Pentru cazurile de dispariţie sau absenţă temporară a lui pater
familias se instituie (între 195-191 a. Chr.-Plaut, Pseudol, I, 369; Rud., V., 3.25) prin lex
Plaetoria de circumscriptione minorum annis XXV, un curator care să protejeze acţiunile fiilor
sub vârsta de 25 de ani, pentru ca ei şi averea lor să nu cadă în mâinile unor persoane străine de
familie. Legea Plaetoria sau Laetoria va fi ulterior reiterată şi completată de Marcus Aurelius
care ştiind că aceşti curatori “nu erau daţi decât prin legea Laetoria, în cazul de risipire a averii
sau de alienaţie mintală, a hotărât ca toţi adolescenţii să aibă curatori, fără indicarea motivelor.”
(Historia Augusta, Vita Marci, 10). O femeie, indiferent dacă este sau nu emancipată, trebuie să
aibe un curator pentru tranzacţiile pe care le operează, începând cu finele republicii.

36
 Adopţia reprezintă o instituţie romană veche, atestată din plin în epocă republicană, care
asigură perpetuarea numelui de familie, a cultului familial, în situaţiile în care nu există
moştenitori direcţi. Este o soluţie benevolă a unui părinte văduvit de putinţa de a fi tată, soluţie
care se poate materializa prin două moduri.
Primul este adoptarea unui minor (fie el băiat, fie fată)- adoptatio (A. Gellius, Noctes
atticae, V, 19) care presupune luarea minorului de lângă tatăl său biologic cu transfer total de
patria potestas, în prezenţa pretorului. Cel adoptat astfel pierde orice legătură juridică cu familia
sa de origine, primind numele tatălui adoptiv şi căpătând un loc similar cu acela al unui
moştenitor legitim. Evidenţa onomastică din epoca republicană (şi prima parte a sec I p. Chr.)
oferă un tablou destul de coerent al adopţiilor din pricina unor reguli clare de denominare şi
anume: la preluarea noului nume adoptatul poate să-şi păstreze vechiul nume de familie care se
transformă, în noua sa situaţie juridică, în cognomen primind terminaţia -anus (de exemplu,
primul împărat al Romei, ca fiu al lui C. Octavius Thurinus avea acelaşi nume cu al tatălui
biologic; după adopţia de către C. Iulius Caesar, viitorul Augustus, se va numi C. Iulius Caesar
Octavianus). Acest tip de adopţie mimează starea naturală de existenţă a urmaşilor, de aceea între
fiul adoptat şi tatăl adoptiv trebuie să existe o diferenţă de vârstă de cel puţin 17 ani.
Cel de-al doilea mod de procurare a unui urmaş este adrogatio- adopţia unei persoane
majore, care este aşadar sui iuris, caz în care cel adoptat se pune el însuşi sub puterea paternă a
tatălui adoptiv, renunţând la statutul său de cetăţean emancipat şi la capacităţile de gestionarea a
bunurilor proprii, care trec acum sub patronajul noului părinte. Această adopţie se petrece în faţa
comiţiilor şi nu poate fi aplicată decât persoanelor masculine (A. Gellius, Noctes atticae, V, 19).
Informaţiile de care dispunem sugerează faptul că instituţia adopţiei este adesea folosită
în scopuri politice, un exemplu, chiar dacă excepţional, este adrogaţia lui P. Clodius Pulcher, de
origine patriciană (intrat în familia plebeană a lui M. Fonteius), pentru a putea ocupa tribunatul
plebei (sec I a. Chr.), sau se pot aminti destul de desele, în prima parte a perioadei imperiale,
încercări ale elitelor de a adopta fii pentru a putea beneficia de privilegiile acordate prin legea
Iulia candidaţilor la funcţii politice (Tacitus, Anale, XV, 19).

Temă de autoevaluare
Identificaţi elementele componente ale puterii paterne-patria potestas şi precizaţi funcţionarea ei
înăuntrul unui cămin şi in spaţiul public, utilizând primele şapte textele din dosarul de mai jos.

4.2. Patrimonium şi successio

Conceptul în jurul căruia se articulează totalitatea relaţiilor unui grup domestic cu

bunurile care alcătuiesc o domus este acela de patrimonium. Acesta din urmă, strâns legat de
conceptul de pater, este definit de legislaţia timpurie (Legea celor XII Table-V,7) ca fiind
alcătuit din două părţi: familia (adică toate persoanele din grupul domestic, inclusiv sclavii) şi
pecunia (vitele, în sens restrâns, bunurile-în sens larg). În epoca clasică patrimoniul este acel

37
ansamblu de lucruri ale familiei (res familiaris) şi relaţiile care le privesc, stabilite de o persoană
în raport cu ceilalţi (drepturile reale) şi relaţiile stabilite doar între două persoane privitoare la un
anume bun (drepturile personale). Totalitatea bunurilor dintr-un patrimoniu se poate clasifica în
funcţie de mai multe criterii. Astfel, există din punct de vedere economic res mancipii
(comercializabile): obiecte preţioase, pământ, sclavi, şi res nemancipii: banii, la origine. Din
punctul de vedere al formei, avem res corporales: bunuri materiale, şi incorporales: obligaţii.
Sub aspectul mobilităţii se cunosc bunuri mobile şi imobile, sub aspectul structurii interne există
lucruri de gen: vite, sclavi, sau lucruri specifice: boul meu, sclavul meu. Cât priveşte obţinerea în
timp a acestor bunuri, ele pot fi lucruri obţine periodic, ca fruct- fructus şi lucruri obţinute o dată
pentru totdeauna ca produse.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă să amintim faptul că relaţia unei persoane cu un
bun (oricare ar fi natura acestuia) poate fi concretizată, în primul rând, printr-o posesiune-
possessio- care dă dreptul utilizării acelui bun cu prelungirea acestui drept de a şi beneficia de
„fructele”-foloaselee rezultate în urma folosirii- cazul uzurfructului. Această calitate este
protejată legal. În al doilea rând, relaţia cu un bun definită ca drept complet de a folosi ( ius
utendi), de a beneficia de foloasele din acel bun (ius fruendi), şi de a dispune de el (ius abutendi),
este dată de titlul şi statutul de proprietar. Proprietatea- proprietas- romană, cu cele două forme
principale ale sale (cea publică şi cea privată) se mai numeşte şi quiritană (aparţine quiriţilor-
cetăţenilor romani). Ea are un triplu caracter: este exclusivă (aparţine doar cetăţenilor, poate fi
dobândită doar prin mancipaţiune sau vânzare-cumpărare şi se aplică numai bunurilor preţioase,
pământului şi sclavilor), este absolută (tot ceea ce se află pe proprietatea cuiva aparţine de drept
proprietarului) şi este perpetuă (ea nu se „consumă” ca, de pildă, obligaţiile reciproce dintre două
persoane).
Dobândirea unei proprietăţi (procedeu mai clar definit în epoca imperială) se poate
realiza prin ius gentium-dreptului natural al ginţilor (prin multiple căi) şi prin ius ciuile, normele
dreptului civil (mai concret prin mancipaţiune: vânzare- cumpărare; prin acţiunea numită in iure
cessio- renunţarea la dreptul de proprietate în faţa magistraţilor; prin uzucapiune-dobândire de
dreptul proprietăţii ca urmare a unei folosiri îndelungate; prin adjudecare şi prin lege). Mişcarea
bunurilor şi a tuturor acestor drepturi şi obligaţii este extrem de complexă. Tocmai de aceea
cetatea romană nu a legat (ca în cazul grecilor) în mod condiţional-exclusivist cetăţenia romană
de un anume bun, fie el material sau nu, fie el mobil sau nu. Totuşi, trebuie subliniat că
proprietatea funciară a jucat întotdeauna un rol important în definirea calităţii de cetăţean, în
asigurarea drepturilor militare, mai cu seamă în perioada dinainte de reforma militară a lui C.
Marius (104 a. Chr), când armata romană, fiind cenzitară, era alcătuită din soldaţi-cetăţeni care-şi
asigurau pe cheltuială proprie echipamentul militar.
Aceste considerente explică importanţa pe care a avut-o întotdeauna averea unui grup
domestic şi conservarea statutelor juridice, civice. De altfel, recensământul populaţiei romane
dovedeşte grija cu care erau înregistrate dimensiunile grupurilor domestice, mărimea şi
distribuţia geografică a patrimoniului. Potrivit mărturiei lui Dionysios din Halicarnas, în
definitivarea ierarhiilor civice, s-a luat măsura (fie că este vorba despre regele Servius Tullius,

38
fie că această reformă aparţine unei perioade mai târzii, în secolele de început ale republicii) „ca
numele tuturor romanilor să fie înregistrat, iar averile lor să fie preţuite pe temeiul unui jurământ
cerut de lege şi pe care trebuia să-l facă declaranţii, jurând cum vor face preţuirea potrivit
adevărului şi cât se poate mai cinstit. Romanii trebuiau să treacă în registre numele tatălui, să-şi
arate vârsta, să-şi declare soţia şi copii, să spună în ce trib al Romei sau în care sat din regiune
locuieşte fiecare. Se hotăra ca cel ale cărui declaraţii nu ar fi avut loc în condiţiile cerute de legi
să fie pedepsit prin confiscarea bunurilor, biciuit şi vândut ca sclav. Această lege a dăinuit la
romani multă vreme.” (Dionysios din Halicarnas, Antichitaţi romane, IV, 15).
Perpetuarea unei familii depinde de asigurarea transmiterii acestui patrimoniu de la
proprietarul de drept la urmaşii săi, iar puterea publică dar şi bunăstarea grupului domestic este
dată de mărimea acestui patrimoniu. Transmiterea bunurilor de la ascendenţi la descendenţi, de
la părintele-proprietar la urmaşi (heredes) se realizează prin succesiune- successio- prin trei
modalităţi: a. prin lege (când nu există testament), b. prin testament şi c. împotriva testamentului
(prin intervenţia autorităţii statului – (c.1) a tribunalul centumvirilor şi (c.2.) a pretorului).
Trebuie adăugat faptul că normele de drept interzic aceluia care se dovedeşte a fi debil mintal
(furiosus) sau risipitor (prodigus) putinţa de achiziţiona bunuri fără a avea un tutor, ca şi putinţa
de a dispune de aceste bunuri şi de a redacta testamente (Legea celor XII Table,V, 5 şi VII, b.)
Minorii masculini şi femeile au nevoie de asistenţa unui tutore când intră în categoria
descendenţilor, cu unele modificări imperiale pentru statutul personajelor feminine (emancipatele
prin dreptul celor trei copii, de exemplu).

a. Succesiunea realizată când nu există un testament (ab intestat) se mai numeşte şi succesiune
civilă, din cauza faptului că se produce ca urmare a aplicării normelor de drept civil şi prevede
transmiterea bunurilor mai întâi urmaşilor direcţi ai defunctului – sui heredes- adică: fii, fiice,
soţiile cum manu, nepoţii şi nepoatele de la fii; apoi, dacă aceştia nu există, celui mai apropiat
agnat şi, dacă nici rudă agnatică apropiată nu există, gentililor: rude din familia de origine a
tatălui (Legea celor XII Tabule, V.4). Moştenirea legală se transmite în părţi egale celor ce au
drept de a prelua drepturile şi bunurile defunctului. În cazul refuzului de a accepta o moştenire
(fie din dorinţa de a ceda altuia aceste drepturi şi bunuri, fie din lipsa de interes faţă de
moştenire, fie, fapt destul de important, datorită existenţei unor insolvabilităţi, căci se moştenesc
şi datoriile defunctului) proprietatea rămâne vacantă şi ea poate intra în proprietatea statului. În
veacul I a. Chr., printre moştenitori intervin şi rudele cognatice- rudele de sânge după mamă.
Acordarea lui ius trium liberorum femeilor care au născut trei copii şi dobândirea statutului de
sui iuris tranformă personaje feminine în persoane juridice care intervin în mişcarea bunurilor. În
vremea împăratului Hadrian ele primesc, mai întâi, dreptul de a putea lăsa moşteniri,
deschizându-se succesiunea şi pe linie maternă. Prin senatus-consultum Orfitianus, din timpul lui
Marcus Aurelius, copiii îşi pot moşteni mama şi pentru uniunile sine manu (Gaius, Inst., III, 40),
aceşti copii devin privilegiaţi faţă de agnaţi în succesiunea mamei. Tot în epoca imperială sclavii
pot moşteni în calitatea de moştenitori impuşi (heredes necessarii) din pricina lipsei de
descendenţi direcţi liberi.

39
 b. Când proprietarul îşi exprimă, din timpul vieţii, voinţa privind transmiterea bunurilor
sale suntem în situaţia unei succesiuni testamentare. Pentru ca acest act, care intră în vigoare
după moartea proprietarului de drept (testatar), să fie valid, el trebuie redactat în termeni precişi
şi solemni (Ulpian, Regulae, 20, 1) în prezenţa martorilor, altminteri el nu are o valoare juridică,
este nevalid- ruptum. În principiu, testamentul (testamentum) instituie moştenitori, care trebuie
trecuţi cu întregul lor nume, mai ales în ceea ce priveşte persoanele masculine dintre heredes, dar
ultima voinţă a unui testator poate, de asemenea, înlătura de la moştenire anumite categorii de
succesori, cu menţionarea lor precisă (numele complet al masculinilor, personajele feminine pot
trecute la categoria de „alţi dezmoşteniţi”- ceteri omnes exheredes -Gaius, Inst., 2.1). De
asemenea, printr-un testament se poate numi un tutor, se poate înstrăina anumite părţi din masa
succesorală transmiţându-le unor persoane care nu aparţin grupului domestic, se pot elibera
sclavi. Vechimea acestei forme de succesiune este atestată de legislaţia timpurie, posibilitaatea
lui pater familias de a formula testamente fiind înscrisă în Legea celor XII Table (V, 1).
Totodată, trebuie subliniat că putinţa de a produce un testament valid revine exclusiv cetăţenilor
romani care sunt caracetrizaţi juridic de dreptul de a fi sui iuris, de a avea ius conubii (în virtutea
căruia vorbim despre moştenitori legitimi) şi ius commercii (căci orice transmitere de bunuri se
realizează printr-o mancipaţiune, fie ea şi implicită) dar şi acelor categorii de cetăţeni care au
primit din partea Romei doar drept de căsătorie şi drept de a contracta legal achiziţii materiale
(ciues sine suffragio). Gaius reţine şi observaţia că Legea celor XII Table dă întâietate agnaţilor
şi îndepărtează pe cei născuţi din liniile feminine în privinţa moştenirilor (Inst., III, 3).
Potrivit mărturiei surselor antice, romanii aveau: „trei tipuri de testamente: unele care se
făceau în adunarea poporului-în comiţiile calate, altele in procintu-când bărbaţii erau chemaţi pe
front să lupte, iar al treilea tip de testament se făcea prin emanciparea de familie şi pentru aceasta
se foloseau banul şi balanţa (per aes et libram)” (Aulus Gellius, Noctes atticae, XV, 27).Cea mai
veche formă se pare că este testamentum calatis comitiis, prezentat în comiţiile curiate şi era
accesibil numai patricienilor având, în plus, dezavantajul de a putea fi validat numai de două ori
pe an- atunci când se întruneau comiţiile curiate, respectiv pe 24 martie şi pe 24 mai. Al doilea
tip este testamentum in procintu, comunicat în faţa armatei, îmbrăcat cu echipamentul militar. La
el au acces atât patricienii cât şi plebeii, aşadar, toţi cetăţenii-soldaţi, cu vârste cuprinse între 17
şi 46 de ani. Dar şi acest tip de testament este limitat de condiţia de a fi mobilizabil şi de faptul
că întrunirea armatei nu este zilnică. Martori ai conţinutului acestui act sunt colegii de arme. Un
al treilea mod de a realiza succesiunea era testamentum per aes et libram care conţine ficţiunea
vânzării bunurilor către un executor testamentar, a cărui condiţie de bază era să acţioneze cu
bona fides şi să restituie moştenitorilor de drept ceea ce le fusese încredinţat de proprietarul-
defunct.
c.1.Testamentul care nu îndeplinea condiţiile optime de redactare şi comunicare era,
evident, nonvalid- ruptum; dar acela care prejudiciază cu bună ştiinţă sau accidental interesele
unora dintre moştenitorii de drept era pasibil de contestaţii ca fiind inofficiosus. Această
contestare publică – querela inofficiosi testamenti (Gaius, Inst., II, 8) se introduce undeva în
veacul I a. Chr., şi sublinia faptul că se încălca datoria- officium de grijă şi de afecţiune faţă de

40
descendenţi sau colaterali moştenitori de drept. Repunerea în discuţie a dispoziţiilor
testamentare, în baza unei reclamaţii în faţa tribunalului centumvirilor, presupunea mai întâi de
toate, verificarea calităţii de moştenitor legitim a petentului. Apoi bunurile se întorc în masa
sucesorală şi sunt redistribuite după legile statului roman cu rezolvarea eventuală a cererii
înaintate de dezmoştenit sau doar simplu omis.
c.2. De la finele Republicii, datorită evoluţiei de ansamblu a societăţii romane şi a
complicaţiilor ivite prin aplicarea normelor de drept civil, se introduce un alt timp de succesiune-
moştenirea pretoriană, desemnată prin conceptul de poseseie a bunurilor succesorale- bonorum
possessio. Pretorul este acela care corectează ordinea venirii la succesiune, potrivit vechilor
norme, în sensul că principiile agnatice sunt dublate de o manieră mai accentuată de cele
cognatice. Aceste corecturi pretoriene soluţionează cazuri precise aducând şi completări. De
pildă, un fiu emancipat care din acest considerent nu ar mai trebui să moştenească pe tatăl-
defunct, din pricina încetării rudeniei agnatice prin emancipare- este luat în calculul succesoral
de către pretor. La fel, în cazul familiilor fără moştenitori direcţi în care nu există nici un agnatus
proximus- pretorul dispune ca averea acestor familii să nu mai revină neapărat gentililor sau să
fie considerată vacantă, după caz, ci se caută alte rude apropiate printre cognaţi, cărora să le
revină bunurile defunctului. De asemenea, în căsătoriile sine manu, unde relaţiile dintre soţi sunt
de tip cognatic, pretorul dă posibilitatea soţilor să se moştenească reciproc atunci când nu au
copii sau alte rude agnatice şi de sânge lipsesc (succesiunea de tipul uir et uxor).
Începând cu legislaţia lui Augustus, mai exact cu legea Papia–Popeea, transferul propriu-
zis al bunurilor de la accesorul-defunct la descendenţi-succesori, indiferent din ce categorie fac
parte aceşti succesori, presupune intervenţia a cel puţin două capacităţi juridice (Gaius, Inst., 2.
158 şi 286): dreptul de a culege o moştenire (ius capiendi) dar şi dreptul de a o refuza (ius
abstinendi), dacă moştenirea este, cum am amintit deja, înglobată în datorii (pe care moştenitorii
sunt obligaţi să le returneze).
Dispoziţiile privind necesitatea încheierii şi menţinerii în căsătorie, cunoscute sub numele
de pars nuptiaria, prevăd ca femeile să beneficieze de privilegiile legale dacă trăiesc în regimul
căsătoriei între 20 şi 50 de ani, iar pentru bărbaţi se specifică intervalul cuprins între 25 şi 60 de
ani. Scopul acestor prevederi era, potrivit mărturiei lui Tacitus (Annales, III, 28): „ca ori de câte
ori nu se afla nimeni care să se bucure de privilegiile date părinţilor, poporul, ca părinte al
tuturor, să intre în posesia bunurilor”. Este greu de apreciat cât câştig avea „poporul roman” din
confiscările totale a averilor celor necăsătoriţi (celibes), sau penalităţile aplicate celor căsătoriţi
dar fără copii (orbi), care primeau doar jumătate din ceea ce li s-ar fi cuvenit (Gaius, Inst.,
2.286). Cunoscute şi sub numele de legi caducare, dispoziţiile privitoare la moşteniri întâlnite în
legile Iulia şi Papia-Popeea puteau fi eludate fie, prin căsătorii din interes, fie, cum am văzut
deja, prin adopţii fictive.
Alte instrumente legale de care romanii s-au folosit pentru a realiza transmiterea către
urmaşi a patrimoniului sunt legatele şi, de la finele republicii, acţiunea de fideicommissum.
Ca dispoziţie formulată în termeni imperativi şi solemni, legatul (legatus) dispune
acordarea de către testator a unor părţi din bunuri unei persoane-legatar, cu scopul de a-l

41
gratifica. Aceasta presupune nominalizarea legaţiilor prin testament, imediat după prevederile ce
vizau moştenitorii (Gaius, Inst., 2.200). Legatul poate reveni, fie în mod direct, fie indirect, unei
persoane străine de familie, dar şi unuia dintre moştenitorii legitimi care-şi culege acest drept
mai înainte de a intra la moştenirea ca heres. Potrivit Legii celor XII Table posibilitatea de a face
legate era nelimitată (Tab., V, 3= Gaius, Inst, 2. 47).
Cu timpul însă, mai ales după veacul al III-lea a. Chr., se încearcă limitarea favorizării
unora dintre moştenitori prin legate, ca şi instituirea de legatari străini de familie. Astfel, apar
norme de limitare a legatelor. În legea tribunului C. Furius- lex Furia testamentaria, pe care
Gaius o plasează între legea Cincia despre daruri şi donaţii (din 204 a. Chr.) şi legea Voconia
(din 169 a. Chr.), se stabileşte valoarea maximă a unui legat ca fiind 1000 de aşi (Gaius, Inst., 2,
206). Pentru nerespectarea legii se percepe o amendă de patru ori mai mare decât valoarea
surplusului ce depăşea cei o mie de aşi (Varro, Ling. Lat., IX, 83, Gaius, Inst., 2.225). Dar
această lege rămâne fără efect practic, atâta vreme cât nu se stabileşte şi limitatea numărului
posibil de legate. Prin anul 169 a. Chr., tribunul Q. Voconius Saxa iniţiază un plebiscit –Lex
Voconia- care conţine două capitole. Unul se referă la situaţia în care nu se poate institui ca
moştenitori un personaj feminin ce aparţine unei familii a cărei avere este mai mare de 100.000
de sesterţi (este vorba despre familiile din prima categorie cenzitară). Acest capitol al legii
Voconia nu modifică succesiunea legală- ab intestat- prin care şi femeile pot fi moştenitori, ci
doar precizează că dincolo de rudele consanguine nu se caută moştenitori. Al doilea capitol,
referitor la donatio mortis causa capio, prevede imposibilitatea delegării (ca obiect al unui legat)
a unei valori superioare celei primite de moştenitorul recunoscut de drept. Deoarece nu se
stabileşte, din nou, nimic în legătură cu numărul de legate, prevederile din acest capitol nu
rezolvă problema unei eventuale distanţări a moştenitorilor de bunurile tatălui lor. În jurul anului
40, lex Falcidia asigură moştenitorului dreptul la un sfert din moştenirea care i-ar fi revenit prin
succesiune legală (Gaius, Inst, 2.227), în cazul în care, aşadar, nu ar fi existat nici un act de
voinţă exprimată de proprietarul-defunct.
Către finele republicii un alt procedeu intervine în transmiterea bunurilor, paralel cu
succesiunea testamentară şi legală- fideicomisul. Este vorba de un act de ultimă voinţă-
fideicommissum hereditatis- prin care o anumită persoană- disponent- roagă o altă persoană-
fiduciar- să transmită cuiva- fideicomisar- un anume lucru sau o parte din moştenire (Gaius,
Inst., 2, 25; Ulpianus, Regulae, 24.25). Această transmitere se putea formula atât în cuprinsul
testamentului cât şi în afara lui (Gaius, Inst., 2, 271). Până la Augustus fideicomisul nu a fost
sancţionat din punct de vedere juridic, ci exista doar ca înţelegere între cei implicaţi pe bază de
bună credinţă- bona fides, aşadar producând efecte doar în plan religios. În interiorul unei
familii, proprietarul de drept putea transmite indirect urmaşilor săi, cu ajutorul fiduciarului, părţi
din bunurile sale (fideicomisul de familie) sau chiar întreaga moştenire (fideicomisul de
ereditate). Aceasta avea drept consecinţe importante rezolvarea unor imposibilităţi de succesiune
prin celelalte două căi principale, testament sau succesiune legală, mai mult, se puteau ocoli
prevederile testamentare sau legale.

42
 Normele timpurii mai prevăd şi concedarea unei părţi din proprietate-peculium- unui
personaj din familie, fie el sclav sau fiu, compus iniţial doar din pământ şi vite (Dig. Ulp.,
15.1.5.3). Acest drept de folosinţă este viager şi se aplică doar în numele lui pater familias.
Sursele juridiice precizează faptul că, în virtutea acestei concedări, de foarte multe ori, fiii
acţionează ca şi când ar fi proprietari chiar în timpul vieţii tatălui, iar după moartea acestuia obţin
doar o oficializare a unei stări de fapt (Dig.28.2.11). Începând cu epoca lui Augustus, fiii
cetăţenilor romani primesc dreptul de administrare liberă a veniturilor rezultate în urma
activităţilor militare-peculium castrenses, fără a avea obligaţia de a aduce aceste venituri în
interiorul patrimoniului tatălui lor care este încă în viaţă (Dig., 39.1.1.) Acest privilegiu, acordat
fiilor legitimi, este reînnoit de împăraţii Titus, Domiţian şi Nerva iar din perioada domniei lui
Traian, proprietatea deplină asupra acestor venituri devine un drept permanent. Împăratul
Hadrian îl extinde şi pentru veteranii care au promit lăsarea la vatră printr-o honesta missio
(Dig., 48, 17).
În legătură cu partajul de facto al bunurilor moştenite, sursele dezvăluie o situaţie variată,
care depinde de dorinţa fiecăruia dintre moştenitori, de relaţiile dintre ei. Alături de folosirea
averii moştenite în indiviziune (din diferite motive: bune raporturi între descendenţi, dorinţa unei
valori economice mai mari, etc.) există şi separaţia totală a bunurilor dobândite. Nu putem
susţine, însă, o evoluţie cronologică a partajelor, în pofida unor pasaje din surse istorico-literare,
de tipul aceluia din biografia lui Aemilius Paulus, redactată la începutul epocii antonine de
Plutarh. Comparând şi admirând traiul de altădată al unora dintre romani cum sunt Aelii
Tuberones, în veacul al II- a. Chr., autorul afirmă „Astfel erau 11 membri ai familiei, toţi Aelii;
aveau o căsuţă foarte mică şi un ogoraş le era îndestul tuturor, deşi trăiau toţi sub acelaşi acoperiş
cu mulţi copii şi femei. (...) Fraţii şi rudele din zilele noastre, dacă nu despart averea comună prin
accidente de teren, prin râuri şi prin ziduri şi nu lasă loc liber între ei, nu încetează dezbinarea”
(Plutarh, Aemilius Paulus, 5-6).
Analiza atentă a surselor juridice şi compararea cu datele oferite de documentaţia
istorico-literară dezvăluie câteva aspecte demne de subliniat.
Mai întâi, faptul că există o strânsă interdependenţă între, pe de o parte, definirea şi
mişcarea patrimoniilor, inclusiv a dreptului lui pater familias de a dispune de patrimoniul
familiei pe care o conduce şi, pe de altă parte, instituţia căsătoriei, definirea conceptului de
patria potestas şi evoluţia relaţiilor dintre membrii unui grup domestic. Se poate observa o
coexistenţă a principiilor agnatice cu cele cognatice în transmiterea bunurilor către descendenţi
precum şi o ingerinţă a autorităţii statului în completarea şi corectarea listei acestor descendenţi.
Dacă vechile norme stabileau venirea la succesiune mai întâi a moştenitorilor direcţi (sui
heredes), apoi a celui mai apropiat agnat, apoi a gentililor, spre finele republicii, apar
moştenitorii cognatici, cei pretorieni (fie ei agnatici, fie ei cognatici). În epoca Principatului,
ţinându-se seamă de modificările căsătoriei, ale statutelor feminine dintr-un grup familial, se
instituie dreptul mamei de a putea lăsa moşteniri şi mai accentuata implicare a cognaţilor şi a
colateralilor în achiziţiile succesorale. Antichitatea Târzie va ajunge să cunoască estomparea

43
importanţei acestor diferenţe bazate pe agnatism şi cognatism, privilegiind grupul familial de
bază.
În al doilea rând, aceste evoluţii ale dreptului familiei, uneori extrem de tehnice, sunt
impuse de complexitatea realităţii istorice. Dincolo de influenţa evoluţiei societăţii romane în
ansamblul ei (răspândirea cetăţeniei romane depline sau de drept diminuat), dreptul familiei
trebuie să răspundă unei cazuistici extrem de variate: familii care au ca urmaşi doar una sau mai
multe fiice, familii care rămân accidental fără urmaşi, familii rămase incomplete în urma
războaielor sau a confruntărilor civile. Apariţia unor reglementări vine să ajusteze toate aceste
evoluţii. Legea Voconia, de pildă, despre care se spune abuziv că este antifeministă, în fapt ea
are ca scop rezolvarea unor probleme religioase, şi anume evitarea ca în calitate de unic
moştenitor să ajungă un personaj feminin, care, tocmai datorită acestui statut de moştenitor
trebuie să devină preot al familiei, or, o femeie nu poate săvârşi anumite sarcini religioase
(Plutarh, Quaest. Rom., 85). Căderea în desuetudine a unor raporturi de autoritate (cum este cel
izvorât din căsătoria cum manu sub forma usus-ului) poate duce la incompatibilităţi grave.
Tocmai de aceea dreptul roman dezvoltă o anume ştiinţă a aplicării normelor în practică, de unde
importanţa pe care o capătă, la finele republicii, jurisconsulţii şi avocaţii.
În fine, dar legat de ultimul aspect, se poate constata o destul de mare distanţă între teoria
juridică şi practica socială sau cel puţin un tablou mult mai complex sub aspect istoric decât
acela pe care juriştii ne-ar lăsa să-l întrevedem. În acest sens, sunt elocvente, credem, desele
ocoliri ale unor prevederi legale prin utilizarea altor norme: nerecenzarea unor averi mari pentru
a nu cădea sub ingerinţa legii Voconia, adopţiile fictive pentru a scăpa de penalităţile fiscale sau
pentru a beneficia de anumite privilegii, apelul la fideicomis în situaţii limită, tertipurile
avocăţeşti ale „captatorilor de testamente”- după expresia lui Plinius cel Tânăr.

Teme
2. Pornind de la Panegiricul lui Traian redactat de Plinius cel Tânăr (capitolele 37-42)
identificaţi legătura dintre obligaţiile fiscale faţă de stat ale cetăţenilor romani şi transformările
privind regimul proprietăţii quiritane petrecute la începutul dinastiei Antonine.
3. Cum aţi rezolva, în veacul al II-lea p. Chr., eludarea confiscării unei averi personale de 2
milioane de sesterţi, în cazul în care benficiaţi de cetăţenie romană deplină, sunteţi partener într-o
uniune legitimă dar fără copii, şi doriţi să lăsaţi bunurile unicului nepot de frate, de vârstă
minoră?

Grupul domestic roman este construit pe principii agnatice, fără ca principiile

cognatice să lipsească cu desăvârşire, chiar şi în perioada republicii mijlocii şi tîrzii. În epoca
imperială agnatismul este dublat îndeaproape de cognatism. Regimul proprietăţii unei familii este
dependent de evoluţia statutelor civice.

Bibliografie.
44
Corbertt, P.E., The Roman Law of Marriage, Oxford, 1930.
Crook, J., Patria Potestas, « Classical Quarteley », 17/1967, pp. 113-122
Gardner, Jane, F., Women in Law and Society, London, Sidney, 1986;
Gaudemet, J., Le Mariage en Occident, Paris, 1987.
Rawson, B., coord, The Family in Ancient Rome. New Perspectives, London, Sidney, 1986.
Thomas, Y, Vitae necisquae potestas, le père, la cité, la mort, în Du châtiment dans la cité,,
suplices corporels et peine de mort dans le monde antique, Coll. EFR 79/1984, p. 449-543
Treggiarri, Susan, Roman Marriage. Iusti Coniuges from the time of Cicero to the time of
Ulpian, vol. I, Oxford, 1991.

Dosar de texte
Universul relaţional interuman
Appuleius, Metam., X, 27: “…al cărui tată, plecând în călătorie şi lăsând însărcinată pe soţia sa,
mama tânărului despre care este vorba, îi poruncise să omoare numaidecât rodul, în cazul în care nu s-ar
naşte un băiat. În lipsa soţului venise pe lume o fată, dar iubirea maternă fiind mai mare decât supunerea
conjugală, mama o încredinţă unor vecini s-o crească. Când soţul se întoarse acasă, ea îl anunţă că
născuse o fată şi că a omorât-o.”
Tacitus, Annales., II, 50 „Un denunţător învinui şi pe Appuleia Varilla, nepoata surorii lui
Augustus, că în cuvinte injurioase şi-ar fi bătut joc de Tiberius şi de mama lui şi că, deşi înrudită cu
împăratul, s-a dovedit că trăieşte în adulter. În ce priveşte adulterul s-a găsit că pedeapsa cuprinsă în legea
Iulia este suficientă (...) Cerând ca pedeapsa pentru adulter să nu fie prea aspră, Tiberius sfătui rudele ei
ca, după obiceiul strămoşilor, să fie îndepărtată la 200 de mile de Roma”

Tacitus, Annales, XIII, 32: „Pomponia Graecina, femeie de seamă, căsătorită cu Plautius (A.
Plautius Lateranus -consul suffect în anul 16 p. Chr., n.n.)- acela care la întoarcerea din Britannia fusese
sărbătorit cu ovaţii- fu învinută că a trecut la o credinţă străină şi dată în seama soţului ei, spre a fi
judecată de el. Şi acesta rândui după obiceul străvechi, adică de faţă fiind rudele, o judecată de care atârna
viaţa şi renumele soţiei şi o declară nevinovată.”

Suetonius, Tiberius, 35: „Tiberius luă „iniţiativa ca femeile a căror pudoare lăsa de dorit să fie
pedepsite de rude, după vechile datine”.

Plutarh, Fabius Maximus, 24: „ După ce fiul a luat funcţia de consul în primire, iar tatăl său
chibzuia câte ceva dintre cele trebuincioase războiului (este vorba despre războiul împotriva lui Hannibal,
n.n.), fie din pricina slăbiciunii şi a bătrâneţii, fie că voia să pună la încercare pe fiul său, bătrânul s-a suit
pe cal şi a pornit spre fiul său printre cei care îl întâmpinau şi-l înconjurau. Tânărul, văzându-l de departe,
n-a putut răbda să-l vadă aşa, ci, trimiţând un lictor, i-a poruncit tatălui său să coboare de pe cal şi să
meargă pe jos dacă are vreo treabă cu el. Această poruncă a mâniat pe toţi şi priveau în tăcere la Fabius,
gândind că el suferise o înfruntare nepotrivită cu cinstea de care se bucura. Dar bătrânul, coborând în
grabă de pe cal, alergând repede către fiul său, îmbrăţişându-l şi sărutându-l, i-a zis : « Bine gândeşti şi
bine faci băiete, când îţi dai seama pe cine conduci şi cât de mare este puterea slujbei pe care o ai asupră-
ţi. Aşa am făcut Roma mare şi noi şi străbunii noştri, punând în al doilea rând după patrie şi pe părinţi şi
pe copii ». Se spune că într-adevăr, străbunicul lui Fabius, pe când avea o mare faimă şi putere printre
romani, deşi a fost de cinci ori consul şi a repurtat victorii şi triumfuri, când l-a ajutat pe fiul lui în război

45
şi acesta din urmă a repurtat triumful mergând în carul triumfal, acest Fabius străbunic mergea călare pe
cal, în urma carului triumfal al fiului, alături de ceilalţi demnitari” 
A. Gellius, Noctes atticae, II, II, 1 şi 3-13 : „«  Guvernatorul provinciei Creta, însoţit de tatăl său,
venise la Athena ca să vadă şi să cunoască pe filozoful Taurus. (…) A intrat guvernatorul provinciei şi cu
el împreună şi tatăl său. Taurus s-a ridicat binevoitor şi, după ce s-au salutat, s-a aşezat din nou pe scaun.
S-a adus îndată un scaun care era la îndemână, până să se aducă şi alte scaune. Taurus a invitat pe tatăl
guvernatorului să şadă, dar tatăl a spus : « Să şadă mai bine el că este magistrat al poporului roman ».
« Şezi deocamdată fără nici un prejudiciu, a zis Taurus, până examinăm şi cercetăm împreună dacă se
cade să stai tu mai întâi, care eşti tată, sau fiul tău care este magistrat  ». Şi, după ce tatăl s-a aşezat şi a
fost adus un alt scaun şi pentru fiu,Taurus a vorbit în această chestiune cu cea mai înaltă cântărire a
onorurilor şi a datoriilor, o, zei buni. Ideea expunerii lui a fost aceasta : « în locurile publice şi în timpul
funcţiunii şi al diferitelor sarcini, drepturile părinţilor faţă de fiii care sunt în magistraturi trebuie să
cedeze puţin şi să se lase mai prejos, dar, în afară de serviciile publice, în viaţa particulară, fie că şedem
pe un scaun, ne plimbăm sau ne aşezăm la masă la un ospăţ familiar, în asemenea cazuri între fiul
magistrat şi tatăl particular onorurile publice încetează şi apar cele naturale şi de naştere. Faptul că aţi
venit la mine- a zis Taurus, că stăm de vorbă, că discutăm despre îndatoriri, este o acţiune privată. Aşa că
bucură-te la mine de prioritatea acestei cinstiri, de care se cade să te bucuri şi acasă la voi cu prioritate  ».
Acestea şi altele la fel a vorbit Taurus în aceeaşi problemă, cu gravitate şi cu politeţe totodată. Nu mi se
pare că este în afară de subiect să arăt ce am citit în cartea lui Claudius despre astfel de îndatoriri între tată
şi fiu. Transcriu aşadar înseşi cuvintele lui Quadrigarius din cartea a VI-a a Analelor sale : « Apoi au fost
aleşi consuli Sempronius Gracchus, aceasta pentru a doua oară şi Q. Fabius Maximus, fiul celui cu acelaşi
nume, care fusese consul în anul precedent. Tatăl, care acum (în anul 213 a. Chr.) era doar proconsul, a
venit călare pe cal în faţa fiului său consulul şi nu a vrut să coboare de pe cal, fiindcă era tată. Lictorii
fiindcă ştiau că între ei domneşte cea mai bună armonie, n-au îndrăznit a-i porunci să coboare de pe cal.
Când a ajuns lângă el consulul a spus : « Ce trebuie făcut acum ? » Lictorul care era aproape, imediat a
înţeles şi a poruncit ca proconsulul Maximus să descalece. Acesta din urmă s-a supus poruncii şi a lăudat
pe fiul său că a ţinea la demnitatea de consul care era o mare demnitate a poporului roman ».”

SHA, Vita Marci, 9-10: „(Marcus Aurelius) a poruncit ca fiii tuturor cetăţenilor să fie declaraţi la
prefecţii tezaurului lui Saturn, în termen de 30 de zile de la naştere cu numele ce li s-a dat. În provincii a
înfiinţat posturi de funcţionari publici pentru întocmirea actelor de stare civilă, aşa cum erau la Roma la
prefecţii tezaurului, ca să se poată constata oricând originea fiecăruia, astfel încât dacă cineva născut în
provincie avea un proces în materie de libertate civilă, să poată aduce acte doveditoare. (...) El este cel
dintâi care a stabilit un pretor pentru tutelă, până atunci tutorii fiind sub autoritatea consulilor (de la
Claudius, n.n.), astfel chestiunile de tutelă se tratau mai cu grijă. Cât despre curatori, care înainte nu erau
daţi decât prin legea Laetoria, în cazul de risipire a averii sau de alienaţie mintală, a hotărât ca toţi
adolescenţii să aibă curatori, fără indicarea motivelor. (...) a poruncit ca cercetările referitoare la persoane
defuncte să fie încheiate în termen de 5 ani”.

A.Gellius, Noctes atticae, V, 19, 1-14: „Când sunt luate din afară într-o familie persoane străine
în loc de copii, această luare se face fie în faţa pretorului, fie în faţa poporului. Cea în faţa pretorului se
numeşte adopţiune (adoptatio), cea în faţa poporului se numeşte adrogaţie (adrogatio). Este adopţie când
copilul este cedat juridic prin trei mancipaţiuni succesive de către tatăl în puterea căruia se găseşte şi cerut
de către cel care adoptă, în faţa reprezentanţilor legii; adoptat prin adrogatio este acela care, liber pe
acţiune sale proprii, juridic vorbind, se încredinţează autorităţii altui tată decât cel al său biologic, şi acest
46
adrogat este autorul prorpiei sale noi condiţii. Dar adrogaţia nu se face la întâmplare şi fără anumite
precauţii. Căci se ţine sub conducerea pontificilor adunări (comitia) care se numesc curiate, şi se
cercetează dacă cel ce vrea să adroge pe cineva mai este în vârstă de a avea copii, dacă nu cumva
urmăreşte în mod viclean bunurile celui adoptat şi se rosteşte formula jurământului compusă de Q.
Mucius pentru adrogaţie. Dar nu poate fi cineva adrogat dacă nu a ajuns la vârsta pubertăţii. Se numeşte
adrogatio fiindcă acest fel de trecere într-o familie străină se face printr-o cerere (rogatio) către popor.
Cererea trebuie compusă în termenii următorii: „Binevoiţi a porunci ca L. Valerius să fie fiul lui L. Titius,
cu aceleaşi drepturi legale ca şi cum s-ar fi născut în această familie şi ca noul tată să aibe dreptul de viaţă
şi de moarte (ius uitae necisque) asupra noului său fiu cum are orice tată asupra fiului său legitim.
Acestea vă rog, cetăţeni, aşa cum am spus”. Nici copilul nevârstnic, nici femeia care nu este sub
autoritatea tatălui nu pot fi adrogaţi, aceasta fiindcă femeile nu pot avea nici o legătură cu comiţiile iar
tutorelui nu i se permite o autoritate şi o putere atât de mare faţă de copii nevârstnici, încât să treacă sub
autoritate străină un copil liber încredinţat lui spre tutelă. Masurius Sabinus scrie că liberţii pot fi adoptaţi
după lege de oameni liberi, dar adaugă că nu e permis şi nu trebuie permis niciodată ca oameni din rândul
liberţilor să ajungă prin adopţiuni în drepturile oamenilor liberi.

Succesiunea:

Succesiunea legală-Successio ab intestat

Legea celor XII Table, V,2 : „Dacă nu există testament şi nici moştenitori, să aibă bunurile
familiei primul agnat. Dacă nici agnat nu există, dreptul va reveni gentililor”.
Gaius, Instituţii, 3.3: „Legea celor XII Table observa faptul că se dă întâietate agnaţilor şi
îndepărtează pe cei născuţi din liniile feminine în privinţa moştenirilor” .
Legea celor XII Table, VII, b: „Prin legea celor XII Table se interzice risipitorului administrarea
bunurilor sale, ele vor fi lăsate în grija agnaţilor săi”.
Legea celor XII Table, V,9: „Legea celor XII Table prevede împărţirea bunurilor între
moştenitori”
Legea celor XII Table, V,8 a şi b: „Legea celor XII Table încredinţează patronului pe moştenitorii
libertului, dacă libertul moare fără testament. Bunurile unui libert se vor întoarce în familia care l-a
emancipat”.
Digeste, 28.2.11: „Chiar şi în timpul vieţii tatălui, moştenitorii acţionează ca proprietari într-un
anume fel... şi astfel după moartea tatălui ei nu par a câştiga moştenirea ci mai degrabă obţin o liberă
administrare a proprietăţii lor”.
Tacitus, Annales, III, 28: „Caesar Augustus, acum stăpân pe putere, înlătură decretele date-n
timpul triumviratului şi statornici legi care făcură să avem pace şi un împărat. De data aceasta jugul
legilor fu şi mai greu, legilor li se dădură păzitori şi aceştia erau ademeniţi de răsplata făgăduită de legea
Papia Poppaea. Scopul era ca, ori de câte ori nu era nimeni care să se bucure de privilegiile date
părinţilor, poporul, ca părinte al tuturor, să intre în stăpânirea bunurilor rămase fără moştenitori. Însă
aceşti păzitori ai legilor mergeau mai departe decât înseşi legile; Roma, Italia, oricare cetăţean, oriunde s-
ar fi aflat el, deveniseră prada denunţurilor (denunţătorii erau răsplatiţi cu cote părţi, de la 1/3 până la 1/2-
din averea pe care o denunţaseră, n.n.), mulţi ajuseseră la sapă de lemn”.

Succesiunea testamentară-Successio per testamentum

Ulpianus, Dig., 28.3.5: „Testamentul este acea manifestare, în conformitate cu legea, care prin
formulele sale solemne, face ca dorinţa noastră să aibă putere după moarte.”.
Plinius cel Tânăr, Epistole., VIII, 18: „E fals, fără doar şi poate, ceea ce se crede în general, că
testamentul este oglinda caracterului omului, de vreme ce Domitius Tullus s-a dovedit mai bun în moarte
decât în viaţă. Căci după ce a făcut jocul captatorilor de testamente, a lăsat-o ca moştenitoare pe fiica lui
47
care era de fapt fiica naturală a fratelui său-Domitius Lucanus, şi pe care Tullus a adoptat-o (...). Se mai
spune că nu a avut chiar libertatea să facă la moarte un alt tip de testament, căci el nu şi-a lăsat fiicei lui
bunurile ci i le-a restutuit pe acelea cu care el se îmbogăţise prin adoptarea ei. Într-adevăr, Curtilius
Mancia, care-şi detesta ginerele (pe Domitius Lucanus, deci) a instituit-o pe nepoata sa, fiica lui Lucanus,
drept unică moştenitoare cu condiţia ca tatăl ei s-o emancipeze. Tatăl a emancipat-o iar unchiul a adoptat-
o, şi testamentul fiind ocolit astfel, Domitius Tullus care deţinea în indiviziune averea cu fratele său, a
trecut-o în puterea acestuia printr-o adopţie fictivă, pe fiica emancipată şi încă împreună cu o frumoasă
avere.
Plinius cel Tânăr, Epistole., VII, 16: „Sunt copleşit de cazurile de boală sau chiar de moarte
ale oamenilor mei, şi încă printre tineri. N-am decât două consolări... Prima- posibilitatea de a-i elibera
(...) a doua să îngădui sclavilor să lase nişte cvasi-testamente, pe care eu să le execut ca şi cum ar fi
legale. Îmi cer şi mă roagă ce vor, eu ascult ca de o poruncă. Ei fac partaj, donaţii, legate, cu condiţia ca
totul să rămână în casă, căci pentru sclavi casa este, ca să spun aşa, statul şi aproape patria.”

Legatul-legatus
Cicero, De inuentione, II, 50, 108: „Prin legea celor XII Table îi este permis unui pater familias
să instituie legate din averea familiei sale”.
Cicero, In Verr., I, 42. „Q. Voconium a interzis (169 a. Chr., n.n.) celor care aveau averea
înregistrată în prima categorie cenzitară să lase ca moştenitoare pe fiicele sau pe soţiile lor
Cicero, In Verr., I, 41: „Annius Asellus, neavând decât o singură fiică, şi nefiind recenzat, o
institue prin sistemul legatului, unica sa moştenitoare, în acord cu toate cutumele şi legile în vigoare”.
Plinius cel Tânăr, Epistole, IV, 10: „Îmi scrii că Sabina, care m-a instituit moştenitor nu a
specificat nicăieri să fie eliberat sclavul ei, Modestus, dar că i-a lăsat un legat în care scrie totuşi: „Lui
Modestus pentru că aşa am hotărât să fie eliberat”. Mă întrebi, Statius Sabinus, ce gândesc? Am discutat
cu câţiva competenţi şi cu toţii au fost de acord că nu îi este datorată nici libertatea, pentru că nu i-a fost
acordată prin testament, şi nici legatul-pentru că i-a fost dat unui sclav. Mie mi se pare că este însă o
evidentă scăpare din vedere şi de aceea noi trebuie să facem ca şi cum Sabina ar fi scris ceea ce a crezut
că a scris. Sunt încredinţat că eşti de acord cu părerea mea, deoarece obişnuieşti să respecţi cu sfinţenie
voinţa celor decedaţi, voinţă care o dată înţeleasă de moştenitori, de oameni, este ca şi o prevedere legală.
Căci pentru noi onoarea înseamnă tot atât cât înseamnă pentru alţii necesitate. Să rămână dar în libertate
cu consimţământul nostru, să se bucure de legat ca şi cum Sabina s-ar fi îngrijit de toate cu chibzuială. Cu
bine.”
Plinius cel Tânăr, Epist., X, 75: „Iulius Largus din Pont pe care, stăpâne, nu-l văzusem niciodată
şi de care nici măcar nu auzisem vorbindu-se, încrezându-se în alegerea ce ai făcut în mine, m-a însărcinat
la moartea sa cu recunoştiinţa ce voia să arate persoanei tale. M-a rugat anume prin testamentul său să-i
primesc moştenirea şi să i-o împart şi după ce voi fi reţinut pentru mine 50.000 de sesterţi, tot restul să-l
dau cetăţilor Heracleea şi Tiana (cetăţi pe litoralul pontic al Bithyniei, provincie al cărei guvernator era
Plinius, n.n.) spre a fi întrebuinţat după buna mea chibzuială, fie în facerea de lucrări consacrate ţie, fie în
instituirea de jocuri publice care să se celebreze din cinci în cinci ani şi care să se numească ludi Traiani.
Aceasta am crezut cu cale să ţi-o aduc la cunoştiinţă, mai ales pentru aceea ca tu să hotărăşti alegerea”. X,
76 (Răspunsul lui Traian): „Iulius Largus, prin alegerea sa a dovedit că are încredere în tine, ca şi când te-
ar fi cunoscut perfect. De aceea, gândeşte-te tu însuţi ce e mai bine de făcut pentru a eterniza memoria,
după moravurile ţării şi procedează în consecinţă”.
Plinius cel Tânăr, Epist., VII, 24: „Ummidia Quadratilla a murit puţin înainte de a împlini 80 de
ani, fiind până la boala de pe urmă de o vigoare, rezistenţă şi robusteţe peste măsură pentru o femeie în
vârstă. A murit lăsând un testament foarte corect iar moştenitorilor-2/3 din avere nepotului său,
Quadratus, şi cealaltă treime- nepoatei. Pe nepoată o cunosc puţin, nepotul ei îmi este prieten bun: e un
tânăr deosebit şi pe care merită să-l iubeşti ca pe o rudă, chiar dacă nu ţi-e rudă de sânge. Mai întâi de o
frumuseţe remarcabilă, el s-a ferit să dea naştere la vorbe răuvoitoare, şi pe când era copil şi ca tânăr. S-a
căsătorit la aproape 24 de ani şi a voit să fie tată, dacă l-ar fi ajutat zeii. A dus o viaţă sobră dar plină de

48
condescendenţă în casa unei bunici răsfăţate. Ea avea actori de pantomimă, de care se îngrijea mai mult
decât se cuvenea pentru o femeie în situaţia ei. Quadratus nu asista la spectacolele ei, nici la teatru nici
acasă, şi nici ea nu i-o cerea. Am aflat chiar de la ea când mi-a încredinţat nepotul pentru studii, că, în
momentele de răgaz, obişnuite pentru orice femeie, se destinde de multe ori şi ea, jucând table sau privind
reprezentaţiile de pantomimă; dar când voia să facă şi una şi alta îl îndemna întotdeauna pe nepotul ei să
se ducă la studiile lui, ceea ce mi s-a părut că nu o făcea numai din dragoste pentru el ci şi din
consideraţie. Ai să te miri cum m-am mirat şi eu. La ultimele jocuri sacerdotale, după ce mimii ei au dat o
reprezentaţie, pe când ieşeam de la teatru împreună cu Quadratus, acesta mi-a spus: „Ştii că azi l-am văzut
pentru prima oară pe libertul (libertus- sclav eliberat, n.n.) bunicii mele?” Aşa este nepotul. Şi, pe
Hercule, oameni care nu sunt rude cu Quadratilla alergau la teatru în cinstea ei pentru ca să o linguşească,
şi se ridicau în picioare, aplaudau, admirau, iar pe urmă imitau în faţa ei orice gest, însoţindu-l de cântece;
şi, acum ca o recompensă pentru jocul lor la teatru, ei vor primi legate neînsemnate de la un moştenitor
care nu se ducea nicicând să-i vadă...”

Fideicomis-Fideicommissum
Dig., 31.67: „Împăratul Marcus Aurelius a decis prin rescript ca formulările prin care un testator
încredinţează pe soţia lui să trasmită copiilor moştenirea cum va dori ea să fie considerat
fideicommissum”
Dig., 36.1.76.1: „Fabius Antoninus a lăsat impubes pe fiul său Antoninus şi pe fiica sa Honorata;
dezmoştenindu-i el instituie pe mama lor Iunia Valeriana ca succesor şi îi lasă 300 de denari şi câteva
lucruri pentru ca soţia să le dea fiicei. El doreşte ca restul de moştenire să îi revină lui Antoninus când va
ajunge la vârsta de 20 de ani.”
Dig., 36.1.59.2: „Îţi cer, draga mea soţie, ca la moartea ta să restitui moştenirea mea fiilor, sau
unuia dintre ei, sau nepotului meu, sau oricui vei alege tu dintre cognaţi”.
Dig., 31.88.16: „Îţi cer, draga mea soţie, ca la moartea ta să nu laşi nimic fraţilor tăi. Ai nepoţi de
soră, cărora să le laşi proprietatea. Ştii bine că unul dintre fraţii tăi ne-a ucis fiul în timp ce-l jefuia, iar
celălalt mi-a adus injurii”.

49
Capitolul al V-lea

În mijlocul familiei

Obiective
-Descrierea unor modele de percepţie a etapelor biologice ale vieţii
-Precizarea unor modele afective
-Identificarea rolului educaţional al mediului domestic
-Definirea şi analizarea modelului „opoziţional” masculin-feminin în distribuirea rolurilor
casnice

Documentaţia primară dezvăluie, alături de relativul mai rigid punct de vedere al

juriştilor, o multitudine de raportări faţă de acest prin cerc al interdependenţelor umane care este
reprezentat de familie. Şi aici trebuie să facem precizarea că informaţiile sunt tributare
caracterului şi numărului relativ redus al surselor de care dispunem. Cu toate acestea, măcar la
nivelul familiilor de mijloc şi de vârf ale Romei, putem să schiţăm un tablou suficient de sugestiv
pentru ceea ce însemna viaţa de familie romană.

5.1. Viaţa şi percepţia duratei trăite

Evenimentul cel mai aşteptat într-o familie (trăsătură general valabilă şi astăzi) era
venirea pe lume a unui copil, cu excepţia unor cazuri nefericite sub aspect medical sau moral.
Încă din vremea republicii pater familias avea dreptul de a-şi părăsi copiii diformi, dar acest
drept –ius exponendi- este departe de a fi o regulă, fiind mai degrabă un corolar al dreptului de
viaţă şi de moarte cuprins în patria potestas şi totodată o soluţie extremă. Graviditatea nedorită,
ca urmare a unei infidelităţi, se poate rezolva prin avort, care spre finele republicii apare aproape
permanent asociat cu infidelitas. Tradiţia atribuia, după cum am văzut, lui Romulus posibilitatea
de a-şi repudia soţia dacă aceasta îşi otrăveşte copiii (Plutarh, Romulus, 22), situaţie interpretată,
încă din timpul republicii, ca o diminuarea a dreptului natural al unui tată de a avea copii, fiind,
prin urmare, pasibilă de pedeapsa capitală. Cum avortul presupune înghiţirea unor substanţe care
provoacă expulzarea fătului, întreruperea sarcinii este percepută ca o otrăvire a creaturii care
urma să devină copilul tatălui lui. Despre interpretarea unui făt ca fiind deja o fiinţă umană şi
copil al părinţilor vorbeşte, în veacul al II-lea p. Chr., A. Gellius care-şi amintea: “ că s-a discutat
la Roma cu multă atenţie şi pasiune aceasta, fiind la mijloc un interes foarte important, dacă
copilul născut viu în luna a opta, dar mort imediat după naştere, putea acorda dreptul de trei
copii, fiindcă unii spuneau că aceasta nu este o naştere prematură ci un avort” (Noctes atticae,
III, 16, 21). Durata gravidităţii este în general de 9-10 luni, căci, spun juriştii, naşterea după o
graviditate de zece luni nu poate fi admisă ca aducătoare de moştenitori legitimi (Dig., 36.6.3).
50
Cea mai frecventă opinie care circula în acest sens este aceea potrivit căreia „după ce sămânţa a
încolţit în uterul femeii, copilul se naşte rar în luna a şaptea, niciodată într-a opta, adesea într-a
noua şi destul de des în luna a zecea, care este ultimul termen de naştere la oameni, evident
mergând uneori nu numai până la începutul, ci chiar până la sfârşitul lunii a zecea” (A. Gellius,
Noctes atticae, II, 16.1).
Naşterea- asistată de moaşă- obstretrix-
reprezintă un eveniment periculos atât pentru
mamă cât şi pentru copil. Nivelul ridicat al
mortalităţii la naştere este subliniat de toate
sursele scrise, chiar medicii accentuează
legătura directă între apariţia complicaţiilor la
naştere şi starea medicală sau psihică a mamei
(Soranos, Gynecologia, II, 3; Galenus,
Definiţii medicale, 457 Kuhn). În acelaşi sens,
poziţia fătului este cauzatoare de dificultăţi,
uneori copilul născându-se „cu picioarele
înainte”- motiv pentru care poartă numele de
Fig. 9-Relief funerar cu scena naşterii, Roma, sec Agrippa, sau trebuie să se recurgă la cezariană
al II-lea p. Chr. (Plinius, Naturalis Historia, VII, 47).
Imediat după naştere tatăl îşi poate recunoaşte odrasla, ridicând-o în braţe, de pe solul pe
care îl aşează moaşa.
Evenimentul aduce, de bună seamă, bucurie
şi-n sufletul tatălui. Plutarh preciza că-n viziunea lui
Cato Maior „ce-l care-şi bate soţia sau copilul atinge
cele mai sfinte lucruri; că aduce mai multă laudă
faptul de a fi un soţ bun decât un mare senator (...) şi
după ce i s-a născut băiatul nu era nici un lucru atât
de important, în afară de vreo treabă publică, ca să-l
împiedice să fie lângă soţia sa când îmbăia sau înfăşa
pruncul” (Cato Maior, 20). Ne putem explica astfel
traumele pierderii unui copil şi apar fireşti atât
căderile lui Cicero, după dispariţia fiicei sale Tullia,
cât şi multitudinea exemplelor de părinţi îndureraţi de
dispariţia prematură a copiilor reflectată în
Fig. 10- Relief de inscripţiile funerare.
marmură, sarcofag
Augusta Treverorum, sec
II-III p. Chr.

51
 Prezenţa mamei lângă prunc apare
subliniată în sursele scrise, deşi, în familiile
care îşi permit, nu lipseşte menţionarea
doicii- nutrix- care ajută atât la alăptare cât şi
la creşterea copiilor.
Părerile asupra intervenţiei benefice a
doiciilor nu sunt unanime printre romani.
Potrivit lui Vergilius, răsplata mamei pentru
chinurile facerii este tocmai această relaţie
specială, începută cu primul râs al noului
născut. Seneca îşi îmbărbăta prietenul
îndurat, pe Lucilius, negăsind potrivit „ca un
tată să-şi plângă fiul care a cunoscut mai
bine pe doica sa decât pe proprii părinţi”
(Epist., 99, 10); în acelaşi spirit, Tacitus
Fig. 11- Placă funerară din Colonia, sec I-II p.
aminteşte de doicile cumpărate care în
Chr.
vremea sa substituie rolul matern (De Orat.,
23,4).
Filozoful Favorinus, din Arelate, a cărui opinie ne-a fost transmisă de Aulus Gellius
(Noctes atticae, XII, 1), susţine explicit faptul că doica înstrăinează copilul de părinţi, căci
pietatea se învaţă, în primul rând, de la aceştia.
Acordarea prenumelui pentru noul născut, în cazul în care era băiat, mărturiseşte
importanţa pe care personajele masculine o aveau în societatea romană. De regulă primul născut
primea prenumele tatălui, cel de-al doilea pe cel al bunicului, apoi, ceilalţi- prenumele fraţilor.
Fetele erau denumite, iniţial, după tatăl lor. Acest prenume era dat, în general, după o săptămână
de viaţă (un interval de opt zile), apoi copilul primea o emblemă personală, pe care o ţinea
atârnată de gât- bulla şi jucării care simbolizează integrarea pruncului, indiferent de sex, în viaţa
de familie. La rigoare, acestea serveau ca mod de mărturisire a obârşiei. Astfel, Palaestra putea
să-i arate tatălui ei, Daemones: „o sabie mică de aur cu numele tatei, o seceră de argint, micuţă,
cu numele mamei, mânuţe împreunate două/ şi-o purceluşă şi o bullă, tot de aur, date la ziua mea
de tata” (Plaut, Rudens, 246-7). Romanii purtau în general trei nume: praenomen (prenume),
nomen gentile (numele de familie) şi cognomen (porecla), uneori mai multe astfel de cognomina,
mai ales câştigate la maturitate după anumite acţiuni politice sau militare. Înregistrarea oficială a
copilului se va petrece mai târziu, tocmai datorită luării în calcul a mortalităţii. La finele
republicii tatăl putea să-şi declare odrasla abia după un an, în prezenţa martorilor, dar în vremea
lui Marcus Aurelius se introduce obligaţia de a declara un copil după 30 de zile de la naştere.
Parcursul de la copilărie la maturitate este reţinut pe trepte de vârstă mai ales în ceea ce-i
priveşte pe băieţi. Se vorbeşte despre copii până la vârsta de 17 ani- pueri, apoi despre tineri-
iuuenes cuprinşi între 17 şi 46 de ani, după care vârstă sunt consideraţi bătrâni-seniores. Această
preocupare are o motivaţie civică, judecând după criteriul de stabilire a limitelor de vârstă la care
apelează A. Tubero, jurist din vremea lui Augustus, şi anume putinţa de a servi statul şi, deci,
înregistrarea în „controalele militare”. Mai puţin individualizată este însă viaţa copilelor până la
maturitate. În cazul lor intervin criterii socio-biologice şi juridice precum nubilitatea, căsătoria,
procrearea iar etapele de viaţă au importanţă şi înţeles în contexte domestice. Pentru ambele
genuri anii copilăriei vor fi însemnat ca şi astăzi, în majoritatea cazurilor, ani de lipsă a unor
responsabilităţi sau griji mari, ani de acumulaări dar şi de joacă. Deşi nu cunoaştem multe detalii
52
despre jocurile copilăriei, alergarea, de-a-v-aţi ascunselea, „căluţul”, jocul cu mingea, cu cercul,
ţintarul umpleau orele de distracţie ale celor mici, iar spaţiul de joacă putea fi, cel mai adesea, cel
din curtea casei.
Percepţia proprie a timpului de viaţă depindea de statutul socio-economic ale fiecăruia,
căci într-un fel se scurge viaţa unui simplu agricultor, în altul cea a unui militar. Ritmul de
scurgere al anilor este măsurat diferit în funcţie de pregătirea intelectuală a fiecăruia, eventual de
implicarea în sfera politică. Dacă pentru femei maternitatea reprezintă momentul împlinirii lor
aceasta este însoţită de tot atâtea pericole pe câte bucurii aduce ivirea pe lume a unui prunc.
Pentru bărbaţi provocările sunt, poate, cu mult mai numeroase, şi numai norocul şi propria
stăpânire de sine produc succese. Uneori, spre sfârşitul vieţii, anumite superstiţii pot să dea
spaime mai mult sau mai puţin trecătoare, după cum mărturisea însuşi împăratul Augustus într-o
scrisoare adresată unuia dintre nepoţii săi: „Salutare, Caius al meu, măgăruşul meu cel drag. Îţi
jur pe zeul Fidius, că întotdeauna îţi duc dorul când eşti departe de mine. Dar mai ales în astfel
de zile, cum este cea de azi, ochii mei îl caută pe Caius al meu. Sper că oriunde eşti în această zi,
vei sărbători plăcut şi sănătos a 64 zi a mea de naştere. Căci precum vezi am trecut de anul
climateric 63, spaima tuturor bătrânilor”. (A. Gellius, Noctes atticae, XIV, 7,1).
O scurgere frumoasă a vieţii este aceea marcată de sănătate, de afecţiunea pentru cei
apropiaţi, pe lângă mai oficiala înţelegere a frumuseţii vieţii în acord cu valorile civice. În elogiul
Thuriei (sec I a. Chr.) soţul regretă minunatele clipe petrecute alături de partenera sa de viaţă de
care a refuzat să se despartă în pofida sterilităţii sale (ILS 8393, I lin. 31-35). Filozoful Seneca
mărturiseşte, la rându-i: „Paulina, soţia mea, îmi recomanda să mă îngrijesc eu în primul rând de
sănătatea mea. Fiindcă ştiu că existenţa ei se învârteşte în jurul vieţii mele, încep să mă ocup de
mine ca să mă îngrijesc astfel de ea, şi deşi bătrâneţea m-a făcut mai curajos în multe, trebuie să
renunţ la acest avantaj al vârstei. Mă gândesc câteodată că în acest bătrân este şi un rest de
tinereţe, care trebuie să fie cruţată. Aşadar, cum eu nu pot obţine ca ea să mă iubească mai tare,
ea obţine ca eu să ţin mai mult la mine. (...) Cel care nu preţuieşte pe soţia lui, pe prietenul lui
atât cât să mai zăbovească în viaţă, ci stăruieşte în hotărârea de a muri, este un nevolnic (...) Ce
este oare mai plăcut decât să fii atât de drag soţiei tale, încât din cauza aceasta să-ţi devii şi ţie
mai drag? Paulina mea poate pune la socoteală nu numai temerea ei dar şi temerea mea.” (Epist.
104). La fel de mult simţea lipsa soţiei Plinius cel Tânăr „Niciodată nu m-am plâns mai mult de
ocupaţiile mele care nu mi-au îngăduit nici să te însoţesc când ai plecat în Campania în
covalescenţă, şi nici să te urmez îndată după plecare. Mai cu seamă acum doream să fim
împreună ca să văd cu ochii mei cum îţi recapeţi puterile, sănătatea ta atât de scumpă mie (...)
Chiar dacă ai fi fost sănătoasă tot ţi-aş fi dus dorul, şi nu fără grijă, căci eşti neliniştit şi îngrijorat
cât timp nu ştii nimic despre fiinţa care ţi-e atât de dragă. Acum însă mă frământă nu numai
absenţa ta, ci şi starea sănătăţii tale, provocându-mi o vagă şi părelnică nelinişte. Mă tem de
orice, îmi fac tot felul de închipuiri, cum este şi firesc pentru cei care se tem, îmi imaginez
tocmai ceea ce detest mai mult. Cu atât mai stăruitor te rog să potoleşti temerile mele cu câte o
scrisoare, sau chiar două, în fiecare zi. Căci voi fi mai liniştit în timp ce le voi citi, dar mă va
cuprinde teama de îndată ce le voi fi citit. Cu Bine!” (Epist., VI, 4)

Temă de autoevaluare
Precizaţi importanţa relaţiilor dintre părinţi şi copii în formarea socio-educativă a acestora din
urmă, utilizând cel puţin cinci surse (scrise sau documente vizuale) argumentative.

5.2. Preocupări educative

53
 Despre viaţa copiilor în sânul familiei se ştie destul de puţin. Până la vârsta de 7 ani se
pare că stăteau mai mult cu mamele lor, după care, cel puţin la nivelul elitelor, rolul tatălui îşi
punea amprenta asupra educaţiei băieţilor ca viitori cetăţeni. Plutarh aminteşte de grija cu care
Cato Maior supraveghea instruirea fiului său, privindu-l chiar şi în timpul exerciţiilor militare pe
care le făcea pe Câmpul lui Marte (Plutarh, Cato Maior, 20). La rigoare, mama suplineşte sau
dublează acest rol. Despre fraţii Gracchi, Plutarh afirmă că au fost crescuţi cu atâta grijă de
mama lor, văduvă fiind, încât ”deşi după părerea unanimă, erau cei mai bine înzestraţi de natură
dintre romani, totuşi s-a părut că au fost mai mult educaţi decât înzestraţi pentru practica virtuţii”
(Plutarh, Ti. Gracchus, 1). Alături de Cornelia, figura Aureliei Cotta şi a Atiei apar elogiate de
Tacitus, ca model de matroane preocupate de creşterea fiilor lor (Iulius Caesar şi, respectiv
Caesar Octavianus), potrivit principiului disciplina ac seueritas: „Şi nu numai studiile şi
îndeletnicirile, ci şi recreaţiile şi jocurile copiilor erau conduse cu o anumită sfinţenie şi
delicateţe. Ştim că astfel a supravegheat Cornelia la creşterea Gracchilor, Aurelia la formarea lui
Caesar, Atia la educaţia lui Augustus, în chipul acesta au făcut ele din copiii lor bărbaţi de
frunte” (Tacitus, De orat., 23, 7). În epoca Principatului, figurile de împărătese nu lipsesc din
anturajul fiilor lor.
Dar relaţia dintre mamă şi fiu nu pare totdeauna una lipsită de dificultăţi. În epocă
republicană, de pildă, Papirius Praetextatus primea public laudele senatorilor, pentru că,
înfruntând curiozitatea exagerată a mamei privitor la natura discuţiilor din senat, la care copilul
participase, şi pe care trebuia să le ţină în secret, inventează o presupusă discuţie despre intenţia
senatorilor de a vota bigamia. Faptul că matroanele, alarmate de mama lui Praetextatus, vor veni
în faţa senatorilor pentru a protesta, dă în vileag minciuna lui Papirius dar, totodată, îi pune în
lumină o maturitate precoce (A. Gellius, Noctes Atticae, I, 23).
În principal, însă, cea mai mare parte a educaţiei copiilor se datora frecventării cursurilor
din şcolile publice, atestate la Roma încă de timpuriu (T. Livius, III, 44), sau datorită profesorilor
particulari pe care şi-i puteau permite familiile cu venituri peste medie. Documentaţia de care
dispunem pare să mărturisească o mai mare importanţă acordată formării băieţilor. Educaţia
debuta sub îndrumarea unui institutor (numit litterator sau primus magister, magister ludi,
magister ludi litterati) cu „ciclul primar”- între 7 şi cca. 12 ani, când copilul se deplasa de acasă
spre şcoală însoţit de un pedagogus- de regulă un sclav de origine greacă- cu care copilul îşi
repeta lecţiile: scrisul, cititul, socotitul, inclusiv fracţiile. Urma apoi ciclul secundar unde, prin
grija profesorului- grammaticus, se pătrundea în tainele gramaticii, ale literaturii greceşti şi apoi
latine, ale matematicii. În fine, numai câţiva mai merituoşi, şi mai cu seamă băieţii, treceau la
nivelul cursurilor superioare dobândând cunoştiinţe despre retorică, drept şi filozofie.
„Specializările” se fac într-una din cetăţile greceşti sau orientale. Scopul întregului conţinut de
educaţie, indiferent de domeniu era acela de a pregăti pe tânăr pentru a fi un bun cetăţean al
statului. În epoca Principatului ataşamentul faţă de valorile civice se confundă cu ataşamentul
faţă de persoana imperială.
Dar în acelaşi timp calitatea de cetăţean desăvârşit începe în mijlocul familiei, dovedită
prin afecţiunea şi respectul faţă de părinţi şi rude.

54
Fig. 12- “În clasă”- relief în gresie din
Neumagen, Germania, cca. 200 p. Chr. Fig. 13- Relief funerar, sarcofag marmură,
Augusta Treverorum, sec II-III p. Chr.
Filozoful Seneca conchidea într-una din epistolele sale către prietenul său Lucilius: „Prin
urmare să învăţăm şi noi ce l-au făcut pe Homer înţelept. Iar a cerceta dacă Homer a fost mai
mare decât Hesiod, asta are tot atâta importanţă ca a şti dacă Hecuba a fost mai mică decât Elena
şi de ce a îmbătrânit aşa de timpuriu. (...) Furtunile sufletului şi nevolnicia noastră ne împing în
fiecare zi spre necazurile lui Ulise. Nu suntem la adăpost nici de farmecele frumuseţii, care ne
ameţesc ochii, nici de loviturile duşmanului (...). Asta învaţă-mă: cum să-mi iubesc patria, cum
să-mi iubesc soţia şi părintele, cum să înot către aceste lucruri atât de frumoase chiar dacă acum
mă zbat în valuri.” (Ep. 88).
Conjugarea eforturilor ambilor părinţi, a rudelor şi a prietenilor este de dorit atunci când
se manifestă intenţionalitatea unei educaţii desăvârşite pentru odraslele masculine, după cum o
mărturiseşte Plinius cel Tânăr în scrisorile sale (Epist., II, 18; III, 3).
Pentru fete întreaga activitate educativă trebuie să ofere cunoştiinţele şi deprinderile de
viitoare soţii şi mame: respectiv, conservarea, pregătirea şi păzirea alimentelor, curăţirea sau
supravegherea menţinerii curăţeniei casei, pe care le încredinţează sclavelor şi intendentei
-uillica, păzirea cheilor casei, gestionarea treburilor în general, lanificium- ţesutul lânii şi
confecţionarea hainelor. De aici şi figura arhetipală a Lucretiei Collatina care: „în mijlocul
gospodăriei, trebăluia până seara târziu şi torcea caiere întregi de lână, împreună cu sclavele sale,
tot ca ea de harnice” -T. Livius, I, 57). Dar nu toate femeile sunt atât de modeste, cum erau cele
de „odinioară” şi nu toate au asemenea preocupări.
O bună cunoaştere a artei vorbirii sau a meşteşugului de a scrie nu lipsesc aristocratelor
romane. Uneori lăudate, alteori blamate aceste femei apar ca subiecte exemplificatorii în funcţie
de intenţia exprimată de autorii antici. Cornelia, mater Gracchorum, scrie epistole de o
remarcabilă valoare, la fel Servilia, mama lui Iunius Brutus, în vreme ce valenţele deosebite ale
unor personaje feminine pe tărâm intelectual puteau, uneori, să eclipseze chiar şi pe partenerii lor
masculini dacă-i dăm crezare lui Marţial (Sat. VI, 549 sqs.).
Temă de autoevaluare
Care sunt valorile educative ale învîţământului roman?

5.3. Între lumea privată şi cea publică-aspecte ale distribuţiei de gen a rolurilor
Rezultă de aici un anume model privind distribuţia de sarcini pentru bărbaţii şi femeile
dintr-un grup familial. În interiorul spaţiului domestic acţionează autoritatea lui pater familias
care asigură buna aprovizionare a căminului. Stăpânul casei, însă, intervine direct sau prin
administratorul servil (uilicus) mai cu seamă „în jurul casei”, pe domeniul său agricol sau în
atelierul meşteşugăresc. Munca pe domeniul agricol necesită multă pricepere şi chiverniseală
căci stăpânul casei verifică minuţios ce lucrări au fost executate la timp şi care dintre sarcini au
55
fost uitate, cautând vinovaţii şi aplicând pedepse, trebuie să verifice buna întreţinere a utilajului
agricol, a grajdurilor, să valorifice produsele obţinute, să cheltuie cât mai puţin (Cato Maior, De
agricultura, 2). Uneori aceasta muncă necesită prezenţa la fermă a proprietarului care este, de
asemenea, implicat în viaţa cetăţii, ţinându-l departe de oraş, potrivit spuselor lui Plinius cel
Tânăr. Acesta se scuză faţă de un prieten devenit consul că nu poate fi prezent în Roma, la
ceremonia din prima zi a mandatului său: „Nu te voi vedea în prima zi a consulatului tău, căci
sunt reţinut de obligaţia arendării pământurilor mele pentru mai mulţi ani. Pentru acestea trebuie
să iau alte măsuri decât până acum. Căci în ultimii cinci ani, cu toate reducerile pe care le-am
făcut, restanţele au crescut şi cei mai mulţi dintre arendaşi nici nu se îngrijesc să reducă din
datorii, pe care nu mai nădăjduiesc că le pot achita; pun mâna chiar şi consumă din toate
produsele pământului, gândind că nu le mai strâng pentru ei. Trebuie deci să preîntâmpin noi
neajunsuri. O singură posibilitate de remediere- să nu le mai cer arenda în bani, ci în dijmă şi să
pun câţiva oameni dintre ai mei să supravegheze lucrările şi să păzească recolta. De altfel, nu
există un venit mai sigur decât acela pe care ţi-l aduce pământul, clima, vremea bună. Şi asta cere
o mare cinste, ochi vigilenţi şi numeroasă mână de lucru...” (Epist., IX, 37).
În vremea asta, locul de acţiune al soţiei este „în casă”. Ea trebuie, având cheile casei, să
gestioneze cu măsură toate cele aduse de soţ, să supravegheze prepararea hranei, să verifice
harnicia sclavelor şi a sclavilor din casă, ajutată de uilica- o persoană care, spune Cato Maior,
trebuie să fie cu necesitate fidelă casei, discretă şi nu „umblătoare prin vecini” (ambulatrix).
Regăsim aici ecouri ale sfaturilor pe care cândva Isomachos le dădea soţiei sale: „Trebuie
desigur, soţia mea, să rămâi acasă cu servitorii din interior dar să-i supraveghezi şi pe cei din
exterior. Vei primi proviziile aduse, vei alege ce anume trebuie economisit, vei veghea să nu se
depăşească chletuielile într-o lună. Când ţi se va aduce lână, vei veghea ţesutul veşmintelor
pentru ce-i ce au nevoie dar şi depozitarea lânei în camerele uscate. O ocupaţie care-ţi va părea
dezagreabilă este aceea că dacă un servitor se va îmbolnăvi, va trebui să-i acorzi toată grija să se
însănătoşească. (...) Atribuţiile tale, soţia mea, mai constau şi în alte ocupaţii care îţi vor aduce
satisfacţii, când dintr-o servitoare nepricepută în lucrul lânii vei face o abilă prelucrătoare a
firelor care va dubla venitul pentru tine şi pentru mine, când dintr-o îngrijitoare incapabilă vei
face o servitoare capabilă, fidelă, obişnuită cu servitul mesei, de o valoare inestimabilă, chiar
când vei recompensa servitorii domestici ce s-au arătat a fi inteligenţi şi-i vei pedepsi pe
nepricepuţi. Căci bunul tău gust şi tonul tău blând mă vor transforma în servitorul tău, căci
departe de a te teme că îmbătrâneşti, nu vei fi mai puţin respectată de mine în casă, te vei asigura
de asta veghind, cu cât vei fi mai apreciată de soţul tău, cu atât vei fi mai respectată în casă, căci
nu graţiile tinereţii ci virtuţiile în viaţă cresc meritul şi consideraţia” (Xenofon, Economia, VII).
Raporturile economico-sociale pe care o domus le stabileşte cu celelalte case, cu spaţiul
public în general, ţin de domeniul masculin. Bunele relaţii cu vecinii (subliniate de Cato Maior)
sunt la fel de importante ca invitaţiile la masă. Renumele unei domus se asociază cu aceste din
urmă acţiuni de socializare în cadrul cărora partenerele de viaţă pot sublinia armonia conjugală,
seriozitatea cuplului, nivelul economic. Orice exagerare în ţinută şi comportament poate ştirbi
imaginea soţului. Frecvent citată este poziţia exprimată de M. Porcius Cato, privind cheltuielile
nemăsurate ale matroanelor romane (T. Liv., 34, 4 sq.) şi tot el, se pare, deplângea condiţia
romanilor: „toţi oamenii conduc femeile, noi (romanii) conducem pe toţi oamenii, dar pe noi ne
conduc femeile” (Plutarh, Cato Maior, 8). Unii bărbaţi au înţelepciunea de a accepta această
condiţie feminină recunoscută prin cuvintele cenzorului din anul 131 a. Chr., Q. Caecilius
Metellus Macedonicus: „Dacă ne-am putea lipsi, cetăţeni, de soţii, am renunţa bucuroşi la o
astfel de povară (molesta); dar fiindcă astfel a lăsat natura, ca nici cu ele să nu putem trăi destul
56
de bine, nici fără ele, să punem perpetuarea speţei mai presus de plăcerea trecătoare” (A. Gellius,
Noctes atticae, I, 6.2). Alţii ridiculizează aplecarea spre lux şi vestimentaţie extravagantă a
femeilor, Banchetul lui Trimalchio o dovedeşte (Petronius) iar Plinius cel Bătrân conchide
răspicat, în sec. I p. Chr: „India şi peninsula Arabia răpesc în fiecare an Imperiului roman 100
milioane de sesterţi. Atât de mult ne costă luxul şi femeile.” (Naturalis Historia, XII, 41, 84).
Uneori se admit nuanţe în ce priveşte „noile moravuri” din zorii epocii imperiale: „Dacă femeile
nu se găteau în străvechile vremuri/ E fiindcă nici soţii lor nu se îngrijeau aşa mult./ O vântuită
tunică purta Andromaca pe dânsa/ Nu te mira, doar era soaţă de aspru ostaş / Oare putea să se-
arate-n podoabe soţia lui Aiax,/ Care pe-armură-şi purta pieile, şapte, de bou?/ Viaţa era
ţărănească-nainte; azi Roma stăpână/ Peste întregul pământ are-atâtea comori!/ La Capitoliu
priviţi: ce-i acum şi ce-a fost altădată?/ Pentru un Iuppiter nou crezi că a fost înălţat!/ Iată senatul
preavrednic de cei care-ntr-însul se-adună;/ Când domnea Taţiu, în loc nişte colibe erau./ Unde
scânteie a’lui Phoebus palate şi-a capilor oaste/ Odinioară mergeau boii de jug la păşuni./ Laude
alţii trecutul; eu sunt mulţumit cu ce-i astăzi:/ Traiul ce-mi place să duc e potrivit cu acest veac."
(Ovidius, Ars amandi, III, 109-124).
Lumea politicului aparţine, însă, prin excelenţă bărbaţilor iar, sub aspect juridic, cuvântul
masculin este ascultat. În acelaşi timp, când vorbesc în public, femeile au nevoie fie un „purtător
de cuvânt” masculin, fie de „un glas colectiv” feminin (exemplul lui M. Coriolanus, convins de
mama şi propria soţie să renunţe la asaltul contra Romei, este des citat). Dar înăuntrul spaţiului
privat, vocea unei femei nu este întodeauna inferioară ca ton şi putere de acţiune, iar aceasta nu
reprezintă nicidecum o emancipare feminină din republica târzie sau epoca Principatului (cum
afirmă eronat unii dintre istoricii moderni, de ex. J. Carcopino, 1939, G. Fau, 1978, sau, în
spaţiul românesc, Mihaela Paraschiv, 2003), ci exprimă funcţionarea reală a comuniunii
materiale şi spirituale ca fundament al căsătoriei.
Împărţirea sau poate chiar opoziţia între „înăuntru” şi „afară” care să definească
raporturile masculin-feminin este mai degrabă un model teoretic, un construct în mintea autorilor
(masculini) antici. În realitate nu există nici un temei pentru postularea vreunei segregări de gen
a uzajului spaţial privat sau public din Roma antică, şi aceasta se poate proba de la activitatea
economică şi politică, până la frecventarea băilor publice şi la ceasurile petrecute cu ocazia
banchetelor şi spectacolelor private sau nu. Mult mai aproape de funcţionarea reală a unui cămin
este percepţia unei complementarităţi cvasi-paritare a rolurilor, de facto, chiar dacă, de iure,
lumea masculină este definită în termeni de superioritate. Atunci când concretizarea rolului
masculin nu este suficientă intervin femeile, iar exemplele în acest sens sunt destul de
numeroase. Aprecierile autorilor antici despre aceste intervenţii feminine depind, însă, de modul
de prezentare a evenimentelor. Dacă renumele lui pater familias nu este ştirbit prin apariţia
vocilor şi gesturilor feminine, atunci această apariţie este demnă de toată lauda (a se vedea
imaginea Corneliei- mama Gracchilor, a Aureliei- mama lui Iulius Caesar, a Atiei şi Liviei-
mama şi, respectiv, soţia lui Augustus, Paulinei- soţia filozofului Seneca, a Plotinei-soţia lui
Traian, a Iuliei Domna- soţia lui Septimius Severus). Iconografia feminină din primele secole ale
imperiului roman mărturiseşte emblema acestei complementarităţi, cu sublinierea rolului
procreator pe care îl are un personaj feminin, mai cu seamă la nivelul familiei imperiale care
trebuia să reprezinte un reper social, moral, biologic Aşa se explică redarea femeilor în grupul
domestic imperial sau/şi înconjurate de odraslele imperiale (Livia- relieful de pe Ara Pacis,
reprezentări monetare ale Octaviei, Antoniei Maior, Messalinei, din prima dinastie imperială sau
Faustinei cea Tânără în perioada antonină, Iulia Domna pe relieful Arcului lui Septimius Severus din
Leptis Magna).

57
 Fig. 14- Denar din Caesareea, epoca lui Fig.15- Revers al unei monede cu Faustina
Claudius (46 p. Chr), pe revers Britannicus, cea Tânără (cca 161-176), fiica a lui
fiul împaratului, însoţit de mama lui Antoninus Pius şi soţie a lui Marcus
Claudius: Antonia şi de bunica lui Aurelius.
Claudius: Octavia (sora lui Augustus)
Dar dacă, prin ceea ce fac, femeile nu contribuie la o bună subliniere a statutului
masculin în interiorul sau în afara casei, aceste doamne sunt blamate: ele devin cheltuitoare,
avide de putere şi toate aceste neajunsuri sunt mult accentuate dacă partenerii masculini au un
renume negaiv (exemplul Furiei- soţia lui M. Antonius o probează din plin, apoi, vin la rând
femeile din epoca Principatului fie ele simple aristocrate, fie ele membre ale familiei imperiale:
Fortunata-soţia lui Trimalchio, protagonistul Banchetului lui Petronius, multiple exemple
feminine care apar în Satira a VI- a a lui Iuvenal sau în Analele lui Tacitus). Dincolo de
exemplele legate de scandalurile politice sau morale din Roma, rămâne o lume feminină activă
pe tărâm economic, religios, cu o intervenţie benefică asupra atmosferei casnice, asupra educaţiei
copiilor. Sunt femei de condiţii sociale diverse: aristocrate sau nu: precupeţe, brutărese, soţii de
măcelari, croitori- pe care, printre altele, le pun în lumină dovezile arheologice.

Fig. 16- Relief de marmură ce decora prăvălia Fig. 17- Relief funerar al unui macelar, soţia
unei negustorese de zarzavaturi din Ostia (mij. ţine socotelile afacerii (sec I p. Chr.).
sec. al II-lea p. Chr.).

58
Teme de autoevaluare
Cum explicaţi distribuţia de roluri casnice între persoanele masculine şi cele feminine dintr-un
grup domestic roman?

Temă de control
Descrieţi o zi din viaţa unei familii romane, pornind de la surse iconografice şi scrise.

Mediul privat reeprezintă un reper axiologic pentru membrii unui grup domestic; nu
există un singur model în acest sens. Din punctul de vedere al relaţiilor de gen atât tatăl cât şi
mama contribuie la menţinerea unui climat soci-afectiv pozitiv depinzând de propria educaţie,
caracter, intenţionalitatea de afirmare pe plan public.

Bibliografie
Carcopino, J., La vie quotidienne à Rome a l’apogée de l’Empire, Paris,1939.
Evans, J., War, Women and Children in Ancient Rome, New-York, 1991.
Humphrey,Susan, Family, Women and Death. Comparatives Studies, London, 1984.
Gourevitch, Danielle, Raepsaet-Charlier Marie-Thérèse, La femme dans la Rome antique, Paris,
2001.
Grimal, P., L’amour à Rome, Paris, 1963.
Médecine antique, IVeColloque international hippocratique, Laussane, 23 sept-1 nov. 1981,
Laussane, 1982.
Marrou H.-I., Istoria educaţiei în antichitate, tr. rom. Stela Petecel, 2 vol, Bucureşti, 1997 (1 ed.
fr., Paris, 1948).
Rawson, B., coord, The Family in Ancient Rome. New Perspectives, London, Sidney, 1986.
Scullard, H.H., Festivals and ceremonies of the Roman Republic, aspects of the greek and roman
life, Londra, 1981.
Veyne, P., La famille et l’amour sous le Haut Empire, Ann. E.S.C., 33/1978, p. 35-63.
G. Vidén, Women in Roman Literature. Attitudes of Authors under the Early Empire, Göteborg,
1993.

Dosar de texte:

A. Gellius, Noctes atticae, XII, 1-23: „ « Nu mă îndoiesc că-şi va alăpta singură copilul ». Mama
lehuzei a răspuns că fiica ei are nevoie să fie menajată şi că trebuie adusă copilului o doică, pentru a nu
adăuga la durerile naşterii grija grea şi împovărătoare a alăptării. « Las-o, te rog, femeie, -a continuat
Favorinus- să fie în întregime mamă a copilului său. Oare nu e contra naturii acest fel de a fi mamă
incomplet şi pe jumătate, ca să naşti şi îndată să-ţi îndepărtezi copilul pe care l-ai născut ? A hrănit cu
sângele ei în pântece un « nu ştiu ce » pe care nu l-a văzut şi acum să nu hrănească cu laptele ei pe cineva
pe care-l vede, care trăieşte, care este om, care-i cere plângând îndatoririle de mamă ? Sau crezi că natura
a dat femeilor mamele cum le dă nişte aluniţe frumoase, pentru a le împodobi pieptul şi nu pentru a alăpta
copiii? Căci (…) atâtea femei ciudate, chiar cu riscul stricării laptelui oprit, ca şi cum el ar degrada
semnele frumuseţii, caută să oprească şi să-şi sece acel izvor sfânt al corpului, doica neamului omenesc.
Ele fac aceasta cu aceeaşi nebunie cu care se străduiesc prin tot felul de mijloace să dea afară odrasla
zămislită în corpul lor, ca să nu-şi urâţească formele pântecului, să nu îmbătrânească prea devreme de
greutatea sarcinii şi eforturile naşterii. Şi dacă este vrednic de ura tuturor şi de oprobiul public faptul de a
59
ucide un om la primele sale începuturi, când este plăsmuit, când este însufleţit, smulgându-l din mâinile
naturii creatoare, cât se deosebeşte de aceasta faptul de a lipsi de hrana sângelui propriu, obişnuit şi
cunoscut, pe un fiu deja format şi născut ? » (...) mama care-şi părăseşte copiii, îi îndepărtează de la sân şi
îi dă altora să-i crească, acea mamă întrerupe, dezleagă şi distruge acel lanţ şi chiag al sufletului şi al
iubirii prin care în chip firesc se unesc părinţii şi copiii (...) lăsarea în uitare a copilului dat la altcineva să-
l crească nu e cu mult mai mică decât pierderea prin moarte. (...) Ştergându-se şi dispărând pietatea
naturală, copii crescuţi şi educaţi astfel, dacă iubesc pe tatăl şi pe mama lor, în mare măsură, acea
dragoste nu este firească, ci dobândită în societate, pe calea opiniei”
Aulus Gellius, Noctes atticae, X, 28 : „1.AeliusTubero, în cartea I a Istoriilor sale, spune că
Servius Tullius când a împărţit poporul roman în 5 clase şi în bătrâni şi tineri, pentru a stabili censul, a
socotit copii pe aceia care aveau mai puţin de 17 ani, iar pe cei de la 17 ani în sus,vârstă de la care îi
socotea apţi pentru a servi statul, i-a trecut în controalele militare şi i-a numit tineri până la vârsta de 46
de ani, iar de la această vârstă erau socotiţi bătrâni”.
Marţial, Sat., VI, 549-63; 566-574: „Altele în timpul mesei nu se mulţumesc cu-atât: Au iertat-o
pe Didona! Ştiu de ce s-a omorât./ Judecă pe toţi poeţii, mai savante ca savanţii,/ Pe Homer îl pun s-atârne
într-un taler al balanţii,/ Iar în celălalt l-aşează, cântărindu-l, pe Vergil./ Nu e grămătic mai meşter, nu e
retor mai abil,/ Toţi se dau învinşi de-a rândul: crainic, avocat, muiere,/ Gura uneia se-aude în întreaga
încăpere!/ Un potop cumplit de vorbe se dezlănţuie în ropot,/ Parcă bate-ntr-o căldare, parcă sună dintr-un
clopot!/ Când se-ntâmplă vreo eclipsă, nu mai trâmbiţaţi din surle,/ Adunaţi-le pe-acestea şi lăsaţi-le să
urle./ Înţeleptul pune-n toate o măsură un hotar;/ Dar decât să-şi dea femeia ifose de cărturar, / I s-ar
potrivi mai bine poalele să le ridice. (...) Nu-ţi doresc această soartă, să primeşti la tine-n pat/ Una căreia
nu-i scapă, necitită, nici o carte,/ Şi ca-n logică, în două silogismul ţi-l desparte;/ Nu pot suferi femeia
care-nşiră pe de rost/ Toţi poeţii de-altădată, cum au scris şi câţi au fost,/ Şi recită mii de versuri, pentru
mine neştiute./ Regulele lui Palaemon îi sunt toate cunoscute,/ Neştiinţa i se pare un păcat nelegiuit,/ Dar
barbatul n-are dreptul la un mic acord greşi?”
Cassius Dio, Istoria romană, 56.3: „Acele fapte pe care părinţii le-au săvârşit, vi le-au transmis
cu cinste, însoţite de glorie. Lăsaţi-le şi voi moştenire altora. Iar avuţiile câte le-au agonisit, tot vouă vi le-
au lăsat, pentru ca şi voi să le lăsaţi mai departe altora, născuţi din voi înşivă. Oare o soţie înţeleaptă, care
are grijă de casă şi de gospodărie, care creşte copii, nu-i cea mai mare binecuvântare? Când eşti sănătos,
îţi aduce numai bucurii, iar cînd eşti bolnav- te îngrijeşte. Tot ea este părtaşe la ceasurile de fericire şi rază
de lumină în clipe de grea încercare. Cine ştie mai bine decât ea să potolească firea clocotitoare a unui om
tânăr şi să domolească severitatea excesivă a unui om vârstnic. Nu-i oare cel mai plăcut lucru să ridici în
braţe un copil născut din amândoi, să-l hrăneşti, dându-i educaţie, icoană vie a trupului şi sufletului
nostru- până într-atât să ajungi să crezi că o dată cu el, care se dezvoltă, ai renăscut tu însuţi? Ce poate fi
mai mare fericire- când a sosit timpul să te desparţi de viaţă- decât să laşi în urmă un moştenitor care
preia averea agonisită şi succesiunea familiei?”
Pliniu cel Tânăr, Epist., II, 28: „Nu-mi puteai cere ceva mai plăcut pentru mine, decât să caut un
profesor pentru copii fratelui tău. Căci datorită ţie, mă văd din nou la şcoală, şi pot spune că retrăiesc anii
cei mai frumoşi. (...) Mai rămâne să-ţi scriu, după ce îi voi fi ascultat pe toţi profesorii, ce gândesc despre
fiecare şi să încerc să-ţi dau impresia atât ccât va fi posibil într-o scrisoare, că i-ai ascultat tu pe toţi. Îţi
sunt dator şi sunt dator memoriei fratelui tău, acest devotament şi această strădanie, mai ales într-o
problemă atât de importantă. Ce poaate fi mai important pentru tine, decât să-i faci pe aceşti copii (...)
demni de acela care le-a fost tată, demni de tine care le eşti unchi. (...) Şi ştiu câte neplăceri îmi va
pricinui alegerea unui profesor, dar trebuie să înfrunt nu numai neplăceri ci şi duşmănii, pentru fiii fratelui
tău, cu ssufletul la fel de împăcat ca un părinte pentru fiii săi.”
Plinius cel Tânăr, Epist., III, 3: „Deoarece pentru tatăl tău, om de seamă şi deosebit de integru,
am avut tot atâta respect cât şi dragoste, şi ţin la tine nespus de mult, nu numai pentru amintirea lui ci şi
pentru calităţile tale, doresc din suflet şi chiar mă voi strădui din răsputeri ca fiul tău să ajungă la fel ca
bunicul, mai cu seamă cu cel din partea mamei, deşi şi din partea tatălui soarta i-a hărăzit un bunic ilustru
şi apreciat, şi un tată şi un unchi priviţi cu admiraţie pentru meritele lor deosebite. Va creşte şi va semăna

60
cu aceştia toţi, numai dacă va primi o educaţie aleasă, pentru care e de importanţă cine şi-o va suma. Până
acum vârsta fragedă l-a ţinut lângă tine, a avut profesori acasă, unde nu se ivesc deloc, sau rareori,
prilejuri de a greşi. Acum studiile lui trebuie să păşească dincolo de pragul casei, acum trebuie căutat un
retor latin a cărui şcoală să se impună prin severitate, respect şi mai ales prin moralitate. Căci tânărul
nostru, pe lângă celelalte daruri cu care l-a înzestrat natura şi soarta, este de o rară frumuseţe pentru care ,
la această vârstă critică, are nevoie nu numai de un prifesor ci şi de un protector, şi chiar de un
îndrumător. Astfel stând lucrurile, cred că pot să ţi-l recomand pe Iulius Genitor (...) e un om integru,
serios, chiar puţin cam aspru şi cam dur, în comparaţie cu dezmăţul zilelor noastre. Cât despre valoarea sa
ca orator, poţi să dai crezare celor mulţi deoarece talentul său oratoric manifest nu întârzie să fie
recunoscut, viaţa oamenilor are însă taine adânci şi mistere de nepătruns. De aceea ia-mă chezaş pentru
Genitor: fiul tău nu va auzi de la acest om decât lucruri de folos, nu va învăţa nimic care să nu merite să
fie ştiut. El îi va reaminti tot atât de des ca şi tine sau ca mine, ce povară a gloriei strămoşeşti îl apasă,
care şi cât de vestite sunt numele pe care trebuie să le poarte cu cinste. Aşadar, cu voaia zeilor,
încredinţează-ţi fiul unui profesor, de la care să înveţe în primul rând cum să se poarte, şi după aceea
oratoria, care nu se învaţă bine dacă nu ştii cum să te porţi. Cu bine!”
Cato Maior, De agricultura, 2: “După ce a sosit la proprietatea sa şi s-a închinat zeului protector
al casei, şeful familiei trebuie să străbată tot domeniul, făcând înconjurul acestuia, dacă este cu putinţă
chiar în aceeaşi zi; dacă nu, în ziua următoare. După ce şi-a dat seama cum a fost lucrată moşia, care
munci au fost făcute şi care nu, trebuie să cheme a doua zi pe administrator şi să-l întrebe ce lucrări au
fost executate şi care urmează; de asemenea, să-l întrebe dacă toate au fost făcute la timp, dacă cele
rămase mai pot fi terminate şi ce cantitate de vin, de grâu şi din celelalte produse s-a obţinut. După ce a
aflat aceste lucruri, trebuie să facă socoteala normelor şi a zilelor de muncă. Dacă se constată că treaba n-
a fost făcută, iar administratorul spune că şi-a dat silinţa, dar că unii sclavi au fost bolnavi, că a fost vreme
rea, că alţi sclavi au fugit, că a executat lucrări publice, după ce a înşirat pe lângă aceasta şi multe alte
cauze, stăpânul porunceşte să i se facă din nou socoteala sarcinilor şi normelor. În caz de vreme ploioasă,
iată muncile care pot fi efectuate chiar pe ploaie torenţială: spălarea şi smolirea butoaielor, curăţirea casei
şi a acareturilor, vânturarea grânelor, căratul bălegarului şi aşezarea lui în grămezi, alegerea seminţelor,
repararea frânghiilor vechi şi împletirea unora noi; sclavii trebuie să-şi cârpească hainele petecite si
mantalele cu glugă. În zilele de sărbătoare (de care beneficiau numai oamenii liberi), ei pot să cureţe
şanţurile părăginite, să pietruiască drumurile publice, să taie mărăcini, să sape grădina, să cureţe livezile
de iarba rămasă după cosit, să împletească mături, să smulgă scaieţii, să macine alacul, să facă curăţenie
generală. Când sclavii sunt bolnavi, nu trebuie să li se dea toată hrana. După ce s-a informat în linişte de
aceste lucruri, proprietarul trebuie să aibă grijă să se execute restul muncilor; să facă socoteala banilor, a
grânelor, a furajelor pentru vite, a vinului şi a untdelemnului; trebuie să calculeze ce s-a vândut, ce s-a
încasat, ce a mai rămas, ce este de vânzare; mai trebuie să primească garanţiile ce sunt de primit; într-un
cuvânt totul trebuie pus în ordine.
Dacă vreun lucru lipseşte în anul acela, să fie cumpărat; tot ce prisoseşte să fie vândut; să dea
altora de lucru lucrările ce trebuie date; stăpânul să poruncească ce lucrări urmează să fie executate de
personalul propriu şi care trebuie date pentru a fi făcute de alţii, consemnându-le pe acestea în scris. Să
ţină socoteala vitelor; să le vândă la licitaţie; să vândă untdelemnul dacă are preţ, să vândă vinul şi grânele
de prisos; să vândă boii bătrâni, vitele şi oile înţărcate, lâna, pieile, căruţele vechi, uneltele de fier
învechite, sclavii bătrâni, sclavii bolnavi şi tot ceea ce mai prisoseşte. Şeful familiei nu trebuie să cumpere
ci să vândă.”

61
Capitolul al VI-lea

Aspecte ale religiei domestice

Obiective
-Definirea competenţelor sacerdotale ale lui pater familias
-Identificarea principalelor zeiţări care protejează domeniul privat
-Precizarea şi explicarea principalelor ceremonii religioase private
-Explicarea ceremoniilor publice închinate defuncţilor

Casa şi domeniul privat reprezintă un spaţiu încărcat de religiozitate, un univers care îşi
are zei propri. Divinităţile principale sunt Penaţii- Penates (care protejează casa şi resursele
acesteia), Larii- Lares (protectori deopotrivă ai casei şi ai membrilor ei), şi Manii- Manes
(divinităţile care primesc la ei sufletele morţilor). La aceştia se adaugă un spirit protector al
stăpânului familiei Genius, adorat la fiecare zi de naştere a lui pater şi, din epoca imperială, un
spirit protector al stăpânei casei, o Iuno.
Penaţii casei- dii Penates, au în grijă rezervele de hrană şi de auto-reproducere ale
gospodăriei. Numele acestor zei vine fie de la conceptul de penus, fie de la faptul că „sălăşuiesc
62
în interiorul (penitus) casei” (Cicero, De natura deorum, II, 26-27). Un pasaj semnificativ din
Nopţile attice ale lui Aulus Gellius reţine atenţia prin accepţia extinsă a conceptului penus, de la
care şi-ar trage numele Penaţii: “Aud că Q. Mucius Scaevola s-a folosit de acest cuvânt (penus)
ca să demonstreze ce este: <<Se numeşte penus, zice el, ceea ce este de mâncat sau de băut. Prin
penus, însă, trebuie să înţelegem, după cum spune Mucius, ceea ce e procurat mai înainte pentru
tatăl familiei, mamă, copii şi sclavi dar nu e folosit încă. Căci nu sunt penus mâncarea şi băutura
pregătite zilnic pentru prânz sau cină, ci cele ce se strâng şi se înmagazinează în vederea
consumului, pentru aceea că nu sunt la îndemână ci sunt închise înăuntru (intus et penus), acelea
se numesc penus. >> (…) Pe lângă acestea, am socotit că trebuie să amintesc şi cele ce urmează
despre penus. Servius Sulpicius, în critica pe care o face capitolelor lui Scaevola, spune că prin
penus Sextus Aelius Catus (om politic şi jurist roman, consul în 184 a. Chr., n.n.) nu înţelegea
numai cele de mâncare şi băutură, ci şi tămâia şi ceara, pentru că erau strânse în acest scop, iar
Masurius Sabinus, în cartea sa despre dreptul civil, include în penus şi proviziile strânse pentru
hrana vitelor necesare omului. Ba unii sunt de părere că prin penus trebuiue să înţelegem şi
lemnele şi cărbunii şi gătejele cu care se pregăteşte mâncarea”. (Aulus Gellius, Noctes atticae,
IV, 1, 7 şi 20-22).

Lares (din etruscul lar- care dă fundamentul

maiestăţii, puterii) ocroteşte întreaga familie. Acestora din
urmă li se adresau rugăminţi protectoare, în faţa micilor
capele din atrium sau din bucătărie, la fiecare înmormântare
a unui membru al familiei primeau în schimb ca dar o oaie,
iar la răscruce, într-o ceremonie publică, li se atârnau păpuşi
de lână în capelele lor şi li se ofereau prăjituri. Redarea lor
antropomorfizată constă din doi efebi ce se rotesc, cu tunica
umflată de vânt, însoţiţi de un riton care toarnă vin într-o
cupă.
Fig. 20- Lararium, casa Vettii,
Pompei, sec I p. Chr.
Zeii Manes au un apelativ care, potrivit accepţiei lui Varro (Ling. Lat., VI, 4), pare că
provine din manus - un adjectiv vechi ce înseamnă „bun”. Aceşti zei primesc şi protejează morţii
familiei, lor fiindu-le adresate inscripţiile funerare.
Spiritului protector al stăpânului casei, acelui Genius, i se consacră patul nupţial-lectus
nuptialis, iar sculptural este reprezentat fie ca un om cu toiag, fie ca un şarpe cu creastă. Genius-
ul oricărui pater familias este invocat la nevoie, şi, în mod cu totul special, la aniversarea
stăpânului casei.
Cum întreaga activitate umană desfăşurată sub un acoperiş trebuie să se afle sub protecţia
zeilor, adorarea acestora stă în grija stăpânului casei - pater familias, chiar dacă la ceremonie
trebuie să participe toţi ai casei. Gesturile tatălui-soţ sunt similare cu cele ale unui preot
(sacerdos) în plan public- poatee rosti incantaţii, poate oferi zeilor ofrande vegetale sau
sângeroase, conduce ceremonia săvârşită în numele familiei pe care o conduce. Ceremoniile
private ale familiei- sacra priuata, sunt transmise moştenitorului masculin care a primit cea mai
mare parte din patrimoniu, printre ceilalţi descendenţi masculini (Cicero, De legibus, II, 20).
Tocmai din acest motiv se evita situaţia de a avea ca unic moştenitor un personaj feminin, căci
din motive cultuale femeile sunt supuse interdicţiilor de a sacrifica victime animaliere (Plutarh,
Quaest. Rom., 85).
63
 Aceleaşi exigenţe de protecţiei divină sunt cerute şi în cazul celor trei mari momente din
viaţa umană: naşterea, căsătoria şi moartea.
Sub aspect religios, naşterea necesită un ansamblu de rituri care au ca scop protejarea
casei în care se naşte, a mamei şi a copilului. Potrivit mărturiei Sf. Augustin (Despre Cetatea lui
Dumnezeu, VI, IX) ocrotirea naşterii cade în sarcina a trei zei- tres deos custodes. Aceştia trebuie
să-l împiedice pe Silvanus să vină în puterea nopţii şi să pună în pericol ivirea la lumină a
pruncului. Cei trei zei sunt personificaţi de trei bărbaţi, care lovesc în timpul nopţii pragul casei
cu o secure, apoi cu o piuă, după aceea mătură. Aceste gesturi reprezintă rituri de tip agrar, fiind
simboluri ale unei lumi civilizate opuse sălbăticiei lui Silvanus. Cei trei zei sunt asociaţi unor
unelte: Intercidona este numită aşa după incizia făcută în prag de topor, Pilumnus- datorită piuei,
Deverra –datorită măturei. Pilumnus şi Picumnus, vechi divinităţi ale romanilor cu competenţe
legate de căsătorie şi de naştere sunt substituiţi în familiile nobile de Hercule şi Iunona:Lucina-
născătoarea de lumină (ea apare invocată la Matronalia, 1 martie, sărbătoare la care participă
toate matroanele romane).Cât despre cele trei divinităţi care se opun lui Silvanus, Intercidona,
Picumnus şi Deverra, ele au fost asociate cu o schemă trifuncţională de tip indo-european (G.
Dumezil), în care Deverra, prin simbolistica ei legată de purificare, trimite la prima funcţiune,
Intercidona, prin asocierea cu securea –la funcţia războinică iar Pilumnus, legat de piuă, este
asociat funcţiei economice.
La 9 zile pentru băieţi şi la 8 zile pentru fete, întreaga familie participa la o ceremonie
religioasă, de purificare (lustratio) mai cu seamă a mamei după naştere, în timpul cărei
manifestaţii numită solemnitas nominalium, odrasla primea un prenume.
Trecerea spre majorat apare mai clar conturată prin rituri la băieţi. După renunţarea la
jucăriile copilăriei şi depunerea ritualică a vesmântului de puer- toga praetexta- băieţii în vârstă
de cca. 17 ani îmbrăcau toga virilă –toga uirilis- într-o ceremonie publică din 17 martie
(Liberalia). Mai puţin evidenţiată este această trecere pentru fete, schimbarea de statut biologic-
de la copile la nubile fiind integrată în ceremonia mai amplă a căsătoriei lor şi avea, din acest
motiv, un aspect privat.
În ceea ce priveşte căsătoria, în general ceremonia de nuntă-deductio in domum mariti-
care marca prima căsătorie, mai ales pentru personajul feminin, este cea mai elaborată.
Recăsătoriile tind să aibă un aspect mai discret sau oricum sunt lipsite de o serie de manifestări
legate de virginitatea miresei şi prima sa căsătorie. Există un calendar precis al ceremoniilor de
nuntă: sunt interzise zilele prevăzute pentru sărbătorirea începutului anului calendaristic vechi,
din luna martie (între 1 şi 23), nu se fac nunţi în lunile aprilie şi mai (nici un izvor antic nu
menţionează interdicţii ale remariajelor). În luna aprilie (în 13 şi 19 aprilie), cu ocazia adorării
zeiţelor Tellus şi Ceres, se aduc cinstiri ale acestor zeiţe nu doar ca divinităţi ale fertilităţii şi
fecundităţii ci şi ca patroane ale căsătoriei.
Desfăşurarea unei nunţi presupune marcajul religios al unor „treceri” observabile în
întreg conţinutul ceremoniei, de la vestimentaşie, la gestică şi cuvinte rostite. Pentru acest
eveniment deosebit există un ansamblu de modificări vestimentare şi de coafură pentru ambii
miri. Îmbrăcămintea fetei consta dintr-o tunică de lână (tunica recta) legată cu o cingătoare
(cingulum) al cărui nod era desfăcut de mire în noaptea nunţii, la care se adaugă o încălţăminte
specială-lutei socci. Coafura este alcătuită din şase cozi pieptănate cu hasta caelibaris, acoperită
cu un voal protector colorat. Mirele poartă haine de sărbătoare, în toga civică dacă este cazul.
Festivităţile de nuntă începeau prin luarea auspiciilor, dar, contrar a ceea ce s-ar putea presupune,
pornind de la faptul că Iunona este zeiţa recunoscută a uniunii conjugale, invocarea zeilor pentru
apărarea noului cuplu uman este adresată nu soţiei lui Iupiter, nici măcar lui Iupiter Farreus, ci
64
zeiţei Tellus, alături de care se găsesc două divinităţi minore (întâlnite în ceremoniile religioase
de naştere): Pilumnus şi Picumnus. Prezenţa zeiţei Tellus în ceremoniile de nuntă (dar şi în
contexte funerare) mărturiseşte o anume legătură dintre căsătorie (ca rit de trecere, ca şi moartea)
şi lucrarea pământului. Personajul care ia auspiciile nu este nici unul dintre părinţi, nici mirele
sau vreun reprezentant din partea autorităţilor, ci este o femeie care apare atestată sub numele de
Pronuba. Aceasta trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială: să fi fost căsătorită o singură
dată- uniuira- pentru a fi de bun augur noului cuplu. Pronuba, ca onorabilă doamnă, este
personificarea zeiţei Iunona sub forma ei de Iunona Pronuba a cărei prezenţă alături de cei doi
miri joacă rolul de martor al uniunii lor. Se săvârşeşte apoi un sacrificiu potrivit cutumelor,
victima fiind probabil ovină, dacă este să luăm în considerare faptul că la căsătoria prin
confarreatio, cei doi miri sunt aşezaţi pe o piele de oaie, sacrificată pentru acest ritual. Oricum,
uniunea celor doi miri este marcată, la nivel simbolic, prin împreunarea mâinii drepte- dextrarum
iunctio. Gestul este abundent atestat de rerezentările funerare care redau scena celor doi soţi ce se
ţin de mâna dreaptă, ca simbol al comuniunii dintre ei.

Fig. 22- Stela funerară a lui L. Aurelius Hermia şi a

soţiei sale Aurelia Philematium, încep. sec I p. Chr.,
Roma
Fig. 21- Stela funerară a lui Ti.
Claudius Dionysios si a sotiei sale
Claudia Prepontis, mij. sec I p. Chr.,
Roma

Mireasa este dusă la noul ei cămin seara, la lumina torţelor, simulându-se răpirea
sabinelor (Festus 364L). Trei băieţi care au ambii părinţi în viaţă însoţesc mireasa, unul poartă o
torţă specială –spina alba, în vreme ce ceilalţi o ţin de mână. Cântecele obscene şi glumele
ironice rostite au menirea de a îndepărta invidia care s-ar putea abate asupra cuplului, procedeu
pe care îl întâlnim şi în domeniul militar când, în timpul triumfului, generalul victorios suportă
cântecele fescennine ale celor de pe margine. Cât despre prezenţa fusului şi a ghemului de lână
în acest alai, ele trimit atât la mitul Gaiei Caecilia-Tanaquil cât şi la viitoarele sarcini ale soţiei.
Soţul aşteaptă la el acasă sosirea tuturor, cu locuinţa ornată cu păpuşi de lână şi cu uşile
unse cu ulei. Mireasa este, atunci, trecută peste pragul casei mirelui, după cum ne informează,
printre alţii Plutarh: „S-a păstrat până acum obiceiul ca mireasa să nu calce ea singură pragul
65
când intră în casa mirelui, ci să fie trecută pe sus, peste prag, pentru că şi atunci fecioarele au fost
duse cu forţa şi nu au intrat ele singure” (Romulus, 15). Trebuie amintit rolul de „frontieră” pe
care îl joacă pragul şi interdicţia de a-l sări este asociată cu starea de „încă neasociată grupului
domestic prozejat de zeii” pe care îl are mireasa. Urmează apoi, ceremonia apei şi a focului
având ca rezultat integarea miresei în noul cămin. Mirele îi oferă un tăciune aprins luat din vatra
proprie şi apoi are loc fie stropirea, fie spălarea cu apă a membrelor. În acest moment al nunţii,
soţul va primi unul dintre cei trei aşi pe care mireasa îi poartă cu sine. Ceilalţi doi sunt depuşi
ritualic, în zilele următoare, de către noua căsătorrită-noua nupta: unul pe altarul Larilor familiei
soţului (chiar a doua zi) iar celălalt în capela Larilor Compitali. Petrecerea de nuntă are loc în
grădina mirelui, dar prima parte a nopţii mirele şi-o petrece cu soţia sa. Dacă aceasta din urmă se
căsătoreşte pentru prima dată, soţul său trebuie să facă dovada uirginităţii pierdute prin exhibarea
veşmântului miresei sale. Cheltuiala ceremoniei de nuntă revine familiei miresei. Încă din
perioada republicii sunt prevăzute limitări ale fastului ceremoniilor de căsătorie, astfel legea
Licinia permitea o sumă de până la 200 de aşi pentru nuntă. În vremea lui Augustus, această
sumă se ridica la 1000 de aşi. Este greu de spus câte încălcări ale acestei norme vor fi existat. În
ziua următoare avea loc repotia, banchet oferit de mire, de data aceasta pe cheltuiala sa. Acum
soţia săvârşeşte primul său act ritualic în noul cămin, prin care intră în comuniune totală cu soţul
ei, fiind acceptată de zeii casei, unul dintre puţinele acte feminine exercitate în spaţiul domestic
atestate literar, depunea asului pe altarul Larilor casei.
În legătură cu moartea, trebuie spus că lumea romană cunoaşte ambele rituri de
înmormântare, atestate încă din sec. al V-lea a. Chr., de legislaţia scrisă: ”Nici un mort să nu fie
îngropat sau ars în oraş” (Legea celor XII Table, XI). Cele mai multe însemnări despre aspectele
funerare se regăsesc în lucrările de drept pontifical, dar informaţii preţioase apar şi în lucrările cu
caracter literar.
Moartea unui membru al familiei, transformă grupul domestic într-unul încărcat cu
impuritatea morţii- funesta domus.

Mortul este spălat, uns (uneori

acoperit cu substanţe contra mirosului
răspândit de procesul de putrezire-var,
gips), îmbrăcat şi aşezat pe un pat funebru
(lectus funebris), apoi i se aduce un ultim
omagiu din partea rudelor, a prietenilor, a
cunoscuţilor. Deşi termenul de expunere
pare a fi de cel puţin trei zile, aceasta este
greu de verificat, în condiţiile de climă
mediteraneeană, pentru toate categoriile
sociale. Obiceiul era ca momentul plecării
din locuinţă spre mormânt să se petreacă
în timpul serii, dar sursele amintesc şi
Fig. 23- Relief funerar, mormântul Ateriilor, sec II despre înmormântări petrecute în timpul
p. Chr. zilei.

66
 Alaiul funebru- pompa funebris- pornea din pragul casei iar îngroparea sau arderea
mortului la locul de înmormântare se desfăşura în prezenţa celor care l-au însoţit pe ultimul
drum, cu bocete şi jale (există chiar bocitoare plătite).
Pentru personajele importante din punct de vedere politic, rudele rostesc elogii funerare
publice- laudationes- prin care se enumără faptele de glorie ale defunctului, binele adus de el
cetăţii, vechimea familiei, a gintei sale.
De la Polybios avem detalii privind modalitatea publică de înmormântare practicată de
familiile aristocratice:
„Când un om de seamă moare la Roma, este purtat, pe
ultimul drum, în For, la aşa-numitele Rostre, cu tot
felul de onoruri, uneori aşezat la vedere, în poziţie
ridicată, şi mai rar culcat. Aici, în faţa asistenţei
adunate împrejur, un fiu de vârstă matură, dacă a lăsat
vreunul, care se întâmplă să fie în cetate ori dacă nu, o
altă rudă, se urcă la tribuna rostrată şi cuvântează
despre virtuţile sau înfăptuirile celui răposat... Apoi,
după funeralii şi îndeplinirea ceremoniilor obişnuite, ei
aşează o imagine a celui mort, în partea cea mai la
vedere a casei, într-un mic dulap de lemn. Imaginea
este o mască foarte asemănătoare, atât ca modelaj cât şi
ca realizare. Când moare vreun membru de seamă al
familiei, rudele duc măştile mortuare la funeralii şi le
pun pe feţele celor ce-i seamănă cel mai mult ca Fig. 24- Grup statuar de marmură,
aparenţă şi ţinută... (iar) cel ce ţine cuvântarea despre aristocrat roman purtând busturile
răposat, când a terminat să vorbească despre el, strămoşilor săi - imagines, grupul
povesteşte reuşitele şi faptele celorlalţi, ale căror măşti Barberini Togatus, cca 50 a. Chr.-
sunt prezente, începând cu strămoşul cel mai 15 p. Chr., Roma
îndepărtat.” (VI, 53-4)

Despre acest obicei, Cicero, care atestă folosirea lui şi în epoca clasică, afirmă, însă, că
este un procedeu de creare a unor genealogii artificiale: „...istoria Romei a fost falsificată de
atare cuvântări fiindcă în ele sunt multe lucruri care nu s-au întâmplat niciodată- triumfuri
inventate, consulate în plus, false pretenţii de apartenenţă patriciană, cu mai puţini oameni
enumeraţi într-o familie cu acelaşi nume, ca şi cum, de exemplu, eu aş pretinde că provin din
Marcus Tullius care a fost patrician şi consul cu Servius Sulpicius, la zece ani după alungarea
regilor” (Brutus, 16, 62). Primele manifestări de acest fel sunt exclusiv masculine, prima
laudatio feminină se consumă abia în 102 a. Chr. (Cicero, De orat., IV, 44.). Este vorba de
elogiul rostit de Q. Catullus la moartea mamei sale, Popilia, urmat apoi de actul elogiator al lui
Caesar, la moartea mătuşii sale Iulia, şi a soţiei sale Cornelia, din 69. a. Chr, prilej ideal pentru el
de a-şi fabrica genealogia fictivă din Eneas, coborâtorul din Venus (Suetonius, Iulius Caesar, 6;
Plutarh, Caesar, 5).
La întoarcerea de la mormânt asistenţii se purifică cu apă şi foc. În tot acest timp sunt
invocate zeiţele Tellus şi Ceres. Pentru morţii „neprezenţi”, cei pierduţi departe de casă, pentru
care familia nu a reuşit să organizeze funeralii, sunt invocate zeiţele Tellus, Ceres şi Vacuna şi se
practică un sacrificiu de porc, îndeplinit de moştenitor, care mai are obligaţia de a mătura casa şi
mai ales camera mortului. Există şi alte ritualuri ale căror detalii ne scapă, este vorba în primul
67
rând de sacrificiul de oi adresat Larilor şi consacrarea mormântului înainte de înhumare (Cicero,
De legibus, II, 22), iar în al doilea rând, de sacrificiul şi banchetul în a 9-a zi după înmormântare.
Din ultimele două secole ale Republicii se manifestă preocuparea pentru controlul fastului
sărbătorilor private, inclusiv a banchetelor funerare. Nu există nici un indiciu despre reala
eficacitate a acestor măsuri, dimpotrivă, unul dintre iniţiatorii acestor reglementări fiind primul
care le încalcă. Este vorba de L. Cornelius Sylla care, la moartea soţiei sale, Caecilia Metella, ”a
încălcat, necruţând nici un fel de cheltuială, legea care hotăra cheltuiala de înmormântare, pe
care o promulgase el însuşi. A călcat şi hotărârile lui cu privire la cheltuielile meselor,
mângâindu-şi jalea cu băuturi şi ospeţe.” (Plutarh, Sylla, 35, 4).
Din punctul de vedere al sărbătorilor publice există două ceremonii anuale, dedicate
comemorării defuncţilor: Parentalia, din 13 – 21 Februarie şi Lemuria din luna mai. În timpul
sărbătorilor din februarie (ultimă lună a vechiului an în care cetatea se purifică în întregime şi se
pregăteşte pentru un nou sezon cald, prin rituri de fortificare şi fertilizare a comunităţii)
magistraţii nu mai poartă insigne, focul nu mai arde pe altare, nu mai sunt încheiate căsătorii
(Ioanes Lydus, De mensibus, 4, 49; Ovidius, Fasti, II, 533). Doar ultima zi, 21 februarie, conţine
o festivitate publică (când o bătrână înconjurată de fete tinere sacrifică zeiţei Tacita iar a doua zi
toată familia se reuneşte la o masă comună- Ovidius, Fasti, II, 265), celelalte zile, în timpul
cărora morţii urcă şi se răspândesc în lume, sunt dedicate comemorării părinţilor de către fiecare
familie, în spaţiul domestic. Cu acest prilej se depun ritualic coroane pe morminte, se desfăşoară
mese simple cu pâine, vin, bucate modeste. Obiceiul depunerii de ofrande de hrană pe morminte
este reluat în luna mai, în zilele de 9, 11, 13, în cadrul ceremoniei Lemuria. Etimologic lemures
înseamnă strămoşi, aceştia ies şi vizitează casa unde au locuit şi pot „lua” cu ei un membru încă
în viaţă al familiei. De aceea tatăl de familie trebuie să-şi protejeze rudele apropiate şi, în timpul
nopţii, când ceilalţi dorm, pocneşte din degete pentru alungarea spiritelor (Ovidius, Fasti, V, 134
şi urm.). Nu există o apropiere între Genius-ul unui om în viaţă şi Manii săi, în pofida apropierii
lor târzii sub influenţe externe.
Credinţele romanilor despre o lume a defuncţilor încep să se contureze sub influenţe
greceşti, mai cu seamă. Morţiilor le sunt asociaţi Manii care apar ca spirite protectoare (daimoni)
ale defuncţilor, fiind altceva decât sufletul lor. Epigrafia vine să întărească aceasta, căci
inscripţiile funerare încep cu dedicaţia “Zeilor Mani “- Diis Manibus, urmată de numele în
genitiv al celui decedat. După moarte, defunctul se aşează lângă Orcus, identificat cu Pluton
(Hades la greci), care însă nu înfăptuieşte nimic altceva decât să primească morţii, fără să-i
înveţe ceva anume despre cealaltă lume.

Cât priveşte forma mormintelor aceasta este

influenţată de ritul practicat de familia care
deserveşte mormântul. De aceea întâlnim camere
funerare cu nişe pentru urnele cu cenuşa
defuncţilor, de tipul columbariilor, sau morminte
simple de incineraţie alături de morminte de
înhumaţie
De asemenea, tipologia mormintelor, cea a
stelelor funerare sunt foarte variate, iar iconografia Fig. 25- Columbarium al lui Pomponius
funerară este extrem de bogată: de la scene din viaţa
Hylas, sec I p. Chr.
cotidiană a defuncţilor la scene mitologice sau tema

68
banchetului funerar.

Fig. 26- Banchetul funerar, relief de la sfârşitul sec Fig. 27- Stelă funerară, Neumagen (in
al II-lea p. Chr. apropiere de Trier), sec al III-lea p. Chr.,
aparţinând unei familii de negustori,
matroana cu sclavele ei.
Teme
1.Analizaţi gesturile religioase săvârşite la naştere şi la căsătorie, precizând tipologia riturilor
identificate.
2. Explicaţi importanţa rostirii elogiilor funerare de către familiile de seamă din Roma la finele
republicii (v. şi Polybios, VI, 53-54). Ce implicaţii are acest obicei în arta portretistică?

Lumea privată este concepută ca un univers aflat sub protecţia divină, marile treceri
dar şi evenimente cotidiene o probează din plim. Realităţile funerare mărturisesc o influenţă
consistentă din mediul elenistico-oriental.
Bibliografie
Orr, D.G., Roman Domestic Religion, New York, 1978
Rawson, B., coord, The Family in Ancient Rome. New Perspectives, London, Sidney, 1986.
Gourevitch, Danielle, Raepsaet-Charlier Marie-Thérèse, La Donna nella Roma Antica, tr. ital. M.
Menghi, Florenţa-Milano, 2003.

Dosar de texte

Nunta
Cicero, De Divinat., I, 16, 8 : „Nimic nu se întreprinde în treburile publice şi chiar private fără
luarea auspiciilor”
Servius Danielis, ad Aeneid., 1.36 : „În vechime nici nu se încheiau căsătorii nici nu se lucra
pământul fără săvârşirea unui sacrificiu”.

69
 Tertulian, ad uxorem, 2,8.6: „pentru nimic în lume fiii nu se pot căsători legal şi conform riturilor
fără consensul taţilor lor”.
Varro, L. L., VI, 88: „Nu se fac nunţi între 1 şi 23 Martie, între lunile Aprilie şi Iunie”.
Servius Danielis, Ad Aeneid., IV, 166: „În auspiciile de nuntă este invocată zeiţa Tellus”.
Varro, apud Nonnius, 848L: „Pilumnus şi Picumnus sunt invocaţi în auspiciile de nuntă”.
Isidor, Orig., 9.8: „Femeia care pregătea fetele pentru măritiş şi le încredinţa soţilor lor se numea
Pronuba”.
Plutarh; Romulus, 1:5 „Unii spun că obiceiul de a face cărare în părul miresei cu vârful lăncii este
un semn în amintirea faptului că prima căsătorie s-a încheiat prin luptă, ca la război (...) S-a păstrat până
acum obiceiul ca mireasa să nu calce ea singură pragul când intră în casa mirelui, ci să fie trecută pe sus,
peste prag, pentru că şi atunci fecioarele (sabine) au fost duse cu forţa şi nu au intrat ele singure”.
Festus, 77L: „Torţele de nuntă se aprind în onoarea zeiţei Ceres”.
Varro, apud Servius, Ad Aeneid, VIII, 9: „Iunona este protectoarea matroanelor iar nucile sunt sub
tutela lui Iuppiter”.
Servius, Ad Aeneida , IV, 167: „Varro a zis că soţiile primesc apa şi focul de la soţii lor”.
Macrobius, Saturnalele, I, 15, 22: „În prima zi după nuntă soţia depine asul de bronz pe altarul
Larilor din casa soţului ei, săvârşind prin aceasta primul său act religios”.

Moartea
Plinius cel Bătrân, Naturalis Historia, VII, 18: „A arde corpurile nu-i la Roma o instituţie atât de
veche. Mai întâi se înhumau morţii. Uzanţa arderii se stabileşte când romanii au învăţat că în războaiele
îndepărtate, mormintele nu sunt întotdeauna locuri sacre de neatins. Totuşi multe familii păstrează vechea
cutumă. Dictatorul Sylla a fost primul dintre Cornelii care a fost ars. Aşa dăduse chiar el ordinul...”
Plutarh, Sylla, 35: „Aducând jertfe lui Hercules din toate felurile de animale, Sylla a dat
poporului ospeţe foarte îmbelşugate şi atânt de mari erau pregătirile pentru acestea, încât în fiecare zi
aruncau mâncăruri în râu şi beau vin de patruzeci de ani şi mai mult. În timpul ospăţului, Metella, soţia lui
Sylla, s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi pentru că preoţii nu-l lăsau pe Sylla să se apropie de ea şi nici să
pângărească casa prin atingerea cu ea, a dat un decret de desfacere a căsătoriei pe când era încă în viaţă, şi
a poruncit să fie transportată în altă casă. Din superstiţie, Sylla a păstrat cu sfinţenie şi acest străvechi
obicei, dar legea care hotăra cheltuiala de înmormântare, pe care el însuşi o promulgase, a încălcat-o,
necruţând nici un fel de cheltuială. A călcat şi hotărârile lui cu privire la cheltuielile meselor, mângâindu-
şi jalea cu băuturi şi ospeţe, care comportau mult lux şi flecăreală.”
Plutarh, Sylla, 38: „Mulţi oameni au pornit şi s-au strâns în jurul lui Lepidus, cu gândul de a se
opune ca rămăşiţele pământeşti ale lui Sylla să aibă parte de îngrijirea legiută. Dar Pompei, deşi era
mâniat pe Sylla (pentru că el, singurul dintre prieteni, fusese trecut cu vederea în testament),
îndepărtându-i pe unii prin rugăminţi şi favoruri, pe alţii prin ameninţări, a trimis corpul la Roma şi a
oferit înmormântării linişte şi onoare. Se zice că femeile i-au adus o aşa de mare cantitate de aromate,
încât, în afară de cele 210 amfore de aromate care au fost aduse, meşterii au făcut din alte aromate o
statuie foarte mare a lui Sylla şi chiar chipul unui lictor din libanot (tămâie, n.n.) de mare preţ şi din
cinamon. Ziua, de dimineaţă, era înnourată şi oamenii se aşteptau să cadă ploaie şi, de aceea, cu greu au
ridicat mortul pe la ora nouă a zilei. Dar suflând un vânt puternic peste rug, şi aţâţând focul tot mai mult,
doar ce au apucat să ducă corpul, să se consume rugul şi să se stingă focul, că a şi început să se dezlănţuie
o ploaie torenţială.”
Appian, Războaiele civile, II, 143-148: „Antonius, (…) fiind ales să rostească elogiul funebru (al
lui C. Iulius Caesar), ca un consul pentru alt consul, ca prieten pentru prieten, ca rudă pentru rudă
(Marcus Antonius era înrudit după mamă cu Caesar), (…) vorbi astfel: “Nu se cuvine, cetăţeni, ca elogiul
pentru un bărbat aşa de mare să fie făcut de mine de unul singur ci de patria întreagă. (…) Să-l însoţim,
deci, pe acest om sacru, până la lăcaşul fericiţilor, cu îndătinatul cântec de laudă şi bocete”. După ce zise
acestea, ca un apucat, îşi sumecă îmbrăcămintea şi, strângând-o în jurul brâului pentru a-şi putea mişca
mai uşor mâinile, se aşeză în faţa patului funerar într-o atitudine teatrală. Îşi aplecă capul spre pat şi îl

70
ridică iară; apoi începu un cântec în care-l proslăvea pe mort ca pe un zeu ceresc. Şi ca să întărească
credinţa că Iulis Caesar a ajuns zeu, ridică mâinile către cer, pomenind de-a valma şi cu vorbe repezi
războaiele lui, luptele, izbânzile, provinciile anexate patriei, prăzile trimise la Roma. (…) Atunci poporul,
ca un cor, reluă bocetele pline de jale ale lui Antonius, şi după durere îl năpădi din nou mânia. După
cuvântări, coruri, cântară alte bocete după datina strămoşească şi iarăşi înşirară faptele lui şi tragica sa
moarte. (…) cineva înălţă deasupra patului funerar o statuie din ceară înfăţişându-l pe Caesar, căci leşul
fiind întins pe pat nu se putea vedea. Statuia era întoarsă cu ajutorul unui mecanism în toate părţile: se
puteau vedea 23 de răni făcute cu sălbăticie pe întreg trupul şi pe faţă. (…) luară (patul funerar cu
defunctul) şi-l duseră în Capitoliu pentru a-l înmormânta ca pe ceva sfânt în templu şi pentru a-l aşeza
printre zei. Fiind opriţi de preoţi, îl duseră din nou în For, la locul unde odinioară era palatul regilor,
strânseră lemne şi bănci câte se găseau în mare număr în for, precum şi alte lucruri de acest fel şi le
clădiră cu o pompă deosebită, ba unii îşi mai puseră deasupra coroanele şi multe răsplăţi ostăşeşti; apoi le
dădură la toate foc şi rămaseră cu toţii noaptea întreagă în jurul rugului. Pe locul acela fu aşezat mai întâi
un altar, iar acum se află templul lui Iulius însuşi.”
Seneca, Epist. 9: „Cine plânge pe cineva care a murit îl plânge că a fost om. Pe toţi ne-a cetluit în
lanţuri acelaşi destin: cui i-a fost dat să se nască, îi rămâne să moară. Ca interval ne deosebim, ca sfârşit
suntem egali. Tot ce este între prima şi ultima noastră zi este schimbător şi nesigur; dacă iei în seamă
necazurile, viaţa este lungă chiar şi pentru un copil, dacă ţii seamă de iuţeala timpului, ea este scurtă chiar
pentru un bătrân. Totul este alunecos, amăgitor şi mai schimbător decât vremea. Orice lucru se clatină şi,
la porunca soartei, se schimbă în contrariul lui. Într-o atât de grozavă rostogolire a lucrurilor omeneşti nu-
i nimic sigur pentru nimeni decât moartea. (…) A uita de ai tăi şi a le înmormânta o dată cu trupul şi
amintirea, a vărsa lacrimi din belşug, dar a ţi-i reaminti foarte puţin înseamnă a nu avea suflet de om. Aşa
îşi iubesc şi păsările şi fiarele puii lor (…). Ceea ce predicăm noi este moral: după ce suferinţa s-a mai
descărcat prin lacrimi, şi, dând pe dinafară ca spuma în clocot, ca să zic aşa, s-a mai potolit, nu trebuie să
ne lăsăm sufletul pradă chinurilor.”
Tibulus, Eleg., 1, 3, 4-8: „Îndepărtează-te moarte neagră, îndepărteză-ţi mâinile negre, sumbră
moarte/ Nu am lângă mine pe mama care să culeagă-n pliurile-i îndoliate oasele-mi arse/Nici o soră care
să ofere cenuşei mele parfumuri din Assyria/ Şi care să plângă despletită în faţa mormântului meu”.

CIL, VI, 7778:

DM Zeilor Mani
AVRELIO FE lui Aurelius Felix,
LICI AVG LIB libert imperial,
QVI VIXIT ANNIS V care a trăit 5 ani,
DIEBVS XXXIIII 34 de luni,
HORIS VIII 8 ore

71
Capitolul al VII-lea

Familia în mijlocul cetăţii

Obiective
-Demonstrarea inexitenţei unui singur model structural
-Precizarea noilor lecturi ale istoriografiei contemporaane referitoare la „strategiile familiale” şi
ingerinţa politicului, a statului în întemeierea de uniuni legale
-Definirea relaţiilor patronal-clientelare, a reciprocităţii lor. Identificarea locului clienţilor în
interiorul unei domus

7.1.Polinuclearitate vs mononuclearitate
Înainte de a vedea reţeaua de relaţii pe care un grup familial, legal constituit, o poate
stabili în interiorul cetăţii, este necesar să amintim faptul că sursele antice şi cercetarea modernă
au acordat o mare atenţie problemei locuirii sau nu a mai multor generaţii sub acelaşi acoperiş,
problemă care poate lămuri, mai întâi de toate, autoritatea unui pater familias ce supravieţuieşte
până în momentul în care i se nasc nepoţi. Se exercită această putere în interiorul unui singur
domiciliu sau se repartizează spaţial în diverse puncte, acolo unde sunt persoane aflate sub
autoritatea tatălui dar care locuiesc separat?
În definirea unor grupuri sociale, modelul transmis de sursele antice este acela
polinuclear, înţelegând prin aceasta o familie extinsă pe trei generaţii care vieţuieşte în acelaşi
perimetru domestic. Precizările definitorii ale ordinului senatorial, de pildă, se aplică pe trei
generaţii (lex Iulia de maritandis ordinibus), la fel calitatea senatorială, utilizată în termeni de
legitimitate publică, vizează un astfel de calcul. Chiar unele informaţii concrete vorbesc despre
convieţuirea soţilor cu socrii, mai cu seamă a soţiei cu părinţii soţului, din pricina deplasării ei, în
momentul căsătoriei, din casa unde a crescut în căminul conjugal. Cazul polinuclear cel mai des
invocat de surse este cel din republica târzie: exemplul Aeliilor Tuberonii, care locuiau toţi, cu
femei şi copii, în număr de 11, sub acelaşi acoperiş (Plutarh, Aemilius Paulus, 5). Avem apoi,
situaţia fiului lui Cato cenzorul care vieţuia cu soţia într-o cameră din casa tatălui şi-l putea
observa trăind în concubinaj (Plutarh, Cato Maior, 24). Din manifestările Corneliei şi legătura cu
mezinul Caius Gracchus, cum am văzut, se pare că locuiau împreună (Plutarh, Caius Grachus,
19). M. Licinius Crassus şi fratele său împărţeau casa cu părintele lor şi „mâncau la aceeaşi
masă” (Plutarh, Crassus, 1). Prietenul lui Cicero, M. Laenius, locuia la Brundisium cu fiul lui,
fratele şi nepoţii săi (Cicero, Pro Sestio, 131). C. Octavius, viitorul Augustus, a fost crescut, după
moartea tatălui său, alături de mama sa şi de fratele acesteia (Cassius Dio, 45,1). În acelaşi timp
însă, L. Cornelius Sylla locuieşte în tinereţe într-o casă închiriată la preţ modic (Plutarh, Sylla,
1), clienţii lui Cicero au domicilii separate de ale părinţilor: A. Cluentius nu stă cu mama sa
Sassia (Pro Cluentio,10), Caelius, la 27 de ani, este un prospăt venit în urbe şi-şi ia un
apartament în cartierul Palatinului (Pro Caelio, 18). Se poate observa că nu există o regulă unică
înainte de epoca imperială, sau măcar o regulă generală de existenţă şi funcţionare a familiei
romane, rezidenţele comune ţin de factori materiali sau chiar subiectivi, în vreme se separările de
tip nuclear dă seamă de o anumită opţiune pragmatică. În plus, dacă se adăugă rezultatele unui
studiu statistic (realizat de către R. Saller) al candidaţilor la înaltele magistraturi, din ultimele

72
două secole ale republicii, se poate observa că cca 80% dintre aceşti aspiranţi nu mai aveau tatăl
în viaţă la momentul depunerii candidaturii lor.
Cât priveşte perioada Principatului, acum intervin o serie de factori care accentuează mai
degrabă aspectul mononuclear al familiei aristocratice. Dintre aceşti factori se cuvin amintiţi, în
primul rând, cei de ordin material care duc la multiplicarea locuinţelor şi creşterea
independenţelor urmaşilor faţă de părinţi, apoi o nouă orientare în comportamentul elitelor, mai
apropiate acum de familia imperială, tendinţa fiind de a se grupa pe generaţii în jurul unor
cercuri politice. Nu în ultimul rând ca importanţă este regimul de conducere al provinciilor care
presupune un întreg aparat administrativ funcţionabil pe mai mult de doi sau chiar de cinci ani,
ceea ce a dus la luarea deciziei ca familia nucleară a guvernatorului să-l urmeze pe acesta la post
(Tacitus, Annales, III, 33 sq.). Cât priveşte familiile de condiţie medie şi modestă documentaţia
noastră estet mai mult decât modestă.
Prin urmare, impunerea unui singur model de existenţă familială nu rezistă la un examen
atent al informaţiei de care dispunem. Iată de ce mecanismele concrete de aplicare a puterii
paterne trec dincolo de un perimetru domestic, aceasta explicând şi apariţia confruntărilor dintre
părinte şi fiu în afara casei, cu precizări foarte clare în ceea ce priveşte situaţia în care ierarhiile
domestice întâlnesc ierarhiile publice.
Dincolo de acest aspect structural-funcţional, un grup domestic este determinat, în
existenţa sa, de relaţiile de rudenie pe care le stabileşte cu alte grupuri domestice. Sursele antice
vorbesc despre trei tipuri de rudenie principale: rudenia prin căsătorie care produce raporturi
agnatice şi cea rezultată din relaţiile de sânge-cognatismul la care se adaugă un tip particular de
rudenie prin alianţă, desemnată prin termenul de adfinitas. Toate aceste tipuri de rudenie
generează o reciprocitate de drepturi şi obligaţii.
În cazul agnatismului şi cognatismului, aceste relaţii se pot urmări în textele juridice în
transmiterea succesorală a bunurilor. Nu vom mai reveni aici asupra acestor aspecte ci vom
sublinia doar că raporturile agnatice şi cognatice sunt regăsibile atât în plan juridic cât şi în plan
social şi politic.
Pentru epoca republicană, se cuvine precizat că situaţii de natură juridică, şi anume
procesele, presupun manifestarea solidarităţii acestor grade de rudenie. Obligaţia de a fi alături
de o rudă acuzată, în tabăra apărării, este prescrisă, pledoaria apărării nefiind rostită întotdeauna
de rude (în acest sens, pentru siguranţa câştigării proceselor, se apelează la avocaţi- aduocati).
Mai consistentă este manifestarea rudelor în cazul proceselor de acuzare, cu deosebire atunci
când este vorba de tatăl familiei. În cazul uciderii acestuia din urmă, urmărirea inamicului
tatălui- care intră în officium pietatis (Dig., 29.5.21; 34.9.21), este percepută ca o formă de
sacrificiu funerar în formula sa violentă, intentarea proceselor duşmanilor părinţilor reprezintă
deopotrivă o datorie religioasă de familie şi una asociată dreptului civil. Exemplul cel mai
cunoscut este cel al răzbunării morţii lui C. Iulius Caesar, în care acuzarea asasinilor lui este
rostită de Q. Pedius, fiul surorii dictatorului defunct.
Dincolo de aceste aspecte juridice, relaţiile de rudenie se manifestă în plan politic şi
militar. Sprijinul acordat de rude în contexte electorale este ceva obişnuit. Se poate adăuga
adeziunea la anumite decizii şi comportamente politice. Alianţe politice speciale pot fi pecetluite
de alianţe matrimoniale- este, de pildă, cazul, mult citat, al legăturii de rudenie (epoca republicii)
dintre C. Iulius Caesar şi Cn. Pompeius, din anii 60-59, când înţelegerea privind dominaţia
politică a Romei este urmată de căsătoria lui Pompeius cu Iulia, fiica lui Caesar, sau cel al
Octaviei care practic este „monedă de schimb” între triumviri.

73
 Deşi definiţiile juridice lasă să se înţeleagă că încetarea acestor relaţii este asociată cu
dispariţia rudeniei în sine, în mod practic, nu întotdeauna se petrece aşa. Pompeia, sora lui
Pompeius Magnus, este repudiată de Caesar în anul 62, după scandalul iscat de P. Clodius
Pulcher în timpul festivităţilor închinate zeiţei Bona Dea, fără ca relaţiile dintre cei doi să se
înrăutăţească. Dimpotrivă, la numai doi ani încheie o alianţă politică şi o nouă legătură de
rudenie (Iulia, fiica lui Caesar se căsătoreşte cu Pompeius). Este greu de afirmat cu convingere
că moartea Iuliei, din anul 54 a. Chr., în timpul naşterii, duce la războiul civil dintre Caesar şi
Pompeius din 49-48 a. Chr. Divorţul lui Q. Cicero de sora lui Atticus, nu schimbă cu nimic
relaţiile dintre acesta din urmă şi M. Tullius Cicero, pe care îi leagă o prietenie încă din timpul
când audiau aceiaşi profesori. În acelaşi timp, însă, repudierea Clodiei de către Octavianus (erau
logodiţi) este direct legată de evenimentele de la Perusia, unde protagonişti sunt Fulvia (mama
Clodiei) şi L. Antonius (unchiul logodnicei sale).
Cât priveşte funcţionarea publică a rudeniei agnatice şi cognatice în primele secole
imperiale, trebuie spus, mai întâi de toate, că documentaţia de care dispunem „orientează” spre
domeniul politic încercările interpretative, chiar dacă juridic constatăm grija prezervării
patrimoniilor tocmai prin stabilirea unor rudenii care să nu disipe puterea economică a casei. La
nivelul elitelor se constată o pluralitate de comportamente publice care depinde de gradul de
apropiere de centrul politic imperial în faţă căruia, uneori, par că pălesc îndatoririle de rudenie.
În ceea ce priveşte cognatismul, această rudenie, ieşită din legăturile de sânge va începe
să aibă o importanţă reală încă de la finele republicii. În afară de aspectele legate de moştenirile
pe linie cognatică, pe care le-am văzut, este de amintit mai ales rolul de valorizare simbolică a
acestui tip de rudenie în epoca imperială, în cadrul stabilirii genealogiilor, al discursurilor
publice ale elitei aristocratice (deopotrivă senatorială şi ecvestră).
Destul de importantă pentru lumea romană, şi nu numai, este rudenia prin alianţă
(adfinitas), câştigată prin căsătorie (Isidor, Etym., 1.110) şi care poate fi urmărită pe orizontală
-rudenia homostatmică- între membrii aceleiaşi generaţii, sau pe verticală- rudenia
heterostatmică- stabilită între membrii unor generaţii diferite (E. Benveniste, printre alţii)
Categoria de rudenie prin alianţă (adfinitas) este una heterogenă şi cu o evoluţie
particulară în timp, la alianţele stabilite prin căsătorii se adaugă cele rezultate din recăsătorii, fără
ca primele să fie automat anulate. Un prim nucleu semantic al conceptului de adfinitas este
conţinut de accepţia juridică a termenului, mai restrânsă decât cea socio-politică, acoperind doar
rudenia heterostatmică. Astfel, alianţele de această formă se raportează la ascendenţii şi
descendenţii imediaţi ai partenerului de viaţă (mai precis spus soţul se aliază cu părinţii şi copii
soţiei, nu şi cu bunicii sau nepoţii sau verii acesteia). Cât priveşte raporturile concrete, din punct
de vedere juridic, între aceşti „aliaţi” există o interdicţie, introdusă prin edictul pretorului (Edict.
Perpet., VI,16), de a nu se puteau intenta procese acestor rude. De asemenea, aceşti adfines nu
pot fi folosiţi ca martori de partea care acuză, pentru a se pronunţa împotriva acuzatului. Adfines
sunt, însă, excluşi de la responsabilitatea privind deturnarea fondurilor. În veacul I a. Chr., şi
rolul acestor rude este dublat de cel al unui advocatus (sau chiar mai mulţi), care preia sarcina
pledării în instanţă, datorită faptului că importanţa cuvântului rostit în public este mai mare, în
condiţiile complicărilor procedurale. Se poate urmări şi prin alte resorturi cursul unui proces care
priveşte o rudă, de pildă Cicero, apelează la L. Licinius Crassus, oratorul şi juristul (în baza
prieteniei care îl lega de fiul acestuia) pentru a-l asista în proces pe tatăl lui C. Visellius Varro, pe
care îl numeşte consobrinus meus (De orat., II, 262). Simpla prezenţă, fără vreo rostire a unui
discurs, a tatălui sau a altor rude la proces este grăitoare pentru solidarizarea cu acuzatul,

74
pledoaria fiind rostită de avocaţi. În cazul acuzării, intervenţia rudelor (în sensul pronunţării unor
acuzaţii publice) este aproape o regulă.
Utilizarea socială a conceptului de alianţă de acest tip este, însă, mai largă, ea stabilindu-
se între cumnaţi (de ambele genuri), între părinţii cuscrilor (dacă mai sunt în viaţă), între cognaţii
colaterali ai unuia dintre soţi (de exemplu se vorbeşte despre adfinitas între C. Marius şi C.
Iulius Caesar, acesta din urmă fiind nepotul de frate al soţiei lui C. Marius). În plan social şi
politic funcţionarea acestor raporturi este greu de plasat în cadrele unor reguli stricte. Noi alianţe
pot sau nu prevala, în anume situaţii, după cum, în funcţie de opţiunea proprie, se poate renunţa
la sprijinul dat unor aliaţi. Privitor la remanenţa alianţei în timp, Plinius cel Tânăr (căsătorit de
trei ori) întreţine raporturi de acest tip cu cea de-a doua soacră, chiar şi după moartea celei de-a
doua soţii, concomitent cu alianţa pe care o cultiva cu rudele (bunicul şi mătuşa paternă) celei
de-a treia soţii. Fostul socru al împăratului Caligula, M. Iunius Silanus, încă se mai considera,
după moartea fiicei sale, legat de Caligula prin alianţă (chiar dacă nu aceeaşi atitudine o avea
împăratul). În acelaşi timp, ruperea sau renunţarea la acest tip de „rudenie” este prezentă în texte-
am văzut deja această atitudine a lui Caligula faţă de fostul lui socru. Mai putem adăuga,
anterior, cazul cuscrului lui Cicero, C. Calpurnius Piso Frugi şi rudă a consulului din anul 58 a.
Chr. (L. Calpurnius Piso), care nu îi acordă oratorului nici un sprijin când este exilat, preferând
să fie în tabăra acuzatorilor în care se afla consulul. De asemenea, Plinius cel Tânăr îl acuză pe
unul din aliaţii săi adfini, Bittius Proculus, care, ignorând alianţele, se situa, la moartea
împăratului Domiţian, în tabăra opusă lui Plinius, alături de colegul de prefectură a tezaurului
public. În anul 32 p. Chr., când împăratul Tiberius are de rezolvat un complot împotriva sa, ne
este semnalată prin Analele lui Tacitus o situaţie extrem de complexă. Atunci patru foşti consuli
sunt acuzaţi de trădare iar o mare parte dintre senatori „tremurau” căci, ne-o spune Tacitus
(Annales, 6. 9.3), nu se putea afirma cu certitudine câţi dintre ei rupseseră relaţiile de alianţă şi
prietenie cu aceste personaje de un rang aşa de mare?” Aşadar, în situaţii conflictuale (cel puţin
la nivelul ordinului senatorial, caracterizat printr-o relativă endogamie), orice senator risca să fie,
la un moment dat, „prins” între doi adversari politici, amândoi adfini.

Temă de autoevaluare
Argumentaţi caracterul mixt, mono şi polinuclear al familiei romane.

7.2.Problematica „strategiilor de familie” şi aspecte ale mobilităţii sociale

De aproape 30 de ani cercetarea istorică a revenit mai intens asupra problemelor legate de
grupul domestic antic roman datorită rediscutării unui model socio-politic mai vechi din
istoriografia moderrnă în care familia elitelor joacă un rol considerabil. Potrivit acestui model,
elitele politice par foarte preocupate de cum îşi formau, organizau şi „conduceau” propria
familie, de ce alianţe matrimoniale puteau stabili şi utiliza la un moment dat cu scopul obţinerii
unor statute politice de prim rang..
Pentru epoca republicană, am văzut deja din analiza căsătoriei legitime şi a dreptului de
ius conubii, există mai multe etape în existenţa grupurilor domestice: perioada până la elaborarea
legislaţiei scrise a Legilor celor 12 Table (451-449 a. Chr.)- când erau permise doar căsătoriile în
interiorul celor două grupuri sociale mari (plebeii şi patricienii) care alcătuiau poporul roman ;
apoi, perioada care a urmat legii Canuleia, 445 a. Chr.- când uniunea dintre patricieni şi plebei
devine permisă. Totodată, pe parcursul Republicii, se constată, grija contractării căsătoriilor între
cetăţeni (fie că era vorba de vechi sau de noi cetăţeni). O detaliere a funcţionării familiei în
perioada de început a Romei este aproape imposibilă din pricina caracterului lacunar al textelor,
75
majoritatea fiind sursele scrise în regim post factum şi destul de puţin consistente în acest
domeniu. S-ar părea, în consecinţă, că întemeierea unui cămin încearcă pe cât posibil să
prezerve, în primul rând, statutul de cetăţean roman.
După votarea legii Canuleia, deosebirile dintre cele două ordinei sociale, patricienii şi
plebeii, se estompează, iar pentru segmentul social de vârf apar alte mize, printre care foarte
importante devin asocierile cu parteneri ce provin din familii care „oferă” cetăţii magistraţi de
frunte. De altfel, din 180 a. Chr. (lex Vilia Annalis), parcursul public al unui individ (cursus
honorum) din grupurile sociale de vârf este reglementat cu precizie. Astfel, cariera publică a unui
roman trebuia să treacă succesiv, în teorie fără sărirea vreunei etape, prin: cvestură, edilitate,
pretură pentru a ajunge la consulat. Mai departe, personajul respectiv putea ocupa funcţia de
guvernator de provincii, de cenzor. Toate aceste comandamente erau generatoare de un bun
renume familiei din care aparţineau magistraţii respectivi. În plus, faptele de arme pentru bărbaţi,
într-o Romă ce se pregătea să devină caput mundi, sunt valorizate din plin atât public cât şi sub
aspect privat. Spre finele sec. al II-lea a. Chr. noi gupuri sociale primesc cetăţenia romană,
procesul accentuându-se după războiul social (90-89 a. Chr.), rezultând de aici apariţia unui nou
grup cu importanţă politică-cel ecvestru, alcătuit fie din romani mai vechi, fie din noi cetăţeni
(înregistraţi în faţa cenzorului ca fiind deţinători ai unei averi de cel puţin 400 000 de sesterţi, cu
locuri rezervate la spectacolele publice şi posesori ai calului public). Dublând vechea elită
politică aceşti cavaleri ajung, din considerente de legitimare, să copieze modele axiologice ale
vechilor familii aristocratice. Dar evoluţia tulbure a republicii romane din ultimul secol
precreştin detremină o mare complexitate de situaţii, mai întâi nu se mai poate vorbi de un
cursus honorum operant, pe fondul unei dizoluţii instituţionale, apoi, apar perioade de
monopolizare a puterii în stat, cu un comportament politic de factură tiranică ce include
eliminarea fiziccă a adversarilor. De aceea, cel puţin pentru elitele politice, nu se mai poate conta
pe anumite calculele pe termen lung privind anumite alianţe de rudenie ce pot fi fructificate
public, politic mai ales. Mai mult decât atât, apare o anumită convingere care leagă criza socio-
politică de cea a nucleului de bază al societăţii romane, respectiv de cea a familiei ca instituţie.
Impresia de criză a familiei este cu atât mai mare în această societate evident tulburată, cu cât ea
a avut de suportat două mari proscripţii (cea din epoca lui L. Cornelius Sylla, 82-81 a. Chr., şi
cea din epoca triumvirilor M. Antonius şi C. Iulius Caesar Octavianus. 43 a. Chr.) în care
cetăţeni romani sunt acuzaţi şi ucişi din vina de a nu fi în tabăra politică a celor ce deţin la un
moment dat puterea, averile fiindu-le confiscate şi urmaşii prigoniţi, acestora din urmă
interzicându-li-se drepturile de moştenire, de ocupare a unor funcţii publice. Recuperarea liniştei
şi a moravurilor pe care pretinde că o săvârşeşte Augustus se produce într-un moment în care
vechii mari oameni politici (potenţialii oponenţi) pieriseră aproape complet, iar noii colaboratori
ai lui Augustus erau fie aderenţii săi, fie, în cazul neutrilor, un segment social tânăr, încă în
formare.
Cu toate dificultăţile enunţate mai sus, ultimul secol republican este deosebit de
interesant din perspectiva a ceea ce ne interesează, anume comportamente legate de instituţia
căsătoriei şi de familie (Fl. Bohîlţea Mihuţ, 2003). Dintr-un număr de 115 uniuni identificate cu
certitudine la nivelul familiilor senatoriale, 25 sunt stabilite între familii vechi patriciene, 31 între
familii de plebei şi 59 sunt uniuni mixte- stabilite între familii patriciene şi familii de plebei.
Sigur că, în perioada secolului I a. Chr., la mai bine de trei secole de la legea Canuleia, acest
lucru nu poate avea decât valoarea unei confirmări a mixturii gândite la începutul republicii.
Doar puţine familii noi pătrund în ierarhia de vârf a politicii, practic în prima jumătate a
secolului I a. Chr. singurul senator nou este oratorul Marcus Tullius Cicero. Pentru categoria
76
social-juridică a cavalerilor din 30 de căsătorii, 27 se consumă în interiorul acestui grup şi
cunoaştem numai trei exemple (oferite de informaţia documentară) în care soţii ajung la o carieră
senatorială. Este vorba de căsătoria dintre Pomponia, fiica lui T. Pomponius Atticus, şi Q.
Tullius Cicero, fratele oratorului (C. Nepos, Att., 5.3), de cea dintre Fannia şi C. Titinius, despre
care se ştie că este senator şi cea dintre Vettia şi C. Verres, propretor în Sicilia între 74-71 a. Chr.
Se evită pe cât posibil mezalianţele între vechii cetăţeni şi noii veniţi (homines noui) din
municipiile italice care după războiul cu socii (90-89 a. Chr.) au primit cetăţenia romană.
În privinţa remariajelor evidenţele sunt mai clare atunci când se ia în calcul personajele
masculine. Elocvent este faptul că, spre exemplu, un număr de numai 5 bărbaţi, toţi cu funcţii
foarte importante în cetate, ţin în căsătorie nu mai puţin de 20 de femei: L. Cornelius Sylla are 5
neveste prin iustum matrimonium (Ilia, Aelia, Cloelia, Caecilia Metella, Valeria), Cn. Pompeius
Magnus are 5 soţii (Antistia, Aemilia Scaurus, Mucia, Iulia- fiica lui Caesar, Cornelia, văduva lui
P. Crassus), C. Iulius Caesar- 4 soţii (Cossutia, Cornelia, fata lui Cinna, Pompeia, Calpurnia, fata
lui Piso), M. Antonius- 4 soţii (Fadia, Antonia, cu care era văr, Fulvia, Octavia), C. Iulius Caesar
Octavianus are 2 soţii (Scribonia şi Livia Drussila) şi, mai înainte, o logodnică repudiată fără
consumarea căsătoriei (Clodia, fata celei de-a treia soţii a lui M. Antonius dintr-o căsătorie a
acesteia anterioară uniunii cu viitorul triumvir). Mult controversatul A. Oppianicus, de origine
ecvestră, are 6 neveste, din care 5 ne sunt cunoscute nominal (Novia, Magia, Papia, Cluentia,
Sassia). În ceea ce le priveşte pe femei, sunt atestate cel mult trei recăsătorii, cazul Fulviei (P.
Clodius Pulcher, C.Scribonius Curio, M. Antonius triunvirul), cel al Sassiei (A.Cluentius, A.
Melinus, fostul ginere şi A. Oppianicus), Tullia Ciceronis (L. Calpurnius Piso, Furrius Crassipes,
P. Cornelius Dolabella). Destul de des întâlnim pentru femeile aristocratice două căsătorii, destul
de rar doar o căsătorie, ceea ce înseamnă că idea partenerului unic, şi ridicarea univirei la rang de
emblemă ţine mai degrabă de domeniul conceptual decât de practica socială de până la Augustus
(trebuie avută, însă, în vedere situaţia tulbure din timpul războaielor civile).
În epoca imperială direcţiile clare de evoluţie a familiei sunt trasate de legile lui
Augustus. Într-o societate organizată pe ordine sociale, cum este societatea romană, cel puţin în
epoca Principatului (până la generalizarea cetăţeniei romane, din 212 p. Chr, de către împăratul
Caracalla) impactul alianţelor matrimoniale poate să atingă numeroase persoane şi să afecteze
mai multe generaţii. Pentru a prelua formula lui Tacitus (Viaţa lui Agricola, 6, 1), o căsătorie
judicios întemeiată poate să aducă cu sine demnitate (decus) şi putere (robur). Cercetarea
grupurilor sociale de vârf (senatori, cavaleri, membrii ai municipalităţilor din diferite oraşe
romane, mai aproape ca existenţă de viaţa unui cetăţean roman) nu este lipsită de dificultăţi.
Sursele principale sunt cele epigrafice şi literare, mai numeroase decât în timpul republicii, dar,
cu toate acestea, ele nu acoperă uniform întreg spaţiu al imperiului. Se poate postula o mimare de
comportament familial din partea provincialilor în sensul preluării unor tipuri de atitudini şi
gesturi proprii senatorilor şi cavalerilor (romani şi italici). Tendinţa generală este de a urma
cursul legislaţiei augustane, nu neapărat din convingere (cum, de altfel, subliniează în repetate
rânduri Tacitus în Analele sale) ci mai mult din calcule de ordin material (căsătoriţii au prilegii
publice şi drept de moştenire, în plus, căsătoriţilor cu copii li se păstrează averea intactă şi pot să
întocmească, fără restricţii, testamente). O cercetare minuţioasă, pe care a întocmit-o încă din
1977 Marie-Thérèse Raepsaet-Charlier, pe familiile aristocratice romane senatoriale din primele
două secole ale Principatului a oferit date intersesante legate de comportamentele matrimoniale
post-augustane. Din cele 694 de căsătorii identificate, pentru 452 din ele se cunoaşte originea
soţilor, din acestea din urmă: 340 (75%) sunt rezultatul unirii prin alianţă matrimonială a două
familii senatoriale, 97 de căsătorii (21,5%) sunt între descendenţii din senatori cu personaje
77
inferioare (39 de căsătorii cu membrii ordinului ecvestru- 8,6% şi 48 de căsătorii au implicat
notabilităţi locale-10,6%, 10 uniuni cu personaje inferioare sau cu origine discutabilă-2,2%).
Alte 15 căsătorii pun probleme de interpretare a carierei soţului. Se poate lesne observa (prin
marele procentaj de 75%) că, în mod real, se preferă căsătoriile între parteneri egali (între
membrii grupului senatorial), ceea ce mărturiseşte un evident ataşament al senatorilor la ordinul
lor, la prestigiul conferit de această apartenenţă la o elită, grija de distanţare socială şi dorinţa de
a perpetua această „strălucire” pentru oferirea de exempla. Fireşte, aşa cum subliniază şi autoarea
acestei analize, rezultatul cercetării este exprimarea unei tendinţe generale, fără pretenţia de
„regulă absolută”, a unei „endogamii senatoriale”. Aşadar, dacă Augustus interzicea căsătoriile
celor din ordinul senatorial doar cu liberţi/liberte sau actori/actriţe, în realitate se evită
contractarea unei căsătorii cu personaje inferioare, chiar de condiţie bună. Unul din motivele
principale poate fi evitarea „ştirbirii” imaginii publice. Aceasta se poate observa şi mai clar în
cazul în care fiice ale unor senatori se căsătoresc cu bărbaţi inferiori ordinului lor-consecinţa
directă este că descendenţii acestor femei (deşi de origine senatorială) primesc statutul tatălui lor
(prin urmare un senator ajunge să aibă nepoţi de rang ecvestru, sau mai jos, ceea ce reprezenta, în
termeni de perpetuare a numelui de familie, o „decădere”).
Dincolo de aceste aspecte, recursul la căsătorii „mixte” nu este cel mai rău lucru care se
poate întâmpla unei familii senatoriale (Marie-Thérèse Raepsaet-Charlier). Printre altele, boala,
dizgraţia imperială reprezintă elemente de preocupare constantă. Întemeierea unui nou cămin
poate să se abată de la „trend”-ul social, de pildă, din motive de siguranţă a perpetuării numelui-
„endogamia senatorială” este, astfel, înlocuiră cu „exogamia”, sau căsătoriile regionale (cu
parteneri din acelaşi spaţiu geografic) sunt completate cu mixturi. Acest din urmă aspect dă un
indiciu despre mobilitatea (deplasarea pe timp îndelungat din locul de baştină, a nu se confunda
cu naveta care presupune revenirea sistematică-zilnic, săptămânal, lunar, la domiciliu) a elitelor
romane. Concret, este vorba de mezalianţe între familii de senatori provenind din diverse zone
ale imperiului, mai numeroase în perioadele în care se practică reînoirea senatului cu personaje
din alte provincii decât Italia (este vorba, de pildă, de epoca severilor când pătrund în ordinul
senatorial personaje din spaţiul nord african- locul de origine al împăraţilor Severi- şi cel
oriental-sirian- de unde provin soţiile acestor împăraţi). Mutarea, din motive de ocupare a
promagistraturilor, a marilor familii senatoriale permite aceste alianţe, dar se cuvine subliniat
faptul că la aceste nivele există tendinţa căsătoriilor între parteneri cu origine egală. În cazul în
care partenerii sunt inegali (unul provine din ordinul senatorial iar celălat din ordinul ecvestru
sau mai jos) se preferă parteneriatul local-regional sau se respectă amănuntul ca cel puţin unul
din parteneri să fie italic (mai cu seamă din pricina prevederii imperiale ca senatorii să deţină
pământuri în Italia). Un alt aspect important este faptul că evoluţia de ansamblu a ordinelor
senatorial şi ecvestru se răsfrânge şi asupra membrilor familiilor lor, şi anume apariţia noilor
titulaturi (clarissimus, illustrissimus pentru senatori) apare atestată în sursele scrise literare şi
epigrafice şi la femeile şi copii din aceste familii; iar urcuşul socio-politic din veacul al III-lea al
ordinului ecvestru va fi resimţit şi de femeile şi copii acestor cavaleri.
În asociere cu aceste aspecte adăugăm şi faptul că o nouă direcţie de cercetare modernă o
constituie rediscutarea conceptului de „strategie” în contractarea căsătoriilor, concept formulat la
cumpăna sec. XIX-XX de către aşa numita Şcoală prosopografică, în care se sublinia rolul
deosebit al politicii de clan pe care au practicat-o elitele aristocratice mai ales în ultimele veacuri
republicane. Dar dacă ar fi să inventariem căsătoriile din ultima parte a republicii romane care
duc la alianţe politice sau sunt consecinţe ale acestora, în afară de momentele 82-81, 60-59, 40,
23, datele sunt ambigui. Avem căsătoriile puse la cale de Sylla, cele gestionate de „cuplul”
78
Caesar-Pompeius, cele ale lui Octavianus, dar în afară de acestea (şi subliniem din nou faptul că
ele ţin de momente tulburi ale cetăţii, de grave crize de menţinere a unui control politic asupra
ambiţiilor personale) mai sunt numeroase alte uniuni are nu ţin nici de momentele cronologice
de mai sus nici de grupurile familiale implicate. Este greu să absolutizăm o asigurare, mai mult
sau mai puţin mecanică, a funcţionării politice a Romei doar prin relaţii de rudenie câştigate prin
căsătorie. Un bun exemplu al dovedirii exagerărilor şi generalizărilor fără baze documentare
reale este cel al familiei Caeciliilor Metelli (căruia i se atribuie un comportament endogamic şi
practicând o relaţie preferenţială cu Appii Claudii) studiată de H. Bruhns (1986/1990). Pornind
de la evidenţierea perioadei de maximă influenţă politică a acestui clan, autorul evidenţiază trei
etape: generaţia consulilor din anii 143 a. Chr. şi 142 a. Chr., cea a consulilor dintre 123 - 109 a.
Chr. (dintre care 5 consuli sunt fii consulului din 143 şi un consul este descendentul celui din
142) şi cea a consulilor dintre 98-68 a. Chr. Dintre cei 16 consuli şi un pretor, doar pentru unul
singur se cunoaşte soţia. Despre femeile din această familie, se cunosc cinci căsătorii în grupurile
familiale diferite Servilii, Claudii, Licinii, Luculii, Cornelii Scipionii, Corneliilor Sullanii. Doar
o căsătorie se încheie cu familia Claudiilor, restul sunt în afara rudeniei dintre Claudii şi Metellii.
Or, printr-un singur exemplu (la care se adaugă exemplul căsătoriei cu cele două surori) nu se
poate crea o regulă (endogomie şi alianţă politică între Metelli şi Claudii), cu atât mai mult cu cât
patru alte exemple o infirmă. Aceasta nu înseamnă că legăturile de rudenie prin celelalte patru
Caecilii Metellae nu au jucat un anumit rol în peisajul politic la vremii respective, dar nu trebuie
să se absolutizeze importanţa lor.
Pentru epoca imperială s-a dovedit clar utilizarea endogamiei senatoriale doar atâta
vreme cât este funcţională (Mireille Corbier, Marie-Thérèse Raepsaet-Charlier). Cât despre
apelul la rudenia prin alianţă în timpul exercitării funcţiilor politice ea nu trebuie să mire câtuşi
de puţin. Este firesc să se caute fidelitatea în cadrul primului cerc de oameni cu care se vine în
contact (aşa cum sublinia şi Cicero, De off., I, 17), într-o societate care nu cunoaşte votul
universal democratic. Poate că şi exagerea acestor legături sau doar acordarea acestei atât de
mari atenţii se datorează faptului că istoricii moderni şi contemporani (ce au cunoscut epoca
raţionalismului) încercau să vadă politica, în principal, ca un sistem de idei puse în practică
(accentuându-se aspectul ideatic al termenului, deşi, indiferent cât de valoroasă poate fi o idee,
aplicarea ei depinde de calitatea umană şi de reţeaua de relaţii umane şi condiţii care pot permite
valorificarea ei).
Factorul feminin este, fără îndoială, încărcat cu o anumită importanţă în stabilirea de
alianţe socio-politice. Nu trebuie, însă, să se uite că relaţiile de clientelă şi de prietenie cunosc o
pondere mai mare, poate, în funcţionarea politică a cetăţii. Între elementele care dau credit
cuvântului politic în cetate, Sallustius enumera, alături de gloria străbunilor şi de demnitate,
clientela (Sallustius, Ep. Ad Caes., I.11). Pe de altă parte societatea romană apelează la adopţii,
cu o dublă intenţie, una privată-legată de moştenirea de familie, cealaltă publică- menită să
asigure pârghii de control a anumitor instituţii sau să creeze noi cercuri de prietenie. Este vorba
despre tribunatul plebei, pentru ocuparea căruia se poate recurge la adopţiile unor reprezentanţi
patricieni de către familii de plebei : P. Cornelius Scipio Nasica, adoptat de Metelli, devine Q.
Caecilius Metellus Scipio Nasica şi devine tribun al plebei în anul 59 a. Chr. ; P. Clodius
Pulcher, adoptat de un M. Fonteius pentru a ocupa tribunatul plebei în 52 a. Chr.- ambele situaţii
sunt legate de dorinţa lui C. Iulius Caesar de a-şi impune oameni fideli în posturi incomode
pentru opoziţia sa.
Cum căsătoriile nu par a fi decât una dintre modalităţile de stabilire a unor alianţe în plan
socio-politic, conceptul însuşi de „strategie”, chiar şi pentru finele epocii republicane, trebuie
79
nuanţat. În perioada imperială mizele sunt mai mari şi mai diverse, printre motivele care duc la
conturarea unor alianţe numărându-se graţia imperială, urcuşul în careiera militară şi politică.
Nici acum, însă, nu trebuie absolutizat rolul căsătoriei în ocuparea unor posturi publice,
mecanismele de prietenie şi clientelă fiind şi ele resorturi importante de promovare. Grupul
domestic roman (indiferent de epocă) aparţine unui sistem social complex în care contează nu
numai partenerul de viaţă ci şi statutele economice, pământul, capitalul simbolic.

Temă de autoevaluare
Comparaţi manifestarea solidarităţilor datorate rudeniei din timpul proscripţiilor lui L. Cornelius
Sylla (81 a. Chr.) cu cea din cadrul proscripţiilor triumvirilor (43 a. Chr) pornind de la textul
prezentat în cărţile a II-a şi a IV-a a lucrării lui Appian, Războaiele civile.

7.3. Relaţiile patronal-clientelare

Existenţa unei familii în raport cu sfera publicului este marcată şi de ansamblul de relaţii
de amiciţie sau de clientelă pe care le stabileşte cu alte grupuri domestice. Încă din secolele
timpurii ale cetăţii, între şi în interiorul celor două categorii sociale principale (patricienii şi
plebeii), care formează poporul roman, aşadar, beneficiare ale dreptului de cetăţenie, există
anumite raporturi de dependenţă personală arhaică. Aceste raporturi- care alcătuiesc sistemul
clientelar- caracetrizează practic întreaga societate romană. Într-un astfel de raport cineva „fără
mijloace substanţiale” economice şi politice se pune sub protecţia altui personaj, mai potent, în
schimbul anumitor servicii reciproce. La origine aceste relaţii sunt izvorâte din logica darului şi a
contradarului. Pentru întreaga istorie a Romei aceste relaţii clientelare se moştenesc.
Un patron (patronus) are dreptul de a-l recomanda pe clientul său în orice afacere
publică, inclusiv economică, trebuie să-l susţină în justiţie, mai mult, nu are dreptul să-şi acuze
clientul (prevedere arhaică valabilă şi pentru client căruia nu i se permite intentarea unui proces
patronului- Dionysos din Halicarnas, Antichităţi romane, 2, 10, 3), nici să fie martor al acuzării
în cazul unui proces. Calitatea de patron presupunea o poziţie publică şi o putere economică
superioare faţă de statutul socio-economic al clientului. Această calitate de patron se interzice
condamnaţilor în procesele de calomniere (calumnia) şi de sperjur (preuaricatio), celor care au
calitatea de cetăţean roman deteriorată din cauza lipsei de bună credinţă (bona fides), soldaţilor
încă mobilizaţi, minorilor, celor cu caracter efeminat, femeilor, celor care au agresat un minor,
gladiatorilor, comedianţilor, proxeneţilor, orbilor şi surzilor. După reforma militară a lui C.
Marius, generalii rămân în raporturi de clientelă cu foştii lor soldaţi (veterani), mai mult, le
supraveghează procesul de împroprietărire ce se petrece la lăsarea la vatră. Nu de puţine ori,
aceşti veterani alcătuiesc o masă de manevră electorală, chiar grupuri de presiune politică în
deceniile tulburi ale ultimului secol republican (Plutarh, Marcus Antonius, 10 şi 28 sq.; Appian,
Războaiele civile, III, 11 sq., şi IV, 14).
Un client (cliens) are un statut socio-juridic inferior patronului, poate fi orice cetăţean
roman, începând cu foştii sclavi eliberaţi -liberţii (Tacitus, Annales, XIII, 26). Printre obligaţiile
clare ale clienţilor figurau susţinera patronilor lor în candidaturi pentru posturi politico-militare,
diverse ajutoare financiare (plata amenzilor, achitarea datoriilor, înjghebarea dotei unei fiice). O
datorie sacră şi civilă era sprijinul juridic- un client nu are dreptul să-şi acuze patronul sau să fie
martor al acuzării. Exteriorizarea publică a statutului de client consta, în primul rând, în „salutul
matinal”-vizita aproape cotidiană la casa patronului, în urma căreia primea într-o sportula
resursele zilnice (uneori convertite în sume de bani sau diferite servicii- invitaţii la cină), dar şi în
strângerea mâinii, ca rit egalitar, sau dimpotrivă în îngenunchiere şi lacrimi de obedienţă.
80
 În cazul patronatului judiciar, când patronul trebuia să-şi asiste clientul, rareori să
vorbească pentru apărarea lui, se angajau persoane specializate care să pledeze, a căror
remunerare era suportată de patron. Până la sfârşitul veacului al III-lea a. Chr., nu sunt permise
plata de către clienţi a acestor onorarii, care ar fi dus la consumarea relaţiei de dependenţă, însă o
dată cu legea Cincia (204 a. Chr.) aceste interdicţii sunt ridicate. În epoca imperială se stabileşte
plafonul de 10.000 de sesterţi ca plată pentru aceia care trebuie să trăiască din „arta vorbirii”
(Tacitus, Annales, XI, 7). Apărarea în justiţie este generatoare de popularitas dar şi de gratia –un
concept cu o dublă semantică: recunoştiinţă dar şi credit (printre alţii, J. M. David, 1986/1990).
În ceea ce priveşte epoca imperială, aceste relaţii clientelare se menţin, inclusiv
necesitatea existenţei unui decalaj ierarhic între patron şi client. De aceea un cavaler nu putea fi
patronul unui senator, ci doar cel mult al unui alt personaj din ordinul ecvestru. Clientela dintre
generali şi veterani nu dispare dar se produc modificări importante legate de statutul împăratului,
în calitatea sa de patron al tuturor supuşilor săi. Reglementate foarte precis sub aspect juridic
relaţiile clientelare reprezinţă dependenţe verticale sancţionate civil şi religios care pot oferi
putere în spaţiul public şi în anume contexte punctuale. Importanţa clientelei se regăseşte în
sursele scrise unde locul patronilor se află de multe ori imediat după rudele agnatice, în oarecare
paritate cu prietenii, dar oricum înainte de rudele cognatice şi de cele rezultate prin alianţe (A.
Gellius, Noctes atticae, V, 13; XX, 1)

Temă de autoevaluare
Comentaţi ierarhiile raporturilor de dependenţă oferite de A. Gellius, în Noctes atticae, V, 13;
XX, 1 (vide infra dosar de texte).

Structura grupurilor domestice este mixtă- convieţuirea într-o locuinţă a unei familii
nucleare se întâlneşte alături de convieţuirea unui grup polinuclear. Relaţiile de rudenie şi cele
patronal-clientelare au o foarte mare importanţă în plan public politic, juridic, socio-educativ).

Temă de control
Analizaţi genealogia familiei împăratului Augustus, identificând uniunile contractate şi explicaţi
endogamia Iulii-Claudienilor.

Bibliografie
Bohîlţea-Mihuţ Florica, Condiţia feminină la Roma, sec I a. Chr., teză de doctorat 2003 (în curs
de editare)
David, J.M., Le patronaje judiciaire au dernier siècle de la République, BEFAR, 1992,
Dondin-Payre, Monique La stratégie symbolique de la parenté în Parenté et stratégies familiales
dans l’Antiquité romaine, Coll. EFR, 129/1991, pp. 53-76.
Gelzer, M., Die Romische Nobilitat, 1912.
Raepsaet- Charlier, Marie-Thérèse, Le mariage indice et facteur de mobilité sociale aux deux
premiers siècles de notre ere: l’exemple sénatoriale, în La mobilité sociale dans le monde
romaine. Actes de la X-e Rencontre d’Histoire romaine de Strasbourg, oct, 1988, Strasbourg,
1992, p. 33-53;
Raepsaet- Charlier, Marie-Thérèse, Ordre sénatorial et divorce sous le Haut Empire Romain, un
chapitre de l’histoire des mentalités în “Acta Class. Univ. Scient. Debrecen” 17-18, 1981-1982,
p. 161-173.
81
 Dosar de texte:
Appian, Războaiele civile, II, 15: „ Prevăzând că lipsa lui va fi îndelungată (fusese ales proconsul
în Gallia- 59 a. Chr.) şi dându-şi seama că invidia creşte pe măsura favorurilor acordate de popor, Caesar
mărită pe fiica sa cu Pompei, deşi era logodită cu Caepio. Cu toate că Pompei îi era prieten, el se temea ca
acesta să nu-l pizmuiască pentru marile sale succeese. Pe cei mai îndrăzneţi dintre partizanii săi, Caesar i-
a făcut să înainteze la înalte demnităţi, pentru anul următor. L-a desemnat consul pe un preiten al său,
Aulus Gabinius. Pe Calpurnia, fiica lui Lucius Piso, care urma să fie coleg de consulat cu A. Gabinius, a
luat-o Caesar însuşi în căsătorie. Atunci Cato a strigat că possturile de conducere au început să fie
terfelite, fiind ocupate prin nunţi. Caesar manevră să fie aleşi tribuni ai plebei Vatinius şi Clodius
Pulcher.”
SHA, Vita Marcii, 20: „Când a plecat la război împotriva germanilor, (Marcus Aurelius) şi-a
căsătorit fiica, înainte de a fi trecut timpul doliului cu bătrânul Claudius Pompeianus, fiul unui cavaler
roman, originar din Antiochia şi nu prea cunoscut (pe care după aceea l-a făcut de două ori consul). Deşi
ea era Augustă şi fiica unei Auguste. Dar această căsătorie s-a făcut fără voia Faustinei şi fără voia celei
căsătorite”.
SHA, Vita Severi, 3; 8 şi 19: „Auzind că în Syria este o fată, în a cărei zodie se spusese că se va
căsători cu un rege, pe aceea a luat-o în căsătorie, prin mijlocirea prietenilor; este vorba de Iulia Bassiana
(fiica lui Iulianus Bassianus, preot al zeului Baal la Emesa, n.n.), prin care curând a devenit tată. (...) Şi-a
înzestrat fiicele şi le-a căsătorit pe una cu Probus, pe cealaltă cu Aetius. A vroit să dea ginerelui său
prefectura oraşului, dar acesta a refuzat, spunând că este mai puţin onorabilă calitatea de prefect decât
aceea de ginere al împăratului. Pe amândoi ginerii i-a făcut consuli şi i-a îmbogăţit. (...) (Severus) a lăsat
doi fii, pe Antoninus Bassianus (viitorul Caracalla) şi pe Geta, căruia i-a dat de asemenea numele de
Antoninus, în cinstea lui Marcus. A fost depus în mormântul lui Marcus Antoninus, pe care l-a iubit mai
mult decât toţi împăraţii...”

Legea celor XII Tabule, VIII, 21: „patronul care înşeală clienţii să fie blestemat (patronus
clientibus fraudem fecerit sacer esto!)”.
Tacitus, Annales, XIII, 26-27: „Cam în acelaşi timp se discuta în senat de purtarea vicleană a
liberţilor faţă de patroni, se cerea stăruitor ca să se dea patronului dreptul de a le retrage libertatea acelora
dintre ei care au dovedit că nu o merită. Şi erau mulţi senatorri care şi-ar fi dat votul însă consulii nu
îndrăzniră să deschidă dezbaterile fără a înştiinţa pe Nero (...) Într-o consfătuire restrânsă Nero puse în
dezbatere chestiunea dacă să aprobe sau nu acest regulament şi părerile fură împărţite. Unii clocoteau de
mânie că liberţii, în lipsa lor de respect (...) au ajuns la o atâta îndrăzneală încât se poartă cu patronii ca de
la egal la egal, ba mai mult ridică mâna pentru a-i lovi, fără a avea ceva de suferit sau îşi bat joc de
pedeapsa primită. Căci ce drept este lăsat de lege unui patron decât acela de a alunga pe libert dincolo de
mila 100, pe ţărmul Campaniei? În afară de aceasta, dreptul este acelaşi şi pentru patron şi pentru liberţi.
Trebuie, deci, să li se dea patronilor o armă care să nu poată fi dispreţuită. Liberţilor nu le va fi greu să-şi
conserve libertatea dacă dovedesc o supunere la fel ca aceea pe care au dovedit-o (când erau sclavi) şi pe
baza căreia şi-au câştigat eliberarea. Cât despre aceia a căror culpă va fi dovedită, se impune ca ei să fie
readuşi în sclavie, pentru ca patronii să-i stăpânească prin teamă pe cei care, deşi li s-a făcut un bine, nu
şi-au schimbat comportamentele. (...) Nero scrise senatului că, ori de câte ori liberţii sunt chemaţi în
judecată de patron, cazul să fie considerat ca o neînţelegere între persoane particulare pentru a nu se aduce
vreo ştirbire întregului grup de liberţi”

A Gellius, Noctes atticae., V, 13: „ Într-o zi discutau între ei despre gradaţia şi ordinea datoriilor morale
nişte oameni mai în vârstă şi respectaţi la Roma, care prin cunoştiinţele şi amintirile lor ştiau multe în
legătură cu moravurile şi concepţiile de altădată. (...) Erau de acord şi reieşea clar că, potrivit tradiţiilor
poporului roman, locul întâi după părinţi trebuie să-l ocupe copiii nevârstnici, încredinţaţi grijii şi ocrotirii
noastre, că după ei locul cel mai apropiat îl au clienţii, care au intrat sub patronajul şi încrederea noastră,

82
în al treilea rând vin oaspeţii şi după aceea rudele. (...) M. Cato în cuvântarea pe care a ţinut-o în faţa
cenzorilor împotriva lui Lentulus spune: «că strămoşii au considerat mai sfânt lucru să apere pe copiii
nevârstnici nu încape îndoială. Se depune mărturie împotriva unei rude pentru un client, dar nimeni nu e
martor împotriva clientului său. Pe primul loc se află numele de tată iar pe al doilea loc cel de patron».
Masurius Sabinus, în cartea a III de drept civil atribuie un loc mai vechi oaspetelui decât clientului:
«strămoşii mei au respectat îndatoririle în următoarea ordine: mai întâi tutela, apoi ospitalitatea, apoi
clienţii, apoi rudele de sânge, apoi rudele prin alianţă. Femeile aveau prioritate faţă de bărbaţi dar tutela
unui copil trecea în faţa tutelei unei femei. Dacă într-un proces cineva era împotriva unuia care murise,
dar rămăsese tutore al copiilor acestuia, în acelaşi proces el trebuia să susţină interesele copiilor de sub
tutelă». O mărturie puternică şi limpede în această privinţă o aduce autoritatea marelui pontif C. Caesar,
care-şi începe astfel cuvântarea pe care a ţinut-o pentru bitinieni: «Ospitalitatea regelui Nicomede şi
prietenia acelora a căror cauză este acum în dezbatere nu m-au lăsat să mă sustrag de la această îndatorire
de a le lua apărarea. Căci după cum amintirea celor morţi nu trebuie distrusă, ci păstrată de cei mai
apropiaţi, la fel nu pot fi părăsiţi fără cea mai mare infamie clienţii cărora avem obligaţia să le acordăm
ajutor chiar contra celor mai apropiaţi ai noştri»”.

A.Gellius, Noctes atticae, XX, 1: „(...) poporul roman s-a ridicat de la originea atât de umilă până la
strălucirea întinderii atât de mari pe care o are acum; dar dintre toate a cultivat în cel mai mare grad şi mai
ales buna-credinţă şi a respectat-o cu sfinţenie, atât în interior cât şi în relaţiile cu alte state. (...) a socotit
că un client primit în credinţă preţuieşte mai mult decât cei pe care îi ai mai apropiaţi şi trebuie ocrotit
chiar împotriva rudelor de sânge. N-a fost socotită vreo crimă mai mare decât dacă cineva era dovedit că
şi-a încălcat îndatoririle faţă de un client”

Pseudo-Asconius, Comentariu la discursul „În apărarea lui Caecina”: „Cel ce apără pe altul în proces se
numeşte patronus dacă este orator; advocatus dacă îl sfătuieşte sau îşi susţine un prieten prin prezenţa sa;
procurator dacă se angajează să susţină procesul unui pledant absent; cognitor dacă studiază/cercetează
problema unui pledant prezent....”

Marţial, Epigrame, II, 13:

„Mărturisesc, Maxime, neruşinata vină
Că umblu după tine să mă pofteşti la cină
Tu umbli după alţii, aşa că suntem chit!
Eu vin în zorii zilei, client obişnuit,
Ca să-ţi aduc salutul, tot timpul săptămânii;
Tu eşti plecat de-acasă, să-ţi feliciţi stăpânii.
Suntem deopotrivă! Eu te-nsoţesc pe tine,
Şi, mândru ca un rege, nici nu te uiţi la mine;
Dar tu slujeşti pe altul şi-l însoţeşti fidel.
Şi vrei să-mi fii, Maxime, patron? Suntem la fel1
La un alt sclav ca mine eu sclav nu mai rămân:
Stăpânul nu se cade să aibă alt stăpân!”
Concluzii

Departe de a fi în măsura să trasăm un singur tablou al grupului domestic roman, de la

origini până în epoca Severilor, putem conchide că lumea domestică se caracterizează printr-o
evoluţie extrem de complexă în timp, cu particularităţi zonale evidente.
Univers material, înţeles ca ansamblu de bunuri- locuinţă, depedinţe, pământuri, animale,
o gospodărie este un spaţiu economic, de producţie dar şi de comercializare în egală măsură,
după cum o probează acele tabernae - camerele de la stradă, din locuinţele urbane. Este, în

83
acelaşi timp, un univers social primar, definit ca grup uman în interiorul căruia se stabilesc
raporturi cu bunurile materiale dar şi raporturi interumane atât în interiorul unei domus cât şi în
afara ei. În virtutea acestora din urmă o familie se racordează la spaţiul public de o manieră
durabilă şi cu recunoaşterea, cel puţin oficială, a primatului valorilor civice. Spaţiu de
reproducere biologică a fiinţei umane, un cămin are şi un rol educaţional necontestabil. De aici
amprenta axiologică pe care o regăsim în valorile transmise de părinţi copiilor: labor, austeritas,
disciplinas dar şi dignitas. Un părinte oferă viaţă copilului său, dar poate face mai mult decât
atât, îi întreţine cu grijă viaţa şi-l face mai bun prin sfaturile pe care i le poate da. Că nu
întotdeauna se întâmpă aşa stau mărturie numeroase exemple, printre care cel mai răsunător este
cazul Iuliilor, fiică şi nepoată, din casa primului împărat roman. Totuşi este de dorit o bună
creştere a copiilor uneori chiar cu scopul de a-i întrece pe părinţi şi, astfel, de a spori faima casei
(Seneca, De beneficiis, III, 29 sqs). Sub aspect religios, buna relaţie cu zeii protectori este
minuţios întreţinută prin grija lui pater familias, iar practicarea unui ansamblu de rituri de
trecere, de agregare, de integrare dă sens social-uman unei simple existenţe biologice.
Comemorarea defuncţilor vine să întregească această implinire, răspunzând atât unor exigenţe
individuale (religioase) cât şi de grup- căci bunul nume al celor în viaţă ţine de renumele
dobândit de înaintaşi.
Însă, mediul familial roman, cu specificităţi date de statutele economico-sociale, ţine
fundamental de înţelesul conceptului de cetăţenie romană, de extensia acestuia la scara întregului
imperiu. Definirea acestei cetăţenii- concretizată în racordarea membrilor unui grup domestic,
legal constituit, sub aspect juridico-fiscal, educativ dar şi militar-politic la normele şi valorile
publice- îşi pune amprenta asupra fundamentului economic al unei domus, asupra cadrului socio-
comportamental, asupra relaţiei cu lumea divinităţilor. Oricare ar fi criteriile de analiză
(structurale, economice, socio-juridice, axiologice, religioase) aplicate asupra grupurilor
familiale iese în evidenţă aceeaşi osatură conceptuală care explică existenţa Romei ca cetate în
ansamblul ei. În centrul acestei reţele conceptuale se regăsesc valorile de fidelitate şi respect
(fides et pietas) care crează şi modelează persoane şi caractere. Totodată dualitatea relaţional-
complementară dintre lumea masculină şi cea feminină acceptată de facto în plan public, în
pofida primatului masculin oficializat, este din plin întâlnită în lumea privată. Aceasta pare a fi
intenţia transmisă de sursele primare, dar, cum am văzut, nu se poate vorbi despre un singur tip
de familie, nici măcar în interiorul aceluiaşi grup social, nu se poate postula un singur mod de
existenţă a relaţiilor dintre părinţi şi urmaşi. Avem o pluralitate de situaţii ca, de altfel, şi în
societatea contemporană, după cum se ştie, unde, dincolo de anumite modele de existenţă a
familiei, întâlnim o gamă foarte diversificată de relaţii de cuplu, de raporturi între părinţi şi copii.

Referinţe privind ilustraţiile

Reproducerile utilizate au fost preluate din următoarele lucrări:

Brilliant Richard, Arta romană de la Republică la Constantin, tr. Rom. Mihai Gramatopol,
Bucureşti, Ed Meridiane, 1975.
Durando, Furio (ed.), Ancient Italy. Journey on Search of Works of Art and the Principal
Archaelogical Sites, White Star Publishers, Torino, 2001.

84
Gourevitch, Danielle; Raepsaet-Charlier, Marie-Thérèse, La donna nella Roma Antica, tr. ital M.
Menghi, Florenţa-Milano, 2003 (ed. 1- La femme dans la Rome antique, Paris, Hachettes
Littératures, 2001).
Scullard, H.H.; Van der Heyden, A.A.M. (eds.), Atlas of the Classical World, London-
Edinbourg, 1963.
Spivey,Nigel; Squire, Michael, Panorama lumii clasice, tr. rom. Simona Ceauşu şi Gabriel
Tudor, Bucureşti, Editura All, 2007.
Springer, A., Manuale di Storia dell’Arte, ed a 3-a lb ital. coord C. Ricci, Roma, 1927.
Women in the Classical World, (eds) Fantham, Elaine; Peet Foley, Helene; Boymel Kampen,
nathalie; Pomeroy, Sarah, B.; Shapiro, Alan, New York-Oxford, 1994.

Fig. 1 - fotografie aeriană asupra oraşului Pompei-strada Mercur, foto Anne Conway; Archivio
White Star, F. Durando, Torino, 2001, p. 175.
Fig. 2 - schiţe de plan ale unei case din Pompei, sec IV-III a. Chr., fig, I.25. R. Brilliant,
Bucureşti, 1975.
Fig. 3 - atrium toscan, reconstituire, fig 909, p. 505, în A. Springer, Roma, 1927.
Fig. 4 - atrium casei „gemei”, Herculaneum, sec I p. Chr., foto Giulio Veggi, Archivio White
Star, F. Durando, Torino, 2001, pp. 212-13.
Fig. 5 - planul casei romane cu peristil
Fig. 6 - locuinţă tip insula din Ostia, H.H. Scullard, Londra-Edinbourg, 1963, p. 153, fig. 389
Fig. 7 - gradina vilei Sabinei Poppea, Oplontis, foto Anne Conway, Archivio White Star, F.
Durando, Torino, 2001, p. 231.
Fig. 8 - villa del Casale, foto Alfio Garozzo, Archivio White Star, F. Durando, Torino, 2001, p.
268-9.
Fig. 9 – relief funerar, scena naşterii, Roma, sec al II-lea p. Chr., Danielle Gourevitch, Milano,
2003, p. 227, fig 3.
Fig. 10 – relief de marmură, sarcofag Augusta Treverorum, sec II-III p. Chr., N. Spivey, M.
Squire, 2007, p. 240, fig. 378.
Fig. 11- Relief funerar, Colonia, Danielle Gourevitch, 2003, p. 227, fig. 4.
Fig. 12- „În Clasă”- relief în gresie din Neumagen, Germania, cca. 200 p. Chr., N. Spivey, M.
Squire, 2007, p.231, fig. 377.
Fig. 13- relief de marmură, sarcofag Augusta Treverorum, sec II-III p. Chr., N. Spivey, M.
Squire, 2007, p. 240, fig. 378.
Fig. 14- denar din Caesareea, epoca lui Claudius (46 p. Chr), pe revers Britannicus, fiul
împaratului, însoţit de mama lui Claudius: Antonia şi de bunica lui Claudius: Octavia (sora lui
Augustus), London, British Museum, BMC 242.
Fig. 15- revers al unei monede cu Faustina cea Tânără (cca 161-176), fiica a lui Antoninus Pius
şi soţie a lui Marcus Aurelius, London, British Museum, BMC 953.
Fig. 16- Relief de marmură - prăvălia unei negustorese de zarzavaturi din Ostia (mij. sec. al II-
lea p. Chr.), Museo Ostiense, foto Deutsches Archäologisches Institute.
Fig. 17- relief funerar al unui măcelar (sec I p. Chr.), H.H. Scullard, Londra-Edinbourg, 1963
Fig. 18- Eumachia, fiica lui L.Eumachius Fuscus, Pompei,sec I p. Chr., Neapole, Museo
Nazionale Archaelogico, Alinari/Art Resources.
Fig. 19- Plancia Magna,Pergam, sec al II-lea p. Chr., Antalya, Archaeological District Museum,
foto Deutsches Archäologisches Institute.

85
Fig. 20- lararium din atrium-ul casei Vettii de la Pompei, sec I p. Chr., foto Jodi Magness,
http//www.perseus.tufts.edu/cgi-bin/collection Greco-Roman.
Fig. 21- stela funerară a lui Ti. Claudius Dionysios şi a soţiei sale, Claudia Prepontis, mij. sec I p.
Chr., Roma, Muzeul Vatican, XXX. 14. 70.
Fig. 22- stela funerară a lui L. Aurelius Hermia şi a soţiei sale Aurelia Philematium, încep. sec I
p. Chr., Roma, London, British Museum, 2274.
Fig. 23- relief funerar, mormântul Ateriilor, Roma, H.H. Scullard, Londra-Edinbourg, 1963, fig.
441, p. 168.
Fig. 24- grupul Barberini Togatus, aristocrat roman purtând busturile strămoşilor săi- imagines, ,
cca 50 a. Chr.-15 p. Chr., Galeria Barberini, Roma, foto Deutsches Archäologisches Institute
Fig. 25- Columbarius al lui Pomponius Hylas, sec I p. Chr., foto Marcello Bertinetti, Archivio
Whitw Star, F. Durando, Torino, 2001, p. 135.
Fig. 26- relief funerar cu tema banchetului, sfârşitul sec al II-lea p. Chr., H.H. Scullard, Londra-
Edinbourg, 1963, fig. 447, p. 169.
Fig. 27- stelă funerară, Neumagen (in apropiere de Trier), sec al III-lea p. Chr., Trier, Reinisches
Landesmuseum.

Surse- a. Autori latini

Aulus Gellius, Noctes Atticae (Nopţi attice), tr. rom., D. Popescu, ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1965.
Cato, Marcus Porcius, De Agricultura (Despre agricultură), în Les agronoms latins, ed bilingv. Lat-fr.,
ed. M. Nissard, Paris, 1864.
Cicero, M. Tullius, Scriptura quae manserunt omnia, ed. C.F.W. Mueller, Col. B.T.Toebner, Leipzig,
1905.
Festus, Sextus Rufius Pompeius, De uerborum semnificatu que supersunt cum Pauli epitome (Despre
semnificaţia cuvintelor), ed. W.M., Lindsay, Stuttgart-Leipsig, 1997.
Iuvenal, Persius, Martial, Satire şi epigrame, tr. rom., Tudor Măinescu, Alexandru Hodoş, Bucureşti,
Editura pentru Literatură universală, 1967.

86
Livius, T., Ab Urbe Condita (De la Fundarea Romei), vol. 1-2, ed.P. Gălăşeanu, ed. Teora, Bucureşti,
2000; vol. III, IV, V, ed. Coord. P. Popescu, Bucureşti, 1959-1965.
Macrobius,Theodosius Ambrosius, Opera omnia, ed. M. Nisard, Paris, 1850.
Ovidius, Publius Naso, Fastorum libri VI (Fastele), ed. B.G. Teubner, Leipzig,1911.
Ovidius, Publius Naso, Opere cu caracter erotic, tr. Rom. Maria-Valeria Petrescu, Bucureşti, 1977.
Plinius, Caius Secundus, Naturalis Historia (Enciclopedia cunoştiinţelor din Antichitate), vol. I-VI,
coord. Ioana Costa, Iaşi, Editura Polirom, Colecţia „Plural Clasic”, 2001-2004.
Plinius, Caius, Caecilius Secundus, Opera Omnia, (Opere complete), tr. rom. Liana Manolache,
Bucureşti, Editura Univers, 1971.
Seneca, Lucius Annaeus, De beneficiis. De Clementia (Despre binefaceri. Despre îngăduinţă), tr. Ioanaa
Costa şi Octavian Gordon, Iaşi, Polirom, Colecţia „Plural Clasic”, 2005.
Suetonius, Caius Tranquilus, De Vita Caesarum libri XII (Vieţile celor doisprezece Cezari), tr. D.
Popescu şi C. V. Georoc, Bucureşti, 1958.
Scriptores Historiae Augustae (Istoria Augusta), tr. rom. D. Popescu, C-tin Drăgulescu, Cluj, 1971
Tacitus, Publius Cornelius, Annales (Anale), tr. rom. Andrei Marin, Bucureşti, 1964.
Varron, Marcus Terentius, De Lingua Latina (Tratatul despre Limba Latină), ed. M. Nissard, Paris, 1850.
Vitruvius, De arhitectura (Tratatul despre arhitectură), tr. rom., G.M. Cantacuzino, Tr. Costa, Gr.,
Ionescu, Bucureşti, 1974.

b.Autori greci
Appian, ‘Ροωμαικά- ’Εμφόλια (Istoria romanilor- Războaiele civile), tr. rom. A. Frenkian, Bucureşti,
1957.
Cassius Dio, Claudius Coccceianus, ‘Ροωμαικά (Istoria Romanilor), 3 vol., tr. rom. A. Piatkowski,
Bucureşti, 1973-1985.
Plutarh, Вίοι παράλληλοι – Vieţi paralele, tr. rom. N.I. Barbu, vol. 1-5, 1960-1971.
,Γαμικά παραγγέλματα (Precepte conjugale), în ’Ηθικά-Oevres morales, vol. II, ed. J. Defrandas,
J. Hani, Coll. Les Belles Letres, Paris, 1985.
Polybios, Istorii, Bucuresti, tr. rom D. C. Popescu şi A. Piatkowski, I-1966, II-1988, III-1995

c. Surse juridice
Fontes Iuris Romani Anteiustiniani, I2 Leges, ed. S, Riccobono, Florenţa, 1969.
Textes de droit romain, ed. P. F. Girard, Paris, 1937.

87