UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

Referat: SCLAVIA ÎN DREPTUL ROMAN

Vălimăreanu Bianca-Elena
Udrea Maria-Gabriela

1
 Sclavia în dreptul roman

În societatea sclavagistă aptitudinea de a avea drepturi si obligatii nu erau

1

recunoscute tuturor oamenilor, deoarece sclavii nu erau considerati de ordine

juridica drept ,,persoane", ci simple ,,lucruri", ,,unelte graitoare" si incapabile de a
avea un rol in viata juridica, de a fi cu alte cuvinte ,titulari de drepturi si obligatii.

Capacitatea juridica incepe odata cu nasterea persoanei, cu conditia ca nou-

nascutul sa fie viu si viabil si sa aiba infatisarea umana; ea poate avea eficienta si
inainte de nastere, potrivit regulii romane "copilul conceput este privit ca si nascut
ori de cate ori interesele lui o cer" (infans conceptus pro jam nato habetur,quotiens
de eius commodis agitur).In temeiul acestei reguli avortul era prohibit si
succesiunea tatalui decedat era acordata copilului conceput inainte ca acesta din
urma sa fie conceput; de aceea isi pierde eficacitatea daca acesta se naste mort.

Capacitatea juridica se termina odata cu moartea persoanei. In dreptul roman

s-a admis ideea că personalitatea juridica a defunctului s-ar prelungi dupa moarte si
că ar fi reprezentată de mostenirea ramasa, pana la acceptarea mostenitorului.

La Romani insa capacitatea juridica a unei persoane se lega de trei conditii:

2

aceea de a fi om liber, cetatean roman si a nu sta sub autoritatea unui sef de

familie. Personalitatea intreaga, desavarsita, presupune reunirea a trei elemente:
libertate, cetatenie, familie, care intrunite, constituie status, caput.

Jurisconsultul Florentinus (sec. I) defineste astfel libertatea: ,,Libertatis est

naturalis facultas eius quod cuique facere libet nisi si quid vi aut iure prohibetur"
(libertatea este facultatea naturala recunoscuta unei persoane de a face ce doreste,
cu limitele impuse de lege sau de forta).

Aceasta definitie reprezinta una din foarte putinele exceptii ale unor autori
din epoca clasica, prin care si sclavul era recunoscut ca fiind om, fara ca prin
aceasta sa se schimbe cu ceva statutul juridic al celor lipsiti de libertate

1
Vladimir Haga, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pag 159
2
S.G Longineco, Elemente de drept roman- Curs pentru licență în drept, Vol. I, Tipografia Societății Anonimul
”Curierul Judiciu”, strada artei 5, București, 1926, pag 195

2
 Intalnim rare pasaje, in operele filozofilor, dramaturgilor si chiar ale
jurisconsultilor in care sa proclama ca si sclavul e un om, aceasta constituie
exceptiune fara importanta, o simpla figura retorica datorita unui vag
sentimentalism.

Pentru Aristotel, in vreme ce omul este in primul rand o fiinta politica,

sclavul nu este inzestrat cu facultatea de a delibera (Politica 1,13,7)

In cartea a treia, prima operatiune careia i se dedica Aristotel este distinctia

dintre cetatean si necetatean, in functie de unele criterii in principal politice care
pot fi rezumate in participarea la putere (chiar daca formele acestei participari pot
fi foarte diferite). Din acest procedeu inca foarte clasic, care instaureaza o ruptura
majora intre cetatean si necetatean, rezulta ca sclavul nu ramane izolat, ci
dimpotriva, se afla in compania altor grupuri, opuse si ele cetateanului
3
În Roma veche, în care producția se desfășura într-un cadru familial,
sclavii, reduși ca număr, duceau o viață patriarhală, considerați fiind ca membri
inferiori ai familiei pentru care munceau. După războaiele duse de Roma
cuceritoare, o dată cu dezvoltarea producției de mărfuri, numărul sclavilor crește
simțitor, devenind ”baza întregii producții”. Ducând o viață asemănătoare
animalelor de povară, adesea s-au răzvrătit, punând uneori în primejdie existența
Cetății; exemplul lui Spartacus este cel mai elocvent.

Ordinea juridică declarându-l pe sclav, lucru, îl lipsea de orice personalitate

juridică: nu putea avea un patrimoniu, nu putea încheia acte juridice, nici lăsa o
moștenire; tot ce dobândea, dobândea pentru stăpânul său, iar legătura lui cu o
sclavă era privită ca un simplu fapt, asemenea împreunărilor dintre animale.
Asupra sclavului, stăpânul avea un drept absolut, putând să-l pedepsească, să-l
înstrăineze cu orice titlu sau să-l ucidă, iar dacă un terț îl rănea sau îl omora,
stăpânul îi putea cere acestuia despăgubiri, ca și cum i-ar fi fost rănit sau ucis un
animal sau deteriorat un lucru ce-i aparținea.

Spre finele republicii însă, sclavilor li se recunoaște o capacitate juridică

limitată, în cazurile în care interesele stăpânilor o cereau. Astfel, dacă aceștia îi

3
Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1989, pag. 53

3
însărcinau pe sclavii lor să încheie anumite tranzacții comerciale sau să gireze
pentru un timp mai îndelungat diverse operații lucrative, pretorul le îngăduia
sclavilor să încheie orice act juridic pe care-l implicau astfel de afaceri, beneficiile
urmând să treacă, împreună cu eventualele pierderi, asupra stăpânilor. În acest chip
stăpânii puteau să-și extindă, într-o epocă în care economia sclavagistă ajunsese la
apogeul ei, numeroasele lor activități lucrative, în cât mai multe locuri și în cele
mai variate domenii. Se obișnuia adesea ca stăpânii să le atribuie sclavilor spre
administrare o masă întreagă de bunuri, numită ”peculiu”, ce cuprindea vite, bani,
imobile și uneori chiar sclavi. Deși un astfel de patrimoiu rămânea proprietatea
stăpânului, iar veniturile reveneau acestuia, totuși sclavii ce-l administrau trăgeau
unele avantaje personale, ca o recompensă a diligenței pe care o depuneau în astfel
de afaceri. În calitatea lor de administratori, sclavii respectivi puteau, în temeiul
dispozițiilor pretoriene, să încheie orice act juridic solicitat de o astfel de activitate,
beneficiile ca și riscurile trecând asupra stăpânului.
4
Sclav putea deveni cineva prin naștere sau prin fapte posterioare nașterii.

Nașterea. În dreptul roman opera principiul potrivit căruia copilul născut în

5

afara căsătoriei dobândea condiția juridică a mamei. Deoarece sclava năștea

întotdeauna în afara căsătoriei, copilul sclavei era și el sclav, chiar dacă tatăl
natural fusese om liber.

Și la romani, ca și la alte popoare, după ce uneltele au ajuns destul de

perfecționate pentru a asigura un plus produs, prizonierii de război n-au mai fost
uciși, ci au fost siliți să muncească pentru învingători, în calitate de sclavi.
Prizonierii de război deveneau, în conformitate cu regulile dreptului ginților,
sclavi, indiferent dacă erau romani sau străini. Întorși în patrie însă, prizonierii
romani erau considerați printr-o ficțiune cunoscută sub numele de ”dreptul de
reîntoarcere” (ius postliminii), că nu au fost niciodată sclavi, și în virtutea acestei
”reconsiderări” își recăpătau în mod automat toate drepturile avute anterior căderii
în prizonierat.

În cazul în care cetățeanul roman ar fi murit în captivitate, testamentul său

era declarat nul, deoarece, în conformitate cu legile romane, autorul unui testament
4
Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1989, pag. 54

5
Emil Molcuț, Drept privat roman, Universul Juridic, București 2011, pag. 86

4
trebuia să fie capabil și în momentul morții sale, condiție pe care nu o îndeplinea
cel ce murise ca sclav. Pentru a veni și aici în interesul cetățeanului roman, legea
Cornelia din anul 80 î.e.n îl declară, printr-o altă ficțiune (fictio legis Corneliae),
pe cetățeanul mort în prizonierat ca fiind mort în momentul căderii sale în
captivitate, ceea ce ducea la salvarea testamentului, întrucât în tot acel moment
cetățeanul fusese pe deplin capabil.

Tot posterior nașterii, cineva putea deveni sclav când nu-și plătea datoriile,
când refuza să se prezinte la oaste în caz de mobilizare, când nu făcea declarațiile
cerute cu ocazia recensământului populației, hoțul prins în flagrand delict, iar în
epoca imperială cei osândiți la munci silnice sau cu titlu de sancțiune, cum era
cazul femeilor libere ce întrețineau legături cu un sclav, împotriva avertismentului
primit de la stăpânul acestuia.

Cetățenii care sufereau anumite pedepse puteau fi vânduți ca sclavi, dar nu

6

la Roma, ci trans Tiberim (peste hotare), potrivit principiului că un cetățean roman

nu poate fi sclav în cetatea sa.

Odată cu epoca imperială economia sclavagistă intră în declin, numărul

sclavilor scade, în primul rând datorită războaielor defensive ale Romei, care nu
mai procurau cetății mase îndestulătoare de sclavi, și în al diolea rând, datorită
cruzimii stăpânilor care- i istoveau pe sclavi cu munci grele, îi ucideau pentru cele
mai neînsemnate vini, îi lăsau să fie devorați de fiare, cu ocazia petrecerilor private
ori publice, sau îi obligau să lupte până la moarte la jocurile de circ.

Încercând să pună frână arbitrarului stăpânilor, autoritățile de stat intervin

7

pentru a-i pentru a-i ocroti pe sclavi, căci înainte de a fi o avere privată, ei formau
o bogăție publică, ce constituia temelia producției sociale. Iată de ce, în anul 61
e.n, legea Petronia îi oprește pe stăpâni să-i dea pe sclavi, fără încuviințarea
magistraților, spre a fi sfâșiați la jocurile de circ de animale sălbatice, iar împăratul
Antoninus Pius (138-161), prin două constituții, decide că stăpânul ce-și ucidea
sclavul fără motiv săvârșea un omucid și că sclavii maltratați pot cere magistratului

6
Emil Molcuț, Drept privat roman, Universul Juridic, București 2011, pag. 86
7
Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1989, pag. 55

5
să-l oblige pe stăpân să-i vândă. La aceste măsuri legislative s-au adăugat, în
cursul timpului și altele.

Temeiul social al acestor dispoziții este scos în relief , atât de juristul Gaius,
cât și de împăratul Iustinian, care le explică prin nevoia de a ocroti interesul
statului. ”Este în interesul statului, afirmă Iustinian, ca nimeni să nu dea o rea
întrebuințare lucrului său”( expedit enim reipublicae, ne quis re sua male utatur).
Si în adevăr, interesul statului sclavagist cerea ca stăpânii să se folosească cât mai
eficient de sclavii lor și să nu-i omoare în mod arbitrar, micșorându-le numărul în
detrimentul producției sclavagiste intrate pe făgașul crizei.

La aceste considerente se adăuga temerea unei eventuale răscoale a sclavilor

torturați, deoarece împăratul Antoninus Pius, adresându-se unui proprietar de
sclavi din provincie, îi ordonă să se poarte omenește cu sclavii, pentru ca nu cumva
pretorul să fie obligat să intervină spre a evita izbucnirea vreunei răscoale (ne quid
tumultuousius contra accidat).

Sclavii puteau fi dezrobiți de către stăpânii lor din felurite considerente,

începând cu cele dezinteresate, mai rare (unele acte de recunoștință din partea
stăpânilor pentru credincioasele servicii aduse de sclavi) și terminând cu cele
interesate, mult mai numeroase: uneori sclavii își cumpărau eliberarea cu banii pe
care-i câștigaseră din activitățile speculative pe care le îngăduiseră chiar stăpânii
lor, iar alteori dezrobirea sclavilor, aducând acestora deplină capacitate, le permitea
să exercite diverse operațiuni lucrative ce urmau să aducă profituri și fostului lor
stăpân, numit după dezrobire ”patron”.

Dezrobirea (manumissio) avea loc pe diverse căi stabilite de lege: printr-un

8

proces fictiv (stăpânul declara la un proces organizat de formă că sclavul său este
om liber), prin înscrierea cu ocazia recensământului, a unui sclav pe listele
oamenilor liberi, prin testament sau chiar prin mijloace mai puțin formaliste:
printr-o simplă declarație făcută în anumite împrejurări (petreceri, ceremonii
religioase) sau printr-un act scris (per epistulam).

Dezrobiții aveau unele obligații față de fostul lor stăpân: să le facă servicii
materiale (operae fabriles), să le procure alimente, să le poarte respect, iar dacă
8
Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1989, pag . 56

6
mureau fără urmași, averea lor rămânea acestora. Obligațiile dezrobiților erau
sancționate de ordinea juridică romană, dând patronilor dreptul de a cere reducera
în sclavie a dezrobiților care nu-și îndeplineau îndatoririle prevăzute în lege
(revocatio in servitutem propter ingratitudinem).

Deși prin dezrobire foștii sclavi primeau, o dată cu libertatea și cetățenia,

totuși nu aveau aceleași drepturi politice ca și cetățenii, fiind lipsiți de dreptul de a
fi aleși magistrați (ius honorum) și de a participa la oaste (ius militiae). O situație și
mai precară aveau cei ce fuseseră dezrobiți prin mijloace mai puțin formaliste;
prin altele, legea Iunia Norbana (19 e.n) le interzicea să dispună prin testament de
patrimoniul lor, care revenea de drept patronilor. Acești dezrobiți, numiți iuniani,
după sus-menționata lege, trăiau ca oameni liberi, dar, așa cum se spunea, mureau
ca sclavi.

Spre finele republicii, dezrobirile, luând proporții mari, au atras atenția

păturilor conducătoare care au luat măsuri spre a le îngrădi, îngrijorate fiind de
urmările pe care puteau să le aibă asupra mersului producției de mărfuri. Așa au
apărut legile Fufia Caninia ( 2 e.n) și Aelia Sentia ( 4 e.n) care, îngrădind dreptul
stăpânilor de a-și dezrobi sclavii, fixau diverse criterii cu privire la numărul celor
dezrobiți, la drepturile stăpânului, la interesele terților ce puteau fi periclitate prin
actul de dezrobire etc.

Societatea sclavagistă romană urmărea să asigure păturilor dominante cât

9

mai multe instrumente de achiziție, pentru a le garanta o continuă înflorire

economică. Așa se explică apariția în diverse etape de dezvoltare a statului roman a
unor categorii de persoane care, deși teoretic erau libere, în fapt aveau o situție
apropiată de cea a sclavilor. Acceptându-le în fapt, orinea juridică nu a elaborat o
construcție juridică adecvată pentru aceste noi categorii de persoane, fie din pricina
complexității problemei, fie datorită interesului de a menține o confuzie
permanentă între aceste categorii și sclavie, bază a întregii producții sociale
romane. Confuzia prezenta pentru pătura stăpânitoare unele avantaje practice, dar
genera totodată o permanentă contradicție între calitatea servilă ce caracteriza în
fapt aceste persoane și libertatea de care ele se bucurau în drept. În această
categorie intrau persoanele aflate sub puterea unui șef de familie pe care acesta le
9
Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1989, pag. 57

7
trecuse în puterea sau ”stăpânirea” (in mancipio) altui șef de familie, fie pentru a-i
vinde acestuia serviciile respectivei persoane, fie pentru a-i vinde acestuia daunele
pe care o astfel de persoană i le-a produs. Aflate într-o stare temporară de
semisclavie, aceste persoane puteau cere eliberarea lor după ce trecuse termenul
pentru care fusese ”închiriate” sau după ce-l despăgubiseră pe respectivul șef de
familie pentru dauna pricinuită.

Tot semisclavii erau considerți cei care, răscumpărați din captivitate de către
un terț, rămâneau în ”stăpânirea” acestuia până la achitarea, prin muncă sau bani, a
sumei plătite oentru răscunpărarea lor; și tot în aceeași situție se aflau și cei care,
angajându-se la un antreprenor de jocuri de circ, deveneau, pe durata
angajamentului, ”slugile” acestora, deși în drept continuau să-și păstreze drepturile
lor civile.

În categoria semisclavilor intrau colonii, adică micii arendași, care obligau

să cultive fondurile marilor proprietari în schimbul unei arenzi în bani și a unor
obligații în natură. În epoca dominatului, munca lipsită de randament a sclavilor
este concurată cu cea a colonilor, interesați în anumite limite în procesul de
producție. Datorită acestei stări de lucruri stăpânii urmăresc să-i transforme pe
sclavi în coloni, iar pe coloni să-i împiedice să părăsească moșia pe care lucrau.
Posibilitatea devine treptat realitate, deoarece colonii, neavând cu ce plăti în anii de
recoltă proastă arenzile, nu puteau părăsi moșia latifundiarului, fiind obligați
totodată să plătească ci majorări ratele întârziate. De obicei nu le puteau plăti nici
posterior, insolvabilitatea lor permanentă legându-i în fapt de terenul pe care-l
lucrau.

La rândul său statul, interesat ca moșiile să nu rămână fără coloni și în

10

consecință nelucrate, ia diverse măsuri politice și juridice pentru a îngreuna

mutarea colonului de pe o moșie pe alta, iar în anul 332 e.n împăratul Constantin
consfințește legislativ legea colonului de glia pe care o cultivă.

Deși liber, în care calitate putea să-și întemeieze o familie și să încheie

diverse acte juridice, colonul era privit totuși ca un accesoriu al pământului, și de
aceea nu putea fi vândut decât o dată cu fondul. ”Rob al pământului”, el era supus
10
Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1989, pag. 57

8
unui drept de corecție din partea stăpânului de noșie, pe care nu-l putea chema în
justiție decât în cazuri cu totul excepționale.

BIBLIOGRAFIE

9
- Emil Molcuț, Drept privat roman, Universul Juridic, București 2011
- Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia
Cluj-Napoca, 1989
- Vladimir Haga, Drept privat roman, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1978

- S.G Longineco, Elemente de drept roman- Curs pentru licență în

drept, Vol. I, Tipografia Societății Anonimul ”Curierul Judiciu”,
strada artei 5, București, 1926

10