Dreptul de proprietate

(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa
moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale
decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul
unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința
bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.
(2) Proprietatea intelectuală este protejată. art 17

Acest articol corespunde primului articol din Protocolul adiţional la CEDO:

`Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.`
Este vorba despre un drept fundamental comun tuturor constituţiilor naţionale. Acesta a
fost consacrat în repetate rânduri în jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi, în primul rând, prin
hotărârea în cauza Hauer (din 13 decembrie 1979, Rec.1979, p. 3727). Redactarea a fost
modernizată, dar, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3), acest drept are acelaşi
înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi cel garantat prin CEDO, iar restrângerile
prevăzute de aceasta nu pot fi depăşite.
Protecţia proprietăţii intelectuale, care reprezintă unul dintre aspectele dreptului de
proprietate, face obiectul unei menţiuni explicite la alineatul (2) datorită importanţei sale
tot mai mari şi legislaţiei comunitare secundare. Proprietatea intelectuală cuprinde, pe
lângă proprietatea literară şi artistică, drepturile de brevet şi de marcă, precum şi
drepturile conexe. Garanţiile prevăzute la alineatul (1) se aplică în mod adecvat
proprietăţii intelectuale.

Source:
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303/17 - 14.12.2007
Preamble - Explanations relating to the Charter of Fundamental Rights:
Explicaţiile redate în continuare au fost redactate iniţial sub autoritatea prezidiului
Convenţiei care a elaborat Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acestea
au fost actualizate sub autoritatea prezidiului Convenţiei Europene, având în vedere
adaptarea de către respectiva Convenţie a textului cartei (în special la articolele 51 şi 52),
precum şi evoluţia dreptului Uniunii. Cu toate că aceste explicaţii nu au valoare juridică
în sine, acestea constituie un preţios instrument de interpretare destinat clarificării
dispoziţiilor cartei.

Constituţia României despre dreptul de proprietate.

în Titlul II din Constituţia României revizuită, intitulat „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale", la Capitolul II care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 44
prevede că „dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul
şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege" (s.n., C.B.). De asemenea, acelaşi text prevede
principiul constituţional potrivit cu care proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal
de lege. indiferent de titular.

Apoi, textul art. 44 conţine dispoziţii de principiu privitoare la condiţiile în care cetăţenii străini
şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, modul în care o autoritate publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general, obligaţiile ce decurg din raporturile de
vecinătate şi cele de protecţie a mediului, posibilitatea confiscării, numai în condiţiile legii, a
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, precum şi regula potrivit
cu care averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.

Menţionăm că dispoziţiile art. 44 alin. (4) din Constituţia revizuită interzic în mod expres
naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice ori de altă natură discriminatorie a titularilor
bunurilor.

Articolul 136 din Titlul IV al Constituţiei, consacrat economiei şi finanţelor publice, dispune că
proprietatea este publică şi privată; proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale [art. 136 alin. (2)]. în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi text constituţional sunt
determinate bunurile care fac obiectul exclusiv al

proprietăţii publice şi care le este regimul juridic, iar art. 136 alin. (5) dispune că proprietatea
privată este, în condiţiile legii organice, inviolabilă.

Reţinem, aşadar, că în concepţia constituantului român dreptul de proprietate apare ca un drept

fundamental al cetăţenilor ţării, înscris printre celelalte drepturi şi libertăţi publice fundamentale
recunoscute şi apărate de orice constituţie democratică modernă. Totodată, aşa cum vom arăta în
dezvoltările ulterioare, Constituţia reglementează formele fundamentale ale dreptului de
proprietate în România - proprietatea publică şi proprietatea privată - şi liniile generale ale
regimului lor juridic.

Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/dreptul-de-proprietate

Definiţia dreptului de proprietate.

Literatura juridică de specialitate este unanimă în a defini dreptul de proprietate prin punerea în
evidenţă a atributelor pe care acesta le conferă titularului său: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Aceasta pare a fi şi concepţia noului Cod civil român care, în art. 555, defineşte, discutabil,
numai dreptul de proprietate privată ca fiind dreptul titularului de a poseda, a folosi şi a dispune
de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, precizând că, în
condiţiile legii, el este susceptibil de modalităţi şi dezmembră-minte, după caz.

Considerăm însă că o asemenea definiţie nu este de natură să pună în evidenţă şi conţinutul

social-economic al dreptului analizat. Cu alte cuvinte, spre a înţelege, sub aspect juridic, în ce
constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, trebuie descifrat modul
în care sunt exercitate atributele conferite de acest drept.

Este posibil ca o parte din atributele dreptului de proprietate să fie exercitate de către o altă
persoană decât proprietarul, în temeiul unui drept real derivat din dreptul de proprietate, aşa după
cum arată art. 555 alin. (2) NCC, sau în temeiul unui raport juridic obligaţional. Spre exemplu, în
cazul unui contract de închiriere, locatarul deţine bunul închiriat şi îl foloseşte. Dar el exercită
aceste atribute numai în măsura în care i-au fost conferite de proprietar. Ba, mai mult, şi
uzufructuarul este titularul unui drept real care îi conferă stăpânirea şi folosirea unui bun; dar, de
regulă, cel ce a constituit dreptul de uzufruct este proprietarul bunului, care continuă să exercite
atributul dispoziţiei asupra bunului dat în uzufruct altei persoane.

La fel, superficiarul poate exercita atributele de posesie şi folosinţă şi, în anumite limite, chiar şi
atributul de dispoziţie.

Prin urmare, simpla întrunire a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate nu
este suficientă pentru definirea acestui drept, ci trebuie precizată poziţia specifică a celui căruia
el aparţine sau a celui care exercită aceste atribute.

Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită
atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu.

Proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, deoarece el se supune numai legii.
Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită unele atribute

ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar şi în conformitate nu numai

cu legea, dar şi cu voinţa proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi
aparţine, i le concretizează şi le fixează limitele de exercitare.

A doua particularitate a dreptului de proprietate este aceea că proprietarul exercită atributele

dreptului său de proprietate în interesul său propriu. Chiar dacă titularii altor drepturi subiective,
reale sau de creanţă, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii,
proprietarul este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane),
plenitudinea atributelor proprietăţii, în cele din urmă, în propriul său intered.

Sintetizând cele expuse succint, dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:

- sub aspect economic, este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;

- exprimă o relaţie socială de apropriere-,

- cuprinde în conţinutul său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei-,

- atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea şi în interesul său
propriu.
în concluzie, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun,
drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere
proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existentă.

Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/dreptul-de-proprietate

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate 

Dreptul de proprietate este un drept absolut. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.

Definiţia şi conţinutul dreptului de proprietate ne permit să punem în evidenţă caracterele sale

juridice. Din acest punct de vedere, nu mi se pare inutil a reaminti că dispoziţiile art. 480 fostul
C. civ. român de la 1864, după modelul său napoleonian - Codul civil francez din 1804 -, arăta că
dreptul de proprietate este un drept „exclusiv şi absolut'. S-a subliniat întotdeauna în literatura de
specialitate ce a fost consacrată istoricului evoluţiei dreptului de proprietate că o asemenea
formulare nu reprezenta altceva decât expresia juridică a ideilor Revoluţiei franceze din anul
1789, care au proclamat, aşa cum am arătat mai sus, dreptul de proprietate sacru şi inviolabil.

Sub regimul fostului cod civil român, caracterelor exclusiv şi absolut toată literatura juridică le
adaugă şi caracterul perpetuu. în prezent, acest caracter al dreptului de proprietate este reţinut în
mod expres de dispoziţiile art. 555 alin. (1) NCC.

Aşadar, dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu.

Dreptul de proprietate este un drept absolut.

Prin reţinerea caracterului absolut al dreptului de proprietate se voieşte demarcarea lui de toate
celelalte drepturi reale. El este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conţinutului unui
drept subiectiv. Numai dreptul de proprietate este un drept real complet, deoarece este unicul
astfel de drept care conferă titularului său exerciţiul tuturor prerogativelor sale - posesia,
folosinţa şi dispoziţia. în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai stăpânirea şi
folosinţa bunului, dreptul de dispoziţie aparţinând întotdeauna titularului dreptului de proprietate
care a constituit acele drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietăţii.

După cum s-a spus, „caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că
titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată
utilitatea pe care el o conferă şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund nevoilor
proprietarului sau impuse de propriul său interes". Din caracterul absolut al dreptului de
proprietate s-a tras adeseori concluzia că el este un drept opozabil erga omnes. Am arătat însă,
atunci când am făcut comparaţia între drepturile reale şi drepturile de creanţă ca drepturi
patrimoniale, care sunt limitele unei asemenea caracterizări.
De asemenea, adeseori, legiuitorul impune anumite restricţii în exerciţiul dreptului de
proprietate, atunci când este nevoie de protecţia sau realizarea unor obiective de interes general
sau din alte raţiuni. Totuşi, proprietarul este liber şi în măsură să efectueze toate actele materiale
şi juridice care nu îi sunt interzise în mod expres. Libertatea acestor acte constituie principiul, iar
restricţiile exerciţiului lor, oricât vor fi de importante şi de numeroase, constituie excepţii de la
regulă şi trebuie expres prevăzute de lege. Sau. cum s-a spus. „nu trebuie descrise prerogativele
proprietarului; este suficient să fie căutate limitele acestora".

Numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exerciţiului prerogativelor dreptului de
proprietate, dar, şi atunci când o face, trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea
intereselor proprietarului şi luarea în considerare a interesului general, social.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv.

Acest caracter decurge din împrejurarea că proprietarul este îndreptăţit să exercite singur toate
prerogativele conferite de acest drept. El poate utiliza bunul său aşa cum doreşte, fără ca vreo
altă persoană să poată interveni într-un mod oarecare în exerciţiul dreptului său. Tot astfel,
proprietarul este singurul îndreptăţit să „dezmembreze" dreptul său de proprietate prin
consimţirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte per

soane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sau ca drepturi de creanţă,
rezultate din raporturi juridice obligaţionale, după cum, în cazul proprietăţii comune, atributele
dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de mai mulţi titulari asupra aceluiaşi bun sau
asupra aceleiaşi mase de bunuri, fără însă a se pune astfel în discuţie caracterul exclusiv al
dreptului.

în literatura noastră juridică de specialitate s-a afirmat că, privit prin prisma caracterului său
exclusiv, dreptul de proprietate „pare pentru titularul său ca un monopol”, ceea ce semnifică
împrejurarea că „terţii nu au, în principiu, nicio parte din utilitatea lucrului care aparţine altuia.
Ei nu pot nici să îl întrebuinţeze, nici să îl folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea se află
în raport şi cu dreptul de reproducere fotografică”, deoarece proprietarul „are un drept la imagine
asupra bunurilor sale”.

Mai mult. după cum s-a spus în mod judicios, „caracterul exclusiv al dreptului de proprietate
operează, mai ales, în raporturile cu autorităţile publice (...) cărora le este interzisă încălcarea
monopolului proprietarului privind exercitarea dreptului de proprietate". De altfel, art. 136 alin.
(5) din Constituţia revizuită dispune că dreptul de proprietate privată este inviolabil, iar potrivit
art. 44 alin. (1) şi (2) din legea fundamentală, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate. proprietatea privată fiind garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Desigur, aşa cum precizează dispoziţiile art. 556 NCC, dreptul de
proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, iar limitarea exerciţiului
atributelor acestui drept trebuie să rezulte din lege sau din voinţa proprietarului, în acest din urmă
caz, cu excepţia situaţiilor în care legea nu permite o astfel de limitare.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.

Se spune despre dreptul de proprietate că are acest caracter, deoarece el durează atâta vreme cât
subzistă bunul care îi formează obiectul. Evident că natura bunului va influenţa acest caracter al
dreptului de proprietate. Nimeni nu a susţinut şi nu va susţine vreodată caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate asupra unor bunuri consumptibile, căci ar fi un nonsens.

în realitate, această caracteristică are un sens juridic propriJ. Mai întâi, este de reţinut că dreptul
de proprietate nu are o durată limitată în timp, ci durează atâta vreme cât există bunul asupra
căruia el se exercită. în acelaşi timp, el nu este un drept viager, ci se transmite prin succesiune.
De asemenea, se poate transmite prin acte între vii şi va continua să existe în patrimoniul celui
care îl dobândeşte.

în al doilea rând, el este perpetuu, pentru că există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu
îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun.

în al treilea rând, din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă
că acţiunea cea mai energică prin care el are a fi apărat, anume acţiunea în revendicare, este
imprescriptibilă extinctiv.

în sfârşit, considerăm că numai prin recunoaşterea caracterului său perpetuu, în anumite situaţii
speciale, se poate pune problema reconstituirii lui.

Este cunoscut faptul că formarea fostului drept de proprietate socialistă, de stat şi cooperatistă s-a
realizat prin negarea dreptului de proprietate privată. Căderea regimurilor totalitare în fostele ţări
socialiste europene a fost urmată firesc, în proporţii şi cu instrumente juridice diferite, de
încercarea de reparare a marii nedreptăţi care a constituit-o această negare, fie prin restituirea în
natură a bunurilor, fie prin adoptarea altor măsuri reparatorii. Or, nu se poate concepe, de
principiu, reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui bun fără a-i recunoaşte caracterul
său perpetuu.

Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale

Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/caracterele-juridice-ale-dreptului-de-proprietate

În literatura de specialitate, dreptul de proprietate a fost definit pornindu-se de la o serie de

elemente principale şi anume;

– dreptul de proprietate este un drept de apropriere, de însuşire a unor bunuri materiale;

– prin apropriere sau însuşire a bunurilor materiale trebuie înţeles, nu un raport dintre om şi
lucru, ci raporturile sociale în cadrul cărora se realizează această însuşire şi care permite
înfăptuirea ei;

– dreptul de proprietate, ca drept de apropriere, are un caracter istoric şi de clasă;

– în conţinutul dreptului de proprietate intră anumite prerogative (atribute) ce aparţin titularului:
posesia, folosinţa şi dispoziţia;

– titularul dreptului de proprietate exercită cele:

trei atribute în numele şi interesul său propriu.

Deci, dreptul de proprietate în sens subiectiv, reprezintă dreptul individual sau al colectivităţii de
a-şi apropria mijloacele de producţie şi produsele rezultate şi de a exercita asupra acestora,
posesia, folosinţa, şi dispoziţia, în nume propriu şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea
legislaţiei în vigoare.

Articolul 1 al Legii cu privire la proprietate nr. 459 prevede conţinutul juridic al dreptului de
proprietate care îl constituie cele trei atribute ce aparţin titularului: posesia, folosinţa şi dispoziţia
(jus utendi, fruendi et abutendi), atribute acordate şi apărate faţă de orice încălcare prin norme
juridice.

Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, implică, din  partea titularului dreptului, exerciţiul
unei stăpâniri efective asupra  bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau
economic, direct sau mijlocit, la locul aşezării permanente a persoanei sau în orice altă parte.

Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate conferă titularului a acestuia, de a-şi însuşi

fructele şi veniturile pe care acesta le produce, în scopul posibilitatea de a utiliza economic bunul
său, potrivit cu destinaţia economică satisfacerii necesităţilor sale materiale şi spirituale.

Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate poate fi materială şi juridică. Dispoziţia

materială conferă titularului posibilitatea de a hotărî asupra existenţei materiale a bunului său, în
limitele legislaţiei în vigoare (adică titularul poate chiar distruge bunurile proprii). Dispoziţia
juridică constă în dreptul titularului de a hotărî cu privire la soarta juridică a bunului său, el
putând să-1 înstrăineze sau să constituie asupra lui alte drepturi reale, în condiţiile stabilite de
lege. În legislaţie şi literatura de specialitate întâlneşte şi noţiunea de administrare a bunurilor.

Reieşind din conţinutul art. 1, 12, 31 ale Legii nr. 459 noţiunea de dispoziţie şi administrare sunt
identice, însă adesea ori noţiunea de administrare economică poate avea un sens mai îngust decât
cea de dispoziţie fiind limitată de proprietarul ce transmite bunul altei persoane.

Atributele dreptului de proprietate pot aparţine unei singure persoane sau pot fi separate,
aparţinând la mai multe persoane, ca urmare a voinţei titularului dreptului, voinţa exprimată într-
o  anumită formă, prevăzută în mod expres de lege.  Deşi cele trei atribute nu epuizează complet
conţinutul juridic al dreptului de proprietate, totuşi ele exprimă ceea ce este esenţial şi au un rol
deosebit de important nu numai în realizarea raporturilor de proprietate privată dar şi în privinţa
exercitării dreptului de proprietate publică.