5.

1 Cadrul istoric

Descompunerea polisului grec în a doua jumătate a secolului al IV-lea î. Chr.

(350 – 300 î. Chr.) este accelerată de expansiunea statului macedonian din
vremea lui Filip al II-lea şi, apoi, a fiului acestuia, Alexandru Macedon.
Cuceririle teritoriale ale statului macedonian cuprind întreaga Asie Mică,
Afganistanul, Punjabul şi nordul Africii, înfăptuind pentru scurtă vreme
Imperiul macedonian. În urma luptelor de la Granicos (334 î. Chr.), Issos
(333 î. Chr.) şi Gaugamela (1.X.331 î. Chr.) Alexandru Macedon,
învingându-l pe Darius al III-lea, devine stăpânul absolut al imensului
imperiu persan al Ahemenizilor. Folosind politici diverse, ca păstrarea
sistemului tradiţional al administraţiei locale, protejarea oraşelor grece şti
(Priene, Efes, Milet etc.), recompensarea apropiaţilor lui Darius, trecu ţi de
partea sa (pe generalul Mazaios îl numeşte satrap al Babiloniei în 331 î. Chr.;
lui Besos îi atribuie Bactriana; pe satrapul Atropate îl reconfirmă în funcţie în
importanta provincie Media etc.) sau chiar căsătoria cu prinţesa Roxana, fiica
regelui Oxyartes al Sogdianei, şi cu cele două prinţese persane din familia
ahemenidă, o fiică a lui Darius III şi una a predecesorului acestuia,
Artaxerxes III Ochos, Alexandru cel Mare îşi consolidează stăpânirea într-un
spaţiu de veche civilizaţie orientală. Între timp cucereşte Egiptul (332–331 î.
Chr.), unde întemeiază un oraş nou, căruia îi dă numele Alexandria şi
întreprinde o deplasare curajoasă prin deşertul libian pentru a consulta
oracolul zeului Amon din oaza Siwah, din Libia. Acolo primeşte titlul de fiu
al lui Ra, zeul soarelui, asimilat lui Amon.
Instituirea cultului propriu, ca descendent al lui Amon, care în opinia grecilor
nu era altul decât Zeus, este acceptată de cetăţile greceşti din Asia, eliberate
de sub dominaţia persană, sau de cele din Grecia peninsulară, stimulând
consolidarea stăpânirii sale (François Chamoux, Civilizaţia elenistică,
Bucureşti, 1985, vol. I, p. 39-50; 61-62). Supunându-se obiceiurilor şi
tradiţiilor orientale, Alexandru Macedon instituie prosternarea (sau
proskynesis), practicată la curtea Ahemenizilor ca semn de respect pentru
persoana sa, primită cu multă reticenţă şi chiar ostilitate de către apropiaţii
săi. Menţinerea imensului imperiu macedonian era extrem de dificilă.
Mijloacele utilizate de Alexandru pentru aceasta au fost diverse, dar forţa şi
teama se situau în frunte. Le-a folosit nu numai împotriva duşmanilor asiatici
ci, adeseori şi împotriva unor apropiaţi ai săi, chiar dintre cei mai dragi.
Uciderea cu propria sa mână a ilustrului general Cleitos cel Negru, care-i
salvase viaţa în lupta de la Granicos, pentru că l-a înfruntat la o petrecere,
apoi a lui Calistene, nepotul lui Aristotel, pentru că s-a opus introducerii
proskynesis-ului, sau torturarea şi executarea ilustrului celebrului său general
Parmenion şi a fiului acestuia Filotas, sunt doar câteva exemple ale
măsurilor excepţionale prin care Alexandru Macedon şi-a impus şi menţinut
autoritatea.După moartea sa, survenită pe neaşteptate în palatul din Babilon la
13 iunie 323 î. Chr., din lipsă de urmaşi direcţi (fiul său şi al Roxanei,
Alexandru IV, avea să se nască la două luni după moartea sa) imensul
imperiu va fi împărţit între generalii săi apropiaţi, moştenitorii sau
diadohii, cum i-a numit istoria. Lui Ptolemeu i se atribuie Egiptul, unde
reuşeşte să-şi impună propria dinastie; Antigonos Monoftalmos păstrează
Frigia şi Anatolia occidentală, iar grecul Eumenes din Cardia preia Capadacia
şi Paflagonia, în Anatolia centrală şi de nord. Lupta pentru putere între
diadohii sau urmaşii direcţi ai acestora a condus la dispariţia unora prin morţi
violente. La 280 î. Chr. este ucis Seleucos, ultimul diadoh. După această dată
se instaurează o nouă ordine, pe ruinele imperiului lui Alexandru Macedon
apărând o serie de state monarhice precum Egiptul Ptolemaic, primul dintre
marile state ale lumii elenistice, regatul Atalizilor la Pergam, monarhia lui
Magos la Cirene, cea a lui Hieron II la Siracuza sau regatele de pe ţărmul
anatolian al Mării Negre. O serie de oraşe cetăţi greceşti ca Atena şi Sparta
tind spre măreţia lor din perioada clasică, în vreme ce altele, ca Delos şi
Rhodos profită de conjunctura economică impunându-se în lumea elenistică.
Caracteristica socio-politică a noilor state este dată de structura eterogenă a
acestora, rezultată din amestecul sistemului politic local, de esenţă despotică,
şi noile trăsături economicosociale aduse de lumea greacă.
Din fuziunea străvechilor civilizaţii locale asiatice, egiptene etc., impregnate
de puternice specificităţi de gândire şi comportament, de civilizaţia greacă,
apare una nouă numită cu legitimitate, elenistică.
Noua civilizaţie era mai puţin unitară decât cea greacă sau orientală datorit ă,
pe de o parte, cuprinderii unui spaţiu mult mai vast, iar pe de altă parte
diversităţii şi multitudinii civilizaţiilor care stau la baza acesteia. Astfel, de şi
limba greacă, filosofia şi arta greacă erau larg răspândite în teritoriile aflate
sub influenţa civilizaţiei elenistice, arta egipteană este puţin influen ţat ă de
arta greacă, iar arta asiatică şi-a impus anumite trăsături ca: 1. eliminarea
aproapetotală a doricului în favoarea ionicului şi 2. tendinţa spre opulenţă
în ornamentaţie şi supradimensionare care sunt diametral opuse
echilibrului grec.
În unele centre elenistice ca Rhodos, Pergam, Antiohia etc. se dezvoltă o
înaltă cultură în care preferinţa spre experimental, pentru cercetarea naturii şi
a matamaticilor îi imprimă un caracter raţionalist.