Antohe Bianca

Anul I, Sectia Istorie

Grupa A-M

Campaniile militare ale lui Alexandru cel Mare in Asia

Născut la Pella, capitala regatului macedonean, în iulie 356, ca fiu al lui Filip şi al
epirotei Olympiada, Alexandru va beneficia de o educaţie în spiritul culturii greceşti. De
timpuriu el îl are ca dascăl (între 343-340) pe marele filosof Aristotel (384-323) din Stagira,
în cadrul şcolii acestuia de la Mytilene (din Insula Lesbos). Încă din 340 Alexandru este
asociat la conducerea statului de către tatăl său iar în 338 participă efectiv la campania
militară de la Cheroneea unde dă măsura capacităţilor sale deosebite de comandant.
Cei mai buni prieteni ai săi sunt exilaţi din ordinul regelui sub motiv că l-au sfătuit rău
pe tânărul prinţ. În vara lui 336, în timpul propriei ceremonii de căsătorie, Filip este asasinat
de un nobil macedonean,
În primăvara anului 334, după ce, printr-o extraordinară combinație de forță și
diplomație, tânărul successor al lui Filip al II-lea reinstituise autoritatea casei regale
macedonene, pusă la îndoială de întreaga Peninsulă Balcanică de neașteptata asasinare a
tatălui său, Alexandru trecea Helespontul, începând un război ale cărui dimenisiuni și
consecințe nimeni nu putea să le întrevadă.
Războiul a reluat și a consolidat tradiția coaliției panelenice în numele căreia Filip își
instaurase autorita tea în Grecia și răspundea încă o data dezideratu lui brutal exprimat de
către Isocrate: război exterior pentru pacea internă, bogăția Asiei pentru sărăcia lumii grecești.
Ceea ce fusese o ficțiune aproape pentru Filip, avea să rămână pe jumătate fictiv și pentru
succesorul acestuia: și neîncrederea regelui în aliați, și adeziunea ezitantă cetăților Greciei la
ideea expediției panelenice a făcut ca forțele angajate din partea greacă în conflict să fie
reduse. Grecii au alăturat trupelor lui Alexandru de 7.000 de pedestrași, și 600 de călăreți.
Mai degrabă decat o coaliție armata aceasta e imaginea puterii personale a
Macedoneanului care, pășind pe pămantul Asiei, înfinge acolo o lance, afirmand că pămantul
dușmanilor aparținea regelui care se pregătea să cucerească.
În fața unor astfel de manipulări ale simbolurilor și tradiției, atitudinea cetăților
asiatice, e mai degrabă rezervată și Alexandru, nevoit să angajeze o acțiune militară
spectaculoasă și hotărâtă se îndreaptă spre râul Granicos, pe malul caruia se concentraseră
trupele persane.
Trupe importante numeric, dar vădind totuşi o anume obtuzitate strategică şi o
subestimare a adversarului, ceea ce avea să hotărască soarta bătăliei. Marele rege Dareios al
Il-lea Codomanul (337-330) evaluase la scară locala debarcarea greco-macedoneană. lăsând
apărarea pe seama satrapilor din Asia Mică și a mercenarilor greci comandați de Memnon.
Tactica propusă de acesta din urmă - tactica "pământului pustiit" ținea seama de efectivul și
disponibilitățile logistice și financiare foarte modeste ale macedonenilor, de fidelitatea mai
degrabă nesigură a Greciei - dar nu răspundea nici intereselor aristocrațici locale din Frigia și
Lidia, care-și vedea astfel primejduite pământurile și oraşele. Nu fără a se expune el însuși,
Alexandru dobándeşte. In iunie 334, o victorie răsunătoare la Granicos, cucerind Frigia
Helespontică și Lidia. Garnizoanele persane părăsese în grabă cetățile greceşti, unde se
instalează garnizoane macedonene.
Se deschideau, în acest fel, două direcii ce se vor dovedi fundamentale în constituirea
viitorului imperiu: pe de o parte, raporturi complexe cu cetățile grecești din Asia Mică -
paradigmă a legăturilor ulterioare între regii elenistici și numeroasele poleis de pe teritoriul și
din preajma regatelor lor; pe de altă parte, un dublu efort, de cucerire militară şi de
restructurare - dar și de asumare a sistemului dominației persane, în numele şi în beneficiul
regelui biruitor.
Improvizație, dar și utilizare inteligentă a disensiunilor și potențialului local - politica
lui Alexandru in primul an al campaniei contribuie la crearea premiselor unei instalări
durabile în ținuturile cucerite tot atât de mult ca şi acțiunile sale militare, în care știe să îmbine
temporizarea cuacțiunea militară efectivă și cu cea de prestigiu.
Desfăşurarea campaniei în 333 avea să fie totuşi decisă de opțiunile Marelui Rege. Constrâns
de tradiția imperială, charismatică, a războiului victorios, Dareios al III-lea caută acum o
confruntare directă cu armata macedoneană, refuzând soluțiile mai realiste în care mercenarii
greci ar fi jucat rolul principal. În noiembrie 333, la Issos, în condiții iarăşi defavorabile,
Alexandru provoacă totuşi deruta armatei persane și a regelui însuşi, care fuge de pe câmpul
de luptă, lăsând în mâna cuceritorului propria-i familie, precum și tezaurul de campanie.
Supunerea - cucerirea chiar, în cazul Tyrului, al cărui asediu a durat şapte luni - a
coastei siro-palestiniene asigura macedonenilor controlul asupra Mediteranei de răsărit.
În ianuarie 331, fondarea Alexandriei., predestinată să lege valea Nilului de bazinul
mediteraneean, apoi pelerinajul la faimosul oracol al lui Amon, semnifică şi voința de
implantare, și ambiția de continuare a expansiunii, manifeste acum în atitudinea regelui
macedonean.
În primăvara lui 331, după ce reorganizează administrația teritoriilor asiatice
Alexandru se îndreaptă spre Mesopotamia, unde Dareios strânsese o armată enormă.
Amploarea confruntării de la Gaugamela, aproape de cursul Tigruiui, și grava înfrângere
suferită de Dareios au consecințe foarte importante: regele e izgonit nu numai din Babilonia,
care îl întâmpină pe Macedonean ca pe un izbăvitor, ci și din sediile originare ale imperiului -
Susa, Pasargades și chiar Persepolis, capitala simbolică a Marilor Regi.
Alexandru dobândeşte aproape fără alte confruntări Mesopotamia şi Irak-ul de Vest cu
enormele lor bogății.
Organizarea noilor provincii în care Alexandru e tot mai frecvent îndemnat să se bizuie pe
aristocrații persani, precum și reorganizarea comunicațiilor și împrospătarea trupelor, durează
pană în primăvara anului 330, cand de la Ecbatana, armata regelui macedonean peornește
către provinciile caspice. Marşul forțat al macedonenilor dincolo de porțile Caspicei avea de
să fie pe cât de dificil, pe atat de încărcat de semnificații: Alexandru avea să ajungă din urmă
nu pe Marele Rege, ci doar cadavrul lui. Asasinarea lui Dareios de către uzurpatorul Bessos se
va dovedi întru-un anume sens decisivă, câtă vreme Alexandru răspândește știrea că, în clipa
morții, Codomanul i-ar fi încredințat, împreuna cu datoria de a-l răzbuna, succesiunea
legitimă la tronul ahemenid.
Întemeirea Alexandrei Drangiane și a celei din Arachosia confirmă dorința regelui de a realiza
un imperiu durabil.
Inaintarea catre Hindu-kus, in timpul careia Alexandria Caucazului este intemeiata pe
drumul Indiei, se incheie in primavara lui 329, incununand o opera de pacificare esentiala,
dar inaugurand si trei ani de foarte dificile campanii menite sa cucereasca campia turanica –
Bactria, Sogdiana si teritoriile triburilor semi-independente de dincolo de Oxos. Confruntarea
finala cu Bessos, inabusirea rascoalei sogdiene, pacificarea Bactriei si Parataikenei dureaza
pana in 327.
Tot atunci, printr-un gest a carui valoare simbolica si politica nu poate fi ignorata, Alexandru
se casatorea cu Roxana, fiica lui Oxyartes, nobil din tinutul Parataikenei. Cearta violenta cu
vechiul sau prieten, Cleitos cel Negru, si uciderea acestuia, suscitasera inca din iarna
precedenta noi tensiuni intre Alexandru si armata. Mobilizarea a 30 000 de tineri din satrapiile
de granita (epigonoi) si integrarea lor in armata macedoneana e departe de a fi bine primita;
impunerea ceremonialului aulic ahemenid, al carui gest esential era prosternarea in fata
monarhului precipita din nou criza, a carei principala victima avea sa fie Callisthenes, nepotul
lui Aristotel si istoriograful official al expeditiei. E drept insa ca , inca de pe acum, doctrinelor
moderate si elenocentrice ale peripateticienilor al caror ‘ martit’ avea sa devina Callisthenes,
li se opune teoria lui Anaxarchos despre natura eroica, cvasi-divina, a tanarului monarh.
 Dupa ce ierneaza la Nikaia in primavara lui 326 , Alexandru porneste spre India in
fruntea unei armate de macedoneni, mercenari europeni si asiatici, cavaleri din estul
imperiului, corabieri egipteni si fenicieni, insumand catre 12 000 de osteni. Drumul armatei
este jalonat de noi cetati fondate acolo unde nici un macedonean sau grec nu mai ajunsese
vreodata. De o partea si de cealalta a Indului, regele organizeaza noi satrapii si, aliat cu regele
din Taxila,il ataca si il invinge pe regele Poros ( Parvataka ) , asigurand astfel stabilitatea
frontierei rasaritene a imperiului .
O nouă alianță, cu fostul adversar învins (Poros), îl duce pe Alexandru la hotarele
orientale ale Pendjabului pentru prima și ultima oară în cursul aventuroasei sale expediții.
Regele este silit să hotărască întoarcerea, avea să folosească în acest scop o flotă de
aproximativ 1.000 nave pentru a coborî pe cursul Hydaspeului și Hindusului pană la ocean.
De aici, î 325, armata se desparte în trei corpuri : Crateros pornește către Arachosia, spre
Carmania, Nearchos comandă flota care urmand coasta Belucistanului, va înainta pe urmele
trupelor de elită, comandate de Alexandru însuși, care străbătand drumul pe uscat, trebuia să
asigure aprovizionarea flotei. Atacurile neprevăzute ale gedrosienilor au dezorganizat planul,
traversarea deșertului Gedrosiei soldandu-se cu grave pierderi. În anul 325/324 se realizează
la Khanu joncțiunea care le asigură o întoarcere fără primejdii în Babilonia.
Prezenta macedonenilor și a grecilor în inima Asiei aducea cu sine deprinderi legate de
circulația monetară și de mărfuri. Impactul acestor elemente este departe de a fi imediat, și
regele nu intervine in viața economică a provinciilor, excepție face deschiderea drumului
comercial permanent între India, Mesopotamia și Egipt.
În principiu, toate teritoriile supuse ţin, în virtutea “dreptului lăncii”, direct de rege.
Dar rapiditatea campaniilor şi complexitatea găsită în teren au determinat existenţa unui triplu
statut: zone de administrare satrapică cu o autoritate directă a regelui, zone concedate unor
şefi locali, păstraţi de Alexandru în funcţie şi unde, prin urmare, autoritatea sa se manifestă
indirect şi cetăţile greceşti asiatice care au un statut separat, asemănător centrelor urbane
europene.
Cea mai eficientă modalitate de a asigura elenizarea Orientului a fost reprezentată de
fondarea unor oraşe noi. Astfel, cele 34 de Alexandrii au răspândit dinspre coaste spre interior
structurile urbane. Prin cuceririle sale, ideile și cultura greacă s-au răspândit în tot Egiptul și
Orientul Apropiat. Chiar și după moartea sa, (323 î.Hr). alte țări și popoare au continuat să
adopte modul de viață grecesc.
 Ecletismului, în opera de organizare îi răspunde un eclectism ardent al personajului
însuși. Patima necurmată, pothos, setea nestinsă care-l mana dincolo de hotarul lumii
necunoscute, a fost tovarășa statornică a scăpărătoarei lui inteligențe strategice și politice.
Reacția contemporanilor față de această uluitoare carieră, fie că este vorba de admirația și
afecțiunea celor apropiați, de extraordinarul și violentul personaj. Devenit încă din viață erou
al unui mit, chipul lui Alexandru cel Mare va polariza pană aproape de noi entuziasme,
violente negări, romane și legende, fapte și tradiții, instituindu-se ca o componentă a
imaginarului European și Asiatic pentru multe veacuri.

Bibliografie :

Arrianus Flavius – Expeditia lui Alexandru cel Mare in Asia

Zoe Petre - Civilizatia greaca si originile democratiei

Quintus Rufus – Viata si faptele lui Alexandru cel Mare