Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Galaţi
2010
2
Cuprins
I. Faraonul.
II. Sfârşitul epocii predinastice şi perioada arhaică sau Epoca prethinită şi thinită.
III. Imperiul Vechi.
IV. Prima Perioadă Intermediară.
V. Imperiul de Mijloc.
VI. A Doua Perioadă Intermediară.
VII. Imperiul Nou.
VIII. Decăderea.
IX. Epoca Tardivă.
X. Dominaţia persană.
XI. Alexandru cel Mare şi dinastia Lagidă.
3
I. Faraonul
Faraonul era un zeu care cârmuia statul egiptean, cel puţin în Imperiul Vechi, singurul element
de legătură între muritori şi lumea zeilor, fiind considerat fiu al zeilor. Originea divină a faraonului se
reflecta mai ales în numele său, căci orice rege egiptean trebuia să poarte cinci nume care erau luate de
faraon în ziua încoronării sale: 1. Primul era Horus, care îl reprezenta pe faraon drept o întrupare a
zeului erete Horus. 2. Al doilea nume, aşa-zisul nume nebty sau “cele două doamne” afirma că regele se
identifica cu persoana a două zeiţe, prima fiind zeiţa vultur Nekhebet a Egiptului de Sus din oraşul El-
Kab, a doua fiind zeiţa-cobra Buto din oraşul Dep, situat în Egiptul de Jos. Este posibil ca faraonul
Menes, unificatorul imperiului, să fi fost primul care a luat titlul de nebty simbolizând prin aceasta
unirea celor două regate egiptene de nord şi de sud. 3. Al treilea nume era aşa-zisul “numele lui Horus
de aur”. 4. Prenumele faraonului era o denumire care avea în componenţa ei numele zeului Ra; de
exemplu: “Neb-maat-Ra – stăpân al adevărului este Ra” care reprezenta prenumele faraonului
Amenofis al III-lea. Atât prenumele cât şi numele erau încadrate într-un aşa-zis cartuş, iniţial o
frânghie magică ce avea rolul să protejeze pe faraon.1 5. Numele faraonului era de regulă cel purtat
înainte de întronarea sa dar era precedat de o formulă care avea semnificaţia “fiul lui Ra”. Aşadar
numele faraonului însuşi afirma de la început că acesta este personificarea mai multor zei. Pe de altă
parte i se spunea în mod curent “zeul cel bun” sau stăpânul celor două ţări, sau mai ales din respect şi
teamă, nu i se pronunţa numele ci se spunea “casa cea mare”. Astfel originea divină a faraonului era
proclamată chiar prin numele sale.2 Totuşi supuşii nu au fost întotdeauna convinşi de divinitatea
faraonului şi o dovadă o constituie răscoalele, conspiraţiile făcute împotriva lui, dar mai ales 3 uciderea
unor faraoni în urma unui complot urzit de către curteni.4
Încoronarea faraonului cuprindea trei ceremonii principale:
1. Scularea regelui din sud şi scularea regelui din nord;
2. Reunirea celor două ţări;
3. Procesiunea din jurul zidului.
Ceremonia se desfăşura într-un palat sau în edificii ale regelui unde se instala decorul adecvat.5
Regele Egiptului de Sus purta pe cap o coroană albă, formată dintr-o cască înaltă, cilindrică ce
se îngusta spre vârf având însă la capătul ei un glob. 6 Numele regelui era nswt iar titlul său se scria cu o
hieroglifă care indica o plantă liliacee.7
În Deltă, ca rege al Egiptului de Jos, domnea un suveran care purta o coroană roşie, o togă plată
puţin înălţată înapoi printr-o hampă verticală, la începutul căreia o baghetă subţire, terminată printr-o
spirală, era înfiptă oblic. Acest rege se numea bity iar numele său se scria printr-un semn ca o albină. 8
Cele două nume adăugate faraonilor vin de la faraonul Udimu din dinastia I.9
După unirea celor două regate sub un singur faraon, cele două coroane au fost reunite într-una
singură pe care egiptenii o numeau psent.10
Regii mai purtau pe partea superioară a frunţii un şarpe cobra, care reprezenta pe zeiţa Buto,
acesta fiind un simbol al domniei.11
Odată încoronat faraonul trăia o viaţă de zeu printre oameni, adică era înconjurat de un număr
nemăsurat de mare de ritualuri, de ceremonii, de acte magice în fiecare ceas al existenţei sale, întocmai
ca un zeu adorat într-un templu. Costumul faraonului trebuia să arate limpede demnitatea celui ce îl
purta şi să fie mult mai fastuos decât al dregătorilor, prinţilor sau rudelor regelui. Regele nu apărea
niciodată în public cu capul gol, el purta totdeauna un acoperământ al capului, iar părul său era tăiat
scurt tocmai pentru a se putea schimba uşor. La război faraonul purta pe cap o cască albastră, rotundă,
cu un uraeus (şarpe cobra) în frunte şi două banderole în spatele gâtului. Ţinuta ceremonială a
faraonului comporta o barbă falsă, care era prinsă la coroană prin ataşe.12 Regele mergea adesea
desculţ dar purta şi sandale de metal, de piele sau de răchită. La gât regele avea salbe din perle sau din
podoabe de aur, un pectoral de aur masiv care înfăţişa un templu cu faţada sa, iar la glezne şi la mâini
purta brăţări. Faraonul locuia într-un palat înaintea căruia se înălţa un stâlp mare pe care fluturau
embleme şi steaguri, alteori înaintea palatului se vedeau obeliscuri.13
4
Faraonul era adesea reprezentat cu cap de sfinx, adică având un cap de om pe un trup de leu şi
labele strânse peste trupurile duşmanilor Egiptului. În cursul dinastiilor a V-a şi a VI-a divinizarea
faraonului ca zeu în viaţă capătă o mare însemnătate; faraonul, “fiu al lui Ra”, este singurul care poate
avea legături directe cu zeii, numai el – care e asemenea lor – poate oficia ritualul de aducere de daruri,
ofrande zeilor. În textele piramidelor se descrie cu amănunte cum faraonul mort revine la viaţă. 14
Teoretic, modul în care regele îşi petrecea timpul în fiecare zi era hotărât prin lege şi nu era
lăsat la bunul său plac. Imediat ce se deştepta el trebuia să citească mai întâi scrisorile trimise de
pretutindeni, pentru a-şi putea orândui treburile obşteşti, să aducă jertfe zeilor etc.15 Regele nu putea
să vorbească într-un proces, nici să ia o hotărâre pentru binele ţării, nici să dea pedepse după bunul
plac, ci numai după legile stabilite pentru fiecare încălcare. 16 Practic, regimul politic al faraonilor a fost
o tiranie cumplită în mai tot cursul istoriei egiptene, Egiptul cunoscând multiple revolte ale claselor
oprimate din cele mai vechi timpuri.17 Când regele dădea audienţe se urca pe un tron înaintea porţii
palatului său. Esenţa puterii sale era de a “da porunci” şi de a “face judecăţi”. Dând porunci el “emitea
cuvinte” care erau “puse” în scris de scribi şi constituiau “poruncile regale”, adică decrete scrise pe
tablete sau pe papirus şi gravate apoi pe stele. Prin aceste cuvinte regele făcea cunoscută dreptatea
(maat) sau “ce este drept”. Egiptenii afirmau că faraonul “spune ce este şi face să fie ce nu este încă”.
Chiar după moartea sa, în cer, faraonul continua să-şi exercite funcţia de judecător. Supuşilor, regele le
vorbea prin crainici, purtători ai cuvintelor sale.18 Când regele ieşea din palat era de obicei purtat într-
un fotoliu, pe braţele mai multor curteni, sau călătorea în corabia regală precedat de mesageri care
vesteau venirea zeului-rege.19 Hrana era simplă, regele mâncând doar carne de viţel şi de gâscă, iar
băutura lui era numai vinul.20 Regele nu avea voie să mănânce nici un fel de peşte (peştele fiind o
vieţuitoare stăpânită de Seth), dar nici carne de berbec.21 Faraonul era centrul magic al rodniciei Văii
Nilului şi de cultul pe care îl îndeplinea el, adorând pe zeii, strămoşii şi părinţii săi, depindea roada
ogoarelor. De aceea în chip obligatoriu, faraonul participa efectiv la toate ritualurile legate de viaţa
agricolă a ţării. Tot astfel faraonul începea cel dintâi pregătirea ogoarelor pentru aruncarea seminţelor.
Faraonul de asemenea secera primul snop cu o seceră de aur la marea sărbătoare a secerişului.22 Regii
răspundeau şi de starea recoltelor, de sănătatea populaţiei, putând fi traşi la răspundere pentru seceta
sau molima care s-ar fi abătut asupra ţării. De aici provine şi obiceiul (la unele triburi din Africa) de a
omorî regii, care dădeau semne de bătrâneţe, sau după ce domniseră un număr de ani, şi de a-i înlocui
cu un urmaş tânăr.23 În Egiptul antic faraonul nu era ucis, ci se celebra un ritual magic, o ceremonie
solemnă numită heb-sed atunci când faraonul domnise un număr mare de ani, ritualul putându-se
repeta în cursul domniei aceluiaşi faraon. Scopul aceste ceremonii era să dea o vigoare nouă
faraonului, să-i sporească vitalitatea; prin moartea simulată şi învierea sa faraonul era considerat ca
renăscut din morţi la altă viaţă.24
Faraonii au fost întotdeauna căpetenii militare viteze care au mers în fruntea oştirilor lor
împotriva cotropitorilor străini.25 Înainte de perioada denumită Imperiul Nou, până în secolul al XVI-
lea, funcţia de căpetenie a judecătorilor era deţinută de către rege.26 Începând cu dinastia a V-a faraonii
au început să se intituleze “fii ai lui Re”.27 În Egipt nu faraonul era cel care îi zdrobea pe duşmani, ci
divinitatea îi permitea acestuia să învingă.28
Conform altor relatări, când un rege se stingea din viaţă, toţi locuitorii Egiptului îşi arătau jalea
ce i-a cuprins. Poporul îşi sfâşia hainele, templele se închideau, nu se mai aduceau jertfe şi nu se mai
prăznuia nici o sărbătoare, vreme de şaptezeci şi două de zile. În tot acest timp egiptenii nu mâncau
nici carne şi nimic ce a fost viu, nu se atingeau de mâncăruri pregătite din grâu etc.29 De fapt
mormintele faraonilor au fost mai toate jefuite, iar unele au fost sistematic distruse de populaţia
răsculată, cum s-a întâmplat cu cele ale faraonilor din Imperiul Vechi (2900-2000 î.Hr.), spre sfârşitul
acestuia, când a avut loc o mare răsturnare socială.30
La moartea lor, faraonii din Imperiul Vechi aveau două morminte dintre care unul nu conţinea
mumia defunctului rege, era deci un cenotaf, dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud şi unul
pentru Egiptul de Nord pentru acelaşi faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmeriţe sau invazii
străine, Egiptul avea tendinţa să se despartă iarăşi în cele două regate, care renăşteau fiecare sub alt
faraon. Împărţirea în două regate corespundea unei diviziuni geografice, economice şi etnice a ţării.31
5
În perioada imediat precedentă întemeierii Primei Dinastii, Egiptul era divizat în două
regate independente: un regat nordic, care includea Delta Nilului şi se întindea spre sud poate până în
vecinătatea oraşului modern Atfih (Egiptul de Jos) şi un regat sudic cuprinzând teritoriul dintre Atfih
şi Gebel es-Silsila (Egiptul de Sus).33 Graniţa între aceste două regate, care au existat în epoca
preistorică, se afla aproape de Memfis. Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul
domniei faraonilor. Legătura între aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era
rege şi al sudului şi al nordului.34 Reşedinţele regilor se crede că erau situate la Pe, în nord-vestul
Deltei, şi la Nekhen (Hierakonpolis), pe malul vestic al Nilului, aproape de Edfu. Cele două locaţii
deţineau, cel puţin în vremuri istorice, importante sanctuare ale zeului-şoim Horus, zeitatea
protectoare a conducătorilor.35 Manetho vorbea despre predecesorii regilor Primei Dinastii ca fiind
“Spiritele celor morţi, Semizeii”.36 În Canonul Roial de la Torino ultimii conducători predinastici sunt
ambii numiţi ca “Spiritele care erau Adepţii lui Horus” şi “Adepţii lui Horus”.37
Din perioada predinastică doar despre doi regi, ambii din Egiptul de Sus, sunt cunoscute
informaţii contemporane acestora, unul purtând numele de Ka iar celălalt fiind indicat printr-o
hieroglifă reprezentând un scorpion. Totuşi, nu se ştie exact dacă Ka este citirea corectă a acestui
nume.38
Scorpionul este primul rege despre care se cunosc orice detalii istorice, datorită descoperirii de
la Hierakonpolis a unor fragmente dintr-un cap de buzdugan din calcar decorat cu scene în relief
comemorând episoade simbolice din viaţa sa.39 Se pare că acest rege din sud a încercat să unifice cele
două regate. Această tentativă de unificare a fost încununată prin victoria regelui din sud, a cărui
autoritate s-a întins apoi până la Tura, la nord de Memfis.40 Astfel, Scorpionul, Ka, Crocodilul etc. sunt
consideraţi reprezentanţii “dinastiei 0”.41
Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului.42
Regele Scorpion a avut ca succesor un rege (al Egiptului de Sus) al cărui nume se poate citi
Narmer43 şi care a fost fondatorul dinastiei I.44 Prima dinastie conţine opt sau şapte regi (după cum îl
socotim pe Narmer: fondator al ei sau simplu precursor): Narmer, Aha, Djer, Uadji (sau Djet), Den
(sau Udimu), Adjib, Semerkhet şi Ka. Aceste nume, furnizate de monumente, nu coincid cu listele
regale compilate mai târziu, nici cu cele ale lui Manethon. Se pare că sub domnia faraonului Aha a fost
fondat Memphis, capitala Imperiului Vechi.45 “Preoţii spuneau ca Min (Menes), întâiul rege al
Egiptului, a făcut prima îndiguire a oraşului Memfis.”46 Numele primului rege legendar cunoaşte
numeroase variante şi s-ar putea să fie vorba în realitate despre Narmer, primul rege istoric din prima
dinastie.47 Acest rege a terminat unificarea celor două regate, din sud şi din nord, iar peripeţiile acestei
victorii sunt descrise pe o mare placă votivă de schist verde în formă de scut. Pe verso această paletă îl
arată pe regele Narmer purtând coroana roşie a regatului din Deltă, reprezentând dovada victoriei sale
şi a unificării celor două regate. După aceste reprezentări, dar şi altele, s-ar părea că cel ce a unificat
cele două regate a fost regele Narmer şi nu Menes, cum se afirma în mod tradiţional şi cum scrie
Manethon. De aceea este foarte plauzibil să se identifice regele Narmer cu regele Menes.48
Un alt rege din dinastia I a fost Adjib. Deşi numele acestuia a fost şters de pe toate
monumentele de către succesorul său Semerkhet, acesta nu a rămas necunoscut datorită celebrei pietre
de la Palermo care consemnează toţi faraonii. Acest obicei a fost practicat de-a lungul timpului şi de
alţi faraoni datorită credinţei că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, iar
distrugerea numelui reprezintă distrugerea însăşi a persoanei vii, dacă trăieşte pe lumea aceasta, a
răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit.49
Din dinastia I s-a început pacificarea internă, căci Nordul nu părea să se fi resemnat cu
dominaţia suveranilor originari din Sud.50
6
“Preoţii mi-au înşirat ... numele altor trei sute treizeci de regi, urmaşii lui Min. ..., au fost
optsprezece bărbaţi etiopieni şi o femeie băştinaşă, toţi ceilalţi au fost bărbaţi egipteni.”51
A doua dinastie numără şapte regi conform monumentelor descoperite şi nouă conform listelor
regale: Hotepsekhmui, Nebre, Nineter (numit şi Neterimu), Weneg, Senedj, Peribsen, Khasekhem şi
Khasekhemui.52
Unul din regii dinastiei a II-a thinite şi-a schimbat numele de Horus (care este cel mai vechi din
titulatura faraonilor) cu numele de Seth. El a pus să se deseneze deasupra incintei stilizate a palatului
regal, în care se înscrie numele faraonului, nu un şoim (care-l53 reprezenta pe Horus), ci animalul lui
Seth (care îl figura pe acest zeu). Faptul pare a fi unic în toată istoria Egiptului.54
Ultimul rege din a II-a dinastie thinită a fost Khasekhemui, care a încercat să concilieze
revoluţia religioasă a regelui Peribsen, adorator al lui Seth, cu adorarea lui Horus. Această politică de
împăcare a celor două orientări religioase nu a fost urmată de succesorii acestor faraoni, care nu au
admis schimbarea divinităţilor protectoare ale Egiptului de Sus.55
Primele două dinastii reprezintă epoca de cristalizare a civilizaţiei egiptene, transformând
această civilizaţie potentă într-un regat unificat politic.56
Megiddo este arătată în toate fazele desfăşurării ei, iar victoria egiptenilor, după asediul cetăţii
Megiddo, este peste tot proslăvită.152 A ajuns la putere după moartea lui Hatshepsut, al cărei nume a
ordonat să fie şters de pe monumente şi înlocuit fie cu al său, fie cu numele tatălui sau bunicului. El a
fost cel mai strălucitor dintre faraonii egipteni, fiind cel care a întins cel mai departe puterea ţării lui. 153
Datorită lui Thuthmes al III-lea, în anul 1450 î.Hr., Egiptul se întindea de la Napata, pe Nilul
meridional, până la Eufrat.154 Acesta a fost apogeul puterii sale.155
Faraonul Amenhotep al II-lea,156 numit şi Amenophis al II-lea (1450-1425 î.Hr.), fiul lui
Thuthmes al III-lea,157 a purtat şi el războaie în Siria. Tot acest faraon a continuat operaţiunea de
cucerire a Văii Nilului în Nubia, ajungând să pună stăpânire pe cataracta a IV-a (lângă Napata). 158 În
interior a avut o domnie paşnică.159
Thuthmes al IV-lea (1425-1408 î.Hr.), nu se ştie în ce împrejurări a ajuns la putere, dar a avut o
domnie calmă. A întreprins două expediţii, una în Sudan, cealaltă în Asia.160
Amenhotep al III-lea,161 numit şi Amenophis al III-lea (1408-1372 î.Hr.), fiul lui Thuthmes al
IV-lea,162 a dus o politică de pace şi a fost silit să se alieze cu vechiul său duşman, regele din Mitani, din
cauza sporirii puterii hitiţilor, urmată de slăbirea puterii militare egiptene. Această slăbire a puterii
militare egiptene este explicabilă prin numeroasele răscoale care au secătuit forţele ţării.163
Amenhotep al IV-lea (Ikhunaton, după ce şi-a schimbat numele),164 numit şi Amenophis al IV-
lea-Akhnaton (1372-1354 î.Hr.), fiul lui Amenophis al III-lea, a domnit câţiva ani împreună cu tatăl
său165 şi a realizat vestita reformă religioasă. Numele de Amenofis al IV-lea i-a fost dat de către
Manethon.166 El a devenit celebru în istoria universală sub numele de “faraonul eretic”. 167 Reforma
religioasă era îndreptată împotriva templelor şi preoţilor care stăpâneau atunci o mare parte din
bogăţia Egiptului, dar mai ales asupra preoţimii din Teba care deţinea,168 de pe urma războaielor
victorioase, mari averi şi moşii. Faraonul a opus numeroşilor idoli cultul unui singur zeu, al soarelui,
pe care îl numea Aton, şi a început să persecute cultul lui Amon ca şi pe cele ale tuturor celorlalţi zei;
numele său, Amenhotep, care înseamnă “Amon este mulţumit”, faraonul l-a schimbat cu cel de
Ikhunaton care înseamnă “Strălucirea lui Aton”.169 A pus să se şteargă numele lui Amon de pe toate
monumentele, în special de pe cartuşele faraonilor anteriori: Amenophis I, II şi III. 170 În acelaşi timp el
11
a rupt orice relaţii cu preoţimea din Teba, a părăsit acest oraş şi şi-a construit o nouă capitală
Akhetaton “Orizontul lui Aton”171 la el-Amarna, în Egiptul de Mijloc.172 La sfârşitul vieţii, Amenophis al
IV-lea, l-a asociat la tron pe soţul primei sale fiice, Semenkhare.173 Reforma religioasă a lui Ikhunaton
s-a stins după cei 17 ani de domnie ai faraonului, iar urmaşii săi, printre care cel mai vestit este
Tutankamon, al cărui nume înseamnă “chip al vieţii lui Amon”, revin la cultul politeist.174
Cel care a restabilit cultul lui Amon, al lui Ptah şi al tuturor celorlalţi zei a fost Tutankamon 175,
soţul celei de-a doua fiice a lui Amenophis al IV-lea. Acesta a domnit doar nouă ani.176
Ai, vechi demnitar al lui Amenophis al IV-lea, s-a căsătorit cu văduva lui Tutankhamon şi a
domnit patru ani.177
După acesta, faraonul Horemheb178, ultimul rege al dinastiei a XVIII-a179 a consolidat vechile
culte ale zeilor, a desfiinţat cultul lui Aton şi, urmărindu-i adepţii, a blestemat memoria lui Ikhunaton
şi i-a şters numele de pe toate monumentele şi inscripţiile.180 A fost şef al arcaşilor în timpul lui
Amenophis al IV-lea şi conducător al armatei în vremea lui Tutankhamon şi Ai. A uzurpat
monumentele lui Tutankhamon, de pe care a martelat numele predecesorului pentru a-l înlocui cu al
său. A început consemnarea domniei lui cu moartea lui Amenophis al III-lea, ca şi cum Amenophis al
IV-lea, Semenkhare, Tutankhamon şi Ai nu ar fi existat. Conform unui edict promulgat în vremea sa, el
ar fi restaurat autoritatea centrală şi ar fi reprimat abuzurile funcţionarilor. El nu pare a-şi fi continuat
campaniile militare după înscăunare. Horemheb este veritabilul fondator al dinastiei a XIX-a, căreia se
pare că i-a ales el însuşi cel dintâi faraon.181
Urmaşul său, faraonul182 Ramses I (1314-1312 î.Hr.)183, primul faraon din dinastia a XIX-a184, a
reorganizat armata egipteană dar Sethi I185, fiul său186 succesorul acestuia, a reânceput campaniile
militare din Siria.187
Seti I (1328-1300 î.Hr.188 sau 1312-1298 î.Hr.189) a fost cel care a iniţiat lucrările la canalul care
duce la Marea Roşie şi pe care a continuat să-l sape Darius persanul. 190 A fost şeful arcaşilor şi vizir şi a
reluat politica de cuceriri în Orient. Datorită lui, Egiptul a cunoscut o revenire a măreţiei, redevenind o
putere asiatică.191
Aceeaşi linie de cuceriri teritoriale este continuată şi de Ramses al II-lea 192 (1298-1235 î.Hr.),
fiul şi succesorul lui Sethi I193, care vroia să cucerească toate ţările pe care Egiptul le posedase pe
vremuri; de aceea vroia să-i înfrângă şi pe hitiţi, principalii inamici ai egiptenilor în Siria. 194 Ramses al
II-lea a avut o domnie foarte lungă în care a început o mulţime de construcţii de temple şi de oraşe. 195
Ramses nu a ezitat să şteargă de pe vechile monumente numele predecesorilor şi să îl scrie pe al său. A
pacificat Canaanul (Palestina) şi a reuşit să ia Tunipul de la hittiţi.196
Faraonul Mineptah (1235-1224 î.Hr.)197 a fost cel care a biruit marea coaliţie a “popoarelor
mării”, alianţă între triburile greceşti, cariene, etrusce, sardane, libiene etc., care voiau să invadeze
Egiptul.198 Cu domnia lui Mineptah, cel de-al treizecilea fiu al lui Ramses al II-lea, a început decăderea
Egiptului.199
X. Dominaţia persană271
Prima Dominaţie Persană sau dinastia a XXVII-a (525-404 î.Hr.).272
Fiul lui Cirus, Cambise273 sau Kambyses (525-522 î.Hr.)274 a atacat Egiptul şi a cucerit oraşele
din Deltă, apoi Memfisul, în fine Teba cu Egiptul de Sus.275
Sub domnia regelui persan276 Darius I (522-485 î.Hr.)277 a avut loc o primă răscoală a
egiptenilor, dar a fost înăbuşită destul de uşor.278
Sub domnia lui Xerxes279 (485-464 î.Hr.)280 apoi sub domnia lui Artaxerxes281 (464-424 î.Hr.)282
a izbucnit o răscoală, mult mai puternică, sub conducerea unei căpetenii egiptene, Inaros, care a reuşit
cu ajutorul Atenei să biruiască armata regelui persan Artaxerxes.283
Lupta egiptenilor împotriva dominaţiei persane a continuat, după moartea lui Inaros, sub
conducerea lui Amirteu, apoi a nepotului acestuia, care se numea tot Amirteu284 (404-398 î.Hr.)285 şi
care s-a proclamat faraon.286 Amirteu a fost şi singurul faraon al dinastiei a XXVIII-a287, el reuşind să
elibereze în întregime Egiptul şi să domnească peste acesta.288
Faraonii care i-au urmat289, din dinastiile a XXIX-a (398-378 î.Hr.): Nepherites I (398-392
î.Hr.), Akhoris (392-380 î.Hr.), Psammuthis (380-379 î.Hr.), Nepherites al II-lea (379-378 î.Hr.)290 şi a
XXX-a (378-341 î.Hr.): Nektanebo I (378-360 î.Hr.), Teos (361-359 î.Hr.), Nektanebo al II-lea (359-
341 î.Hr.)291, au dus o politică de prietenie cu statele-cetăţi greceşti şi de duşmănie cu perşii.292
A Doua Dominaţie Persană (341-333 î.Hr.).293 Sub regele Ochos, perşii au reuşit să recucerească
Egiptul dar este posibil ca regiunea Tebei să fi rămas nesupusă dominaţiei persane.294
14
Darius al III-lea Codoman (335-333 î.Hr.), ultimul faraon al celei de a doua dominaţii
persane295, a fost înfrânt de către Alexandru cel Mare în anul 333 î.Hr., la Issos, Alexandru apărând
egiptenilor ca un eliberator al lor.296
Bibliografie
Bernard Lugan, Istoria Egiptului – de la origini până în zilele noastre, (traducere de Diana Şerban),
Editura Lucman, Bucureşti, 2005.
Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976.
Diodor din Sicilia, Cartea I, (traducere de Radu Hîncu), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
Herodot, Istorii, Cartea a II-a Euterpe, (traducere de Felicia Ştef), Editura Teora, Bucureşti, 1998.
Jean Vercoutter, Egiptul antic, Editura Corint, Bucureşti, 2002.
Joyce Tyldesley, Egipt: redescoperirea unei civilizaţii pierdute, (traducere de Gabriela Tănase),
Editura Rao, Bucureşti, 2007.
S. Edwards, The Early Dynastic Period in Egypt, CAH 1.2, Cambridge, 2008.