ÎMPĂRATUL JUSTINIAN CEL MARE LA DUNĂREA DE JOS

Împăratul Justinian s-a născut la sud de Dunăre, în satul Tauresium,

cetate aflată lângă Sciția, capitala Macedoniei de astăzi la 11 mai 482 d.Hr. S-a
născut într-o familie de țărani traco-romani. Familia lui era vorbitoare a limbii
latine iar Justinian era nepotul viitorului împărat Iustin I. În anul 525, Justinian
s-a căsătorit cu Theodora care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai apropiați
consilieri și susținători ai lui. După moartea lui Justin în anul 527 Justinian
devine noul împărat a condus Imperiul Roman de Răsărit de la 1 august până la
moartea sa. A fost unul dintre cei mai importanți conducători ai Antichității
târzii și o figură majoră în istoria întregului Imperiului Bizantin. Justinian a fost
de asemenea și un apărător al Ortodoxiei și un mare ctitor de biserici. În timpul
domniei sale Imperiul Bizantin a câștigat glorie prin victoriile militare în Persia,
Africa și Italia, care au avut ca rezultat dezrădăcinarea păgânismului printre
popoarele gemanice.

În aprilie 527, Justinian a fost proclamat împărat al romanilor împreună cu

unchiul său. A urcat pe tron împreună cu soția sa Theodora, iar patru luni mai
târziu, Justin a murit de o boală. Atât supușii, cât și poparele vecine au simțit
imediat mâna grea a noului împărat. În chestiuni de credință, a încercat să adere
la ortodoxie și în 529 a ridicat o mare persecuție a păgânilor și a tuturor ereziei
și a ordonat ca bunurile lor să fie duse la tezaur.Împăratul a promulgat un decret
potrivit căruia păgânii și ereticii nu erau lăsați în serviciul public. (Teofanes:
521). „Este drept”, a scris Justinian, „să priviți binecuvântările pământești ale
celui care se închină greșit lui Dumnezeu”. În timpul domniei lui Justinian s-au
efectuat reforme importante în domeniul dreptului. La jumătatea secolului al VI-
lea, vechea lege romană, datorită masei de noi edicte imperiale și preetoriene,
adesea contradictorii, s-a transformat într-un salt confuz al fructelor gândirii
juridice, ceea ce a oferit unui interpret priceput posibilitatea de a desfășura
proceduri juridice într-o direcție sau alta, în funcție de beneficiu. În 528-529 o
comisie de zece juriști a codificat decretele împărațiilor de la Hadrian la
Justinian în douăsprezece cărți ale Codului lui Iustinian. Rezoluțiile cae nu au
fost incluse în acest cod au fost declarate nule. Până la 534, au fost publicate 50
de cărți ale Digestului, un canon legal bazat pe materiale extinse din toată
legislația romană. La sfârșitul activităților comisiilor, Justinian a interzis oficial
toate activitățile legislativee și critice ale avocațiilor. Nu mai era posibil să
comenteze și să interpretezi legile.Aceasta a devenit prerogativa exclusivă a
împăratului (Dashkov: „Justinian cel Mare”). Imigrații din Scythia care locuiau
pe țările imperiului se supuneau ineviabil acestor legi.

În anul 532, după încheierea păcii cu Persia, Justinian și-a concentrat

eforturile pe întoarcerea Africii vandalizae.Conflictele interne din regatul
Vandal au fost folosite ca pretext pentru începerea războiului. În anul 531, după
ce a răsturnat și ucis pe Cilderic, prietenos cu romanii, uzurpatorul Helimer a
preluat puterea în Cartagine. Justinian i-a declarat război, deși majoritatea
Senatului s-a opus acestei acțiuni. În iunie 533, o armată de 5.000 de oameni
puternici a fost trimisă în Africa pe șase sete de nave sub comanda lui
Belisarius.

Procopius din Caesarea, considerat a fi ultimul mare istoric al lumii

antice, vorbește despre construcțiile militare la nordul Dunării „Căutând să
oprească trecerea Dunării de către barbarii care locuiau de cealaltă pare,
împărații romani de odinioară au acoperit tot țărmul acestui fluviu cu fortificații,
nu numai în dreapa fluviului, ci au zidit pe alocuri și în partea opusă orășele
întărite și cetăți.”

În timpul lui Justinian opera de fortificare a liniei Dunării era încheiată.

Existența a două nivele arheologice în secolul al VI- lea la Drobeta arată
momentele grele prin care trece garnizoana și așezarea de aici. Visul lui
Justinian a fost să recontruiască Imperiul Roman, prin unirea celor două imperii,
de apus și de răsărit. A reușit în mare parte prin generalul său Belisarie care a
cucerit Peninsula Italică și nordul Africii. În anul 568, venirea longobarzilor
acolo a distrus opera lui Justinian. Una dintre cele mai mari realizări ale lui este
codificarea dreptului roman începută în 529. Justinian a încercat să revitalizeze
societatea romană, aflată în ultimul stadiu al descompunerii, printr-o uriașă
operă de sistematizare a dreptului clasic și postclasic, aplicat la realitățiile
secolului al VI- lea din Imperiul Roman.

Justinian, un creștin convins, a jucat un rol important în istoria Bisericii. A

întocmit tratate religioase, a condus adunări bisericești (sinoade) și a întemeiat
episcopia Iustiniană Prima. A reconstruit biserica Hagia Sophia (Sfânta Sofia),
un monument remarcabil al arhitecturii universale. Ea se găsește astăzi, la
Istambul, fiind un monument de mare valoare.

La Dunărea de Jos, reușita i s-a datorat în mare măsură lui Germanus,

nepotul său , în calitatea lui de atunci de comandant al trupelor din regiune
(magister militum per Thracias). Aceasta a rămas în istoria vremii ca unul dintre
cei mai destoinici și pricepuți generali, între altele prin victoria împotriva anților
(Procopius, De bellis, VII, 40, 5-6). Au urmat după acest început furtunos al
domniei lui Iustin, cîțiva ani de liniște relativă, fapt confirmat ici-acolo și pe cale
arheologiă. Tezaurul lăsat pe Anastasius Imperiului a fost utilizat parcimonios
de Iustin I, regim care n-a mai continuat de la venirea pe tronul Imperiului a
vărului lui Germanus, Justinian.

„Despre zidiri” scrierea epocii apare în istoriografie segmentul temporal

dintre 527 și 565 cât a durat domnia împăratului, drept „epoca lui Justinian”.
Situația din acea vreme era agravată de atacuri noi și repetate, a limesului de la
Dunăre de Jos, a frontierii romane. Așadar demersurile documentare le-au
urmat din timpul lui Justinian, cu încă și mari eforturi financiare și cu eforturi
vizibile, favorizate în opere între ani 530-533. Un comandant de origine slavă pe
nume Chilbudios, pe atunci magister. Destoinicia lui a adus pentru un scurt
răstimp regiunii un oarecare interval de pace. După uciderea lui Chilbudios s-au
repetat atacurile, invaziile ale neamurilor de la nordul de cursul inferior al
Dunării. De exemplu în anul 540 o invazie hunobulgară cu distrugeri, jafuri până
în Macedonia, Grecia. Prin anul 544 Justinian încearcă să stabilească niște
grupări de anți la nord de Delta Dunării ca federați. Prin anii 550-551 sclavinii
ajunși la Sudul Dunării, erau alungați de oștile romane. Era un moment
culminant pentru evoluția Imperiului, pentru aria sa balcanică, dar marcând
totodată începutul unui declin tot mai evident. Un șoc violent pentru regiune, a
fost clar confirmat în Dobrogea printr-o serie de descoperiri arheologice din anii
60-90 ai secolului XX. Autorii antici au devastat in calea lor, după ce au trecut
de Dunărea de Jos, au ajuns sub zidurile Constantinopolei, însă au fost respinși
grație destoinicului general Belisarios. Sub această presiune a Imperiului forțele
numite mai sus au încheiat un tratat cu avarii și au plătit scump în care a
funcționat în ultimii 5 ani ai domniei lui Justinian. Refuzul lui Iustin al II-l ea
(565-578) de a mai plătii avarilor tributuL anual a readus atacurile acestora în
actualitate. Pacea și mai scumpă încheiatăă cu avarii de Tiberius al II-lea
Constantin (578-582) îi angaja pe aceștia să apere de slavi și toată aria Balcanică
a Imperiului. Pentru un timp tratatul a fost respectat cu supravegherea și
sprijinul roman mai ales un naval fluvial, unde avarii nu aveau pricepere,
conduși de Baian de la Apus Răsărit. Avarii au trecut încă o dată la sudul
Dunării și au încălcat înțelegere într-un jaf prelungit la S-ul Dunării din anul
579-580 al orașului Sirmium. Pătrunderea masivă a slaviilor la sud de Dunăre
înainte ca aceaștia să se așeze definitiv de o parte și de alta a munțiilor Balcani
între Marea Neagră și Marea Adriatică. Situații de cele mai multe ori inevitabile
în istorie la întâlnirea între civilizații si mentalități mult diferite câtă vreme
înțelegerea nu funcționează în lipsa unei comunicării compatibile. În anul 584 în
timpul domniei lui Mauriciu Tiberiu (582-602) când tratatul a fost distrus de
către barbari. În anii 586-587 sunt înregistrați atât de sursele literare cât și de
cele arheologice pentru alte distrugeri ale orașelor Scythia, Moesia, Secunda
spre sud si sud-vest. Pentru o vreme pace persană din anul 591 a putut aduce o
concentrare de forțe în zona periclitată de slavii fiind opriți la Dunăre printr-un
tratat nou încheiat în anul 600.

Momentele tot mai grav externe și interne bine cunoscute care au urmat,
a adus la venirea pe tron Centurionului Phokas (602-610). Istoriografia
contemporană notează anul acestei schimbări 602 drept acela al căderii
Limensului Dunării de Jos. Istoria confruntăriilor revocate mai sus cu stabilirea
slaviilor în balcani se întâmpla în anul 587 cuprinși în evocarea de mai sus
evenimente dramatice ale vremii. Evenimentul s-a produs undeva la poalele
Balcanilor spre sud de un loc numit „Muntele Chel”.

Principala bazilică a capitalei imperiale, consacrata lui Hristos,

Înțelepciunea lui Dumnezeu fusese construită inițial în vremea lui Constantin și
Constans. Ea a fost incediată în 404 pe vremea turburărilor provocate de exilul
Sfântului Ioan Gură de Aud. Reconstruită pe timpul lui Teodosie al II-lea ea a
fost încă o dată distrusă în timpul răscoalei Nika, în 532. Reconstrucția
edificiului i-a permis lui Justinian să-și afirme vocația sa de constructor,
exprimată atât în capitală cât și în provincie prin ridicarea de noi biserici sau alte
edificii. Împăratul va încredința unor savanți precum geometrului Antemios din
Tralles și fizicianului Isidor din Milet, construirea unei imense bazilici cu
cupolă. În cinci ani edificiul a fost gata, iar la inaugurarea sa pe 27 decembrie
537, Justinian declarând: „Te-am învins Solomoane”. Din păcate, în urma unui
puternic cutremur de pământ, cupola se va dărâma și va fi refăcută în 563.
Caracteristica acestei biserici era tocmai mărimea cupolei, ridicată la o înălțime
de 50 de metri. Această cupolă domina întreg edificiul. Cupola reprezenta de
fapt Împărăția lui Dumnezeu care domina pe cea a oamenilor. În timpul
diverselor ceremonii ce vor avea loc până la 1453, împăratul ocupă spațiul de
sub cupolă tocmai pentru a aminti asistenței legătura sa cu Dumnezeu, în centru
fiind sfera cerească și trimisul pe pământ , împăratul. Prin abilitatea lor
extraordinară arhitecții au reușit să facă în același timp și un edificiu solid, de
proporți armonioase, realizând o adevărată capodoperă 198. Poate că
îndrăzneala lor a fost puțin cam mare dovada fiind cutremurul care a dus la
dărâmarea cupolei, refăcută ulterior de același Isidor din Milet.

De atunci încoace, Sfânta Sofia apare ca una dintre cele mai mari creații
ale arhitecturii, un monument tipic, în care se rezumă un întreg ansamblu de
metode și idealuri de artă. Cupola va deveni de acum încolo caracteristica
arhitecturii bizantine. În exterior, basilica nu are nimic deosebit, zidurile fiind
construite din cărămidă aparentă. În schimb, interiorul are o bogăție de lux
deosebit, care au devenit de asemenea caracteristice stilului bizantin.
Frumusețea pavajului din marmură și mozaic ,coloanele înalte de marmură,
decorația bogată a capitelurilor luate ca niște bijuterii, placajul pereților cu
marmură policromă care vor să imite covoarele din Orient, strălucirea
mozaicurilor de pe cupole și abside, minunatele vase din aur și argint, țesăturile
din mătase și aur care decorau altarul, toate uluiau pe privitori.

Sfânta Ana nu a fost singura operă de artă din timpul lui Justinian. În
vremea sa au fost construite și alte biserici, într-un stil care dovedește
ingeniozitate și noutate. La Constantinopol se mai păstrează bisericile: Sfinții
Serghie și Vach după un plan octogonal, precum și Sfânta Irina 199. Cel mai
bine s-au conservat bisericile din Ravenna: Sfântul Apolinarie în Classe, Sfântul
Apolinarie il Nuovo.

Aceleași tendințe se întâlnesc și în alte opere din această perioadă, cum ar

fi manuscrisele cu litere de aur și argint pe pergament de purpură, țesăturile
scoase la iveală cu prilejul săpăturilor arheologice din Egipt, sculpturile din
fildes, lucrările de orfevrerie. În toate acestea se întâlnesc elemente tradiționale
greco-romane, dar și influențe orientale, în special siriene, din a căror
combinație a ieșit arta bizantină. Constantinopolul va deveni, din vremea lui
Justinian, un centru artistic și cultural de prim ordin, preluând în multe privințe
rolul pe care l-au avut mai înainte orașe precum: Antiohia, Alexandria și Efes.
Va lua naștere o artă nouă, iar printre scopurile principale se va număra în
primul rând glorificarea lui Dumnezeu și a împăratului. Întreaga artă va fi în
serviciul creștinismului. Fluviu Dunarea influentat extinderea Imperiului
Roman;conflueti sai ,precum Sava si Morava,au efectuat cresterea cetatilor
de frontiera si a oraselor.Multi autori au spus ca una dintre localitati Felix
Romuliana,afost clasata pe lista patrimoniului cultural din Unescu in iulie 2007.
 Reprezentarea unei statui ecvestre a lui Iustinian, 1430. Inscripția THEO
DOSI, poate indica posibila utilizare a elementelor din monumentele mai vechi
ale lui Teodosie I sau Teodosie al II-lea. Desen de Kyriak Pizzecolli.

Coloana era o structură grandioasă care a făcut o impresie puternică

asupra publicului. În tratatul său Despre clădiri, Procopius din Cezareea o
descrie al doilea, imediat după povestea Sfintei Sofia. Conform descrierii sale,
coloana a fost așezată deasupra unei piramide în trepte, pe cele șapte trepte de
piatră pe care puteau sta locuitorii orașului. Coloana în sine nu era solidă, ci era
formată din monoliți uriași dreptunghiulari conectați cu mortar și picturi și
coroane de bronz. În vârful coloanei era o statuie ecvestră a lui Iustinian
orientată spre est. Calul este înfățișat în mișcare, cu piciorul stâng „ridicat în aer,
de parcă ar fi pe cale să calce pământul în fața lui, celălalt se sprijină ferm pe
piatra pe care stă calul pentru a face pasul următor. ; picioarele din spate sunt
atât de încordate încât atunci când trebuie să se miște, sunt imediat gata.
Împăratul este îmbrăcat ca Ahile - are pantofi înalți, iar piciorul este de la gleznă
fără jambiere. Poartă o coajă, pe cap are o cască încoronată cu un pen (tufa
(engleză)). În mâinile lui nu există arme, ci doar o minge încoronată cu o cruce,
simbolizând puterea împăratului asupra întregului pământ, realizată nu prin forța
armelor, ci prin credință. Mâna dreaptă a statuii este extinsă spre est. Coloana în
sine este descrisă ca fiind extrem de mare, 70 de metri conform lui Cristoforo
Buondelmonti și era vizibilă din mare. Grigora relatează că atunci când s-a
prăbușit pana de pe coiful statuii, pentru a o reface, a fost nevoie să se recurgă la
slujbele unui acrobat, care de pe acoperișul bisericii Sf. Sofia a fost primul care
a mers la baza statuii cu ajutorul unei săgeți de-a lungul unui sfoară. După ce
reparația a fost finalizată, temerarul a primit 100 de nomisme de aur de la
împăratul Teofil pentru curaj [sursa nespecificată 1362 zile] În timpul cuceririi
latinești a Constantinopolului, căptușeala de bronz a fost smulsă de pe coloană.

Pe teritoriul Dobrogei se cunosc 25 de sigilii comerciale comise de

comunitățile unor orașe de entități bisericești pentru a avea dreptul de a face
comerț. Importanța acestor sigilii este cu atât mai mare pentru că ele însoțeau
mărfuri ce proveneau de la distanțe apreciabile dintre Dunăre și Marea Neagră.
Aveau legături cu provinciile din zona europeană cât și cu cele micro-asiatice .

Un alt plumb ce poate fi atribuit cu certitudine unui impărat, datează din sec. al-
VI-lea și este o emisiune a împăratului Iustinian (527-565). De asemenea este
singura piesă de acest tip, cunoscută până acum, ce provine din descoperirile de
la Noviodumum. Alte sigilii asemanătoare, emise de acest împărat , au mai fost
descoperite la Tomis și Durostorum, însă sunt mai degrabă plumburi imperiale
folosite la sigilarea corespondenței sau la autentificarea actelor, decât sigilii
comerciale.

Secolul lui Iustinian (518-610)

Caracterizare generală. Domnia lui Iustinian apare ca o grandioasă greşeală în

istoria Bizanţului. Eroarea a constat din întreruperea unei evoluţii normale şi
necesare: deşi Imperiul devenise, în fapt, un imperiu oriental, deşi împăraţii din
secolul al V - lea abandonaseră Occidentul, sacrificându-l pentru salvarea
Orientului, chiar dacă îşi menţinuseră, teoretic, drepturile asupra lui, Iustinian şi-
a întors, de la începuturile domniei sale privirile spre apus, adică spre trecut, cu
ambiţia de a-l recupera. Pentru a reînvia această parte moartă a Imperiului, el a
făcut eforturi uriaşe care au sleit de puteri partea încă vie. În 518, Anastasius
murea fără să fi avut copii şi fără să-şi fi desemnat succesorul. Senatul şi armata
au căzut de acord să înalţe pe tron un ofiţer lipsit de cultură, dar bun soldat, pe
ilirul Iustin. El a avut drept ajutor şi sfătuitor pe nepotul său, Iustinian, ilir şi
acesta, dar înzestrat cu o solidă cultură clasică. Deşi nu a fost asociat oficial la
domnie decât în 527, se poate considera că Iustinian a cârmuit începând chiar
din 518. El avea să moară abia în 565 şi,dată fiind durata acestei domnii, secolul
al VI-lea merită să fie numit secolul lui Iustinian. Contemporanii ne-au lăsat mai
multe portrete ale lui Iustinian, nu întotdeauna asemănătoare unele cu celelalte.
Dar toţi vorbesc despre excepţionala sa putere de muncă,care îi permitea să se
ocupe personal de toate treburile statului şi care i-a adus supranumele
de“împăratul cel neadormit”. Era totodată foarte autoritar şi orgolios, ţinea mult
la glorie, la fast şi la prestigiul împărăţiei. Era, în sfârşit, bineînţeles, foarte
evlavios şi avea, de altfel, o foarte vastă cultură teologică.

Se ştie cât de însemnată a fost participarea la cârmuire a împărătesei Teodora, de

care Iustinian era îndrăgostit cu pasiune şi care fusese încoronată odată cu el, în
527. Teodora era fiica unui paznic de urşi de la Hipodrom; fusese cândva
dansatoare, actriţă şi o femeie de moravuri, se zice, mai mult decât uşoare.
Ajunsă pe tron, ea s-a comportat ireproşabil şi s-a dedicat cu totul măreţei
misiuni care-i revenea. Nimic nu o caracterizează mai bine decât cuvintele pe
care le-ar fi rostit în ziua în care o teribilă răscoală, numită “Nika”, ameninţa să-l
răstoarne de pe tron pe Iustinian. Acesta se pregătea să fugă, când Teodora l-a
oprit prin cuvintele adesea citate: “Dacă numai în fugă e mântuirea, refuz să fug.
Cei care au purtat coroana nu trebuie să supravieţuiască pierderii ei. Îmi place
vechea zicală: cel mai frumos giulgiu este purpura”.Două i-au fost ideile
călăuzitoare, două ţelurile urmărite de Iustinian. Împărat roman,el a vrut să redea
Imperiului integritatea şi prosperitatea. Împărat creştin, el a crezut că este corect
să impună tuturor o anumită ortodoxie şi să decidă în ultimă instanţă el însuşi
care trebuie să fie dogmele şi care organizarea Bisericii. Găsim aici explicaţia
întregii politici duse de Iustinian. Întreaga sa politică externă a fost dominată de
ideea recuceririi Occidentului, învreme ce activitatea sa legislativă şi
administrativă urmărea să dea Imperiului astfel reconstituit forma şi strălucirea.
Modelul îi era oferit de gloriosul trecut roman. În ce priveşte problemele
religioase, Roma nu-i oferea însă soluţii şi Iustinian şovăit. Personal, el înclina
către o înţelegere cu Occidentul şi papalitatea. Dar Teodora, mai clarvăzătoare,
poate, şi înţelegând mai bine importanţa provinciilor orientale, pleda pentru o
politică favorabilă monofizismului.

Politica externă. Cunoaştem ideea conducătoare a politicii sale externe:

refacerea Imperiului roman. Marile etape ale desfăşurării acestei politici sunt net
definite. Pentru a dobândi libertatea de mişcare în apus,Iustinian pune capăt
grabnic războiului cu perşii. Apoi, el recucereşte Africa de la vandali, Italia de la
ostrogoţi, o parte din Spania de la vizigoţi. Chiar dacă nu ajunge să restabilească
nici una dintre vechile frontiere ale Romei, el reuşeşte cel puţin să facă din nou
din Mediterana un lac roman. Dar Orientul se trezeşte: alt război cu perşii, apoi
năvălirile hunilor şi ale slavilor ameninţă Imperiul. Slăbit, Iustinian nu mai
luptă, ci plăteşte tribut. El se limitează să-i ţină pe barbari la distanţă prin abile
demersuri diplomatice, dar transformă totodată Imperiul într-o “vastă tabără
fortificată” (Ch. Diehl), prin construirea unui sistem bine gândit de fortificaţii.
Cuceriri în Occident. Imperiul roman nu fusese capabil să rezolve nici problema
persană, după cum nu o rezolvase nici pe cea germanică. Uriaşul efort al lui
Traian fusese zadarnic. Iulian pierise în luptă, iar succesorul său, Iovian,
abandonase malul stâng al Tigrului. Campania din anii 527-531, condusă de
Belizarius, unul dintre cei mai buni generali ai lui Iustinian, n-a avut un rezultat
clar. Grăbit să pună capăt înfruntării cu perşii, Iustinian a încheiat, în 532, cu
noul rege, Chosroes, în pofida condiţiilor foarte aspre care i s-au impus, o“ pace
eternă”; era de fapt un armistiţiu şi nu putea să fie altceva. Apoi, Iustinian s-a
îndreptat din nou către apus. Recucerirea Occidentului, dorită de altfel de
populaţia romană şi ortodoxă care suporta greu dominaţia barbarilor arieni, a
început prin atacarea regatului vandal al lui Genseric, din Africa. Uzurparea
puterii de către Gelimer, în 531, a servit drept pretext pentru declanşarea
operaţiunilor . În urma strălucitei campanii a lui Belizarius, începute în 533,
Gelimer a fost silit, în 534, să capituleze. Ce-i drept, insurecţiile berberilor aveau
să pună sub semnul îndoielii această victorie: succesorul lui Belizarius în Africa,
Solomon, a fost învins şi ucis. Dar ordinea a fost definitiv restabilită de Ioan
Troglita, în 548. Cu excepţia părţii apusene aMarocului, Africa de nord
redevenise romană. Campania împotriva ostrogoţilor a fost mai dificilă şi mai
îndelungată. Ea a început în536, îndată după victoria din Africa. Pretextul ei a
fost asasinarea fiicei lui Teodoric cel Mare, Amalasunta, de către soţul ei,
Teodat. La început, au fost înregistrate succese strălucite: Belizarius a cucerit
Dalmaţia, Sicilia, Napoli, Roma şi Ravena, capitala ostrogoţilor; în 540, el l-a
adus pe regele ostrogot Vitiges, ca prizonier, la Constantinopol, aruncându-l la
picioarele lui Iustinian. Dar energica rezistenţă a unui nou rege got, Totila, a
impus reluarea luptelor. Lipsit de o armată îndeajuns de puternică, Belizarius a
fost înfrânt. Mai norocos, succesorul său, Narses, a dobândit victoria decisivă în
532, după o campanie îndelungată, condusă cu pricepere. În sfârşit, din 550
până în 554, o serie de intervenţii reuşite împotriva vizigoţilor i-au permis lui
Iustinian să recucerească sud-estul Spaniei. Împăratul a luat numeroase măsuri
menite să redea teritoriilor recuperate vechea lor organizare, sub forma a două
prefecturi ale pretoriului, Italia şi Africa. El nu şi-a putut realiza însă decât o
parte din proiecte. Africa occidentală, trei sferturi din Spania, toată Gallia,
împreună cu Provenţa, Noricum şi Rhetia (adică centura de apărare a Italiei)
rămâneau în afara controlului său. Teritoriile recucerite erau într-o stare
economică jalnică. Forţele militare care le ocupau erau insuficiente. Dincolo de
frontiere, barbarii respinşi, nu însă zdrobiţi, rămâneau ameninţători.

Ameninţări în Orient. Aceste rezultate parţiale şi fragile fuseseră dobândite de

Imperiucu preţul unui efort uriaş. E ceea ce s-a văzut foarte bine atunci când
Chosroes, profitând de faptul că Iustinian îşi epuiza resursele în Occident, a
denunţat pacea“eternă”din 532: multă vreme, în pofida eforturilor lui Belizarius,
victoria a rămas de partea perşilor care şi-au croit drum până la Mediterana,
devastând Siria (Antiohia a fost distrusă în 540). Iustinian a cumpărat de câteva
ori armistiţiul, plătind câte două mii de livre de aur anual. În cele din urmă, în
562, a fost semnată o pace pentru cincizeci de ani: Iustinian se angaja să
plătească perşilor un tribut foarte mare şi să nu facă propagandă creştină în ţara
lor. Perşii lăsau cel puţin romanilor un teritoriu pentru care se luptaseră multă
vreme cu ei, Lazica sau ţara lăzilor (vechea Colchidă), pe ţărmul răsăritean al
Pontului Euxin: ei nu mai păstrau aşadar poziţii nici la Mediterana, nici la
Marea Neagră, unde prezenţa lor ar fi fost deopotrivă de primejdioasă pentru
Bizanţ.
Dar ameninţarea avea să reapară curând pe frontiera danubiană, din partea
hunilor şi a slavilor. Hunii îşi făcuseră obiceiul să traverseze periodic Dunărea,
răspândindu-se în Tracia, pentru a coborî apoi după pradă în Grecia sau pentru a
se îndrepta spre răsărit, până la Constantinopol. Ei au fost întotdeauna aruncaţi,
în cele din urmă, dincolo de frontiere, dar aceste expediţii de pradă epuizau
provinciile. Slavii erau încă şi mai neliniştitori. Este posibil ca unele bande de
slavi să fi pătruns în Imperiu chiar din vremea lui Anastasius, dar abia sub
Iustinian pericolul slav, de aici înainte de nedespărţit de istoria Bizanţului, se
manifestă pentru prima dată cu toată gravitatea. Obiectivul urmărit mai mult sau
mai puţin conştient de slavi era să dobândească debuşeuri la Mediterana. În
acest scop, alegerea lor s-a oprit asupra oraşului Salonic care era, încă din
vremea lui Iustinian, pe cale să devină a doua cetate a Imperiului. Aproape în
fiecare an,

bande de slavi treceau Dunărea şi pătrundeau mai mult sau mai puţin adânc în
teritoriul bizantin. Ele au ajuns, în Grecia, până în Peloponez; în Tracia, până la
suburbiile Bizanţului;în vest, până la Adriatica. Au fost şi ele respinse de
generalii bizantini întotdeauna, dar niciodată zdrobite: reapăreau şi mai
numeroase în anul următor. Epoca lui Iustinian“a pus bazele problemei slave în
Balcani” (A. Vasiliev). Apărarea Imperiului. Cuceriri nedesăvârşite în Occident,
penibilă înfrângere în Orient: ar fi fost, evident, o imprudenţă din partea
Imperiului să se bizuie numai pe forţa propriei sale armate. Ea cuprindea unităţi
excelente (mai ales de cavalerie), nu era însă destul de numeroasă a fost
evaluată la 150.000 de oameni era lipsită de omogenitate din pricina marelui
număr de barbari“ federaţi” pe care-i îngloba şi avea, în sfârşit, defectele oricărei
armate de mercenari, era lacomă şi nedisciplinată.

Pentru ca să poată pretinde mai puţin efort din partea soldaţilor săi, Iustinian a
acoperit întreg Imperiul cu fortificaţii. A fost una dintre înfăptuirile cele mai
importante şi mai folositoare ale domniei sale. Ea a stârnit admiraţia şi uimirea
istoricului Procopiu care, în tratatul intitulat Despre construcţii, enumera
construcţiile militare ale lui Iustinian şi ţine să spună că,fără să le fi văzut cu
ochii lui, nimeni n-ar putea crede că sunt datorate unui singur om. Iustinian a
dispus să fie reparate sau construite în toate provinciile sute de lucrări, de la
fortăreţe la simple castele. Ele erau, fără îndoială, mai apropiate una de alta în
zona de graniţă,dar se înlănţuiau până departe, în inima teritoriului, formând mai
multe linii de apărare:fiecare punct strategic era apărat, fiecare oraş de oarecare
importanţă protejat. Iar bandele de barbari, chiar dacă puteau să devasteze
ogoarele, erau nevoite să ocolească aceste fortăreţe pe care nu se pricepeau să le
ia cu asalt şi, prin urmare, nu puteau să se menţină în ţară. Iscusita diplomaţie
bizantină, numită pe bună dreptate,“ştiinţa guvernării barbarilor ”completa
această savantă organizare. Ea exploata fireasca vanitate a barbarilor şi
prestigiul decare Imperiul şi împăratul se bucurau pe lângă ei, acordându-le cu
generozitate şefilor lor, primiţi cu mare pompă la curtea din Bizanţ, titluri
onorifice şi comandamente militare. Diplomaţia înlesnea astfel evanghelizarea
ţărilor barbare, unde influenţa Bizanţului pătrundea.

În perioada de apogeu la moartea lui Iustinian din 365 imperiul avea o

suprafață de 2 milioane de km2, și o populație de 20 milioane locuitori si o
armată de 380 de mii soldati. Un secol mai târziu 668 teritoriul avea o suprafață
de 1 milion km2 și 10 milioane locuitori și 130de mii de soldații. După sec al
VIII-lea după cuceririle succesive ale arabilor imperiul avea 700 de mii si o
populatie de 7 milioane de locuitorii, și o armată de 118 mii de soldatii.
 BIBLIOGRAFIE

I. Pr. Dr. Conf. Marin Cojoc, Școli și Instituții De Educație

Și Cultură În Imperiul Roman Și Bizanț
II. Idem, Teritoriile Illyricului Răsăritean în lupta
juristicțională între Roma și Constantinopol sec. IV- VI d.
Hr. Ed. Lucman
III. B. O. R. , Buletinul Oficial Al Patriarhiei Române Anul
CXXI, Nr. 1-6, Ianuarie – Iunie, 2003 Bucuresti
IV. Mitropolia Olteniei , Revista Arhiepiscopiei Craiovei Și A
Episcopiei Ramnicului , Anul LIV, Nr. 9-12/2002 Craiova
V. https://www.academia.edu/4504981/ISTORIA_BIZAN
%C5%A2ULUICapitolul_I
VI. https://ro.orthodoxwiki.org/Codul_lui_Iustinian
VII. https://basilica.ro/mostenirea-imparatului-justinian-cel-mare/
 FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ ORTODOXĂ DIN
CRAIOVA

TEMĂ SEMINAR : ÎMPĂRATUL JUSTINIAN LA DUNĂREA DE JOS

COORDONATOR : SUSTINĂTOR: Donțu Marian

Pr. Conf. Marin Cojoc