MPLII = parolă MOODLE

NATURA POLITICĂ A LIMBAJULUI

Natura politică a limbajului este determinată de alteritatea omului, de această dimensiune fundamentală a
omului, fiinţă ce trăieşte împreună cu alţii. Aristotel este acela care a pus mai întâi această problemă, în
termeni care sunt până astăzi actuali. Chiar la începutul tratatului despre ştiinţa societăţii, Politica,
Aristotel semnalează faptul că omul este cel mai politic dintre fiinţele gregare, dintre fiinţele care trăiesc în
comunităţi; iar aceasta pentru că, pe când celelalte fiinţe care trăiesc în comunităţi au voce, omul dispune
de limbaj. Omul are, în afară de voce, şi logos. Vocea poate exprima durerea, suferinţa sau plăcerea, pe
când prin logos, spune Aristotel, este exprimat binele şi răul, dreptatea şi nedreptatea şi, întâi de
toate, logosul permite aceste distincţii; aşadar, logosul se dovedeşte a fi baza conştiinţei sau
manifestarea conştiinţei morale a omului. Acest logos înseamnă limbaj.
S-a spus că abia Heidegger ar fi constatat că termenul logos are în textul lui Aristotel această
semnificaţie. În realitate, s-a ştiut întotdeauna că e vorba de limbaj, iar aceasta pentru că există o opoziţie
între voce, faptul exclusiv material, de care dispun şi alte fiinţe, şi logos. Omul are şi această voce, care îi
permite să-şi exprime suferinţa şi plăcerea, însă dispune şi de logos. Într-o veche traducere a lui Aristotel
în spaniolă, logos  e tradus, pur şi simplu, prin don della palabra, adică darul cuvântului. Aceasta este
ceea ce-l deosebeşte pe om de celelalte fiinţe gregare. Îl deosebeşte prin faptul că exprimă conştiinţa şi,
prin aceasta, omul este fiinţa cea mai politică, politică şi socială în acelaşi timp. Aristotel consideră că
tocmai capacitatea omului de a distinge între ce e drept şi ce e nedrept, între ceea ce e bine şi ceea ce e
rău reprezintă baza comunităţilor umane, baza cetăţii, adică a statului şi a familiei. Este foarte interesant
că Aristotel înţelege limbajul ca manifestare a acestei naturi, politice, a omului. Această trăsătură comună
pe care o prezintă oamenii nu e un fapt social sau un fapt politic, ci, dimpotrivă, este baza societăţii, adică
este motivul întrunirii într-o societate cu adevărat umană. De altfel, această idee se regăseşte şi acolo
unde se prezintă intuiţiile originare ale omului, anume în limbi, în mai multe limbi. Şi se înţelege că baza
comunităţii este limbajul şi, mai mult, este limbajul deja determinat ca limbă, ca o anumită limbă a unei
anumite comunităţi istorice.
În foarte multe limbi se înţelege că limba pe care o vorbeşte o anumită comunitate este limba prin
excelenţă, este limbajul natural al omului, şi cei care nu vorbesc această limbă sunt ori muţi, ori
necuvântători, ori bâlbâiţi. Sunt barbari. Asta înseamnă, de fapt, barbaros  în greacă. S-a spus, de altfel,
că aceasta este o etimologie populară, însă şi etimologiile populare au un anumit sens şi se înţeleg într-
un anumit fel. S-a spus că şi numele pe care slavii l-au dat germanilor, adică  nemţî, ar însemna „muţii”, şi
astăzi, într-adevăr, a ajuns să coincidă cu cuvântul care înseamnă „mut”. E o etimologie populară,
probabil. Însă faptul semnificativ şi simptomatic este că s-a ajuns la această identitate, deşi etimologia e,
probabil, alta (vine, probabil, de la numele unui trib celtic – nemetoi). S-a ajuns, aşadar, să fie consideraţi
muţi de către ceilalţi pentru că nu vorbeau o limbă slavă.
În mai multe limbi, cei care vorbesc o anumită limbă sunt oamenii, pe când ceilalţi sunt neoamenii, sunt
cei care nu sunt oameni. De exemplu, în limbile bantu, bantu înseamnă, pur şi simplu, „oamenii”; adică
noi, cei care vorbim această limbă, suntem genul uman, speţa umană, iar ceilalţi sunt neoamenii. E
vorba, așadar, chiar de limbă, de limbaj determinat deja ca limbă, o anumită limbă. De altfel, aceeaşi
intuiţie, aceeaşi identitate între limbaj şi o anumită limbă o găsim şi în foarte multe limbi, unde nu se face
nicio deosebire între limbaj şi limbă, fiindcă limbajul se prezintă întotdeauna ca limbă prin această
alteritate a omului, care priveşte o anumită comunitate cu tradiţiile ei istorice şi care se prezintă cu o
dimensiune actuală către ceilalţi vorbitori ai aceleiaşi limbi şi cu o dimensiune istorică, solidaritatea cu
trecutul. Aceasta este alteritatea lingvistică, manifestată tocmai prin faptul că limbajul se prezintă
întotdeauna ca limbă.
Mult mai târziu după Aristotel, Sfîntul Toma reia ideea în alt context şi insistă asupra faptului că limbajul
arată această alteritate a omului. Vorbind numai de faptul că limbajul se prezintă ca exterior, se prezintă
sub formă fonică, poate fi auzit şi înţeles de alţii, Sfântul Toma spune: „Dacă omul ar fi o fiinţă solitară,
atunci i-ar ajunge pur şi simplu impresiile psihice în conştiinţă şi nu ar avea nevoie să le exteriorizeze. Şi
continuă: dat fiind că omul este o fiinţă politică şi socială, a fost necesar ca toate aceste intuiţii sau
concepţii ale unui individ să se arate în exterior, deci să fie cunoscute, să fie făcute cunoscute altora,
ceea ce se întâmplă prin voce”, deci tocmai prin acest limbaj, care se adresează altuia, iar aceasta
tocmai pentru ca oamenii să poată convieţui.
Intersubiectivitatea conţinuturilor lingvistice
În acelaşi sens, mult mai târziu, marele filozof american John Dewey observă că intersubiectivitatea
conţinuturilor lingvistice face ca limbajul să fie obiectiv. Limbajul are o dimensiune obiectivă, numeşte
anumite lucruri, însă le numeşte în sens obiectiv numai fiindcă e în acelaşi timp şi originar, şi
intersubiectiv, adică fiindcă prezintă această dimensiune a alterităţii. Filozoful american consideră că
limbajul are într-adevăr o dimensiune obiectivă, dar mai întâi are o dimensiune intersubiectivă, adică mai
întâi se stabileşte o comunicare cu alţii prin limbaj şi numai prin aceasta arată ceva care este comun
vorbitorilor.
Încă mai profund, probabil, a văzut lucrurile Heidegger, care spune că cei care vorbesc unii cu alţii au
deja ceva în comun, iar ceea ce au în comun se manifestă în faptul că vorbesc unii cu alţii. Cum vedeţi, e
vorba de acelaşi termen politikón  al lui Aristotel, care conţinea deja amîndouă ideile, adică faptul politic şi
faptul social ca fundament al acestor societăţi umane, al acestei convieţuiri în familii şi apoi în stat. Mulți
alţi gânditori au vorbit despre acelaşi concept: „Când vorbesc sau când înţeleg simt prezenţa altuia în
mine însumi, în conştiinţa mea” („Lorsque je parle ou que je comprends, je sens la présence d’autrui en
moi-même”)( Merleau-Ponty).
Limbajul este deci această deschidere spre alţii, spre alte conştiinţe. Altfel, conştiinţele ar fi închise, ar fi
monadice. Nu există niciun mod de a trece direct de la o conştiinţă la o altă conştiinţă. Putem trece numai
prin limbaj, mai precis prin limbaj realizat deja ca limbă, deoarece limbajul, ca toate activităţile pe care le
numim culturale (sau pe care le numim pur şi simplu cultură), este o activitate de creaţie, şi, în realitate,
numai individul creează. Ceea ce se creează însă prin această dimensiune a alterităţii e adoptat de
ceilalţi şi devine tradiţie. Şi tocmai prin faptul limbajului tradiţia este extrem de puternică, mult mai
puternică decât toate celelalte activităţi culturale, de exemplu, mai puternică decât prin artă sau prin
ştiinţă. Iar ceea ce se creează în limbaj se creează deja printr-o limbă. Unii lingvişti au înţeles, în mod
greşit, că limba, în acest sens, ca fapt social, se impune vorbitorilor, dar în realitate limba nu se impune
vorbitorilor şi nu distruge, nu suprimă creativitatea limbajului. Omul dispune de limbă şi limba este
condiţia libertăţii sale istorice. Prin limbă, omul îşi manifestă tocmai identitatea sa istorică, şi, când
vorbeşte altă limbă, îşi asumă, cel puţin provizoriu, o altă identitate, identitatea istorică a celui cu care
vorbeşte. A te exprima, aşadar, într-o limbă nu înseamnă a nu fi liber, ci înseamnă a fi tu însuţi, adică a fi
cine eşti ca individ istoric.
Poate nimeni n-a exprimat acest lucru mai bine decît filozoful italian Giovanni Gentile prin cartea
sa Sommario di pedagogia. După ce vorbeşte tocmai despre libertatea limbajului şi de limbaj ca activitate
de creaţie, susţine că tocmai această libertate în mod concret nu se poate realiza, deoarece fiecare
individ care vorbeşte are o istorie îndărătul său şi înlăuntrul său, cu alte cuvinte, fiecare individ reprezintă
această istorie. Aceasta nu înseamnă că limba se impune vorbitorului, ci că fiecare individ care adoptă
limba tradiţiei este şi el o parte a acestei tradiţii. Mergând mai departe pe aceeaşi idee, cel care adoptă o
limbă şi se recunoaşte ca membru al unei comunităţi se recunoaşte pe sine însuşi ca individ.
Actul de a vorbi implică mai multe alterităţi în cercuri concentrice. Există şi o alteritate negativă, care
desparte, opunând o anumită identitate istorică altei (altor) identităţi istorice.
LIMBA COMUNĂ
Limba creează şi se re-creează permanent; prin creativitate, limba se diferenţiază şi de aici a apărut
necesitatea de a se stabili o limbă comună, pe deasupra diferenţelor, comună pentru toată comunitatea
istorică. La rândul ei, această limbă comună se diferenţiază fie pentru că nu a putut elimina toate
particularităţile locale, fie pentru că au apărut în ea inovaţii. De aceea este nevoie să se realizeze o limbă
standard, o  limbă exemplară.
Dialectul care a stat la baza limbii comune se schimbă, el devine altceva în urma unei „lupte”. Iată de ce
vom spune că nu simplul grai muntean stă la baza limbii române literare; acesta devine tradiţie, primeşte
influenţe din alte graiuri şi ajunge să fie limba comună a tuturor românilor. Biblia de la Bucureşti este
numită și moldo-valahă, la tocmirea ei contribuind nu numai graiul muntean, ci şi cel moldovean, iar dintre
versiunile Regulamentului organic mult mai aproape de limba română comună e cea moldovenească.
Contribuţia tradiţiei moldoveneşti la constituirea a ceea ce numim astăzi limba română exemplară nu
poate fi ignorată.