https://www.historia.

ro/sectiune/general/articol/alexandru-cel-mare-lord-al-razboiului-si-cuceritor-al-
orientului

Alexandru cel Mare-lord al războiului şi

cuceritor al orientului

Alexandru al III-lea Macedon, cunoscut ca "cel Mare", dar şi ca Alexandru Anihilatorul, a

fost un tânăr războinic macedonean carismatic, megalomaniac, crud, explorator, strateg
genial şi celebru datorită cuceririlor sale . Nimic nu stătea în calea sa. Soldaţii inamici erau
ucişi, oraşele care îi rezistau erau rase de pe faţa pământului, iar locuitorii acestora erau
masacraţi. Pe de altă parte, lumea nu-l cunoaşte doar drept războinic cuceritor, ci şi drept
clăditorul unei noi lumi care a stat la baza civilizaţiei moderne. La numai 16 ani, Alexandru a
învins în prima bătălie. La 20 de ani a ajuns rege al Macedoniei, iar la 30 de ani a devenit
cuceritorul orientului. Cum a reuşit să îngenuncheze întreg orientul la picioarele sale?

Ascensiunea cuceritorului

S-a născut în 356 i.en. la Pella. Mama sa era Olimpia din Epirus, iar tatăl său era regele
Macedoniei, Filip al II-lea care avea 7 neveste. Acesta era plecat la asediul cetăţii Potidea
din Chalcide.

1
S-ar spune că ar fi chiar fiul ilegitim al lui Filip. Olimpia îl credea special şi chiar îl trata
drept "fiul lui Zeus" ce avea ca destin să domine lumea. Încă de la naştere, Alexandru a
devenit un personaj legendar. În ziua naşterii sale, Templul lui Artemis din Efes a fost
incendiat.

Relaţia dintre tată şi fiu era rece. Filip nu-l consideră pe Alexandru drept moştenitorul de
drept al tronului . Şi totuşi, conform lui Plutarh, Filip l-a lăudat odată pe Alexandru când a
reuşit să dreseze şi să încalece un cal nărăvaş pe care l-a numit Bucefalus. Filip i-a spus că
"Macedonia e prea mică pentru el".

L-a avut ca tutore pe filosoful grec Aristotel şi şi-a alcătuit un anturaj de prieteni ca
Hefaiston, Ptolemeu şi Casandru.

În 338 i.en., Filip şi Alexandru au obţinut o mare victorie la Chaeronea împotriva forţelor
ateniene şi tebane. Grecia era acum subjugată de Macedonia. Filip pregătea o nouă
campanie de cucerire a Orientului stăpânit de Imperiul Persiei.

Imediat însă, Filip s-a căsătorit cu Cleopatra Eurydice, nepoata lui Attalus, curtean
macedonean. Decizia l-a revoltat pe Alexandru ştiind că nu va primi tronul.. La un banchet,
Attalus a închinat o cupa în cinstea căsătoriei dintre Filip şi Eurydice şi le-a dorit să aibă un
fiu de sânge macedonean pur. Simţindu-se jigit, Alexandru şi-a aruncat cupa spre Attalus şi
a strigat că nu-i un bastard. Filip s-a sculat de pe pat pentru a-i lua partea lui Attalus şi s-a
îndreptat spre Alexandru pentru a-l pedepsi, dar s-a împiedicat pentru că era prea beat.
Alexandru a spus atunci “ iată omul care vrea să pregătească campania de cucerire a Asiei,
dar nu e în stare să treacă de la un scaun la altul”.

Alexandru s-a autoexilat împreună cu mama sa, dar după o perioadă a revenit pentru a
participa la nunta lui Filip în 336 i.en.. Înainte de nuntă însă, Attalus l-a violat pe unul dintre
iubiţii lui Filip care făcea parte din garda sa de corp, Pausanias. Pausanias a cerut pedepsirea
lui Attalus, dar Filip a refuzat.

Ca răzbunare, Pausanias l-a asasinat pe Filip la ceremonia sa de nuntă cu Eurydice. S-au

menţinut de-a lungul vremii suspiciuni că însuşi Alexandru şi mama sa Olimpia au complotat
şi planificat asasinarea lui Filip.

Nu se va ştii niciodată pentru că Pausanias a fost capturat şi ucis imediat, iar lui Filip i s-a
oferit o ceremonie funerară fastuoasă şi a fost înmormântat cu multe comori alături.
Alexandru a fost declarat de armată şi încoronat ca rege al Macedoniei. Attalus, nepoata sa
Eurydice si fiul ei nou nascut au fost ucişi.

Curând, Teba s-a revoltat . Alexandru a mărşăluit spre cetatea bine fortificată şi a devastat-o
cu o armă nimicitoare a antichităţii:ballista care catapulta proiectile de la suliţe la pietre la
2
mari distanţe cu forţa crescută de distrugere. Populaţia oraşului a fost masacrată, femeile şi
copii au fost luaţi sclavi pentru ca ordinea să fie reinstaurată în peninsula greacă.

Campania în Persia

Cu peste 30 000 de hopliţi şi călăreţi , Alexandru a păşit în Asia Mică. Expediţia sa pare
să fie echivalentul unei cruciade medieval sau cu intervenţia americană în Irak.

Prima sa mare bătălie a fost pe râul Granicus în anul 334 i.en. împotriva forţelor superioare
numeric conduse de generali perşi şi de Memnon din Rodos, general grec dezertor,
comandant al mercenarilor greci.

Alexandru a fost primul care a înaintat în fruntea cavaleriei şi care a traversat râul cu un curaj
nebun. În toiul luptei, coiful său a fost lovit . A două oară când un călăreţ persan a încercat
să-l lovească pe Alexandru cu toporul, mâna acestuia a fost tăiată de unul dintre generalii
macedoneni, Cleitus, al cărui soră i-a fost bona, salvându-l pe Alexandru.

Prin cooperare şi disciplină, forţele macedonene au reuşit să învingă forţele persane, inclusiv
şi cei 16 000 de hopliţi mercenari greci. Alexandru a înaintat ajungând în Troia unde a făcut
o vizită de pelerinaj şi l-a omagiat pe Ahile. Apoi a înaintat cu forţele sale cucerind oraş după
oraş, inclusive Halicarnassus. Flota greacă a învins flota persană la Miletus. În Gordium,
Alexandru a dat peste un car legat de funii ce i-ar fi aparţinut regelui Midias. Un preot i-a
spus că cel care va putea dezlega nodul va deveni regele Asiei. Alexandru a încercat să-l
dezlege, dar fără succes, aşa că a scos sabia şi l-a tăiat.

În anul 333 i.en., la Issus, avea să aibă loc prima ciocnire dintre titani. Regele Darius însuşi
dintr-un car tras de cai comanda vasta armată persană alcătuită din 50 -100 000 de soldaţi
împotriva invadatorului macedonean care dispunea acum de 50 000. Printr-o manevră
3
ingenioasă, Alexandru a traversat râul Pinarus pentru a se îndrepta spre armata persană şi a
reuşit să respingă forţele persane ce veneau din dreapta care planificau o ambuscadă.
Cavaleria macedoneană şi falanga au biruit din nou şi după cum ne arată copia unui mozaic
roman din Napoli, Darius a fugit speriat încât şi-a abandonat tabăra unde se afla familia sa,
mama, nevestele şi fiicele. Alexandru le-a capturat şi a luat-o pe Stateira, nevasta regelui
Persiei, drept soţie, tratând-o cu respect.

Alexandru s-a îndreptat spre sud pentru a securiza controlul asupra Egiptului, grânarul
imperiului şi punctele strategice şi comerciale din Orientul Apropiat. A întâmpinat o puternică
opoziţie în Gaza şi în asediul cetăţii feniciene Tirului. Pentru a răzbuna pierderile şi pentru
a-i pedepsi pentru că au dus rezistenţă, 8000 de locuitori au fost executaţi, 2000 au fost
crucificaţi pe plajă şi 30 000 au fost luaţi sclavi, multe femei fiind violate. Între timp, a
ordonat subjugarea spartanilor de la departare.

În Egipt, Alexandru a fost proclamat faraon şi tratat ca un eliberator. Ajuns la oracolul de la

Siwa din Libia pentru a-şi consulta viitorul, preoţii i s-au adresat în aşa fel încât Alexandru
a înţeles eronat că i s-a spus “fiul lui Zeus-Ammon”, conferindu-i o poziţie puternică. Preoţii
i-au spus că va deveni regele Asiei. Având dublă apartenenţa divină şi pentru greci şi pentru
egipteni, Alexandru avea puterea supremă legitimă. Trebuia să fie recunoscut ca zeu de către
fiecare civilizaţie orientală ştiind că numai aşa nu va fi tratat ca un simplu năvălitor prădător,
ci drept un conducător legitim. Avea să-şi dedice un cult al personalităţii după model
oriental. Egoul său era fără limite.

Alexandru a mărşăluit spre Mesopotamia, Irakul de azi, acolo unde avea să aibă loc bătălia
finală dintre macedoneni şi perşi la Gaugamela.
4
Gaugamela-bătălia finală

Este anul 331 i.en. În seara de dinainte de 1 octombrie a avut loc o eclipsă de lună. Părea un
semn rău, însă Alexandru le-a întărit moralul soldaţilor săi. Parmenion i-a spus lui Alexandru
că în locul lui l-ar ataca pe Darius prin surprindere pe timp de noapte. Alexandru i-a replicat
că aşa ar face dacă l-ar chema Parmenion şi că el nu fură victoria. Darius şi-a strâns noi forţe
de 100 000 de soldaţi, călăreţi persani şi bactrieni, care de război cu roţi dotate cu lame
ascuţite şi călăreţi sciţi, arcaşi şi legendarii “nemuritori” care încă mai foloseau tehnici vechi
de luptă, plus 15 elefanţi de decor.

Alexandru nu dispunea decât de 47 000 de soldaţi:cavaleria macedoneană alcătuită din

călăreţi camarazi de elită dotaţi cu suliţe, săbii şi echipaţi cu cuirase din bronz şi coifuri
beoţiene, cavaleria tesaliana care lupta doar cu suliţe în formaţie de romb, arcaşi, aruncători
cu suliţe, mercenari traci, peltasti, şi hopliţii macedoneni echipaţi cu suliţe din lemn lungi de
6 metri numite sarissa, scuturi celtice rotunde, echipaţi cu armuri din linotorax şi coifuri de
tip tracic sau frigian. Când alcătuiau formaţia numită falanga, aceste mase de hopliţi cu suliţe
ridicate în sus din spate şi cu suliţe îndreptate înainte din faţă erau adevărate maşini de război
înfiorătoare. De la depărtare ai spune că erau nişte arici metalici giganţi care veneau spre tine
să te împungă cu acele lor.

Alexandru era foarte încrezător în disciplină şi solidaritatea soldaţilor săi. Alexandru a

ordonat infanteriei sale să mărşăluiască în formaţia de falangă şi să înainteze spre linia
inamică. Darius şi-a trimis cavaleria şi infanteria pentru a ataca forţele din stânga armatei
macedonene comandate de generalul Parmenion.

Alexandru a ordonat cavaleriei sale să galopeze pentru a ataca cavaleria persană din mai
multe părţi spre a crea un gol dintre linia inamică şi a înainta spre Darius care se afla în centru
pentru a-l ucide.

Călăreţii sciţi din aripa stânga a armatei perşilor au învăluit flancul drept al forţelor
macedonene. Trupele macedonene reuşesc totuşi să-i respingă.

Darius lansează un nou atac condus de carele scitice. Dar hopliţii macedoneni reuşesc să
creeze breşe între ei, fără ca lamele roţilor carelor să-i atingă, iar trupele de hypaspisti, soldaţi
purtători de scuturi şi aruncători de suliţe, i-au nimicit.

Conform scrierilor lui Arrian, Alexandru a comandat atacul decisiv pentru care a rămas în
istorie. A format împreună cu cavaleria o săgeata ascuţită şi s-a îndreptat spre Darius care era
expus în timp ce forţele sale de infanterie erau ocupate cu falanga macedoneană.

5
Dar Alexandru a primit însă vestea că forţele lui Parmenion erau înconjurate. N-a mai putut
înainta ştiind că ar putea avea pierderi mari. Regele Darius i-a scăpat din nou. Dar câştigase
bătălia. Perşii pierduseră zeci de mii de soldaţi, iar macedonenii doar câteva sute .

Asemeni dictatorului Saddam Hussein urmărit de forţele americane, Darius a fost vanât de
forţele macedonene multe luni.Darius a fost înlăturat de la putere de Bessus şi înjunghiat.
Când Alexandrul l-a găsit, era mort. A ordonat imediat prinderea şi execuţia lui Bessus şi i-a
oferit lui Darius o înmormântare cuvenită.

Alexandru era acum noul rege al Imperiului Persan. Nu dorea să se oprească aici.

A înaintat la Babilon unde a fost primit triumfal de populaţie. Babilonul a fost declarat drept
capitala imperiului lui Alexandru. A continuat să reprime rezistenţă persană condusă de
satrapi şi pe care i-a nimicit. A incendiat Palatul din Persepolis fiind în stare de ebrietate
pentru a răzbuna arderea Atenei cu 150 de ani înainte. La Jaxartes i-a învins pe sciţi şi a
asediat multe fortăreţe ce îi rezistau.

Campania în Persia s-a încheiat în Sogdiana, iar acolo avea să se căsătorească cu Roxana,
fiica unei căpetenii bactriene. O nouă campanie începuse căci poftă lui Alexandru de a cuceri
cât mai mult nu se oprise.

Îmbogăţit şi biruitor, Alexandru a pornit cu forţele sale combinate din macedoneni şi perşi
spre meleaguri necunoscute.

A adoptat obiceiurile şi stilul de viaţă persan. Şi-a obligat soldaţii să se căsătorească cu femei
persane la Susa, inclusiv el care şi-a luat două neveste persane. Pentru generalii săi
macedoneni a fost ceva sfidător. Părea că Alexandru începuse un proces de combinare
culturală care avea să stea la baza elenismului. Limba greacă a devenit prima limba
occidental vorbită la scară largă din istorie. Alexandru părea că îşi doreşte să creeze o nouă
rasă mixtă.

Bisexual fiind, şi-a cumparat un eunuc frumos pe nume Bagoas ce i-a aparţinut regelui
Darius. Plutarh spune că eunucul, dupa ce i-a dedicat un dans, Alexandru s-a sărutat cu el de
faţă cu soldaţii.

A iniţiat vaste programe de construire a templelor şi teatrelor greceşti în oraşele persane.

Alexandru însuşi a fondat 70 de noi oraşe şi a denumit 12 oraşe după el, inclusiv Alexandria
din Egipt.

Cu cât înainta mai mult, întâlnea civilizaţii necunoscute grecilor precum civilizaţia de pe
valea râului Oxus din Afghanistan.

6
Multe oraşe că Babilon, Persepolis sau cele din valea oxiana i-au impresionat pe macedoneni
cu grandoarea acestora. Civilizaţiile orientale nu păreau inferioare şi barbare aşa cum credeau
anterior, ci chiar mult mai avansate.

Pe zi ce trecea, Alexandru devenise tot mai paranoic. Puterea, succesul şi mândria l-au
îmbătat. Îşi acuza proprii prieteni de complot. A ordonat asasinarea lui Filotas şi al tatălui său,
Parmenion. Pe Cleitus l-a ucis cu o suliţă în urma unui scandal la beţie în care acesta i-a
contestat divinitatea. Alexandru a regretat apoi enorm ce a făcut încât a încercat să se
sinucidă, dar soldaţii l-au oprit.

Campania din India

În 6 ani, Alexandru cucerise Asia Mică, Mesopotamia, Egiptul, Persia, Bactria şi Sogdiana.
India avea să fie următoarea ţintă.

A cucerit aşezarea Taxila şi avea să traverseze râul Hydaspes în anul 326 i.en. pentru a se
îndrepta spre Punjab. Dar avea să întâmpine rezistenţă din partea lui Porus, regele
Pauravasului ce comanda 50 000 de soldaţi, 4000 de călăreţi, 1000 de care de război şi 200 de
elefanţi de război. Porus era un militar experimentat căci luptase cu alte regate indiene la
aceea vreme.

Alexandru dispunea doar de 7000 de călăreţi, 40000 infanterişti şi contingente persane. Pe

timp de noapte, Alexandru şi forţele sale au părăsit tabăra şi au traversat râul Hydaspes în
linişte pentru a se îndrepta spre forţele indiene.

Alexandru a traversat cu succes cele două insule de pe masivul râu şi într-o încăierare l-a ucis
pe tânărul Porus, fiul lui Porus.

Lupta începuse. Indienii şi-au poziţionat cavaleria pe ambele flancuri, iar centrul era fortificat
de elefanţi, tancuri ai antichităţii. Falanga macedoneană a înaintat spre linia inamică.
Alexandru a lansat un atac în masă împotriva flancului stâng al lui Porus. A timis apoi
călăreţii arcaşi sciţi care au nimicit cavaleria indiană din dreapta. Cavaleria macedoneană a
nimicit cavaleria indiană din stânga.

Deşi elefanţii au produs multe pierderi falangei macedonene, au fost răpuşi de sulitele lungi.
Mulţi elefanţi s-au panicat, iar dresorii i-au ucis cu pumnale otrăvitoare înainte să facă ravagii
în armata indiană. Soldaţii macedoneni au tras cu săgeţi şi chiar le-au tăiat trompele multor
elefanţi. Treptat, luptele sângeroase pline de oroare începuseră să fie acompaniate de mirosul
oribil de fundal al soldaţilor şi elefanţilor morţi.

Alexandru şi Porus, amândoi călare, s-au duelat. Alexandru l-a învins, iar Porus a fost
capturat de garda macedoneană. După cum ne spun Arrian şi Curtius, luptele au fost
sângeroase şi crâncene, iar pierderile foarte mari.
7
12 000-20 000 de indieni au fost ucişi, şi doar 1000 de macedoneni au fost răpuşi.
Macedonenii câştigaseră lupta.

Porus, deşi rănit, încă continuă să reziste. Alexandru i-a apreciat curajul şi l-a întrebat ce să
facă cu el. Porus i-a spus că vrea să fie tratat ca un rege. Şi aşa a fost.

Alexandru a continuat expediţiile împotriva Malli unde a dus lupte crâncene şi a fost rănit
grav (însuşi calul său Bucefal a fost omorât şi căruia i-a dedicate un oraş cu numele său), dar
avea să înfrunte armate superioare numeric ale imperiilor Nanda şi Gangarai care îl aşteptau
în subcontinentul indian . Chiar înainte să traverseze Gangele, soldaţii şi generalii
macedoneni obosiţi după 10 ani de campanii s-au revoltat, refuzând să mai înainteze în
această campanie sinucigaşă. Probabil de frica de a suferi prima înfrângere sau de a înfrunta o
revoltă l-a convins să nu mai înainteze.

A început astfel umilitoarea întoarcere. Alexandru a insistat ca soldaţii să mărşăluiască

departe de orice sursă de apă în deşertul Gedrosian unde mulţi au murit după cum ne spune
Arrian. Probabil că Alexandru a vrut să-i pedepsească pentru lipsa lor de loialitate.

Ajuns la Babilon, la scurt timp Hefaiston, prietenul de nădejde al lui Alexandru din copilărie
şi iubitul său, a murit de tifos. Alexandru a fost atât de devastat încât a organizat o
ceremonie funerară la un preţ echivalent cu 1 miliard de euro de azi.

Alexandru a devenit tot mai deprimat, despotic, narcisist, nemilos şi paranoic. S-a refugiat în
beţii şi banchete dese. Nu si-a pus problema succesiunii la tron şi l-a conceput pe Alexandru
al IV-lea foarte târziu căci s-a născut după moartea sa. În iunie 323 i.en., în urma unui
banchet, Alexandru s-a prăbuşit, suferind dureri abdominale. În zilele ce a urmat a făcut
febră, a suferit greţuri şi a paralizat. Pe 11 iunie , înconjurat de suita de generali macedoneni
şi perşi, scoţându-şi inelul regal, a spus “celui mai puternic”. A murit.

Simptomele descrise de autorii antici ne fac să credem că a murit din cauza febrei tifoide.
Însă suspiciunile privind o posibilă otrăvire s-au menţinut şi încă se mai menţin. Motivele ar
fi clare:mulţi generali macedoneni erau invidioşi pe puterea sa. Ceea ce a urmat pare să
întărească ipoteza asasinatului, deşi e posibil să fi fost o simplă rivalitare oportună.

Moartea lui Alexandru a declanşat unul dintre cele mai lungi şi sângeroase războaie ale
antichităţii:luptele pentru teritoriile imperiului şi prăzile de război dintre diadohi, între
generalii lui Alexandru cel Mare care se pretindeau succesorii lui.

Moştenirea lui Alexandru

După ce s-au bătut pe cadavrul său, generalii au început să se lupte pentru prăzile de război
dobândite din campanii şi pentru teritorii. Trupul lui Alexandru a fost uns cu miere şi băgat
într-un sarcofag din sticlă şi aur, fiind înmormântat în Alexandria din Egipt (despre care nu se
8
mai ştie nimic din secolul al IV-lea e.n.). Imperiul clădit cu multă sudoare şi sânge de către
Alexandru s-a destrămat. În anul 300 i.en., Imperiul a fost divizat între generalii macedoneni.
Seleucus a luat Mesopotamia şi Persia şi a pus bazele imperiului Seleucid. Ptolemeu a preluat
conducerea Egiptului. Noi regate ca Armenia şi Pontus s-au emancipat. Epirul condus de
Phyrrus a început să emită pretenţii şi să domine Grecia şi sudul Italiei. Tracii odrisi şi celţii
galaţieni au luat Asia Mică pentru scurt timp. Macedonia s-a redus la formă iniţială a cărei
conducere avea să fie disputată între Antigonus, Antipater şi Casandru. Lisimachus a preluat
Tracia şi Asia Mică. Regatul Mauryei a preluat teritoriile indiene ale imperiului.

Între 323 şi 322 i.en. a fost războiul lamian declanşat de Atena/Liga Aetoliană împotriva
Macedoniei, sfârşindu-se cu victoria lui Antipater.

Din 322 până în anul 275 i.en., întreg orientul şi mediterana estică au fost teatre de războaie
între succesorii lui Alexandru, între dinastia antigonidă şi ceilalţi generali.

În urma acestui război, Antigonus, Seleucus (fondatorul Imperiului Seleucid), Craterus,

Perdiccas şi mulţi alţii au fost ucişi. Mama lui Alexandru, Olimpia, a fost ucisă de Casandru.
Roxana a otrăvit-o pe Stateira, dar în cele din urmă a fost şi ea ucisă, alături de fiul ei,
Alexandru al IV-lea de către Casandru.

Conflictele au durat mai mult de un secol, chiar şi în 217 i.en., când Roma era invadată de
cartaginezi, egiptenii conduşi de Ptolemeu al IV-lea s-au încăierat la Raphia cu seleucizii
conduşi de Antioch cel Mare, obţinând victoria.

Imperiul Seleucid a fost măcinat ulterior de conflictele cu parţii, urmaşii spirituali ai perşilor
ce aveau să formeze un nou imperiu. Macedonia avea să fie subjugată de romani în 148 i.en.,
iar Egiptul în anul 30 i.en.

Şi totuşi, în urma războaielor devastatoare, orientul arată că şi cum, cândva, un titan demult
adormit, s-a plimbat şi a clădit o nouă lume care avea să pună bazele civilizaţiei
moderne:elenismul.

Adevărată realizare a lui Alexandru cel Mare nu a stat în cuceriri şi formarea unui imperiu
vast, dar fragil, ci în prima tentativă de a uni omenirea, de a combina cultural civilizaţii
diferite. Tehnicile de luptă greceşti au fost preluate chiar şi de cartaginezii din Africa, nu doar
de regatele orientale.

Limba greacă attică era prima limbă de origine europeană vorbită la scară largă, fiind prima
limbă universală .

Atena şi-a păstrat poziţia culturală prestigioasă de centru educaţional al filosofiei şi retoricii.
Alexandria din Egipt a devenit una dintre cele mai grandioase oraşe mediteranene cu

9
monumentele sale ca Marea Bibliotecă cu 700 00 de volume (multe azi pierdute) sau Farul
binecunoscut.

Insula Rhodos a devenit binecunoscută pentru o altă mare biblioteca şi colosul, statuia
dedicată zeului Helios personalizat cu chipul lui Alexandru cel Mare. Străvechiul Babilon a
fost redenumit Seleucia care încorpora arhitectură greacă şi cea mesopotamiană. Multe oraşe
ca Pergamon din Asia Mică şi civilizaţii ca cea pontică au adoptat cultura greacă.

În multe oraşe din orientul îndepărtat ca Ai-Khanoum şi în Afghanistanul de azi s-au regăsit
elemente greceşti.

Indienii au preluat elemente de artă greacă încât că până şi Buddha însuşi este protretizat prin
sculpturi după modelul grecesc. Zeii greci erau veneraţi laolaltă cu zeii egipteni şi cei sirieni.
Interesul pentru astrologie a luat amploare în Grecia după modelul persan. În literatură şi-a
făcut apariţia “noua comedie” prin texte scrise de Menander. Sofocle şi Euripide au s-au făcut
remarcabili cu tragediile şi piesele greceşti.

Ştiinţa a renăscut odată ce savanţii greci au preluat instrumentele babilonienilor, cu

cercetările lui Euclid, Arhimede, Pitagora, Eratosthene, apogeul fiind atins cu producerea
primului calculator mecanic, mecanismul Antikythera. În filosofie, neoplatonismul,
epicurianismul şi stoicismul au luat amploare. Nici iudaismul nu a rămas neatins. În procesul
de romanizare, romanii s-au inspirat după modelul elenismului. Creştinismul avea să fie
răspândit prin intermediul limbii greceşti.

Acţiunile lui Alexandru cel Mare, prin îndrăzneala lui de a păşi în orient, au influenţat
omenirea chiar şi la mai bine de două milenii de la moartea sa.

--------****-------
„Legenda fecioarei ven... Alexandru cel Mare sau Alexandru Macedon s-a născut la 20 iulie
356 î.Hr. în palatul de la Pella, capitala Macedoniei Antice. La vremea naşterii lui Alexandru,
Macedonia, un stat barbar pentru cetăţile state ale Greciei Antice, aflată la apogeu, era un
regat care încerca să-şi găsească un loc în lumea egeeană şi balcanică.

10
Era fiul lui Filip al II lea, autorul reformelor militare şi politice care a transformat Macedonia
într-o mare putere, reforme moştenite mai apoi de Alexandru.
Alexandru a beneficiat de o educaţia spartană, antrenându-se din greu şi reuşind să devină
un luptător deosebit de puternic şi priceput.
Mama sa Olimpia din Epir, o femeie pasionată de magie l-a învăţat ambiţia şi setea de
putere.
Alexandru Macedon şi-a desăvârşit educaţia militară în preajma tatălui său, încă din
perioada adolescenţei, participând la campaniile din Grecia şi Tracia.
În cele din urmă adolescentul ambiţios a intrat în conflict cu tatăl său, mai ales după ce
acesta din urmă s-a recăsătorit iar descedenţa la tronul macedonean părea compromisă
pentru Alexandru.
După moartea lui Filip al II lea, nu fără emoţii şi lupte de culise, Alexandru Macedon ajunge
rege al Macedoniei.
Din această postură şi-a scris epopeea reuşind să cucerească marele imperiu persan şi să
creeze prima mare super-putere europeană a vremii. Alexandru Macedon din istorie a intrat
în legendă iar personalitatea ca şi faptele sale de arme continuă şi astăzi să fascineze.
Biografia lui Alexandru Macedon cuprinde şi o serie de elemente de inedit şi totodată
informaţii fascinante dar puţin cunoscute despre marele cuceritor macedonean.

Alexandru cel Mare

Alexandru al III-lea al Macedoniei, cunoscut mai bine sub denumirea de Alexandru cel
Mare se naste in data de 20 iulie 356 I.Hr in Pella capitala Macedoniei. Este fiul lui Filip
al II-lea al Macedoniei si al Olimpiei. Fiind descendent al lui Neoptolemus, fiul al
marelui Ahile, copilul Alexandru este pasionat de arta razboiului, invata sa lupte, sa
calareasca sa cante la diverse instrumente si sa vaneze.
La numai 10 ani, Alexandru dovedeste tuturor ca are calitatile necesare pentru a
deveni un mare conducator. Se spune ca un negustor ii aduce lui Filip un cal ce nu
putea fi imblanzit de nimeni. Tanarul Alexandru descopera teama calului de propria
umbra si reuseste sa il imblanzeasca. Ii da numele Bucephalas (cap de taur) si este
calul ce avea sa il insoteasca pe Alexandru pana in indepartatata Indie, ani mai tarziu.

Cand Alexandru implineste 13 ani, Filip incepe sa ii caute un tutore care sa se ocupe
de educatia lui si il gaseste in persoana marelui filosof Aristotel. Alaturi de copiii altor
generali si nobili din Macedonia, ce aveau sa ii ajunga parteneri de lupta in viitor,
Alexandru descopera operele lui Homer si este pasionat de marii eroi ai vremurilor,
Hercule si Ahile. Aristotel isi pune amprenta asupra educatiei copilului si il invata
medicina, filosofie, religie, logica si arta.

11
Cand Alexandru implineste varsta de 16 ani, Aristotel isi incheie datoria de educare a
copilului, iar Alexandru dovedeste maturitatea necesara sa conduca tara in absenta
tatalui sau, plecat in diverse razboaie departe de casa.
La varsta de doar 20 de ani, Alexandru devine regele Macedoniei, dupa ce tatal sau,
Filip al II-lea este asasinat de capetenia propriei garzi, Pausanias. Alexandru era
relativa mic de statura, dar cu un corp foarte bine cladit. Avea parul blond, iar ochii
aveau culori diferite, unul negru inchis si altul albastru foarte deschis.
Din acel moment istoria lumii avea sa se schimbe. Alexandru isi incepe domnia
executand orice posibil candidat la tronul de rege al Macedoniei. Vestea mortii lui Filip
aduce rascoale si creeaza nesiguranta intre triburile si tarile aflate in vecinatatea si sub
controlul Macedoniei.
Alexandru porneste repede spre sud, in Grecia de acum, si loveste puternic armatele
rasculate impotriva Macedoniei. Dupa aceasta incursiune Atenienii si Thesallienii se
supun si il recunosc ca rege de drept.
Avand granitele asigurate, Alexandru incepe visul sau de expansiune a Macedoniei si
pleaca intr-o campaniei de cucerire ce avea sa uimeasca si sa schimbe istoria lumii.
Pleaca in anul 334 I.Hr. din Macedonia si se angreneaza intr-o serie de cuceriri ce
aveau sa dureze 10 ani. Nu avea sa se mai intoarca niciodata pe pamantul natal.

Generalul neînvins
În general mari cuceritori au câştigat războaie dar au şi pierdut bătălii. Ei bine,
Alexandru Macedon nu intră în acestă categorie. Tânărul rege nu a pierdut nicio luptă
şi nu se poate spune că a fost vreodată învins pe câmpul de luptă.
De la prima sa victorie de la vârsta de 18 ani, în postură de tânăr comandant,
Alexandru cel Mare nu a pierdut, timp de 15 ani, nicio luptă.
După ce şi-a asigurat dominaţia în Grecia, Alexandru a străbătut Asia reuşind să pună
la pământ impresionantul Imperiu Persan. Totodată a dominat ţărmurile estice ale
Mediteranei, a cucerit Egiptul şi a ajuns până în India.
A rămas renumit pentru viteza cu care ataca, conducându-şi oamenii în luptă extrem
de rapid, fiind capabil să străpungă liniile adversarului înainte ca acesta să se
dezmeticească.
Avea obiceiul să-şi conducă personal trupele de cavalerie, impresionând cu calităţile
sale militare. Totodată puterea armatei lui Alexandru se baza şi pe cei 15.000 de
hopliţi care formau cea mai de temut falangă a vremurilor sale. Aceştia erau înarmaţi
cu lănci extrem de lungi şi luptau în formaţie strânsă, un soi de zid ucigător care
mătura totul în cale.

12
De altfel, tacticile şi strategiile militare ale lui Alexandru Macedon încă sunt studiate şi
astăzi în academiile militare.
Pe scurt, Alexandru a murit fără să fi fost vreodată învins, deşi a avut probleme
serioase în India.

Alexandru, un tânăr rege narcisist.

Deşi era un războinic care a fost educat într-un mod spartan, obişnuit să trăiască
alături de soldaţi şi în focul luptei, Alexandru Macedon era un narcisist înrăit, spun
vechile mărturii.
Era încântat peste măsură de aspectul său fizic, cu trăsături frumoase, aproape
feminine. Era pe deplin conştient de inteligenţa şi geniul său militar şi totodată îi
plăcea să se îmbete cu puterea supremă. Drept dovadă stau oraşele întemeiate de
Alexandru peste tot pe unde a trecut cu armatele sale cuceritoare.
Mai precis, acesta a întemeiat peste 70 de oraşe pe care le-a botezat după numele
său. Cel mai celebru este Alexandria, cosmopolitul oraş din Egipt. Alte oraşe cu
numele lui Alexandru au mai fost întemeiate pe teritoriul de astăzi al Turciei, Iranului,
Afaganistanului,Tdjikistanului şi Pakistanului.
Există însă o singură excepţie, lângă locul luptei de lângă râul Hydaspes, în India,
Alexandru a fondat un oraş pe care botezat după numele calului său, Bucephalus.
Pleaca impreuna cu 30.000 de soldati si 6000 de calareti inspre Asia Mica, pentru a
cuceri Persia si a elibera cetatile grecesti de pe coasta Asiei. Sunt intampinati de o
armata persana mult mai numeroasa in vecinatatea raului Granicos.
In ciuda inferioritatii numerice, in luna mai a anului 334 I.Hr, Alexandru impreuna cu
armata sa escaladeaza malul abrupt al raului si dupa o lupta sangeroasa, in care insusi
Alexandru a fost la un pas de moarte, reusesc sa cucereasca zona de coasta. In timpul
iernii Alexandru cucereste cetatile din sudul Asiei si se indreapta spre centru pentru a
pune stapanire pe intreaga Asie Mica.

13
In anul 333 I.Hr, marele Darius Al III-lea, Rege al Regilor il intampina la Issos, pe
Alexandru cu o armata persana formata din 600.000 de oameni, avandu-l pe rege in
centru, la conducere. Intalnindu-se intru-un loc ingust, Alexandru avea sa dovedeasca
geniul militar. Darius face prima mutare si ataca folosind cavaleria.
Armata compacta de macedoneni se deschide la comanda lui Alexandru si prinde
cavaleria persana (aprox 80.000 de oameni) ca intr-un cleste, apoi ataca puternic
flancul persan punand inamicii pe fuga. Chiar marele Darius este nevoit sa recurga la o
fuga rusinoasa lasandu-si in urma mama, sotia si cele trei fiice, dar si o avere
impresionanta si numeroase echipamente de lupta. Avea sa se inregistreze prima
infrangere a unui rege persan in istorie.
Aceste victorii ii intaresc lui Alexandru cel Mare convingerile ca este de neinvins si
porneste alte campanii de cucerire a Siriei si Egiptului. Orase intregi I se predau si il
vad ca pe un eliberator. Cetatea din Tyr este singura care opune rezistenta, iar dupa 6
luni Alexandru reuseste sa o cucereasca. Intreaga armata, formata din 30.000 de
soldati este capturata si vanduta ca sclavi.
In continuare regele Macedoniei ataca si cucereste Gaza, fiind ranit in lupta de doua
ori. Dorind sa raspandeasca tradi- tiile si cultura elena, Alexandru ocupa Memphisul si
intemeiaza in vestul deltei Nilului orasul Alexandria, ce avea sa devina capitala
Egiptului. Acesta reface monumentele si sanctuarele egiptene si lasa Egiptul pe mana
mai multor conducatori macedoneni. Preotii egipteni ii acorda lui Alexandru titlul de
fiu al lui Ra (titlul purtat doar de faraoni) si este ridicat de catre poporul egiptean la
rang de zeu.
Marele conducator macedonean nu se opreste aici. Avand la picioare Bazinul
Mediteranean si o mare parte din Asia reincepe lupta impotriva lui Darius in anul 331
I.Hr. Dorinta lui Alexandru era de patrunde in inima Imperiului Persan si a se proclama
in locul lui Darius, rege.
Dupa ce traveresaza raurile Eufrat si Tigru se ciocneste in apropierea orasului
Guagamela cu armata lui Darius, formata din 1.000.000 de soldati. Alexandru isi

14
aseaza cavaleria in dreapta, iar el se plaseaza in centrul puternicei falange
macedonene. Cu o ofensiva puternica armata macedoneana rupe frontul armatei
persane, iar Darius este nevoit sa fuga inca o data, abandonand propriul car si armele.
Cu Darius fugar, persii cedeaza lupta, iar Alexandru pune stapanire pe toate orasele
importante si intra in posesia bogatiilor imperiului

Alexandru cel Mare este proclamat rege al Asiei si este primit ca atare la Susa si
Babilon. Porneste cu o mica armata pe urmele lui Darius, dar acesta este ucis in cele
din urma de unul dintre apropiatii sai. Odata cu moartea lui Darius, Alexandru se
considera mos- tenitorul de drept al tronului Imperiului Persan.
Seriile de cuceriri nu se opresc aici si dupa lupte grele, ce s-au intins pe o perioada de
3 ani, Alexandru cel Mare cucereste si Persia Orientala (Afganistanul, Turkestanul si
Belucistanul de astazi). Se casatoreste aici cu printesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes,
respectand ritualurile persane.
Urmatoarea campanie de cucerire avea sa fie supunerea Arabiei, dar in data de 10
iunie 323 I.Hr, Alexandru moare la varsta de numai 32 de ani, cel mai probabil de
friguri sau malarie. Pe patul de moarte lasa soarta tronului "celui mai demn", dar
nefacand referire la un nume precis generalii lui aveau sa imparta imensa mostenire.
Teritoriile ramase au fost pe rand pierdute de generalii imbatati de putere si astfel,
visul lui Alexandru de a dezvolta Grecia si a distruge complet Imperiul Persan s-a stins
odata cu el. In urma sa au ramas orasele si constructiile impunatoare, din Nordul
Greciei pana la poalele muntilor Himalaya, ce au ajutat tarile respective sa se dezvolte
si sa prospere.

Macedonia și Alexandru Macedon

General
Macedonia se află în nordul Greciei. Numele vine de la grecescul makednos care
înseamnă înalt. Aşadar, numele de Macedonia înseamnă ţara oamenilor înalţi sau
15
ţara muntoasă. Ținutul Macedoniei este situat în jurul golfului Termaic, între lanţul
muntos al Pindului şi cursul inferior al râului Strimon.
Problema originii macedonenilor este încă discutată de către specialişti. Unii îi
consideră greci, alţii cred că aceştia aveau altă origine etnică. Grecii antici i-au
considerat întotdeauna barbari. Descoperirile arheologice arată că indiferent dacă
aceştia erau sau nu greci, au suferit de timpuriu un proces de elenizare foarte
profund.
Sediul regatului macedonean se găsea la Aigai. Autoritatea regilor macedoneni se
întindea şi peste ţinuturile din nordul şi nord estul Golfului Termaic, precum şi spre
vest unde se aflau triburile illyre. În nord, Macedonia se învecina cu peonii,
populaţie de origine tracă pe care regii macedoneni o ţineau cu greu în frâu.

Societatea macedoniană nu a evoluat în acelaşi ritm cu cetăţile greceşti. Resursele

limitate şi lipsa accesului la mare au făcut ca societatea să fie în continuare aşezată
pe baze patriarhale. Ocupaţiile principale ale locuitorilor erau creşterea vitelor şi
agricultura. Cine încă nu omorâse un mistreţ la vânătoare şi un bărbat la război, nu
era considerat un bărbat adevărat.
În fruntea statului se afla un rege din familia Argeazilor. Monarhia era ereditară, dar
se deosebea de monarhiile orientale prin faptul că monarhul nu era de drept divin
şi nu avea putere absolută. Regii se numeau Argeiazi deoarece ei considerau că erau
originari din Argos-ul grecesc. Acolo se presupune că ar fi avut cândva un domeniu.
Regele macedonean era primus inter pares adică „primul dintre egali”. El conducea
statul sprijinit de o puternică aristocraţie. Membrii acesteia se numeau hetairoi
16
adică „tovarăşi ai regelui”. Aceştia asigurau şi cavaleria în caz de conflict. Poporul,
format îndeosebi din ţărani, îi asigurau regelui infanteria - pezetairii.

Macedonia era o monarhie militară în care puterea regelui se baza pe relaţiile de

amiciţie cu marea nobilime şi pe devotamentul şi credinţa ţăranilor soldaţi. Pentru a
putea domni în chip legal, regele trebuia să primească acceptul acestora. Este o
regulă de la care monarhia macedoneană nu s-a abătut niciodată.

TÂNĂRUL ALEXANDRU
Alexandru era fiul legitim al regelui Filip şi al Olimpiei care făcea parte din familia
regală din Epir şi clanul Moloss. Aceasta lega arborele genealogic al lui Alexandru de
cel mai mare erou al Iliadei: Ahile. Ca moştenitor al dinastiei Argeazilor, Alexandru
era descendent al lui Heracles. Această dublă genealogie îl va face pe tânărul
suveran dornic să-i egaleze în vitejie pe strămoşii săi. Alexandru Macedon,
supranumit mai târziu, cel Mare, a devenit moştenitorul la tronul Macedoniei, şi
apoi rege la vârsta de douăzeci de ani.

17
Alexandru s-a născut în anul 356 î.Hr., la Pella, capitala Regatului Macedonean.
Există mai multe legende şi evenimente care au coincis cu naşterea lui Alexandru
care au contribuit de-a lungul timpului la conturarea credinţei asupra originii divine
a lui Alexandru. Mama sa susţinea că tatăl lui nu ar fi Filip ci patronul zeilor, Zeus. În
ziua naşterii sale, calul lui Filip a câştigat cursa din cadrul jocurilor olimpice
susţinute în acel an, unul dintre generalii săi i-a dat vestea înfrângerii regatelor ilire,
iar templul zeiţei Artemis din Efes a ars, mulţi punând evenimentul pe faptul că
zeiţa era plecată sa asiste la naşterea copilului Alexandru.

Între 13 şi 16 ani, Alexandru l-a avut ca dascăl pe Aristotel din Stagira, cel mai mare
spirit al vremii. Regele va ajunge să spună mai târziu că dacă lui Filip îi datora viaţa,
dascălului său Aristotel îi datora ştiinţa de a trăi în chip nobil. Regele era bun
cunoscător al poemelor homerice şi a operelor lui Eschil, Sofocle şi Euripide. La 16
18
ani, în timp ce Filip conducea o expediţie împotriva Bizanţului, Alexandru a condus
statul macedonean. El a tratat cu trimişii persani, a întreprins o expediţie împotriva
unui trib trac şi a întemeiat prima cetate care-i poartă numele, Alexandropolis în
Tracia.

În timpul bătăliei de la Cheroneea, Filip îi încredinţează comanda directă a cavaleriei

grele. Poziţionată în stânga dispozitivului macedonean, cavaleria avea misiunea de a
obţine victoria. Alexandru va învinge batalionul sacru al tebanilor şi va câştiga o
mare faimă.

Alături de personajul istoric Alexandru, s-a creat de-a lungul timpului, imaginea
unui Alexandru mitic. Astfel, legendele susţineau că tatăl său ar fi fost, de fapt, Zeus,
având astfel descendenţă divină. Conform legendelor, Alexandru l-a îmblâznit pe
Bucifal, un armăsar imposibil de stăpânit de altcineva. Tăierea nodului Gordian,

19
prietenia cu filozoful Diogene din Sinope au contribuit la construirea lui Alexandru
eroul.

ALEXANDRU ÎN GRECIA ȘI BALCANI

Moartea lui Filip şi tinereţea noului rege au născut mari speranţe în rândul
barbarilor de la marginea regatului, în cetăţile greceşti şi la curtea persană.
Metodic, Alexnadru îşi va pune la punct duşmanii.
Alexandru Macedon a devenit rege la vârsta de douăzeci de ani. Confruntat atât cu
revolta statelor greceşti din sud cât şi a triburilor trace din nord, a acţionat rapid,
pătrunzând în Tesalia, a cărei armată i s-a predat în urma unei încercuiri
surprinzătoare. A continuat drumul spre sud, astfel încât în scurt timp, atât Atena
cât şi Corintul au cerut pace, iar el i-a graţiat pe rebeli. În Corint Alexandru l-a
întâlnit pe faimosul Diogene din Sinope, numit „Cinicul‟, pe care l-a întrebat dacă
poate face ceva pentru el. Acesta i-a spus că ar dori să se dea puţin la o parte
pentru că îi blochează soarele. Alexandru ar fi spus la aceste cuvinte „dacă nu aş fi
Alexandru, mi-ar plăcea să fiu Diogene”.

Ca urmare a veştii că ilirii şi tracii pregteau un atac surpiză asupra Macedoniei,

Alexandru organizează o expediţie în Balcanii centrali. El a ajuns atunci până la
Dunăre pe care a şi traversat-o ca semn al puterii sale. După înăbuşirea revoltei
greceşti Alexandru s-a îndreptat în nord unde, intrând pe teritoriul tracilor liberi, a
obţinut două victorii, aproape de Dunăre, şi a asigurat astfel loialitatea triburilor
trace din sudul Dunării. S-a îndreptat apoi împotriva geţilor, şi în urma trecerii pe
timp de noapte a Dunării, a reuşit să-i surprindă pe aceştia şi să-i oblige a se retrage
spre nord. I-a învins, de asmenea, şi pe iliri într-o bătălie dificilă.
Cetăţile greceşti s-au revoltat din nou ca urmare a unui zvon fals care anunţa
moartea lui Alexandru în lupta cu ilirii. Teba se afla în fruntea răscoalei. Alexandru a
ripostat rapid, a învins trupele tebane şi a ocupat oraşul. Soarta oraşului avea să fie
stabilită de grecii reuniţi la Corint.
20
Pedeapsa a fost cruntă: Teba a fost ştearsă de pe faţa pământului şi populaţia dusă
în sclavie. Se spune că, din întreg oraşul Alexandru nu a cruţat decât o singură casă.
Aceasta îi aparţinuse poetului Pindar. Era o mărturie a admiraţiei pentru cultură pe
care i-o insuflaseră dascălii săi greci.
Alexandru a arătat clemenţă Atenei care ajutase în secret Teba. Atena a fost salvată
de prestigiul pe care îl avea în lumea greacă şi de faptul că dispunea de o flotă
semnificativă. Aceasta era necesară în cazul războiului cu perşii.
Odată cu asigurarea flancurilor de nord şi vest şi supunerea totală a oraşelor
greceşti Alexandru a putut începe pregătirile pentru invazia Imperiului Persan. Spre
deosebire de organizarea şi aspectele culturale care caracterizau Regatul Macedon,
curtea regală şi armata macedoneană, Imperiul Persan, condus de Darius al III-lea,
urmaş au lui Cirus cel Mare, Xerxes I al Persiei şi Darius I, era într-o perioadă de
stagnare caracterizată de dezorganizare administrativă şi militară, nivel înalt de
corupţie în rândul demnitarilor şi incapacitatea lui împăratului Darius al III-lea de
organiza o rezistenţă eficientă împotriva invaziei plănuite de Alexandru Macedon.

21
GENERALII LUI ALEXANDRU ȘI FALANGA MACEDONEANĂ
Parmenion a fost unul din generalii lui Filip al II-lea care odată cu urcare lui
Alexandru la tron, i-a jurat credinţă acestuia şi a participat alături de el la campania
din Asia. Parmenion a fost cel care a ordonat executarea lui Attalus, socrul lui Filip al
II-lea şi cel care contesta dreptul la moştenire a lui Alexandru. În schimbul acestui
serviciu, Alexandru a numit în poziţii importante un număr de rude ale lui
Parmenion printre care şi pe fiul acestuia, Philotas, în poziţia de comandant al
cavaleriei. În anii ce vor urma însă, descoperind o conspiraţie de al asasina, din care
făcea parte şi Philotas, Alexandru a ordonat executarea atât a acestuia cât şi a lui
Parmenion.
Ptolemeu I Soter a fost de asemenea unul din cei şapte gardieni personali ai lui
Alexandru şi unul dintre cei mai de încredere generali ai săi, a copilărit cu acesta şi a
urmat aceeaşi educaţie. Odată cu moartea regelui său, a devenit conducător al
Egiptului, stabilind o dinastie care-i va conduce pe egipteni pentru următoarele trei
secole. A contribuit considerabil la transformarea culturală a Egiptului, importând
cultura elenă având ca centru principal oraşul Alexandria, înfiinţat de Alexandru cel
Mare.

22
Cleitus cel Negru a fost un alt general din generaţia lui Filip al II-lea, care l-a urmat
pe Alexandru în campania din Persia. Relaţia dintre cei doi a fost una deosebită şi
dramatică în acelaşi timp. Doica lui Alexandru în copilărie a fost sora lui Cleitus.
Acesta i-a salvat viaţa lui Alexandru în timpul bătăliei de pe râul Granicus, însă mai
târziu între cei doi au apărut neînţelegeri în momentul în care Alexandru l-a
însărcinat pe Cleitus să ia comanda unei trupe de mercenari greci din fosta armata
persană şi să pătrundă în Asia Centrală. Simţindu-se înlăturat, Cleitus i-a reproşat lui
Alexandru că adoptă stilul nevirtuos de viaţă al persanilor şi chiar că nu ar fi
moştenitorul de drept al lui Filip. Mâniindu-se pe Cleitus, Alexandru l-a omorât cu o
suliţă în inimă.
Hephaestion a fost cel mai apropiat prieten al lui Alexandru Macedon. Au copilărit
împreună şi au fost colegi în timpul studiilor cu Aristotel. Fiind cel mai de încredere
om al lui Alexandru a avut multe poziţii cheie în armata macedoneană. Hephaestion
a decedat cu opt luni înaintea lui Alexandru, iar acesta a resimţit profund moartea
prietenului său. La ceremonia morţii sale a fost prezentă întreaga armată
macedoneană, iar Alexandru neştiind că în scurt timp îşi va urma prietenul în
moarte, plănuia construirea unor mari monumente pentru a-i onora memoria.
Lisimah a fost unul din gardienii personali ai lui Alexandru cel Mare şi s-a remarcat
în mod deosebit în timpul campaniei din India. A copilărit şi a fost educat la curtea
regală de la Pella împreună cu Alexandru şi alţi viitori generali ai săi. După moartea
lui Alexandru cel Mare a devenit unul din cei patru „diadochi‟ care au împărţit
Imperiul creat de acesta, devenind rege al Traciei.
Deşi succesele lui Alexandru s-au datorat atât geniului său, cât şi abilităţilor
generalilor săi, inovaţiile aduse pe plan militar de Filip au fost cele care au creat o
aură de invincibilitate armatei macedonene. Formaţia de luptă a infanteriei era
falanga macedoneană, o formaţie compactă ai cărei soldaţi erau înarmaţi cu suliţe
lungi de aproximativ cinci metri. Îndreptate spre inamic aceste suliţe transformau
formaţia într-un „arici‟ în faţa căruia trupele inamice nu puteau rezista. Astfel,
Alexandru Macedon folosea falanga pentru a imobiliza centrul armatei inamice care
nu putea să înainteze, atacând-o apoi în flancuri cu trupele de cavalerie. Pregătirea
şi disciplina armatei lui Alexandru, erau de asemenea de neasemuit în lumea antică.

23
CAMPANIILE DIN ASIA MICĂ

Armata cuprindea în jur de 37.500 de oameni. 32.000 dintre ei erau infanterişti şi

5.500 cavalerişti. Grosul armatei era format din macedoneni, tesalieni si barbari
recrutaţi din Tracia şi Iliria. Cavaleria a fost rotunjită cu 600 de mercenari şi 900 de
paioni, care acţionau ca cercetaşi. Era însoţit şi de preoţi şi vizionari, artişti şi
învăţaţi.

24
Alexandru cel Mare a trecut strâmtoarea Dardanele în anul 334 î.Hr. cu armată de
aproximativ 55.000 de soldaţi. Alături de trupele macedoniene l-au urmat şi aliaţi
greci ai Ligii de la Corint, iar tot aceştia au contribuit cu cea mai mare parte a
navelor de luptă din cele 120 de nace ale flotei lui Alexandru.
Alexandru a marcat trecerea în Asia şi începerea campaniei într-o modalitate cu
profunde semnificaţii la nivel simbolic şi ritual. Când a pus piciorul prima oară pe
ţărmul asiatic al Dardanelelor, el a înfipt în pământ o lance. El a reeditat gestul lui
Protesilaos, primul grec care a debarcat pe ţărmul Troiei. Epitetul doriktetos adică
„cucerit prin lance” va desemna teritoriile ocupate prin forţa armelor şi
administrate în virtutea acestui drept.
La Ilion, aşezare aflată pe locul Troiei, Alexandru a dăruit Atenei Ilias, patroana
oraşului, armura sa şi a primit în schimb armele vechi existente în templu. Armele
se considera că erau de pe vremea războiului troian. De asemenea, a încununat cu
flori un mormânt despre care se credea că este al lui Ahile.

BĂTĂLIA DE LA GRANICOS
Armata regelui Darius al III-lea Codomanul era mult mai numeroasă. Din aceste
motive el a lăsat conducerea operaţiunilor din Asia Mică pe seama generalilor sau
satrapilor care se aflau în fruntea provinciilor Anatoliei şi a lui Memnon din Rhodos.
Acesta era conducătorul unui important contingent de mercenari greci aflaţi în
serviciul Marelui Rege.
Memnon a propus adoptarea tacticii pământului ars. Dar o astfel de tactică
contravenea ideii de domnie persană conform căreia Marele Rege era protectorul
ţării şi al ţăranilor. Ideea contravenea şi ideilor cavalereşti ale satrapilor persani.

25
fost aleasă lupta în câmp deschis. Perşii şi-au aşezat armata pe cursul râului
Granicos, la est de împrejurimile Troiei. Era o poziţie avantajoasă defensivă. Cursul
râului asigura protecţie şi spaţiul permitea o bună aşezare a armatei persane
principale şi a călărimii. Aceasta era de aproape două ori mai numeroasă decât a lui
Alexandru.
Alexandru a condus el însuşi atacul năvalnic al cavaleriei macedonene care a hotărât
soarta bătăliei. Mercenarii greci care constituiau forţa principală a infanteriei
Marelui rege sunt nimiciţi după deruta cavaleriei care lăsase flancurile descoperite.
După victoria de pe râul Granicos, Alexandru s-a îndreptat spre sud şi a asediat
oraşele Milet şi Halicarnas. Alte oraşe din vestul Anatoliei care s-au predat bună
voie, au primit autonomie devenind aliate ale macedonenilor.

26
Capitala provincială Sardis, totodată sediul trezoreriei provinciale din Anatolia a
Imperiul Persan, a acceptat de asemenea să se supună lui Alexandru, contribuind la
creşterea resurselor financiare necesare pentru a continua campania.

Alexandru a numit ofiţeri macedoneni ca satrapi in locul funcţionarilor persani, fără

a modifica sistemul administraţiei locale. A restabilit autonomia şi independenţa
oraşelor greceşti Priene, Efes şi Milet.
Victoria de la Granicos a arătat şi slăbiciunea cavaleriei persane. Acest lucru a
însemnat o pierdere de prestigiu importantă. Marele rege trebuia să se ocupe acum
personal de apărarea imperiului său. În Asia Mică puterea a trecut la Mnenon.
Acesta controla câteva regiuni de coastă şi toată flota.
Armata şi-a continuat drumul spre est, iar la Gordium în centrul Anatoliei,
Alexandru a cerut să dezlege celebrul nod gordian. Legenda spunea că cel care va
reuşi să dezlege nodul va deveni regele Asiei. Cea mai populară versiune a încercării
lui Alexandru de a dezlega nodul e cea în care nereuşind să găsească o soluţie,
acesta a scos sabia şi la tăiat în două. Există însă istorisiri care sugerează că
Alexandru de fapt şi-ar fi dat seama destul de repede că nodul putea fi dezlegat
doar prin desprinderea bolţului carului de care era legat nodul, lucru pe care l-a
făcut, dezlegând astfel nodul.

BĂTĂLIA DE LA ISSOS
Alexandru şi-a continuat campania cucerind litoralul sudic al Asiei Mici. Caria se
supune autorităţii sale, dar Halicarnas-ul se opune regelui. Îl cucereşte după un
asediu îndelungat. Cucereşte apoi Licia, Pamfilia şi se îndreaptă spre Frigia unde şi-a
adunat trupele.

27
Într-un sanctuar din Frigia, Alexandru a văzut carul întemeietorului dinstiei frigiene,
Gordias. O veche tradiţie făgăduia stăpânirea Asiei celui care va izbuti să desfacă
nodul încurcat ce fixa jugul de oiştea carului. Alexandru a tăiat, conform legendei
nodul. Acestă legendă i-a sporit faima şi a înflăcărat imaginaţia mulţimilor.
În urma victoriei de la Issos, oraşele de coastă feniciene considerate ultimele
bastioane ale flotei persane i s-au supus lui Alexandru. Oraşul Tyr a fost singura
excepţie. A fost nevoie de un asediu de aproape opt luni pentru a fi cucerit. 8.000
de locuitori au fost ucişi, 30.000 vânduţi ca sclavi şi 2.000 de bărbaţi în putere au
fost crucificaţi de-a lungul coastei.
Între timp, Darius şi-a reorganizat şi el armata şi şi-a strâns forţele în Siria. Memnon
care ocupase insula Chios şi debarcase la Lesbos a fost ucis în timp ce asedia oraşul
Mitilene. Perşii pierdeau, astfel, cel mai bun strateg de care dispuneau.
Alexandru a lăsat Frigia în grija unuia dintre cei mai buni generali ai săi, Antigonos.
El s-a îndreptat spre Siria prin trecătorile Ciliciei. Armata lui Alexandru şi cea
persană au trecut una pe lângă cealalată, fără a se întâlni. Când a aflat acest lucru,
Alexandru a schimbat imediat direcţia şi s-a îndreptat spre Issos, o mică localitate la
nord de cursul râului Pinaros.
Mercenarii greci care luptaseră de partea perşilor au scăpat în marea lor majoritate
teferi. Ei s-au întors în Grecia unde regele Spartei, Agis, i-a angajat în serviciul său.
Darius al III-lea, văzând că satrapii săi ( guvernatori provinciali ) sunt incapabili să-i
oprească pe macedoneni, a preluat comanda armatei sale şi a decis să-l confrunte
pe Alexandru în zona localităţii Issos ( localitatea modernă Bodrum din Turcia ). Deşi
terenul îngust nu era favorabil armatei uriaşe a persanilor, Darius a ales să lupte,
ducându-şi armata la pieire. Printr-o serie de manevre tactice perfect executate,
culminând cu un atac direct a lui Alexandru şi cavaleriei sale împotriva lui Darius,
care cuprins de panică a ales să fugă, armata macedoneană a învins, luând mulţi
prizonieri, inclusiv familia regală a lui Darius.
28
În urma unui atac brusc şi rapid asupra Damascului, Alexandru a luat prizonieri pe
mama, soţia, cele două fiice şi pe fiul Marelui Rege. Alexandru i-a înconjurat cu grijă
şi i-a tratat cu consideraţie. Cumpătarea şi mărinimia regelui au fost lăudate.

TRATATIVELE CU PERȘII. CUCERIREA EGIPTULUI

Darius putea să măsoare amploarea înfrângerii sale. Pierduse coasta mediteraneană
a posesiunilor din Asia şi unele regiuni se desprindeau de Imperiul Persan. Era vorba
de provinciile din Anatolia de nord cum ar fi Bitinia şi Paflagonia. El i-a trimis lui
Alexandru o scrisoare în timp ce acesta asedia Tir-ul.
Darius dorea să îşi recupereze familia. De aceea a făcut o ofertă de prietenie şi
alianţă şi cedarea teritoriilor din Asia Mică până la râul Halys şi a celor din Siria şi
Palestina până la Eufrat. Darius oferea ca semn de bună credinţă şi pe una dintre
fiicele sale ca soţie lui Alexandru.
La Ierusalim lui Alexandru i s-a spus despre profeţia din Cartea lui Daniel, care
spunea că un rege grec va veni şi va cuceri Imperiul Persan. Mulţumit de acest lucru
Alexandru a cruţat Ierusalimul. Tot mai mult şi mai mult Alexandru credea şi
promova în rândul suspuşilor săi originea sa divină şi binecuvântarea zeilor în
misiunea sa.

Alexandru a cerut ca propunerile să fie citite în faţa Sfatului său. Parmenion,

războinic încercat şi de prestigiu se spune că a exclamat: „Aş accepta dacă aş fi
Alexandru!” „Și eu, a replicat Alexandru, dacă aş fi Parmenion.” Deşi apocrif,
schimbul de replici a arătat că Alexandru voia stăpânirea asupra Imperiului Persan.

29
Alexandru a hotărât să îşi continue cuceririle şi îşi îndreaptă atenţia spre Egipt. Era
singura provincie occidentală a Imperiului Persan pe care nu o cucerise. La Gaza,
armata lui Alexandru a fost obligată să efectueze iarăşi un asediu, în urma căruia,
bărbaţii au fost executaţi iar femeile şi copii au fost vânduţi în sclavie. Celelalte
oraşe egiptene au acceptat să se supună macedonenilor. A asediat două luni Gaza
unde a şi fost rănit şi apoi s-a îndreptat spre Pelusion.
Regele a organizat apoi o expediţie câtre oracolul din oaza Siwa. Acolo el a fost
numit „fiu al lui Amon Ra”, atestând astfel afiliaţia sa divină. Nu se cunoaşte exact
ce a prevestit oracolul. Se presupune că i s-a prorocit că va fi cuceritorul lumii. În
Egiptul de Sus, Alexandru, la Siwa, a fost proclamat de către egipteni eliberator şi
fiul al zeului Amon. Din acest moment Alexandru s-a referit la Zeus (Amon în
mitologia egipteană) ca tatăl lui. Satrapul persan i-a predat ţara fără luptă.
Alexandru a păstrat Egiptul sub controlul său direct.

30
Alexandru a fondat în Egipt oraşul care îi poartă numele. Inspirat de un vis, el a
înzestrat noul oraş cu instituţiile tradiţionale ale statelor greceşti. Oraşul a fost
repede populat cu cetăţeni veniţi din toate colţurile lumii greceşti. Porturile vaste şi
sigure au deschis spre exterior cea mai bogată regiune a lumii antice.
Alexandria avea să devină centrul culturii elene din Orientul Mijlociu pentru
următoarele secole. Oraşul va deveni capitala dinastiei lui Ptolemeu I Soter după
moartea lui Alexandru şi va găzdui cea mai mare bibliotecă a acelor vremuri.

CONTINUAREA CAMPANIEI ÎMPOTRIVA PERȘILOR

Întors în Egipt, Alexandru a considerat că a venit timpul să reia cucerirea Asiei.
Prevenit că Darius îşi strângea armata la Babilon el mărşăluieşte spre Mesopotamia,
părăsind ţărmurile Mediteranei. În urma luptei ce va urma Alexandru va deveni
Împărat al perşilor iar dinastia lui Darius al III-lea va dispărea, istoria Orientului
Mijlociu fiind pentru totdeauna schimbată.
Darius a organizat un război cavaleresc şi curajos împotriva lui Alexandru. Călărimea
aptă de luptă a neamului est-iranian, mai ales din Bactria şi Sogdia, forma nucleul
oştirii. Se adăugau cavalerişti din Anatolia de est, din centrul Iranului şi mezi. Aveau
care de luptă şi elefanţi indieni de război. Se adăugau arcaşi sciţi, mercenari greci şi
supuşi ai imperiului.
Locul bătăliei a fost ales pe marea câmpie de la Gaugamela, aproape de oraşul
Arbela. Poziţia permitea desfăşurarea uriaşelor grupuri de călăreţi şi a carelor cu
seceri. Au fost amplasate capcane pentru cavaleria macedoneană. Pe stânga, unde
ataca de obicei Alexandru, au fost plasate cele mai bune trupe.
Alexandru avea circa 7.000 de călăreţi, 10.000 de pezhetairi, 3.000 de hypaspişti,
2.000 de arcaşi şi aruncători cu praştia, precum şi 20.000 de alţi infanterişti. Având
în vedere superioritatea numerică a adversarului şi-a asigurat liniile împotriva
încercărilor de încercuire.
Folosind aceleaşi tactici bazate pe forţa falangei sale, şi prin manevre îndrăzneţe ale
cavaleriei care au creat confuzie în rândul armatei persane, Alexandru a repurtat o
victorie strălucită împotriva lui Darius, forţându-l pe acesta iarăşi să fugă. Alexandru
l-a atacat direct pe Marele Rege care a luat-o la fugă. Deşi Darius a încercat să
organizeze o altă rezistenţă în estul imperiului, Alexandru devenise „Regele Asiei”.
Alexandru s-a îndreptat spre Babilon unde nu a întâmpinat nici o rezistenţă. Armata
macedoneană a intrat în Babilon, unde întreaga curte a lui Darius, inclusiv membrii
familiei sale l-au recunoscut pe Alexandru ca stăpân al lor. Spre nemulţumirea
generalilor săi Alexandru a arătat milă faţă de membrii curţii imperiale, începând
încă de pe acum să promoveze viziunea potrivit căreia lumea vestică şi cea estică ar
trebui să fie contopite într-o singură cultură, universală. A luat în stâpânire şi Susa
31
una dintre cele trei capitale ale Imperiului Persan. A cucerit apoi, şi Persepolis-ul,
locul care servise ca centru al ritualurilor şi ceremoniilor religioase.
Oprirea în Babilon a fost de scurtă durată, Alexandru ştiind că atât timp cât Darius
trăieşte îi va contesta dreptul de a conduce. Pornind în urmărirea lui, a descoperit
că unul din generalii de încredere ai lui Darius, pe nume Bessus, l-a asasinat pe
acesta, şi s-a proclamat împărat. Deşi îi fusese duşman, moartea lui Darius la
întristat profund pe Alexandru care îl respecta, Darius fiind descendent al lui Cirus
cel Mare, astfel încât a ordonat capturarea lui Bessus şi executarea lui.
stul Imperiului Persan s-a dovedit a fi o zonă mult mai complexă din punct de
vedere cultural şi politic decât era cunoscut lui Alexandru şi oamenilor săi. Pornind
într-o campanie pe care o dorea a fi una care să ajungă până la capătul lumii
cunoscute atunci, Alexandru şi trupele sale au ajuns în Asia Centrală, în Afganistan,
şi Kaşmir. Unii din foştii satrapi ai lui Darius i s-au închinat iar alţii i s-au opus, însă
chiar şi aceştia au fost învinşi de macedoneni.

SATRAPIILE ORIENTALE
Rezistenţa satrapiilor orientale după moartea lui Darius a fost crâncenă. Alexandru a
avut nevoie de aproape trei ani pentru a cuceri Bactria şi Sogdiana conduse mai
întâi de Bessos şi apoi de Spitamenes.
essos jucase un rol major în complotul împotriva lui Darius. Ca urmare a acestui fapt
el a câştigat satrapia Bactria. El îi obligă pe locuitori să se ridice pentru a îşi apăra
libertatea şi se proclamă rege sub numele de Artaxerxes. Se baza şi pe ajutorul lui
Satibarzanes, satrapul Ariei, care a atacat ariergarda macedoneană
Regele bactrian nu îi poate face faţă lui Alexandru. Este părăsit de armată şi trădat
de aliaţii săi care îl predau lui Alexandru. Cu lanţuri la gât şi dezbrăcat a fost obligat
să meargă prin faţa armate macedonene. A fost biciuit, i s-au tăiat nasul şi urechile
şi judecat pentru trădare.
Alexandru a luat în stăpânire Sogdia şi apoi Marakanda (Samarkand), capitala
provinciei. Alexandru a întemeiat pe cursul râului Iaxartes oraşul Alexandria Eschate
adică „cel mai îndepărtat”.
Noul Artaxerxes se întâleşte la Bactra şi cu Oxyarthes şi Spitamenes aflaţi în fruntea
unui puternic contingent de origine sogdiană. Sogdia era un oraş în apropiere şi
avea o aristocraţie de războinici călăreţi puternici.
Populaţia, mai ales elita călăreţilor bactrieni şi sodieni s-a revoltat în scurt timp.
Căpetenia cea mai importantă era Spitamenes. Războiul a luat forma unui război de
gherilă care a durat mai bine de doi ani.

32
Alexandru şi-a împărţit armata în unităţi mai mici care luptau independent sub
conducerea generalilor săi. Pe de altă parte a distrus moralul populaţiei locale prin
măsuri foarte aspre. La Gaza, de exemplu, a dat ordin ca toti tinerii să fie masacraţi.

Spitamenes a fost ucis de aliaţii săi şi capul i-a fost trimis lui Alexandru. Spitamenes
reuşise pentru prima dată să anihileze trupele macedonene. Alexandru a dorit să
ascundă acest dezastru şi a interzis sub pedeapsa capitală divulgarea adevărului.

ALEXANDRU, REGE PERSAN

Alexandru a dispus ca leşul lui Darius să fie aşezat cu toate onorurile în mormintele
regilor persani din Naqsh-i-Rustam. Acesta era elementul fundamental al
continuităţii legitime, adică înmormântarea predecesorului de către succesor.
Alexandru a răzbunat asasinarea lui Darius şi s-a impus ca rege persan simbolic şi
practic. Prin răzbunarea morţii lui Darius, Alexandru îşi clama legitimitatea. Era un
gest menit să-l facă nu doar rege macedonean ci şi rege persan.
Regele a continuat practica atragerii satrapilor persani de partea sa. Un număr din
ce în ce mai mare de nobili au fost incluşi în statul său major. Alexandru s-a căsătorit
cu Roxana, fiica lui Oxyarthes, fostul său adversar. Prin acest gest, el integra elita
călăreţilor iranieni în armata sa.
Au fost incluse în armata macedoneană contingente de trupe iraniene. 30.000 de
tineri iranieni au fost instruiţi în tehnicile de luptă macedonene.
Alexandru a preluat elemente importante şi din ceremonialul curţii persane. El
purta, în ţinuta oficială, o parte din costumul de ceremonie al Marelui Rege.
Aceasta includea diadema, cingătoarea şi chitonul care era un veşmânt uşor cu
funcţii ceremoniale. El folosea şi inelul cu sigiliu al lui Darius.
33
Alexandru a încercat să introducă şi proskynesis-ul adică actul de a îngenunchea, pe
care fiecare, după rang, îl făcea la diverse înălţimi şi care se încheia cu un sărut pe
mână de la distanţă. Era un mod persan de recunoaştere a demnităţii regale.
Macedonenii s-au opus, ei considerându-se prietenii şi tovarăşii lui Alexandru
conform tradiţiei macedonene.
Alexandru a întemeiat noi oraşe: Alexandria Areia (Herat), Alexandria în Arachosia
(Kandahar) şi Alexandria în Caucaz, la nord de Kabul. Acestea erau în locuri vitale
din motive strategice şi economice.

CUCERIREA INDIEI ȘI A GOLFULUI PERSIC

După luarea în stăpânire a satrapiilor persane, Alexandru şi-a îndreptat atenţia spre
India. Prin India se înţelegea zonele aflate la vest de Indus şi afluenţii săi, aşa
numitul Punjab adică Pakistanul de Nord. India era considerată capătul lumii
locuite. Exista în epocă o teorie a originii comune a Indusului şi Nilului. Părea posibil
ca mergând la vale pe Indus să se ajungă în Egipt şi apoi acasă.
Expediţia a fost bine pregătită. Alexandru i-a somat pe rajahi să depună jurăminte
de credinţă. Rajahii erau prinţi care controlau cele 16 regate în care era împărţăti
India în acea perioadă. El a luat şi măsuri pentru înăbuşirea oricărei posibile
răscoale. S-a aliat cu conducătorul Taxilei, unul dintre cei mai importanţi rajahi din
Punjab-ul vestic.
Alexandru a ordonat să fie masacraţi numeroşi locuitori şi apărători. A încercat să
cucerească un bastion natural, o stâncă de la Aornos. Se spunea că nici Hercules nu
ar fi putut cuceri acea stâncă ceea ce trezit ambiţia regelui. Expediţia în India a
căpătat un caracter legendar.
Alexandru a trecut Indusul cu întreaga sa armată. Ultima bătălie a expediţiei lui
Alexandru s-a dat la est de râul Hydaspes. Alexandru a obţinut victoria împotriva
armatei regelui Porros. Era o victorie împotriva unui adversar foarte bine echipat şi
care dispunea şi de elefanţi de luptă foarte bine dresaţi.

34
Marşul spre India s-a realizat prin două coloane. Prima coloană a trecut prin
trecătoarea Khyber şi a pregătit traversarea fluviului şi recunoaşterea stăpânirii
macedonene. Hefaistion şi Perdiccas conduceau coloana. Ei au întampinat puţină
rezistenţă. Alexandru care conducea a doua coloană s-a luptat timp de şase luni prin
regiunile muntoase cu populaţiile din acele regiuni.
Pe locul bătăliei Alexandru a întemeiat un oraş nou numit Nikaia adică „oraşul
victoriei”. Pe celălat mal al râului Hydaspes a mai întemeiat un oraş pe care l-a
numit Bucefala după numele calului său preferat care a murit acolo de bătrâneţe. S-
a îndreptat apoi spre marginea Punjab-ului, adică spre capătul lumii.
Căderile de ploi, intemperiile tropicale şi hărţuirea localnicilor care nu voiau să
recunoască autoritatea macedoneană impusă au extenuat armata lui Alexandru.
Atunci când acesta a hotărât să pornească spre Gange armata a refuzat să îl urmeze.
După trei zile de recluziune, Alexandru acceptă să se întoarcă.
S-a întors la Hydaspes şi a început călătoria pe Indus cu flota care fusese construită
aici în acest scop. Această campanie îi dă prilejul să supună brutal populaţiile locale
indiene şi să ia în stăpânire marile rute maritime care legau India de Golful Persic.

NEMULȚUMIRILE SOLDAȚILOR MACEDONENI

Odată cu moartea lui Darius s-au schimbat şi relaţiile lui Alexandru cu supuşii şi
subrdonaţii săi. Devnea din ce în ce mai clar că moartea Marelui Rege nu însemna şi
sfârşitul expediţiei. Nu a existat un dezacord direct, ci o stare de încordare în
creştere.
Soldaţii macedoneni doreau să se întoarcă acasă. Dorinţa lor era clară încă din
timpul devastării Persepolis-ului. Plutarh scrie că „ceilalţi macedoneni, aflând
vestea, alergau veseli cu torţele - ei socoteau că Alexandru, dând foc palatelor şi
ruinându-le, îşi trăda dorul faţă de pământul său natal şi dorinţa de a nu se stabili
printre barbari”.
35
Pentru a preîntâmpina orice opoziţie, Alexandru îl condamnă la moarte pe Filotas,
fiul lui Parmenion. El a fost executat pentru că ar fi luat parte la un complot
împotriva regelui. Imediat dupăa aceea, au fost trimişi oameni să îl asasineze pe
Parmenion care rămăsese la Ecbatana.
În timpul unui simpozion în Markanda, Alexandru s-a certat cu prietenul său
Cleistos. Acesta din urmă se plângea de noile ifose ale împăratului. Alexandru s-a
întins după lancea unui gardian şi l-a omorât de Cleitos.
După înăbuşirea revoltei sogdiene a apărut o conspiraţie a pajilor regali care se
simţeau dezonoraţi de către acesta. Complotul a fost repede descoperit şi reprimat.
Cu această ocazie, Alexandru l-a închis şi ucis pe istoricul Calistene care era pedagog
al pajilor, dar şi un opozant direct al proskynesis-ului.
Soldaţii erau demoralizaţi şi obosiţi. În cei aproape zece ani de campanie, armata
parcursese circa 20.000 de kilometri. Oamenii trecusră prin furtuni de zăpadă,
suferiseră de foame, răniţii şi cei rămaşi în urmă fuseseră abandonaţi pe marginea
drumului.

ULTIMII ANI
După întoarcerea din India, Alexandru a trebuit să restabilească ordinea în Imperiu.
Izbucniseră revolte, mişcări ale unor despoţi şi uzurpări. Mercenarii greci din ţări
îndepărtate ca Bactria şi Sogdia se revoltaseră. Loialitatea satrapilor din Caramania
şi Susa era îndoielnică.
Alexandru a luat măsuri aspre. Trupele de mercenari au fost concediate, satrapii
ilegitimi şi răsculaţii au fost pedepsiţi sau destituţi. A numit macedoneni în funcţia
36
de satrap. A pedepsit ofiţerii şi trupele macedonene care fuseseră indisciplinate. Au
fost urmăriţi şi cei vinovaţi de tâlhărirea mormintelor.
Alexandru şi în jur de nouăzeci de colaboratori s-au căsătorit cu femei din cea mai
înaltă elită perso-iraniană, după ritualul autohton. Alexandru s-a căsătorit cu
Stateira, fiica cea mare a lui Darius al III-lea şi cu Parysatis, fiica regelui Artaxerxes al
III-lea. Alexandru a asigurat zestrea tuturor femeilor. Urma astfel, să ia naştere o
nouă elită a imperiului.
Alexandru a legalizat legăturile membrilor armatei sale cu localnice. El a dispus ca
numele lor să fie înregistrate şi a dăruit fiecărei perechi un cadou de nuntă. Se
forma un nou rezervor de recrutare pentru armată.
Cu ocazia Jocurilor Olimpice din 324, regele a hotărât ca toţi exilaţii din oraşele
greceşti se pot întoarce acasă. Era un act prin care Alexandru arăta că nu mai este
hegemonul oraşelor geceşti ci domnitorul lor. Oraşele au înţeles acest lucru. I-au
construit şi dedicat altare, i-au adus onoruri zeieşti şi ofrande.

Imperiul lui Alexandru era unul foarte personal. El se sprijinea întru totul pe
greutatea sa personală, pe prestigiul său. Centrul imperiului, de exemplu, era
totdeauna doar acolo unde se afla regele.
Alexandru şi-a îndreptat atenţia spre Arabia. Cucerirea Arabiei garanta legătura cu
India şi Egipt. Au fost recrutate trupe şi pregătite pentru războiul din deşert. A fost
construită o flotă uriaşă care a fost trimisă în jos, pe Eufrat, în Golful Persic.
Plecarea armatei şi a flotei din Babilon a fost anulată atunci când Alexandru s-a
îmbolnăvit. Accesele de febră s-au agravat şi Alexandru a murit la vârsta de 33 de
ani neîmpliniţi. Corpul său a fost dus în Egipt, la Alexandria de către garda sa,
Ptolemeu. Alexandru a servit astfel, chiar şi mort, la legitimarea unei dinastii
elenistice domnitoare.

37
MOARTEA ȘI MOȘTENIREA LĂSATĂ DE ALEXANDRU CEL MARE
Alexandru cel Mare a murit în anul 323 î. Hr. în palatul lui Nabucodonosor al II-lea
din Babilon, la opt luni după moartea lui Hephaestion. La vârsta de treizeci şi doi de
ani Alexandru stăpânea unul din cele mai mari imperii ale omenirii transformând
pentru totdeauna cursul istoriei.
Există mai multe teorii cu privire la cauzele morţii lui Alexandru, una dintre acestea
sugerând posibilitatea unui asasinat prin otrăvire. Trupul lui a fost depus într-un
sarcofag de aur umplut cu miere şi trimis în Macedonia însă pe drum a fost furat de
Ptolemeu I Soter şi dus iniţial la Memfis iar apoi la Alexandria. Cel ce avea trupul lui
Alexandru putea invoca drept de moştenire asupra tronului, prerogativa de a
înmormânta regele fiind una regală.
Alexandru Macedon nu a lăsat nici un urmaş la momentul morţii sale, şi nu a
desemnat niciun alt moştenitor. Există însă surse care sugerează că pe patul de
moarte Alexandru şi-ar fi scos inelul şi l-ar fi dat unuia dintre gardienii săi pe nume
Perdiccas, comandantul cavaleriei grele. Acesta a refuzat tronul şi a propus ca fiul
nou născut al lui Alexandru să fie rege, cu el şi alţi generali servind ca gardieni.
Armata însă nu a fost de acord cu acest aranjament şi au hotărât să-l sprijine pe
fratele vitreg al lui Alexandru, Filip Arrhidaeus. După reconcilierea acestor două
grupuri, atât Alexandru al IV-lea cât şi Filip al III-lea au fost numişi regi deşi puterea
reală a rămas concentrată în mâinile generalilor care între timp împărţiseră Imperiul
lui Alexandru în centre proprii de putere.
Patru generali s-au impus. Ptolemeu I Soter care s-a numit faraon al Egiptului,
Cassandru care s-a numit rege al Macedoniei, Lisimah rege al Traciei, Antingonus
rege al Anatoliei şi Levantului, şi Seleucus rege al Mesopotamiei, Persiei, şi Asiei
centrale. Tensiunile între aceştia nu au întârziat să apară ducând la ceea ce istoricii
numesc Războaiele „Diadochi‟, termenul diadochi însemnând urmaş, moştenitor în
limba greacă. Aceste războaie vor continua timp de cinzeci de ani după moartea lui
Alexandru cel Mare.
Deşi nu a lăsat moştenitori, cu ceva timp înainte de moarte, Alexandru a transmis
testamentul său lui Craterus. Acest testament cuprindea dorinţa sa de a se construi
un templu gigantic în onoarea tatălui său Filip al II-lea, care să depăşească
piramidele greceşti în grandoare, cucerirea Arabiei şi a întregului bazin al mării
Mediterane, incluzând Roma şi Cartagina, explorarea coastelor întregii Africii şi nu
în ultimul rând un transfer de populaţie din Asia înspre Europa şi invers, în ideea
creării unităţii culturale şi politice între popoarele lumii.

ORGANIZAREA IMPERIULUI

38
Teoretic, toate teritoriile cucerite depindeau, în virtutea „dreptului lăncii”, direct de
rege şi de administraţia sa. În realitate, exista o mare diversitate de statute şi
situaţii. Statul lui Alexandru era un stat care se crea în permanenţă, cu graniţe
fluctuante, în funcţie de deplasarea armatelor de cucerire.
În fostul Imperiu Persan, Alexandru a conservat toate structurile administrative
persane, în special satrapiile. Graniţele acestora au fost în cea mai mare parte
păstrate. Satrapii lui Alexandru moşteneau puterile financiare ale predecesorilor lor.
Sarcinile lor esenţiale ţineau de perceperea a diverse impozite.
Totul se organizează în jurul persoanei regelui. Acesta a fost şi punctul slab al
construcţiei politice a lui Alexandru. La plecarea sa spre India, Alexandru nu a lăsat
în locul său nici un vicerege care să supravegheze şi să pedepsească satrapii care se
dedau la abuzuri. Îi va pedepsi personal când se va întoarce.
Numeroase teritorii scapă controlului direct al administraţiei şi îşi păstrează
independenţa. Cappadocia şi Armenia, de exemplu, au fost considerate satrapii, fără
a fi fost cucerite efectiv de Alexandru. În Fenicia, cetăţile îşi păstrează regii lor şi
instituţiile specifice.
O situaţie specifică avea şi India. Ea a fost împărţită iniţial în trei satrapii care se vor
reduce ulterior la două. Dar în interiorul acestui cadru satrapic, un mare număr de
prinţi locali au rămas independenţi. Alexandru înţelesese că era preferabil să adopte
o guvernare indirectă în aceste zone. Era mai înţelept să menţină administraţia
tradiţională decât să îi impună pe macedoneni.
Cetăţile greceşti din Asia Mică şi Europa aveau şi ele un statut ambiguu. Este cert că
fiecare cetate trebuia să plătească o contribuţie la efortul de război. Macedonenii îşi
păstrau şi dreptul de a interveni în cetăţile greceşti dacă acestea puneau în pericol
autoritatea regelui. Rechemarea proscrişilor şi exilaţilor arata încă o dată că
autoritatea regelui se situa peste cea a cetăţii.
Alexandru a întemeiat oraşe al căror scop principal a fost cel militar. Astfel,
supravegherea Sogdianei şi a Bactriei era asigurată şi de întemeierea altor zece
oraşe. Alexandru percepea teritoriilor cucerite taxe prin care îşi finanţa expediţiile.
El era interesat şi de obţinerea de noi resurse pentru acelaşi scop.

39
Alexandru a fost înainte de toate un cuceritor. El a permis extinderea culturii
greceşti în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Imperiul său a fost, însă, o operă fragilă
şi incertă. Timpul scurt în care a fost creat, concentrarea puterii în persoana regelui
şi faptul că Alexandru nu a avut urmaşi au stat la baza acestei fragilităţi. Consecinţa
a fost faptul că principalii săi generali s-au confruntat între ei, decimându-se, pentru
a dobândi puterea după moartea lui.

40