Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea “Științe Economice”

Departamentul “Contabilitate și Informatică Economică”

Lucru individual
Tema: Alexandru cel Mare – personalitate ilustră a Greciei Antice
La diciplina “Istoria culturii și civilizației europene”

Conducător științific: Bercu Igor, lect. Univ.

Elaborat de: Fostenco Ana

Chișinău 2021
 Introducere
Alexandru cel Mare (în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros, n. 20
iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică– d. 10 iunie 323
î.Hr., Babilon, Mesopotamia), cunoscut și sub numele de Alexandru
Macedon, Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou
Makedonon, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari
strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe
macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani,
Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare
a contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume.

1. Copilăria
Fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s-a născut în anul 356
î.Hr., chiar în aceeași noapte când Templul lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl
său, care avea multe femei și care își neglija nevasta, i-a oferit fiului său, de-a lungul
copilăriei, o educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l-a aruncat în mijlocul
unui grup de lei. Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să comande soldați,
îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile
militare, dezvoltându-și o constituție robustă.
Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era o grecoaică
din Epir. După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu
ambiții dinastice foarte puternice și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și
farmece. Soțul ei, regele Filip, a luat-o în căsătorie când ea avea 20 de ani, iar el 28.
Dar, foarte curând, după conceperea lui Alexandru, el a început să se sperie de propria
lui soție, pe care a surprins-o odată dormind cu șerpi în pat. Oracolul i-a prezis lui
Filip că ochiul cu care s-a uitat prin gaura cheii ca să-și vadă pe ascuns nevasta îi va fi
scos în viitor. Ceea ce s-a și întâmplat, în cursul unei lupte.
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al
Macedoniei, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă
educația spartană, și i-a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al
antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului Alexandru, dându-i
acestuia vaste cunoștințe din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei,
biologiei, geografiei și politicii.
Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră,
de proveniență grecească, vândut regelui de către un comerciant, pe care nu l-au putut
călări nici cei mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși.
Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd (ei, suita lui Filip). Și numai pentru că ei nu știu
să se poarte cu un cal”. Alexandru i-a cerut voie tatălui său să tragă de frâiele calului
și descoperise frica calului față de umbra sa. L-a întors cu fața spre soare și l-a putut
încăleca. De atunci, acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, pe care l-a
numit Bucefal („cap de bou”). Filip, tatăl lui Alexandru l-a cumpărat în 343 î.Hr.
pentru o sumă echivalentă acum cu 20.000 lire sterline, iar în acel moment era atât de
sălbatic încât nimeni nu-l putea încăleca. Descris ca provenind din cea mai bună linie
de creștere thesaliană, Bucefal avea roba neagră și o stea albă în frunte și era mai
mare în comparație cu ceilalți contemporani ai săi. Un scriitor grec spunea că Bucefal
avea un ochi albastru.
Conform istoricilor, Alexandru era un băiat deosebit, având o frumusețe aproape
feminină, și fiind exact opusul tatălui său Filip, care era o „brută care bea de stingea și
era dur cu toți cei din jurul său”. Alexandru avea trăsături delicate; toate reprezentările
lui rămase până astăzi confirmă acest lucru.

2. Epopeea alexandrină
Tânărul rege a început de foarte devreme să-și construiască, în mod conștient,
imaginea de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el
peste secolele care îl despărțeau de Războiul Troian. Pentru a-și consolida puterea,
Alexandru și-a construit o ascendență divină (dar neadevărată) și s-a dat drept urmaș
după mamă al lui Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia,
primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de la mormintele
lui Ahile și Patrocle.
Mama lui, Olimpia, a corespondat cu fiul ei în mod regulat in timpul campaniilor și îi
scria că tatăl său nu a fost Filip, ci Zeus.
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul.
Vizitat de către Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru,
împărat al lumii, ce pot să-ți dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai
ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis:
„Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr condamnat să cucerească lumea, aș fi
vrut să fiu Diogene, un om liber”.

2.1Aspectul fizic
 În ceea ce privește aspectul lui Alexandru, mulți istorici au crezut, pe baza picturilor
antice, sculpturi și documente, că el a fost foarte frumos. Mulți îl descriu că avea
părul lung, blond, ajungând până la gât, un nas drept, o frunte proeminentă, bărbie
scurtă, fără barbă și o privire intensă. „Buzele sale au fost caracteristice unui nobil,
părul cârlionțat a crescut într-un vârf pe frunte, pielea lui era netedă și ușor colorată”.
Este clar, totuși, cât de înalt a fost de fapt, dar se pare că există un consens printre
istorici că în realitate a fost destul de scund, dar bine proporționat. Alexandru avea o
constituție robustă, un trup fizic bine dezvoltat (care atestă că era asemeni
macedonenilor și grecilor). Trăsăturile sale faciale erau însă feminine. Avea ochii
mari, un nas neobișnuit de mare și alungit, păr cârlionțat, culoarea părului său era
șaten deschis, iar pielea era de culoare măslinie. Nu era blond, iar părul său a fost
inițial șaten, dar s-a albit în urma campaniilor militare care l-au epuizat, în cele din
urmă devenind de culoarea coamei de leu. În ceea ce privește culoarea ochilor lui
Alexandru, istoricul grec Arrian l-a descris ca fiind „un comandant puternic, frumos,
cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”, din aceasta rezultând
că ar fi suferit de heterocromie.
Alte surse spun că avea pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate și de
roșii, ochi de culori diferite, unul albastru și celălalt negru, o statură mai mică față de
medie, care îl face să pară întotdeauna un copil, dinți ascuțiți, ca de șarpe; din trupul și
din gura sa emana un parfum îmbătător.

2.2 Personalitate
Conform lui Plutarh, Alexandru a avut un temperament violent și impulsiv, care, fără
îndoială, a contribuit la unele dintre deciziile sale. Deși Alexandru a fost încăpățânat
și nu a răspuns la toate comenzile primite de la tatăl său, el a fost deschis la dezbateri.
El a avut și o latură mai calmă, perceptivă, logică și calculată. A avut o mare dorință
de cunoaștere, o dragoste pentru filozofie, și a fost un cititor pasionat. Acest lucru a
fost, fără îndoială, datorită tutelei lui Aristotel. Alexandru a fost inteligent și avea un
ritm alert de învățare. Datorită inteligenței sale, și-ar fi dezvoltat capacitatea de-a
comanda. El a avut o mare auto-reținere în „plăceri ale corpului”, în contrast cu lipsa
lui de control de sine, și cu consumul de alcool. Alexandru a fost erudit și pasionat
atât de arte și științe. Cu toate acestea, el a avut un interes scăzut în sport sau jocuri
olimpice, spre deosebire de tatăl său. El a avut o mare carismă și o forță de
personalitate, caracteristici care l-au făcut un mare lider.
Abilitățile sale unice au demonstrat incapacitatea generalilor săi să se unească și să
mențină Imperiul după moartea lui - doar Alexandru a avut capacitatea de a face acest
lucru.
În timpul ultimilor săi ani, mai ales după moartea lui Hephaestion, Alexandru a
început să prezinte semne de megalomanie și paranoia. Realizările sale extraordinare,
împreună cu propriul său sentiment inefabil al destinului și lingușirea tovarășilor săi,
pot fi combinate cu iluziile sale de grandoare care sunt ușor vizibile în testamentul
său, precum și dorința sa de a cuceri lumea.
El pare să fi crezut ca el însuși este un zeu, sau cel puțin a încercat să se divinizeze.
Mama sa, Olimpia, întotdeauna a insistat că el a fost fiul lui Zeus, confirmat de
oracolul lui Amun de la Siwa. El a început să se identifice ca fiu al lui Zeus-Amon.
Alexandru a adoptat elemente ale tradiției persane, practici pe care macedonenii le-au
respins. Cu toate acestea, Alexandru a fost un conducător pragmatic, care a înțeles
dificultățile de a guverna asupra diferitelor popoare. Astfel, comportamentul său
megaloman ar fi fost pur și simplu o încercare practică de a consolida statul său și de
păstrare a imperiului întregit.
Alexandru Macedon era descris ca o persoană superstițioasă. De foarte multe ori,
seara, organiza împreună cu generalii săi concursuri de rezistență la băut, presărate cu
partide de homosexualitate. Istoricii spun că într-o noapte Prohamos, unul dintre
supușii lui, a băut trei litri de vin de stafide, foarte tare, și trei zile mai târziu a murit.
Alexandru a vrut să depășească recordul și a băut patru litri. A două zi l-a cuprins o
febră foarte puternică și la puțin timp a intrat în comă. La 28 iulie 323 î.Hr. a murit
lăsând imperiul în „mâna celui mai bun” dintre generalii săi.

3. Ascensiunea la tronul Macedoniei

În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea i-a cerut fiului său, pe atunci în vârstă de 16
ani, să-l însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia),
pentru a-l învăța arta și problemele războiului, ca și meseria de soldat. Apoi îl trimise
în Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru are sarcina de a menține
loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de
consilieri experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare a statului și se
pregătește pentru a conduce o națiune.
Tânărul regent primește mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a perșilor, care doreau
să rezolve în mod pacifist problema coloniilor grecești din Perinth și Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a
râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru
decide să pornească într-o expediție de pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat sfârșit
în anul 339 î.Hr., prin cucerirea și distrugerea principalului oraș al moesilor, prin
vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari și prin instalarea unei garnizoane într-un
post colonial numit Alexandria sau Alexandropolis (undeva între orașele Strake
Dimitrov și Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe tânărul
regent într-un războinic experimentat și un idol pentru oamenii săi.
Puțin mai târziu Alexandru îl întâlnește pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la
revenirea din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana
macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui
Filip al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni și pe rege. Alexandru sare în
ajutorul tatălui său și îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru
reprezintă acum noua speranță a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la Bătălia de la Cheroneea, în care regele Filip al
II-lea a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului
macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei
macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.
În 337 î.Hr., Filip s-a căsătorit cu o femeie nobilă, Cleopatra, nepoata generalului
Attalus și care și-a schimbat numele în Eurydice. Căsătoria a cauzat tensiuni mari
între Filip, Olimpia și Alexander. Olimpia a plecat în exil în Epir, fiind considerată o
„soție necredincioasă și barbară”, crezând în idealurile divine ale fiului ei ca fiind fiul
lui Zeus. Aceasta a plecat împreună cu fiul ei, Alexandru, la fratele ei, Alexandru I al
Epirului, care și el, la rândul lui, se certase cu tatăl său. Filip, care îl renegase pe
Alexandru ca fiu și moștenitor, l-a numit în schimb moștenitor pe fiul lui Eurydice,
căruia i-a pus numele primului rege al Macedoniei, Caranus. Potrivit unei legende, în
timpul nunții, Alexandru a intrat în conflict cu Attalus, tatăl lui Eurydice care i-a
insultat „descendența”. Alexandru a sărit să-l ucidă pe Attalus, iar Filip a intervenit,
însă s-a prăbușit, fiind beat. Alexandru s-a îndreptat spre mulțimea de invitați și le-a
spus: „acest om are pretenția să cucerească Asia, dar nu poate nici să se mute de la un
scaun la altul”. De atunci, relația dintre Filip și Alexandru s-a răcit.
În anul 336 î.Hr., Filip a declarat "Război de pedepsire" Imperiului Persan și a trimis
o armată în Asia Mica. A cimentat legăturile sale cu Alexandru I al Epirului, oferindu-
i mâna fiicei lui Cleopatra, fapt care a condus la izolarea soției sale, Olimpia, care nu
a mai putut conta pe sprijinul fratelui ei. Dar în același an, când Alexandru se întoarse
din exil, Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae, într-un amfiteatru, de către Pausanias,
căpitanul gărzii sale. Înainte să fie asasinat, chiar el a refuzat să fie însoțit de gardă la
intrarea în amfiteatru. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către armata
macedoneană și principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de numai
20 de ani. Se zvonește că asasinarea lui Filip a fost planificată de soția sa, Olimpia
care avea interesul ca fiul ei, Alexandru să fie încoronat rege. Olimpia a ordonat mai
târziu uciderea lui Eurydice și fiului ei nelegitim, născut după căsătoria lui Filip, în
scopul de a asigura poziția lui Alexandru ca rege al Macedoniei. După uciderea celor
doi copii ai săi, Caranus și Europa, Eurydice a fost forțată de Olympia să se sinucidă,
iar Attalus a fost executat.

4. Reprimarea revoltelor din Grecia

Asasinarea surprinzătoare a lui Filip a lăsat Grecia în haos, iar alianța "Liga de la
Corint" era amenințată. În Macedonia, Tracia, precum și în orașele grecești,
ca Teba și Atena, au pornit revoltele. Alexandru și-a ucis mai întâi oponenții cu
ajutorul forțelor armate și fiind susținut de nobili. După ce a înăbușit revolta din
Macedonia, a pornit în Tracia, cea mai nordică regiune a regatului macedonean. A
reprimat revolta, însă revoltele din orașele grecești făceau ca Liga de la Corint să se
afle în pragul destrămării. Dar Alexandru, care beneficia de mai multe resurse, a
recucerit Tracia și s-a îndreptat spre Teba, distrugând complet orașul, nu a arătat nicio
milă în pedepsele date, i-au obligat pe locuitorii cetății să se predea și au fost vânduți
ca sclavi. Soldații macedoneni erau liberi să jefuiască toate comorile orașului. De aici
s-a născut legenda Timocleei, o femeie din Teba care a aruncat un soldat macedonean
într-o fântână pe care l-a păcălit, acesta fiind convins că în fântână se aflau obiecte de
valoare. Pentru curajul ei, Alexandru a iertat-o.
Curând, Atena și orașele grecești au implorat iertare. Revoltele au fost oprimate,
Alianța "Liga de la Corint" s-a stabilizat, iar Alexandru a fost ales în funcția de
Comandant suprem al trupelor coaliției grecești.

5. Asia Mică
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a
îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335
î.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeștri și 5.000 de călăreți,
Alexandru a plecat din Amfipolis, Tracia, și a debarcat la Troia unde a vizitat
mausoleul lui Ahile unde a lăsat daruri, dar a luat și scutul lui Ahile pentru a-i purta
noroc în lupte. Toată viața va purta cu el o copie după Iliada. La Hellespont, în
Dardanele, se jură că va cuceri toată Asia cu o singură suliță. Nu se va mai întoarce
niciodată acasă.
Armata persană condusă de Memnon din Rhodos(un general grec exilat care s-a
alăturat Persiei și care comanda o armată de mercenari greci), mult superioară
numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos, în mai
334 î.Hr. Deși au fost obligați să traverseze râul și să escaladeze un mal
abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perși, după o luptă crâncenă dintre cele
două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de moarte,
mai ales atunci când un general persan și-a înfipt sabia in coiful lui, iar Alexandru l-a
străpuns cu sulița pe atacator.
Perșii credeau că macedonenii le căzuseră în capcană, odată ce traversau râul. Astfel,
cavaleria persană a atacat. După lupte grele, distanța dintre cele două armate inamice
s-a micșorat, macedonenii reușind să urce malul. Când au văzut cavaleria
macedoneană punând piciorul pe mal, armata persană s-a retras îngrozită. Mercenarii
greci din armata persană, ultimii rămași, au fost masacrați. În această luptă au murit
doar 100 de soldați macedoneni și peste 1000 de mercenari greci din armata persană.
Bătălia de la Granicus s-a încheiat cu victoria macedonenilor.
După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă, cu
scopul de a-i împiedica pe perși să-și stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel
el eliberează câteva orașe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau,
restabilind democrația. Unele orașe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-
au opus rezistență, și pentru aceasta au fost pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în
sudul Asiei Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici
Alexandru s-a îndreptat spre interiorul regiunii și a ocupat capitala Frigiei -
orașul Gordion, unde legenda spune că inainte de a pleca în marea expediție împotriva
persanilor, care se va transforma într-o cucerire a lumii și îl va face celebru, s-a dus la
Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a refuzat și nu a vrut să urce pe trepiedul din
grota cu aburi amețitori. Alexandru a târât-o de păr. Înspăimântată, preoteasa a strigat:
“O, fiule, nimeni nu ți se poate opune!”. “Destul – răspunse tânărul – mi-ajunge
această profeție!”.
Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un țăran – Gordio,
ajuns pe tron în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala țării.
Când bătrânul rege a murit neavând niciun urmaș, oracolul a cerut să fie ales primul
om care va fi întâlnit venind spre templu, pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio
a ajuns rege, carul lui a fost donat templului, iar nodul cu care era legat de car jugul, a
fost păstrat cu sfințenie. Nimeni nu-l putea desface, deoarece era ca o minge cu
capetele înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va desface, va stăpâni Asia”.
Alexandru tăie cu sabia faimosul nod gordian, asigurându-și astfel domnia
continentului. Apoi Alexandru s-a îndreptat spre est, spre munții Taurus, pe care i-a
traversat cu ușurință.

6. Bătălia de la Issos

Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucerește, după care cade grav bolnav; unii spun că
din cauza oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus.
Situația este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu
perșii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează și, ajutat de locul propice al
bătăliei, dar și de abilitatea sa de a-și ordona și conduce trupele în luptă, reușește să
pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perșii o strânseseră pe
câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-și în mâinile învingătorului mama, soția,
fiicele și o pradă de război imensă și se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător și a tratat
prizonierele cu toată considerația cuvenită rangului lor.
Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată
experimentată și compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din
mai multe țări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit
armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a
luptei, cavaleria. Alexandru a așteptat pe loc prima inițiativă a lui Darius al III-lea,
așteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să
intre printre ei și, prizând-o ca într-un clește, a distrus-o (vreo 80.000 de soldați). Apoi
Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perșii pierzând grosul
armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

7. Cucerirea Siriei și a Egiptului

De acum, drumurile Siriei și ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai
mult cu cât multe orașe i se predau. Singur orașul Tir a rezistat timp de 6 luni, ceea ce
va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă și cei
30.000 de prizonieri luați de armata lui Alexandru au fost vânduți ca sclavi.
Apoi regele atacă și cucerește Gaza, fiind rănit de două ori. În anul 332 î.Hr.
Alexandru cel Mare a cucerit orașul Ierusalim fără luptă și a permis evreilor să-și
continue cultul și ritualul religios. Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca
un eliberator de către egipteni, fiindcă perșii nu erau iubiți în această parte a lumii.
Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul
deltei orașul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a
Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. Desenează singur, cu calcar, limitele
orașului și pozițiile principalelor clădiri. Când rămâne fără calcar, recurge la orz.
Păsările care vin să mănânce grăunțele sunt considerate un semn bun - faptul că orașul
va prospera. El reface sanctuarele și încredințează administrația Egiptului mai multor
conducători civili și militari macedoneni.
După un lung și istovitor drum prin deșert, consultă oracolul zeului Amon de la oaza
Siwa, iar preoții acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni;
astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpânește acum bazinul mediteranean și o bună parte a Asiei, fiind onorat
ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius
în anul 331 î.Hr.

8. Relații conjugale
8.1 Stateira
Stateira a II-a, cunoscută și sub numele de Barsine, era fiica regelui Darius al III-lea
și a Stateirei I. După înfrângerea tatălui ei în bătălia de la Issos, Stateira și surorile ei
au fost capturate de Alexandru cel Mare. Ea, împreună cu mama lui Darius și cu
mama ei (Stateira I), s-au închinat lui Hephaestion cerând îndurare, crezând ca el era
Alexandru. Alexandru, amuzat, le-a întrebat cum doresc sa fie tratate. Ea a răspuns:
„Așa cum sunt, asemenea unei prințese”. Stateira și mama lui Darius au fost tratate
bine, iar ea a devenit a doua soție a lui Alexandru. La aceeași „nuntă de la Susa”, din
anul 324 î.Hr., Alexandru s-a căsătorit și cu Parysatis, fiica fostului rege persan
Artaxerxes al III-lea.[9]
8.2 Hephaestion
Încă din tinerețe, Hephaestion l-a întâlnit pe prințul Alexandru. Deși nu există nicio
conexiune explicită între Hephaestion și Aristotel din Stagira (decât după Diogenes
Laertius), se presupune că acesta i-a oferit o educație aleasă, asemeni lui Alexandru,
în școala din Mieza (Naoussa zilelor noastre). Se consideră că între cei doi tineri nu a
existat decât o insignifiantă diferență de vârstă, de cel puțin un an, Hephaestion fiind
cel mai mare. La Troia, Alexandru venerează luptătorii de legendă; se spune că ar fi
vizitat mormântul strămoșului sau (ipotetic) Achilles, iar Hephaestion i-ar fi adus
omagii lui Patroclus, camaradul lui Achilles. Încă o dată, se dovedește că Hephaestion
i-a fost partener lui Alexandru, deoarece, în acel secol IV î.Hr., exista credința că cei
doi eroi legendari amintiți mai sus au fost iubiți (mai mult, Homer spune că aceștia
obișnuiau să-și petreacă nopțile separat, întărind astfel garanția celor spuse).
După victoria macedonenilor, regina Stateira a fost capturată. Mergând la Alexandru,
s-a înclinat în fața lui Hephaestion, convinsă că acesta era regele. Alexandru liniștește
apele spunând: „Nu te îngrijora, mamă. Oriunde, el este asemeni mie”.
Hephaestion era garda de corp personală a lui Alexandru în bătălia de la Gaugamela,
ca unul dintre somatophylakes (de fapt, cei șapte nu erau altceva decât aghiotanți). În
timpul sângeroasei lupte, se va răni la un braț. Alexandru devine sceptic în privința
abilităților de comandant ale lui Hephaestion, dar asta nu conduce la sfârșitul
prieteniei. Este menționat ca oficialul responsabil cu asigurarea proviziilor pe vreme
de iarnă, o sarcină importantă. Hephaestion a fost „cavaler de onoare” al lui
Alexandru când acesta s-a căsătorit cu prințesa Roxane. Totuși, rar a servit drept
comandant pe câmpul de luptă. Însuși Alexandru se însoară cu prințese achaemenide,
din doua linii dinastice diferite: Barsine, o fiica a lui Darius al III-lea, și Parysatis,
fiica lui Artaxerxes III Ochus. Alexandru ar mai fi avut o amantă pe nume Campaspe.
Hephaestion se va căsători cu o alta copilă a lui Darius III, Drypetis.
Ca apropiat al lui Alexandru, Hephaestion răspundea de multe lucruri, și deciziile sale
privind corespondența regală trebuie să fi fost cauza unui conflict cu Eumenes,
secretarul lui Alexandru. Oricum, sursele sunt tăcute; singurul fapt sigur este că
Alexandru le-a ordonat să se reconcilieze.
Vara târziu, Alexandru pornește spre nord, cu destinația Ecbatana, una din capitalele
imperiului său. A fost primit de Atropates, satrap de Media. După obicei, se ținea o
petrecere cu băutură acompaniată de un festival dramatic, dar de data aceasta a luat o
turnură nefericită: Hephaestion cade la pat și moare în octombrie 324. Mâniat,
Alexandru îl execută pe medic. Drypetis, dar mai ales Alexandru, fu șocat. Îi ordonă
lui Perdiccas să-i organizeze marșul funebru, către marile funeralii de la Babilon.
8.3 Roxana
Roxana s-a născut în anul 343 î.Hr. în nordul teritoriului actual al Afghanistanului,
Uzbekistanului și Tajikistanului, ea căsătorindu-se cu ilustrul împărat Alexandru la
vârsta de doar 16 ani. Era fiica unui bactrian numit Oxyartes de Balkh (Bactria -
provincia Balkh, din Afganistan)
Se spune că Alexandru cel Mare chiar a iubit-o pe Roxana; ea l-a însoțit pe împărat în
campania din India din anul 326 î.Hr. și i-a dăruit acestuia un fiu post-mortem,
denumit Alexandru al IV-lea Aegus, după moartea împăratului în Babilon în anul 323
î.Hr. Odată cu moartea lui Alexandru, Roxana a devenit victima intrigilor politice,
fiind asasinată, împreună cu fiul ei, în anul 310 î.Hr.

9. Ultimii ani
Totuși, crizele sale de mânie s-au agravat. A pus să fie ucis fostul său
general Parmenion când a aflat că fiul său, Filotas a complotat împotriva sa. L-a
înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiați prieteni ai săi, Clitos care
i-a negat paternitatea divina. Ce-i drept, Alexandru l-a jelit zilele următoare. Iar
megalomania lui recepționa: dincolo de Indus, armata s-a revoltat și l-a forțat să facă
cale întoarsă. Retragerea a fost acceptată de rege, însă pe drumul de întoarcere, mulți
soldați macedoneni au murit de căldura toridă a deșertului Gedrossian. Mulți cred că a
fost o pedeapsă din partea lui Alexandru. Nici acum nu se știe numărul exact al
soldaților care au murit pe drumul de întoarcere.
Între timp, la Babilon, prietenul său de-o viață, Hefaiston a fost răpus de febra tifoidă,
iar Alexandru, care era foarte mâniat, a poruncit crucificarea medicului său. Nu mai
exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar
numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat
foarte mult momentul conceperii unui urmaș, astfel încât, epuizat de acest stil de
viață, a fost răpus de febră și a murit la numai 32 de ani, fără să numească un
moștenitor. El a murit în timpul unei petreceri (probabil de friguri, ori fusese otrăvit);
planificase o campanie de cucerire în Arabia la primăvară, ulterior se gândea și la o
posibilă invazie asupra Cartaginei și Siciliei. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de
2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală și administrativă lăsată asupra țărilor
riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naștere unei strălucite
civilizații elenistice care a supraviețuit chiar și cuceririi romane.

10.Moartea
Alexandru cel Mare, Rege al Macedoniei și conducătorul unui imperiu enorm, care
se întindea de la marginea Chinei, până în Egipt și Europa, a murit pe 10 iunie 323
î.Hr., la vârsta de 32 de ani, din cauza malariei (conform opiniei unora) sau a fost
otrăvit (conform altora).
Misterul morții celui mai mare cuceritor al antichității nu a fost nici acum dezlegat. Se
spune că a murit la puțin timp de la pierderea prietenului său drag din copilărie,
Hefaiston (care a murit de febră tifoidă, ce a contactat-o în campania din India). La
sfârșitul lunii mai, Alexandru cel Mare ținea un mare ospăț și orgie la Medius, unul
dintre efebiții săi favoriți, pe 3 iunie. După ce băuse vin din cupa de 12 litri a
lui Hercule, a strigat de durere și s-a prăbușit și a fost cuprins de febră. Cu câteva zile
înainte, navigând pe Eufrat, își pierduse diadema luată de o pală de vânt. Un vâslaș a
sărit după ea în apă și, ca să înoate mai ușor înapoi, și-a pus diadema pe cap. Gestul a
fost interpretat ca un semn rău, care prevestea că imperiul avea să-și schimbe
stăpânul. Starea regelui s-a înrăutățit rapid. Pe 10 iunie își pierdu cunoștința. Timp de
10 zile s-a aflat în agonie la pat, înconjurat de generalii săi care doreau să afle care
dintre ei va fi numit moștenitorul marelui Imperiu ce se întindea din Grecia spre India.
Alexandru cel Mare suferea de febră cu temperatură ridicată, avea stări de vomă,
regurgita sânge, suferea de friguri, ochii erau înroșiți, avea dureri abdominale acute,
dureri de spate, momente de delir și, în final, paralizie. Când mama lui Darius a văzut
starea gravă în care se afla regele s-a întors către un perete și a murit prin înfometare.
Doctorii făceau tot ce puteau ca să-l salveze. Însă a fost în zadar. În seara zilei de 13
iunie, inima a încetat să-i mai bată.
Ca întotdeauna în cazul morții subite a unui suveran, s-a vorbit de otrăvire. Crima ar fi
fost plănuită de Antipater, locotenentul lui Alexandru, și înfăptuită de fiul acestuia,
Iolaus, care era paharnicul regelui. Băutura mortală ar fi fost apa înghețată luată din
izvorul râului Styx, din Arcadia. Apa era pusă într-o copită de măgar, de cal sau catâr,
căci orice alt vas din lut, fier sau bronz ar fi crăpat din pricina răcelii și acidității apei.
Ipoteza otrăvirii, acceptată de îndată de mama lui Alexandru, Olimpia, i-a oferit
bătrânei regine, veșnic pusă pe represalii, un motiv de răzbunare.
Dar adevărul pare să fi fost altul. Clima caldă a Babilonului în pragul verii, mlaștinile
care înconjurau orașul, țânțarii: existau toate condițiile îmbolnăvirii de malarie.
Alexandru delira deja când unul dintre generalii săi i-a pus întrebarea decisivă: cui îi
lăsa imperiul? „Celui mai bun/puternic/vrednic/demn“, ar fi răspuns el. După alții,
răspunsul ar fi fost: „Celui mai puternic“ sau: „Celui mai vrednic“, și, scoțându-și
inelul, l-a pus pe degetul lui Perdiccas. Se poate bănui cine a născocit acest scenariu.
Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că, începând cu 10 iunie,
bolnavul, foarte slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au fost atribuite. Este
însă o tactică bine știută că, în scopuri politice și pentru a influența opinia publică, să
li se atribuie postum suveranilor aflați pe patul morții tot felul de cuvinte. Sunt
controverse legate de ultimele sale cuvinte, având dublă semnificație: "lui Caterus"
(Krater'oi) sau celui mai puternic (Krat'eroi).
 10.1 Înmormântarea
Strabon, Plutarh și Pausanias, precum și alți autori antici, menționează că trupul său
neînsuflețit ar fi fost înhumat la Alexandria, într-un mausoleu numit Soma, termen ce
însemna, în greaca veche, „mormânt”. Un sarcofag de aur și o construcție grandioasă,
menită să-l adăpostească pe eroul zeificat care unise lumea, au fost construite cu acest
prilej.
Potrivit lui Diodorus Siculus, trupul a fost îmbălsămat și cufundat în miere, pentru a
scăpa neatins de căldurile toropitoare ale deșertului și, după o călătorie de doi ani,
convoiul funerar a sosit în sfârșit în Egipt. În fruntea convoiului se afla fratele
nevolnic la minte al lui Alexandru, Filip Arhideus, pe care generalii macedoneni îl
aleseseră succesor la tron. Care era destinația finală a convoiului este greu de spus.
Unii susțin că ar fi fost oaza Siwah, unde oracolul lui Ammon confirmase, cu câțiva
ani în urmă, originea divină a lui Alexandru.
Dar cel mai probabil este vorba de Alexandria egipteană, unde Ptolemeu Lagos
susține ca ar fi fost înhumat, poate și pentru a împlini astfel profeția prezicătorului
favorit al lui Alexandru, Aristander, ce spusese cândva „țara unde trupul lui va fi
înmormântat va deveni cea mai prosperă din lume”.
Trupul neînsuflețit al regelui a fost așezat într-un sarcofag de aur, iar mai apoi într-o
casetă mare, tot din aur. În drum spre monumentul funerar, Ptolemeu a deturnat
convoiul funerar, ducând sarcofagul cu trupul regelui la Memphis, în Egipt.
Succesorul acestuia, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a mutat sarcofagul în Alexandria,
unde va și rămâne vreme îndelungată. Ptolemeu al IX-lea Latiros, unul dintre
succesorii lui Ptolemeu I, topește sarcofagul de aur pentru fabricarea de monede,
așezând trupul regelui într-o casetă de sticlă. În cele din urmă, în anul 200,
împăratul Septimius Sever a închis mormântul regelui pentru public.
Cert este că, atunci când procesiunea funerară a ajuns în Siria, o armată trimisă de
generalul Perdicas a interceptat-o, căutând să fure trupul lui Alexandru, spre a-l duce
la Aigai, în Macedonia. A avut loc o luptă, în urma căreia oastea lui Perdicas a fost
înfrântă și convoiul și-a continuat drumul spre apus, ajungând în cele din urma la ținta
finală a călătoriei, Alexandria.
Sfântul Sisoe, ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, s-a oprit lângă mormântul lui
Alexandru cel Mare. Privind spre osemintele celui care fusese până nu demult unul
dintre cei mai mari cuceritori și împărați ai lumii, sfântul a început să cugete la
zădărnicia vieții omenești, vărsând lacrimi pentru neajunsurile vieții.
În zilele noastre, mormântul și trupul cuceritorului par a fi pierdute pe veci. Imediat
după oficializarea creștinismului, în secolul al IV-lea, nu a mai apărut nicio
menționare a mormântului.
 Cuprins
 1 Copilăria
 2 Epopeea alexandrină
o 2.1 Aspectul fizic
o 2.2 Personalitate
 3 Ascensiunea la tronul Macedoniei
 4 Reprimarea revoltelor din Grecia
 5 Asia Mică
 6 Bătălia de la Issos
 7 Cucerirea Siriei și a Egiptului
 8 Relații conjugale
o 8.1Stateira
o 8.2Hephaestion
o 8.3Roxana
 9 Ultimii ani
 10 Moartea
o 10.1 Înmormântarea