Tema II

Fondarea statului osmanlı. Expansiunea otomană şi lumea creştină

Conform tradiţiei, turcii otomani se trag din vechiului trib al oghuzilor kayı, decendent al
legendarului Oghuz-kaghan, eponimul oghuzilor. Venit în Anatolia, acest trib s-a aşezat, în prima
treime a secolului al XIII-lea, la vest de Ankara, deplasându-se ulterior, spre mijlocul aceluiaşi veac,
tot mai mult spre apus. Se pare că tocmai în acestă perioadă, conducătorului noilor veniţi,
Ertuğrul/″Şoim″, i se recunoaşte de către suzeranul său selgiucid, în schimbul unor ″daruri″, calitatea
de bey, adică şef de trib la hotar (1279).
Pe această bază juridică, la moartea lui Ertuğrul (1281), aristocraţia războinică a triburilor
turceşti, grupate sub preeminenţa oghuzilor kayı, îl aleg ca bey pe fiul său, Osman1 (1281-1326),
gratulat ulterior, ca o recunoaştere a faptelor sale de arme, cu supranumele Gazı2.

″Idealul de gazâ, Război Sfânt, a fost un factor important în întemeierea şi dezvoltarea statului
otoman. Societatea în principatele (beylik-urile) de frontieră s-a conformat unui model cultural particular,
impregnat cu idealul Războiului Sfânt continuu şi cu expansiunea neîntreruptă a Dâr ül-Islâm-ului – Casa
Islâm-ului – până când ei converteau întreaga lume. Gazâ-ua a fost o datorie religioasă, insuflând orice fel
de iniţiativă şi sacrificiu″3.

În 1284 are loc, sub comanda lui Osman-bey, prima luptă din istoria otomană: o ciocnire cu
bizantinii, încheiată indecis, în regiunea de graniţă. Câţiva ani mai târziu, o conjunctură dintre cele
mai favorabile îi desface pe otomani de legăturile de dependenţă faţă de sultanii selgiucizi: urmare a
unor întâmplări destul de confuze, sultanul Alâüddin al III-lea Keykubad este detronat de către
suzeranul său, ilhanul Ghazan, în anul 1299; în locul acestuia este instalat neputinciosul Giyasuddin
Mes' ud (1302-1308), după a cărui dispariţie nu vor mai fi numiţi în fruntea Anatoliei sultani
selgiucizi, ci guvernatori mongoli.
Deşi se vede obligat să recunoască, în continuare, suzeranitatea ilhanilor, în acest context al
disoluţiei autorităţii selgiucide Osman-bey poate acţiona din ce în ce mai liber. Drept urmare,
întreprinde diverse acţiuni, războinice şi ″diplomatice″, menite să-i rotunjească apanajul: între 1288 şi
1326, ocupă sau primeşte –datorită presiunii pe care o exercită asupra comandanţilor bizantini– o serie
întreagă de importante cetăţi, printre care vom aminti doar Karacahisar (1288), Bilecik şi Yarhisar
(1299)4, Mundaya (1321) sau Prusion/Brusa (Bursa: 6 aprilie1326). De altfel, aceasta din urmă va
deveni şi capitala proaspătului stat otoman, a cărui suprafaţă (~30.000 km2) va fi dublată în anii
următori, sub Orhan (1326-1359).
Fiul şi succesorul lui Osman, Orhan-bey –gratulat, la rându-i, cu supranumele Gazi– va da un
nou impuls expansiunii otomane, îndreptată acum nu numai în direcţia Imperiului bizantin, ci şi
împotriva rudelor sale din principatele post-selgiucide, vecine şi rivale.
În primii ani ai domniei, Orhan reuşeşte să cucerească Niceea (1329) –fostă capitală selgiucidă
şi, ulterior, a facţiunii statale bizantine salvată din faţa latinilor– şi Nicomedia (Izmit: 1337) –fosta
capitală a lui Diocleţian–, adică două importante oraşe şi cetăţi bizantine, cu profunde rezonanţe
antice. În special cucerirea Niceei –cu biserica Sfânta Sofia (în care s-a ţinut Conciliul din 325),
transformată în geamie– va produce consternare la Constantinopol, aducându-i pe otomani în atenţia
lumii europene. De altfel, încercarea lui Andronic al III-lea Paleologul de a recupera oraşul se va

1
Provenienţa arabă a numelui, Uthmān, cu forma adjectivală uthmānī (turc. ″osmanlı″/rom. ″osmanlîu″), va sta şi la
originea ital. ″Ottomano″/″Ottomani″ (rom. ″otoman″).
2
Combatant într-o gazâ (iniţial incursiune de jaf, iar ulterior război împotriva nemusulmanilor). Cuvântul va sta la baza
fr. ″razzia″/rom. ″razie″.
3
Ibidem, p. 47.
4
Este foarte interesant faptul că, la cucerirea acestor prime trei cetăţi, Osman-bey a fost secundat de tekfurul Mihail
Kosses, convertit câţiva ani mai târziu sub numele de Köse/″Spânul″ Mihal şi întemeietor al ″dinastiei″ de şefi akîngii
Mihaloğulları (″fiii lui Mihal″), care vor ″opera″ în Europa Centrală, Moldova şi Polonia (A. Decei, Istoria Imperiului
otoman, Bucureşti, 1978, p. 24.).
1
solda, în 1329, cu un lamentabil eşec. Mai mult, continuându-şi implacabil înaintarea spre Europa,
Orhan ocupă cetăţile Skutarion şi Chalkedon (1352), aflate chiar în faţa Constantinopolului, pe malul
asiatic.
Dar dacă, până spre mijlocul secolului al XIV-lea, principala ţintă a ofensivei otomane au fost
teritoriile bizantine din Asia Mică, din acest moment statul osmanlîu iniţiază şi acţiunea de
încorporare a principatelor turceşti învecinate. Astfel, profitând de contradicţiile interne care măcinau
principatul post-selgiucid Karası, cu care se învecina la vest, Orhan întreprinde, încă din 1345, o serie
de acţiuni care vor avea drept ultimă consecinţă anexarea acestuia (1361). În răsărit, expansiunea se
face în dauna principatului Eretna, dispărut odată cu cucerirea Ankarei (1354).
De un interes aparte s-a dovedit contextul pătrunderii otomanilor în Peninsula Balcanică. În
1346, luptele pentru putere din Bizanţ îl determină pe unul dintre pretendenţi, Ioan al VI-lea
Cantacuzino, să caute alianţa cu Orhan. Drept urmare, se ajunge la încheierea unui tratat, a cărui
garanţie era asigurată de căsătoria fiicei basileului, Theodora, cu beyul din Bursa, şi care va permite
otomanilor atât intervenţia în problemele interne ale Imperiului bizantin, cât şi penetrarea în Tracia.
Astfel, la solicitarea socrului său, Orhan îl trimite pe unul dintre fii –Süleyman-paşa, în fruntea
unui important contingent turcesc (~20.000 de oameni)– să sprijine armata imperială în despresurarea
Salonicului, asediat de forţele craiului sârb Ştefan Duşan (1349). Trei ani mai târziu, gestul va fi
repetat, de data aceasta pentru salvarea Adrianopolului din strânsoarea oştilor sârbo-bulgare (1352).
Drept recompensă, Ioan al VI-lea Cantacuzino le cedează turcilor otomani cetatea Tzimpe (Cimpe) –
pe coasta europeană a Dardanelelor, în Peninsula Gallipoli– unde Süleyman-paşa instalase o
garnizoană (1354). Mai mult, în acelaşi an, un puternic cutremur de pământ va surpa o parte din
zidurile oraşului Gallipoli (Gelibolu), care va fi ocupat de turcii veniţi anterior, în număr mare, la
Tzimpe.
Însemnătatea acestei reuşite turceşti se relevă atât prin valoarea strategică a locaţiei –important
cap de pod pe continentul european–, cât mai ales în precizarea intenţiilor hegemonice ale vigurosului
principat otoman. În acest sens, succesorul lui Orhan Gazı la conducerea destinelor statului, Murad I
(1360-1389)5, va pătrunde adânc în interiorul Peninsulei Balcanice, extinzându-şi totodată controlul
asupra posesiunilor rivalilor anatolieni.
Chiar în primul an al domniei, Murad I cucereşte Heraklea (1360), important oraş-port
bizantin la Marea Neagră. În anul următor, elanul ofensiv al armatelor sultanului se îndreptau spre
Adrianopol, cel mai însemnat oraş al Imperiului, după Constantinopol, şi capitală a Traciei. O serie de
acţiuni premergătoare –legate, prioritar, de tăierea liniilor de aprovizionare ale oraşului– vor uşura
sarcina efectivelor otomane, Adrianopolul capitulând în 1361/1362. Acesta va deveni, astfel,
principala bază politică şi militară a turcilor în Europa, ba chiar şi capitală a statului osmanlı (Edirne:
din 1365/1368).
Ca urmare a fulminantei expansiuni otomane, împăratul Ioan al V-lea Paleologul este nevoit
să încheie un umilitor tratat de pace (1363), prin care recunoştea cuceririle turceşti în Balcani, se
angaja că nu va încerca să le recupereze, că nu se va alia cu duşmanii otomanilor, iar împotriva
rivalilor anatolieni îi va sprijini cu oastea sa. Chiar dacă a fost unul conjunctural, din perspectiva
termenilor propuşi acest tratat a fost apreciat drept reper important al intrării bizantinilor în
dependenţa statului otoman.
În continuare, determinisme de ordin geografic au fixat, pentru câteva secole, direcţiile de
expansiune în Europa prin Balcani: principala direcţie, orta kol (″calea de mijloc″), urma vechiul
drum imperial roman (Via Militaris), pe traseul Adrianopol-Philipopol-Sofia-Niş-Belgrad, cu
prelungire spre Buda şi Viena; o direcţie secundară, sol kol (″partea stângă″), pe vechea Via Egnatia,
prin Serres, Monastir şi Ohrida, până pe coasta Albaniei, cu o ramificaţie spre coasta dalmată şi una
spre Salonic; o altă direcţie secundară, sağ kol (″partea dreaptă″), spre Silistra şi Dobrogea.
Rapida expansiune turcească în Balcani şi cucerirea unor puncte extrem de importante în
Peninsulă –ca Adrianopol şi Philipopol/Plovdiv (Felibe: 1362/1363)–, va stimula organizarea, în spirit
5
Murad I a fost primul padişah otoman care îşi va ucide fraţii din raţiune de stat, instituţie legiferată ca atare de
Mahomed al II-lea. Tot el va înfiinţa corpul yeniçeri-lor –prima armată permanentă din Europa–, din prizonierii de
război, imediat după cucerirea Adrianopolului.
2
cruciat, prin strădaniile papei Urban al V-lea, a primei tentative de alianţă anti-otomană, între sârbi,
unguri şi bosnieci, sub conducerea craiului sârb Uroş al V-lea. Mai mult, se pare că în sprijinul
acestor forţe au venit şi contingente din Ţara Românească. Dar oricum, organizarea defectuoasă a
apărării va face ca trupele aliate să fie surprinse şi zdrobite de turci, pe valea Mariţei, în bătălia
cunoscută ca ″dezastrul sârbilor″ (1364). În 1365, însăşi Ragusa (Dubrovnik) se subsumă puterii
turceşti, obligându-se să plătească tribut, dar beneficiind de libertatea comerţului în spaţiul controlat
de otomani. Câţiva ani mai târziu, urcând pe aceeaşi vale a Mariţei, turcii îi înfrâng din nou pe sârbi,
la Cernomen (Çirmen: 1371)6, iar între 1371-1373 este cucerită Macedonia sârbească şi teritorii
întinse din Bulgaria.
Consolidarea poziţiilor otomane în Peninsula Balcanică şi eşecul înregistrat de Ioan al V-lea
Paleologul în încercarea de a convinge puterile apusene de necesitatea unei cruciade autentice îl vor
obliga pe împărat, în 1373, să reînnoiască tratatul de pace încheiat cu zece ani în urmă. Iar în 1377,
Andronic al IV-lea Paleologul acceptă şi el aceleaşi umilitoare condiţii, restituind otomanilor cetatea
Gallipoli, recuperată în anii anteriori.
În anul 1383 are loc şi primul akîn în Albania, urmat de victoria otomană în bătălia de pe
câmpia Savra (1385), ceea ce echivala cu debutul vasalizării Albaniei.
Speculând situaţia critică în care se afla Bulgaria7, turcii ocupă Sofia (1385), deschizându-şi,
astfel, şi drumul cel mai important spre Serbia (Belgrad). Totodată, cuceresc Salonicul (1387) şi îi
lovesc puternic pe Karamanizi. În faţa primejdiei turceşti şi la insistenţele beyului de Karaman, rivalul
anatolian al lui Murad, cneazul sârb Lazăr organizează o alianţă anti-otomană, la care vor participa
trupe sârbeşti, bosniece şi albaneze8. Drept urmare, în bătălia de la Pločnic (pe râul Topliţa, în
apropiere de Niş: 1387), creştinii îi înving categoric pe turci, fără a şti să fructifice adecvat victoria.
Indolenţa aliaţilor va avea, de altfel, urmări dezastruoase. Iniţial, turcii întreprind o acţiune de
asigurare a flancului drept, care echivala şi cu sancţionarea atitudinii neutre a ţarului Şişman şi a lui
Ivanco (urmaşul lui Dobrotici, din 1386), care nu răspunseseră solicitării lui Murad de a trimite trupe
împotriva coalizaţilor creştini. În consecinţă, turcii ocupă Târnovo, Silistra, Rusciucul şi întreaga linie
a Dunării până la Nicopol, unde se refugiase, de altfel, ţarul Şişman. Ivanco a pierit, probabil, în luptă,
iar românii, aliaţi ai bulgarilor, au trebuit să cedeze Giurgiul (Yerköki/″Rădăcina pământului″)9. Ţarul
Şişman este pus astfel în imposibilitate de a mai participa la alianţa balcanică anti-otomană,
beneficiind totuşi de mila sultanului, care îi lasă Târnovo, obligându-l să plătească regulat haraciul.
Asiguraţi dinspre flancul drept, otomanii atacă Serbia, angajându-se în faimoasa bătălie de la
Kossovopolje (″Câmpul mierlelor″: 15 iunie 1389): creştinii –sârbi, bosniaci, maghiari, români– sunt
înfrânţi, Murad I este ucis pe câmpul de luptă de către nobilul sârb Miloş Obilić, iar cneazul Lazăr
este prin şi executat. Şehid/″martir″ al Islamului, Murad I Hüdavendigâr (″Augustul″) reuşea astfel, în
30 de ani de domnie, să impună suzeranitatea defitivă asupra Imperiului bizantin, să atingă linia
Dunării şi să instaureze, pentru o jumătate de mileniu, deplina stăpânire otomană în Balcani.
Adăugând la toate acestea şi succesele militare şi politice din Anatolia, se poate afirma, fără teama de
a greşi, că el a creat, practic, premisele fundamentale ale fondării Imperiului otoman.
În pofida morţii neaşteptate a sultanului, prezenţa pe câmpul de luptă a succesorului desemnat,
Baiazid I (1389-1402), va pune la adăpost statul otoman de o eventuală luptă pentru putere.
Personalitate puternică, Baiazid Yıldırım/″Fulgerul″ nu era doar un războinic desăvârşit, ci şi un bun
diplomat. Astfel, imediat după încheierea luptei de la Kossovopolje, revolta supuşilor anatolieni –care
aflaseră de moartea lui Murad– ameninţa să creeze un mare pericol la hotarele asiatice ale

6
Unii istorici nu sunt de acord cu dubla bătălie balcanică, vorbind doar despre cea din 1371.
7
Imposibilitatea de a controla puternicele forţe centrifuge din stat îl va determina pe Ivan Alexandru să accepte, pe la
1350/1365, împărţirea Ţaratului bulgar în două: ţaratul de la Târnovo, cu Silistra, Nicopol şi Sofia, în stăpânirea lui
Şişman, şi ţaratul de la Vidin, cu partea apuseană a Bulgariei, în stăpânirea fratelui său, Sracimir. În plus, despotul
Dobrotici se va emancipa de sub tutela bulgară, înfiinţând un stat la Marea Neagră, cu capitala la Carbona. Luptele
dintre cei doi fraţi bulgari vor debuta cu închinarea lui Sracimir faţă de Ludovic de Anjou, regele Ungariei, alianţă
întărită şi de sprijinul acordat de Vladislav-Vlaicu (1364-1377), voievodul Ţării Româneşti.
8
Ajutorul militar promis de veneţieni nu s-a tradus în fapte.
9
Mircea cel Bătrân (1386-1418) va reintra curând, după retragerea turcilor, în posesia Giurgiului, purtând în 1390 şi
titlul de ″despot al ţinutului Dobrogei şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului (Silistrei)″.
3
sultanatului. În acest context, Baiazid evită să dea curs furiei anti-creştine, ajungând la o înţelegere cu
cei doi fii ai cneazului Lazăr: Ştefan este lăsat crai în locul tatălui său, fiind însă obligat să recunoască
suzeranitatea sultanului, cu tot ce presupunea ea, iar lui Vuk i se dă jumătate din Serbia de Sud, cu
centrul la Priştina, decizia având drept scop slăbirea poziţiei fratelui său. Totodată, sora celor doi,
Olivera, este luată în căsătorie de sultan.
În 1390, Baiazid reînnoieşte şi tratatele pentru libertatea comerţului în Orient, pe care Veneţia
şi Genova le încheiaseră anterior cu otomanii. De asemenea, strânge legăturile cu sultanul mameluc,
în vederea contracarării unei posibile cruciade.
Beneficiind, în aceste condiţii, de o totală libertate de mişcare în Anatolia, Baiazid va cuceri,
rând pe rând, emiratele ostile, concentrându-şi întreaga capacitate ofensivă împotriva principatului
Karaman. În anul 1392 îi asediază capitala, Konya, determinându-l pe beyul Alâeddın să încheie un
tratat de pace favorabil otomanilor. Tot în 1392, Baiazid cucereşte beilikul Kastamonu şi îşi extinde
suzeranitatea asupra beyului de Sinope.
Între timp, în Rumelia, akîngiii lui Firuz-bey pustiesc împrejurimile Vidinului, supunându-l pe
Sracimir (1390), fostul vasal al Ungariei. Se pare că, ulterior, vor trece şi în Ţara Românească,
pedepsind participarea acesteia la alianţa anti-otomană din anii precedenţi. Mai mult, în 1391 sunt
înregistrate incursiuni ale akîngiilor în Ungaria şi Stiria.
În 1392, Sigismund de Luxemburg reiterează pretenţiile de hegemonie maghiară în Balcani,
reclamând ţarului Şişman supunerea. Ca replică, în anul următor, aflând că acesta intenţiona să se
subsume ambiţiilor regelui ungar, Baiazid decide desfiinţarea Bulgariei centrale: Târnovo este ocupat
(17 iulie 1393), populaţia este dusă în cea mai mare parte în robie, iar ultimului patriarh al Bulgariei,
Eftimie, i se pierde urma în sud, biserica bulgară fiind ulterior subordonată patriarhiei ecumenice de la
Constantinopol. Silistra, intrată între timp în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, este atacată şi ea,
predându-se după o furibundă rezistenţă. Doi ani mai târziu, Şişman va fi executat, iar fiul său
Alexandru trece la islam. Bulgaria centrală este transformată în paşalâc turcesc.
După plecarea trupelor otomane, Mircea cel Bătrân întreprinde un violent atac împotriva
cuibului de akîngii de la Karınovası (în câmpia de la poalele sudice ale Munţilor Balcani), dorind să
răzbune, poate, atacurile precedente ale lui Firuz-bey. Ecoul acestei acţiuni a fost atât de puternic,
încât îl determină pe Baiazid însuşi să-şi întrerupă operaţiunile din Anatolia şi să pornească personal
împotriva domnului român.
Deşi cronologia invaziei, ca şi a bătăliei, sunt deopotrivă confuze, analiza documentelor face
ca scenariul cel mai probabil să fie următorul: Baiazid trece Dunărea la Nicopol, pătrunzând în
interiorul Ţării Româneşti pe la Turnu. Fără să încerce, într-o primă fază, obstrucţionarea înaintării
sultanului spre Curtea de Argeş, Mircea va angaja bătălia într-un loc bine ales, defavorabil
desfăşurării armatei otomane, la Arceş/Arkiş, numit în textele sârbeşti ″la rovine″ (″şanţ″ sau ″teren
mlăştinos″). Cu toată rezistenţa furibundă a românilor, aceştia vor fi copleşiţi numeric şi forţaţi să se
retragă (10 oct. 1394). Sultanul îl instalează domn pe Vlad I ″Uzurpatorul″, între timp Mircea
văzându-se obligat să se închine regelui Sigismund, cu care încheie la Braşov un tratat de alianţă (7
martie 1395). Recunoscându-se vasal padişahului, Vlad I va conduce efectiv o parte a Ţării Româneşti
(până în ian. 1397), o alta rămânând sub controlul lui Mircea, retras cu o parte din boieri, posibil la
Târgovişte.
Întors din campania împotriva Ţării Româneşti, circumspect fiind în privinţa unei eventuale
întreprinderi cruciate, dar şi pentru a-şi asigura spatele în perspectiva escaladării conflictelor din
Anatolia, Baiazid face o adevărată demonstraţie de forţă, convocându-şi ameninţător vasalii la Serres,
unde vor încheia un tratat de alianţă împotriva oricărui duşman comun. Totodată, manifestând deja
veleităţi universaliste, Baiazid va obţine, urmare a solicitării făcute califului retras la Cairo, învestitura
ca sultan de Rum: ″stăpân al Rumeliei şi al Anatoliei occidentale, al dorea –sau visa– să reînvie sub
sceptrul musulman Imperiul roman universal″10.

10
N. Vatin, ″Ascensiunea otomanilor (1362-1451)″, in Istoria Imperiului otoman (coord. R. Mantran), Bucureşti, 2001,
p. 41.
4
 Realizând tardiv forţa pericolului otoman, Europa creştină va pregăti totuşi cruciada, cerută
insistent de Sigismund al Ungariei şi predicată anemic de papalitate. Întrunită în vara anului 1396,
armata cruciată11 va coborî pe Dunăre, până la Vidin, unde ţarul Sracimir, deşi supus turcilor, le va
deschide porţile. Ulterior, ajung în faţa cetăţii Nicopol, pe care o asediază fără tărie, convinşi fiind că
Baiazid se afla încă în Anatolia. Tocmai de aceea, apariţia impresionantei armate sultanale, la 25 sept.
1396, îi va umple de o tâmpă uimire, care nu le va folosi, de altfel, la nimic. Victoria otomană este
zdrobitoare, scoţând din nou în evidenţă, după Crćcy şi Poitiers, atât anacronismul, cât şi păguboasa
infatuare a cavaleriei grele franceze. După încheierea bătăliei, sultanul îl va înlătura pe Sracimir,
acuzat de trădare, anexând Vidinul cu teritoriile dependente: Bulgaria întreagă devine paşalâc
turcesc.
Dacă, în mod particular, prin anexarea Bulgariei, ″statul otoman şi-a asumat responsabilitatea
directă pentru apărarea regiunii Dunării împotriva Ungariei″, dintr-o perspectivă generală, ″prin
înlăturarea dinastiilor locale el păşea pe calea creării unui imperiu cu o conducere centralizată în locul
unuia format din state vasale″12.
În fapt, victoria de la Nicopol nu a întărit doar stăpânirea otomană în Balcani, ci a crescut
enorm prestigiul acesteia în lumea islamică, stimulându-i decisiv politica de centralizare într-o
structură imperială autentică a tuturor teritoriilor eurasiatice dependente: turcii se vor instala definitiv
în Peninsula Balcanică, rezolvând, totodată, ″problema″ anatoliană, prin lichidarea principatului
Karaman (1397). Practic, în ajunul conflictului cu Timur Lenk, programul urmărit cu atâta fervoare de
Baiazid era pe punctul de a se realiza. Un imens teritoriu, între Dunăre şi Eufrat, fusese adus sub o
autoritatea unică, din tot acest ″puzzle imperial″ lipsind o singură piesă: capitala sa naturală,
Constantinopolul.
Pe de altă parte, ni se pare inspirată aprecierea conform căreia succesul de la Nicopol se
numără printre ″victoriile care sunt mai dăunătoare decât înfrângerile″: făcându-l pe Baiazid să-şi
supraliciteze forţa combativă, aceasta iniţiază, de fapt, numărătoarea inversă pentru colapsul de la
Ankara.
Ofensiva lui Timur Lenk va da peste cap întreaga structură creată de Baiazid, în special pe cea
din spaţiul anatolian. Stimulat atât de bizantini –victime ale unui neîncetat asediu–, cât şi de beii turci
afectaţi de politica agresivă a sultanului otoman, marele cuceritor asiatic va înainta în Anatolia,
angajând bătălia în apropierea Ankarei, la 28 iulie 1402. Deşi forţele aflate în conflict erau
aproximativ egale, trădarea ″tătarilor negri″ şi a spahiilor timarioţi din principatele anatoliene supuse
de Baiazid va înclina balanţa în favoarea lui Timur Lenk. Făcut prizonier, sultanul otoman va prefera
să se sinucidă (9 martie 1403) decât să suporte umilinţele care îl aşteptau la Samarkand.
În ceea ce-l privea pe Timur, exceptând jefuirea principalelor centre urbane, acesta nu
intenţiona în nici un fel anexarea Anatoliei. De altfel, o va abandona imediat după restabilirea fostelor
emirate, intrate sub suzeranitatea sa. Pentru istoria otomană, însă, se va deschide acum aşa-numita
perioadă a interregnului dinastic (1402-1413).
În tot acest deceniu, şi mulţi ani după aceea, forţele creştine, incapabile să dea o lovitură
decisivă puterii otomane, se vor mulţumi să-i manipuleze pe diverşii pretendenţi, în scopul satisfacerii
propriilor interese.
Oricum, prin victoria repurtată în apropiere de Sofia asupra fratelui său Musâ (5 iulie 1413),
sultanul Mehmed I (1413-1421) devine şeful unic al clanului otoman, punând capăt interregnului. El
va restaura stăpânirea anatoliană în limitele de dinaintea bătăliei de la Ankara, iar în Rumelia îşi va
extinde controlul până la gurile Dunării13. Reinstaurarea dominaţiei otomane în Dobrogea şi pe linia

11
În cadrul acesteia străluceau în primul rând cavalerii francezi, conduşi de ducele Burgundiei, şi teutonii. Mircea cel
Bătrân va participa şi el la campanie, împreună cu 2000-3000 de oameni, care se adăugau celor aprox. 60.000 de
cruciaţi.
12
Ibidem, p. 59.
13
În urma expediţiei din 1417?, Dobrogea este anexată, iar Isaccea şi Enisala devin cetăţi turceşti.
5
Dunării Inferioare se va face însă în defavoarea Ţării Româneşti14, după ce ani la rând Mircea cel
Bătrân reuşise o impresionantă implicare în problemele interne ale statului osmanlîu15.
La rândul său, sultanul Murad al II-lea (1421-1451) conduce cu înţelepciune destinele
statului otoman, consolidându-i poziţiile anatoliene şi influenţa în Balcani. Aici, răspunzând cu
aceeaşi monedă ostilităţii manifestate de bizantini, asediază Constantinopolul (1422), eşuând însă în
faţa redutabilelor ziduri ale capitalei. În anul următor, intensificarea asediului Salonicului îl determină
pe despotul Andronic –incapabil să mai susţină rezistenţa– să le cedeze veneţienilor oraşul (1423).
Conflictul cu Veneţia va reprezenta, de altfel, firul roşu al istoriei politice otomane, până la
1430. Astfel, reluarea expansiunii turceşti –în special raidurile din Moreea şi infiltrarea agresivă în
Albania– deschidea Republicii perspectiva sumbră a pierderii posesiunilor din Mediterana orientală.
Mai mult, insistenţa cu care otomanii înţelegeau să asedieze Salonicul menţinea o stare de permanentă
ostilitate între cele două puteri.
Lucrurile se vor clarifica în primăvara anului 1430, când turcii reuşesc să cucerească oraşul, pe
care îl vor păstra până în 1912. Totodată, armatele sultanului ocupă şi Epirul, cu reşedinţa de la
Ianina. Văzându-se alungaţi din Salonic, veneţienii le vor da otomanilor o usturătoare replică pe mare,
tăindu-le comunicaţiile între Asia şi Europa. Drept urmare, în toamna anului 1430 se încheie un
important tratat veneto-otoman, prin care Salonicul rămânea otomanilor, iar posesiunile greceşti şi
albaneze veneţienilor. Totodată, acestora li se recunoştea şi libertatea comerţului şi a circulaţiei.
Pe fondul războiului cu Veneţia, se remarcă şi conflictul de interese dintre otomani şi unguri,
cu privire la influenţa politică disputată de cele două tabere la Dunărea de Jos, în Serbia şi Ţara
Românească. Dacă, în ceea priveşte principatul nord-dunărean, un lung şir de negocieri şi confruntări
armate (1423-1432) au avut drept ultim rezultat impunerea suzeranităţii turceşti16, în cazul Serbiei
lucrurile vor sta puţin altfel.
Renunţând la atitudinea oscilantă a lui Ştefan Lazarević –cu concesii destul de importante
făcute otomanilor–, noul despot al Serbiei, Gheorghe Branković, optează mai decis pentru alianţa cu
ungurii, care ocupaseră, de altfel, Belgradul17. Din nefericire pentru el, după numai zece ani, moartea
lui Sigismund de Luxemburg părea să slăbească Regatul maghiar, ceea ce a şi atras acţiuni ferme din
partea otomanilor18. În consecinţă, chiar dacă nu vor reuşi să-i alunge pe unguri din Belgrad, aceştia
îşi consolidează serios poziţiile în Serbia19 şi Bosnia (1437-1440).
Dacă, în ceea ce priveşte Imperiul bizantin, mult aşteptata proclamare a unirii cu Biserica
romană (Conciliul de la Florenţa: 6 iulie 1439) nu aduce decât frustrare populaţiei din Constantinopol,
lipsită oricum de compensaţia ajutoarelor apusene, o figură aparte în istoria politică şi militară a sud-
estului european va face, la mijlocul secolului al XV-lea, Iancu de Hunedoara.
Obţinând, într-un spaţiu şi o epocă de profundă descurajare politică, câteva strălucite succese
militare împotriva armatelor turceşti20, proaspătul voievod al Transilvaniei reuşise să atragă atenţia
întregii lumi creştine. Drept urmare, stimulat de papalitate, de Gheorghe Branković –rămas fără
despotat– şi de propriile idealuri cruciate, tânărul rege Vladislav, al Poloniei şi Ungariei, îl
însărcinează pe Iancu de Hunedoara cu organizarea unei însemnate ofensive anti-otomane, înregistrată
sub numele de Campania cea lungă (1443-1444). Începută într-un context favorabil –Murad fiind
ocupat în Anatolia–, aceasta va atinge Nişul şi Sofia, apropiindu-se de Adrianopol. Semnalul politic

14
Se pare că expediţia din 1417?s-a prelungit şi în nordul Dunării, preluând cetăţile Giurgiu şi Turnu şi impunând Ţării
Româneşti plata haraciului.
15
Pentru detalii, vezi A. Decei, op. cit., p. 73-81.
16
Dacă, în 1429, urmare a victoriilor lui Dan al II-lea, un tratat turco-ungar confirma independenţa Ţării Româneşti faţă
de Poartă, trei ani mai târziu Alexandru Aldea se vede obligat să supună ţara turcilor (1432).
17
De fapt, în 1427/1428, ungurii şi turcii îşi vor împărţi stăpânirea asupra celor mai puternice cetăţi sârbeşti ale vremii:
Belgrad-ul va reveni ungurilor, iar Golubać-ul turcilor.
18
În 1437, armata otomană, sub conducerea personală a sultanului, ajunge până la Sibiu.
19
În 1439, despotatul Serbiei este declarat provincie otomană (paşalâc).
20
Dacă, la începutul anului 1442, Iancu de Hunedoara înfrânge armata lui Mezid Paşa, begul de Vidin, între Alba Iulia
şi Sibiu, în toamna aceluiaşi an va zdrobi, pe Ialomiţa, şi oastea beglerbegului Rumeliei, Şehâbbedîn Paşa, venit să
răzbune umilirea otomanilor şi moartea lui Mezid.
6
era clar, iar speranţa alungării turcilor din Europa reînviată. Astfel, deşi vor fi respinşi, cu greu, în
iarna anilor 1443/1444, creştinii se întorc triumfători la Buda.
De altfel, coroborată cu succesele despotului Moreei în Grecia, cu rezistenţa albaneză a lui
Gheorghe Castriotul (Scanderbeg) şi cu acţiunile emirului din Karaman, această demonstraţie de forţă
îl va determina pe Murad să ceară pacea. Acordul –încheiat la Adianopol şi ratificat la Szeged (iul.
1444)– prevedea un armistiţiu pe zece ani şi recunoşterea despotatului Serbiei, consfinţind, totodată,
suzeranitatea otomană asupra Bulgariei şi Ţării Româneşti. Imediat după aceasta, din motive
necunoscute, sultanul lasă tronul fiului său, Mehmed al II-lea (1444-1446), în vârstă de numai 13
ani.
Surprinzătoarea decizie a lui Murad şi situaţia destul de delicată creată astfel la vârful ierarhiei
otomane îi determină pe creştini să încalce rapid înţelegerea. Conjunctura era dintre cele mai
favorabile: pe de o parte, avându-şi spatele asigurat de armistiţiul cu ungurii, armata otomană trecuse
în Anatolia, pentru a răspunde atacurilor beiului karamanid; pe de alta, flota veneţiană –încălcând, la
rându-i, acordul din 1430– se îndrepta spre Strâmtori, cu scopul de a bloca revenirea forţelor turceşti
în Balcani.
Din nefericire, în ciuda acestor avantaje, armata cruciată –comandată de regele Vladislav,
legatul pontifical Cesarini şi Iancu de Hunedoara– era lipsită, de data aceasta, atât de aportul trupelor
despotului sârb, mulţumit de noile relaţii cu Poarta, cât şi de prezenţa albanezilor lui Scanderbeg,
împiedicaţi de Gheorghe Branković să ajungă la timp. Mai mult, armata otomană, superioară numeric,
reuşise să treacă Bosforul, cu ajutorul genovezilor. Drept urmare, bătălia de la Varna (10 nov. 1444) –
în care îşi pierd viaţa atât regele Vladislav, cât şi legatul pontifical– se încheie cu victoria lui Murad al
II-lea. Acesta revenise, în condiţiile date, la cârma treburilor statului, fără a-i retrage fiului său
demnitatea sultanală. Peste mai puţin de doi ani, însă, la solicitarea marelui vizir Khalîl Paşa –
neliniştit de caracterul discutabil al lui Mehmed–, Murad al II-lea se va întoarce pe tronul din
Adrianopol (mai 1446).
În anul următor, atacurile întreprinse de despotul Constantin în Peloponez îl determină pe
sultan să închidă definitiv ″dosarul″ grecesc. Asigurat de neintervenţia Veneţiei, care se văzuse
obligată să încheie o nouă pace cu turcii (febr. 1446), Murad declanşează o strălucită campanie
militară, marcând sfârşitul deplin al independenţei Moreei (1447).
În tot acest timp, noul guvernator al Ungariei, Iancu de Hunedoara (1446-1453), deşi lipsit de
sprijinul foştilor aliaţi –Veneţia şi despotatul Serbiei–, îşi continuă proiectele anti-otomane. Drept
urmare, în înţelegere cu valahii şi albanezii, pustieşte în toamna anului 1448 Serbia. Surprins, însă, de
Murad al II-lea –care, avertizat de Brancović, renunţase la intervenţia din Albania–, Iancu suferă o
usturătoare înfrângere la Kossovopolje (19 oct. 1448).
Îndreptată împotriva aliaţilor regentului Ungariei, replica otomană va lovi atât Valahia, cât şi
Albania. Astfel, printr-o serie de acţiuni în Ţara Românească, culminând cu recucerirea cetăţii
Giurgiu –capturată, încă din 1445, de Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracul–, turcii impun reorientarea
politicii lui Vladislav al II-lea, care se vede obligat să întreprindă chiar câteva atacuri anti-ungare în
Transilvania.
În ceea ce priveşte Albania, trupele lui Scanderbeg rezistă tuturor atacurilor otomane, reuşind
să menţină cetatea Kruja (1450)21. Beneficiind de relieful muntos, de vecinătatea Adriaticii, de
distanţa faţă de bazele turceşti şi de ajutoarele trimise de creştini, albanezii îi vor mai ţine multă vreme
în şah pe atacatori, Scanderbeg fiind recunoscut drept erou al creştinătăţii.
La sfârşitul domniei, Murad al II-lea reuşea să lase oamenilor săi o admirabilă moştenire:
Salonicul – cucerit; Serbia şi despotatul Moreei – supuse; Ungaria, Veneţia, Ţara Românească şi
Karamanul – ţinute în frâu; Bizanţul, care făcea ″jocurile″ în timpul interregnului otoman şi chiar la
începutul domniei lui Murad, nu rezolvase nimic ″unindu-se″ cu Roma, ba dimpotrivă.

21
Pentru înţelegerea unora dintre circumstanţele care au favorizat, de-a lungul tuturor acestor ani, fulminanta
expansiune otomană în detrimentul lumii creştine, este revelatoare situaţia creată în Albania, în timpul asediului Krujei.
Deşi li se solicitase insistent ajutorul, veneţienii nu numai că nu l-au sprijinit pe Scanderbeg, dar tocmai ei erau cei care
aprovizionau armata otomană!!!
7
 Mai mult, dispariţia lui Murad al II-lea (febr. 1451) avea să aducă în fruntea statului otoman
pe unul dintre cei mai mari sultani ai istoriei sale: Mehmed II ″Fatıh″/ Mahomed al II-lea
″Cuceritorul″ (1451-1481).

″Ca şi Bâyezîd I, el avea o viziune imperială asupra rolului său. Cucerirea Constantinopolului,
vechi vis al dinastiei, era, pentru el, necesară dezvoltării armonioase a statului şi apropierii moştenirii
bizantine. Mehmed al II-lea nu neglija nici moştenirea turcă şi musulmană. Din punct de vedere politic, el
lucra la constituirea unui imperiu reunind trei culturi într-un tot coerent. Din punct de vedere militar,
urmărea însuşirea teritoriilor dinastiilor înlăturate, dar şi recuperarea fostelor teritorii otomane şi asigurarea
securităţii, prin controlul asupra Anatoliei şi Rumeliei, a Mării Negre şi a Mării Egee″22.

Începuturile activităţii sale pe tronul sultanal s-au dovedit a fi destul de prudente. Rezolvând
cu delicateţe problemele interne ale dificilei preluări de domnie, Mehmed al II-lea va dovedi aceeaşi
supleţe şi în politica externă. Astfel, agresat fiind de beiul karamanid, tratează cu atenţia cuvenită
relaţiile diplomatice cu creştinii, prea ocupaţi, oricum, cu propriile probleme interne: Veneţiei îi sunt
reînnoite tratatele încheiate anterior cu Murad al II-lea, iar ambasadele trimise din insulele egeene, din
Ţara Românească, din Rhodos şi de genovezii din Galata sunt, şi ele, bine primite; în aprilie 1451,
basileul Constantin al IX-lea primeşte garanţiile şi jurământul sultanului că va respecta pacea stabilită
între predecesorii lor. Urmare a tuturor acestor precauţii, dar şi fermităţii cu care a acţionat în teren,
tradiţionalul duşman de la Konya este obligat să facă act de supunere.
În toamna anului 1452 este reînnoită pacea cu Veneţia şi încheiat un armistiţiu pe trei ani
Ungaria, incluzând recunoaşterea drepturilor despotului Gheorghe Branković în Serbia. Coroborată cu
supunerea rivalului karamanid, această dublă întreprindere diplomatică avea ca menire asigurarea
spatelui politic, în perspectiva iniţierii asaltului final asupra capitalei bizantine.
Din punct de vedere militar, acţiunile începuseră încă din primăvara anului 1452. Astfel, ca un
act de o spectaculozitate extremă, s-a remarcat ridicarea fortului Rumeli Hisarı pe malul european al
Bosforului, chiar în faţa lui Anadolu Hisarı, construit de Baiazid I pe malul asiatic. Înzestrat cu tunuri
foarte puternice, Rumeli Hisarı ţinea sub un control strict traficul prin strâmtoare, izolând definitiv
Bizanţul. De altfel, Mehmed va ordona şi construirea unei flote însemnate, sub comanda
sangeacbeiului de Gallipoli, şeful tradiţional al marinei otomane. Tot ca o măsură de ordin tehnic,
sultanul l-a angajat pe specialistul ungur Orban, fugit de la bizantini, să-i construiască nişte tunuri de
mari dimensiuni şi calibru, care se vor dovedi esenţiale în străpungerea redutabilelor ziduri
constantinopolitane.
Asediul, pregătit cu rigurozitate, a fost precedat în toamna anului 1452 de blocarea forţelor
imperiale din Moreea –prin trimiterea unui contingent otoman în Peloponez– şi de capturarea oraşelor
bizantine din Tracia, de către beilerbeiul Rumeliei. Nici protestele împăratului –făcute încă din
primăvară, ca reacţie la construirea fortului otoman–, nici solicitarea ajutorului veneţian şi genovez –
de la care ambele puteri maritime italiene s-au eschivat ″cu graţie″–, nici măcar slujba de celebrare a
unirii cu Roma (în Sfânta Sofia: 12 dec. 1452) nu au putut împiedica tragicul deznodământ.
La 6 aprilie 1453, armata otomană declanşează asediul, dublat de o strictă blocadă navală.
Forţele sultanului –de zece ori mai numeroase (~60.000)–, susţinute şi de artilerie, vor lansa trei mari
atacuri (pe 18 aprilie, 7 şi 12 mai), toate respinse de apărători. Mai mult, pe 20 aprilie, cele trei vase
genoveze încărcate cu arme şi muniţii, pe cheltuiala papei –de altfel, singurul ajutor venit din
Occident–, reuşeau să spargă blocada navală şi să provoace pierderi însemnate flotei turceşti.
După numai două zile, Mehmed al II-lea schimbă inspirat tactica şi trece o parte din vase, pe
cale terestră, din Bosfor în Cornul de Aur. Facilitată de neutralitatea genovezilor din Pera/Galata,
măsura crea un dublu avantaj: pe de o parte, flota creştină era acum expusă direct atacurilor otomane,
iar pe de alta, zidurile aflate de-a lungul Cornului, mult mai greu de apărat, se aflau la discreţia
artileriei şi trupelor sultanului. Chiar şi aşa, oraşul a rezistat eroic, până spre sfârşitul lunii mai.
După tot acest efort inutil, în tabăra otomană încep să apară disensiuni, care îl determină pe
Mehmed să ordone un ultim asalt general. De data aceasta, atacatorii au putut intra în oraş printr-o

22
N. Vatin, loc. cit, p. 71.
8
spărtură provocată în ziduri, graţie tunurilor lui Orban. Comandantul Giustiniani, căruia i se
încredinţase apărarea zidurilor, se refugiază, grav rănit, pe corabia sa, provocând dezertarea
genovezilor. Moralul apărătorilor se prăbuşeşte, împăratul moare în luptă, iar sultanul pune stăpânire
pe întregul oraş (29 mai 1453).
Succesul este total. Întreaga lume creştină asista –consternată şi neputincioasă– la un
deznodământ cu rezonanţe apocaliptice: Imperiul bizantin este desfiinţat, Constantinopolul devine
Istanbul, noua capitală otomană, iar Sfânta Sofia este transformată în moschee.