Tema I

O schiţă a istoriei turcilor până la otomani

În cadrul inepuizabilei discuţii privind istoria turcilor, etnogeneza acestora reprezintă, cu

siguranţă, subiectul cel mai controversat. Astfel, dacă filiaţiunea actualei populaţii turceşti din turcii-
otomani, descendenţa celor din urmă din turcii-selgiucizi sau legătura acestora cu turcii-oghuzi sunt
afirmate fără echivoc, întâia etapă a etnogenezei turcilor lasă loc la nenumărate interpretări.
Uriaşul ″creuzet″ pe care l-a reprezentat dintotdeauna Asia –leagăn al permanentelor ″revoluţii
etnice″, cu consecinţe dintre cele mai însemnate chiar pentru istoria Europei– constituie, în cazul
turcilor, cadrul în care aceştia au reuşit, totuşi, să-şi menţină individualitatea şi identitatea. În plus, în
procesul de simbioză cu alte grupuri de populaţii, răspândirea treptată a diferitelor dialecte ale limbii
turce a dus la crearea acelei ″mari familii de popoare turcice″ cu toate diferenţierile ei etnogenetice şi
de limbă, aşa cum se constată la uiguri, kirghizi, pecenegi, cumani, sau la populaţiile mongolo-tătare1.
În privinţa ipotezelor referitoare la etnogeneza poporului turc, excluzând discuţiile iscate în
jurul denumirii de türk2, ne vom mulţumi să constatăm faptul că, formarea turcilor ca popor
presupune, pe de o parte, imensităţile spaţiale ale Asiei, iar pe de altă parte participarea unor grupuri
de populaţii a căror identificare prezintă, încă, multe necunoscute.
Oricum, cercetarea din ultimele decenii creditează cu prioritate ipoteza conform căreia turcii
şi-au făcut debutul istoric după ce populaţiile proto-turce şi proto-mongole, cu ascendenţă probabil
comună, îşi exercitaseră alternativ hegemonia pe teritorii întinse aparţinând continentului asiatic,
tocmai de aceea putându-se aprecia că etnogeneza turcică parcursese, deja, etape îndelungate şi
variate până în veacul al VI-lea, când începe, de fapt, afirmarea turcilor ca popor deplin constituit din
punct de vedere etnic.
Se pare că, spre mijlocul acestui secol (~540), ″nesfârşitul imperiu al stepelor eurasiatice″ era
împărţit în trei mari stăpâniri: juan-juanii3, de rasă mongolă, la răsărit, până la Marele Zid chinezesc;
heftailiţii, tot mongoli, în Turkestan şi Iranul oriental; hunii, de rasă turcă, în stepele ruseşti4.
Din informaţiile pe care ni le pun la dispoziţie sursele chinezeşti, aflăm că printre supuşii juan-
juanilor se număra şi poporul t'u-kiue, de rasă turcă, numele chinez echivalând lingvistic pluralul juan-
juan türküt, de la türk (″tare″). T'u-kiue sau türk, adică turcii, erau descendenţi ai vechilor hiong-nu
(hunii), aveau lupul ca totem şi trăiau în regiunea munţilor Altai5.
În anul 552, urmare a răscoalei izbucnite în 546, căpetenia acestora, Bumîn, îi va elibera de
sub dominaţia juan-juanilor, al căror stat se va şi destrăma, curând. În aceste condiţii, Bumîn preia
titlul imperial de kaghan, precum şi stăpânirea teritoriilor controlate anterior de juan-juani. Mai mult,
mutarea principalei reşedinţe a autorităţii kaghanale din Altai pe Orhonul superior, în apropierea
viitorului Karakorum, va crea premise dintre cele mai favorabile lărgirii ariilor de influenţă a acestui
inedit Kaghanat turcesc.
Manifestând o politică expansionistă, noua formaţiune s-a impus în Asia, existenţa ei fiind
recunoscută de chinezi, perşi şi chiar bizantini. În special Imperiul celor dintâi a resimţit presiunea
türcă, cele două puteri schimbând, de-a lungul timpului, între ele, statutul de vasal/suzeran.
Principala caracteristica a stăpânirii vechilor türci a fost legată, însă, de împărţirea într-o
dublă confederaţie tribală, la est şi, respectiv, vest de Altai. De pe la începutul penultimului deceniu al
secolului al VI-lea, clivajul s-a precizat cu claritate, individualizându-i pe turci în orientali şi
occidentali. În acest context, cele două formaţiuni politico-teritoriale s-au închegat şi dezmembrat
într-o manieră repetitivă, cel din urmă fenomen ducând la vasalizarea de către chinezi, sub dinastia
T'ang (618-907), mai întâi a Kaghanatului de Răsărit (630) iar apoi şi a celui de Apus (659).

1
M. A. Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 14.
2
Pentru detalii, vezi ibidem, p. 14-17.
3
Dintre aceştia se vor desprinde, curând, avarii.
4
A. Decei, Istoria Imperiului otoman, Bucureşti, 1978, p. 11.
5
Cf. ibidem.
1
 Cu toate acestea, situaţia s-a ameliorat spre sfârşitul secolului al VII-lea, când turcii orientali
manifestă un nou elan ofensiv. Astfel, reuşita răscoalei declanşate împotriva suzeranităţii chineze va
avea drept consecinţă consolidarea dominaţiei politice a kaghanilor turci în Asia Centrală. La
jumătatea veacului următor, kaghanatul oriental începe să decadă din nou, cedând locul foştilor săi
vasali, uigurii (745-845).
În ceea ce-i priveşte pe turcii occidentali, aceştia vor reuşi să-şi extindă influenţa, în secolele
VI-VII, asupra unui imens teritoriu, din Altai până la marginile răsăritene ale Europei. Astfel, în cea
de-a doua jumătate a veacului VI, ajung să pătrundă în spaţiul sud-caspic şi până în nordul Caucazilor,
ameninţând suveranitatea bizantină în Armenia. Drept urmare, chiar împăratul Heraclios (610-641) se
vede obligat să organizeze, în alianţă cu unele triburi onoguro-bulgare, o contraofensivă împotriva
îndrăzneţilor atacatori.
Mai mult, constituirea Kaghanatului apusean le va permite acestor turci să instituie –precum
viitorul Imperiu gingishanid– un control eficient asupra marilor drumuri comerciale intercontinentale,
având drept consecinţă complexe legături diplomatice şi economice cu puternicii vremii: chinezii,
sassanizii şi bizantinii.
Iniţial, speculând conflictul dintre heftailiţi (″hunii albi″) şi perşi, se vor alia cu cei din urmă,
desfiinţând Imperiul heftailit. Ulterior, însă, contactul nemijlocit cu foştii aliaţi va determina grave
conflicte de interese, degenerate în ciocniri militare. Noua conjunctură trezeşte atenţia bizantinilor,
care, din raţiuni economice, consideră oportună apropierea de turci. Astfel, instaurarea de către
sassanizi a monopolului transportului şi al vânzării mătăsii în Imperiu determină cooperarea turco-
bizantină împotriva duşmanului comun, având ca ultim deziderat devierea traficului cu mătase pe
varianta septentrională.
Pe de altă parte, întreaga conjunctură potenţează veleităţile universaliste ale kaghanului türc,
″suveranul a şapte naţii, stăpânul ţinuturilor din univers″, omul despre care un pelerin chinez afirma
că, ″deşi e un barbar, nu se poate totuşi să-l priveşti fără a dovedi un sentiment de respect″. Acesta
domneşte peste un neam care, aşa cum înregistrează istoricul bizantin Teofilact Simocatta, ″nu adoră
şi nu numesc Dumnezeu decât pe singurul făcător al cerului şi pământului″. Ca o confirmare, şi
analele chineze din aceeaşi perioadă menţionează că turcii adorau ″Spiritul Cerului″ şi-i aduceau
jertfe. De fapt, toate aceste constatări contemporane ″demonstrează gradul de subtilizare a cultului
despre Tangrî care, din exprimarea iniţială a cerului simplu luase conţinutul unui «Cer divinizat» sau
«Cer spiritualizat»″6. Noţiunea se abstractizase deja, căpătând o semnificaţie caracteristică unei religii
monoteiste.
Deşi, din punct de vedere politic, marele popor türcic a apărut relativ târziu pe scena istoriei, el
nu corespunde deloc descrierilor făcute de contemporanii europeni, care nu reuşiseră să depăşească
impresia de barbarie pe care o sugerau informaţiile referitoare la profilul cultural al acestuia. Türcii
aveau chiar o scriere proprie: s-au păstrat numeroase inscripţii funerare, aparţinând kaghanilor turcilor
vechi, numite şi Monumentele de pe Orhon, asemănarea lor cu textele runice făcând ca în studiile de
specialitate să fie numite şi ″inscripţii runice turce″7.
Monumentele de pe Orhon sintetizează epopeea poporului türc, cuprinzând o serie de date
despre organizarea statală şi modul de viaţă a turcilor vechi. Extrem de revelatoare este reflecţia
kaghanului asupra originii sale divine (″eu sunt cel născut în Cer″), dovedind înrădăcinarea relativ
timpurie în conştiinţa populaţiilor turco-orientale a concepţiei despre ″caracterul divin al
suveranităţii″8.
În ceea ce priveşte modul de viaţă a turcilor vechi, societatea acestora se manifesta ca un
organism compozit –ale cărui caracteristici importante erau legate de corelaţia între nomadism şi
sedentarism– fiind purtătorii tipici ai ″culturii şi civilizaţiei de stepă″. Fenomenul este consemnat şi de
sursele chineze contemporane, în care se spune că, ″deşi T'u-kiue emigrează şi îşi schimbă domiciliul,

6
Cf. M. A. Mehmed, op. cit., p. 31, 64.
7
Cf. ibidem, p. 46.
8
Cf. ibidem, p. 49-50.
2
totuşi fiecare are întotdeauna şi o bucată de pământ″. De altfel, în timp, termenul de yurt (″cortul″
nomad) va evolua la semnificaţiile de ţară, patrie, pe lângă cel de vatră9.
Revenind la parcursul teritorial şi politic al elementelor türce în cea de-a doua jumătate a
mileniului I şi până în perioada premergătoare constituirii statului otoman, trebuie să consemnăm un
fapt de importanţă capitală: islamizarea.
Premisele fundamentale ale acestui proces sunt de ordin politic. Astfel, în urma bătăliei de la
Nehāvend (642), arabii distrug Imperiul sasssanid, continuându-şi expansiunea în est, iar la începutul
secolului al VIII-lea islamul penetrează în Horasan, stabilind contactul nemijlocit cu populaţiile türce.
Şi dacă acestea se aflau, deja, în plin proces de dezmembrare politică, apariţia cuceritorilor musulmani
îi va expune unei duble presiuni, arabă şi chineză, cu consecinţe dintre cele mai însemnate pentru
desfăşurarea ulterioară a istoriei lor. Anumite grupuri, cum au fost kazarii, vor căuta ieşirea spre
Europa –pe urmele hunilor şi avarilor–, iar altele –constituind, de fapt, grosul etniei turceşti– vor
rămâne pe loc, încercând să depăşească profunda criză a vremii.
Drept urmare, în contextul inevitabilului conflict chinezo-arab, turcii vor face o opţiune
inspirată, aliindu-se cu musulmanii. Rezultatul a fost importanta victorie de pe râul Talas (751), care
le va permite menţinerea şi consolidarea poziţiilor câştigate anterior în Asia Centrală, potenţând,
totodată, grăbirea procesului de islamizare.
Astfel, dacă numărul redus al cuceritorilor nu va permite transformarea etnică a neamurilor
türce, în schimb, religia lor, islamul, va face progrese remarcabile, impunându-se tuturor celorlalte
credinţe prezente în acest areal. Cu excepţia pecenegilor, uzilor şi cumanilor, care se vor sustrage
islamizării luând calea Europei, prin stepele nord-pontice, precum şi a anumitor grupuri ce depăşeau
limitele Asiei Centrale, intrând sub influenţa lumii budiste sau a creştinismului nestorian, marea
majoritate a turcilor vor adopta islamul.
Grefată pe veleităţile monoteiste ale spiritualităţii turce, ″îmbrăţişarea religiei musulmane
insufla şi o anumită unitate, ca şi un anumit elan, mai ales turcii-oguzi lansându-se după aceea ca cei
mai mari cuceritori din istoria Islamului. Dar caracteristica imperiilor formate de ei (fie cel selciukid,
fie cel otoman) va consta în faptul că universalismul religios şi universalismul politic se vor influenţa
reciproc, iar sacrificarea, în anumite perioade, a conştiinţei apartenenţei la un anumit popor distinct, în
numele idealului religios de ümmet (neamul profetului), va alterna cu lupta, în cadrul lumii islamice,
pentru supravieţuirea limbii turce şi a tradiţiilor purtătorilor ei″10.
Turcii islamizaţi se vor impune rapid în lumea musulmană, constituind atât baza de recrutare a
elementului militar11, cât şi un factor important în procesul consolidării Califatului abbasid (750-
1258). Conform unei aprecieri din epocă, ″acuma ei au devenit ajutoarele Islamului, oastea lui
numeroasă, ocrotitorii califilor, refugiul şi scutul lor sigur, şi chiar cămaşa lor interioară″12. Mai mult,
desfăşurarea ulterioară a istoriei abbaside, culminând cu desfiinţarea stăpânirii lor de către mongoli,
va face ca destinele Islamului să treacă în seama turcilor: pe de o parte, principiul musulman al
djihad-ului (″războiul sfânt″) va revigora profund spiritul cuceritor al acestor războinici nomazi; pe de
alta, prin selgiucizi şi otomani, turcii vor purta pe mai departe stindardul luptei ″sfinte″, salvând,
astfel, religia Profetului.
Dar până să se ajungă aici, în secolul al X-lea Turkestan-ul găzduise, deja, organizarea politică
a oghuzi-lor13, o puternică uniune de triburi turcice. Intrarea vremelnică a acestora sub stăpânirea
statului karahanid (940-1040) le va influenţa decisiv apartenenţa religioasă. Astfel, convertirea la
islam a hanului Satîk-Bugra (~ 940), coroborată cu politica sa centralizatoare, va stimula atât
intensificarea procesului de islamizare a turco-oguzilor, cât şi regruparea teritorială a acestora. În plus,

9
Cf. ibidem, p. 40-41.
10
Ibidem, p. 67-68.
11
Dintre elementele constitutive ale gărzii califilor rolul cel mai important îl jucau ″sclavii″ turci, antrenaţi special în
acest scop, şi cunoscuţi sub denumirea de gulami (″tânăr″/″voinic″/″servitor″/″militar″) sau mameluci (″luat în
stăpânire″).
12
Cf. ibidem, p. 71.
13
Numele acestora va fi preluat de uzi şi dus mai departe, în Europa.
3
mutând principalele centre de putere ale statului în partea apuseană a Asiei Centrale, karahanizii vor
deschide turcilor perspectiva deplasării spre vest, în Europa sau Anatolia.
În cursul aceluiaşi veac, o însemnată facţiune türcică se desprinde din lumea sassanidă,
înfiinţând statul gaznavid (962-1187), cu capitala la Gazna, în Afganistan. Curând, dispariţia
Samanizilor persani de pe harta politică a vremii va determina împărţirea moştenirii acestora între
gaznavizi şi karahanizi: primii vor ocupa Horasanul, iar cei din urmă Transoxiana (Mā warā' al-nahr
– ″Ţara de dincolo de fluviu″).
Spre sfârşitul secolului al X-lea (985), tribul oghuz kınık, condus de Selgiuc/Selciuk, se separă
în Turkestan de marea masă a ″co-naţionalilor″ lor, orientându-şi elanul cuceritor spre Persia.
Motivele emigraţiei selgiucide sunt destul de confuze: fie presiunea dinspre nord a kîpciacilor,
împinşi la rândul lor de triburile mongolilor karakitai, din cauza insuficienţei păşunilor, fie o
″explozie″ demografică, datorată aglomerării de populaţii în regiune.
Se pare că, în urma neînţelegerilor cu alte căpetenii oghuze, Selgiuc se stabilise, împreună cu
oamenii săi, pe malurile Sîr-Dariei, într-o zonă de marcă, la marginea lumii islamice. Această
poziţionare, coroborată cu convertirea la islam, îl proiectează pe Selgiuc în postura de gazi, luptător în
″războiul sfânt″ împotriva necredincioşilor, din afară şi din interior. Asumându-şi cu responsabilitate
″misiunea sa istorică″, Selgiuk începe să joace un rol important pe scena politică şi militară a vremii,
reuşind, până la urmă, să direcţioneze ferm ofensiva oguză spre vest.
Sub descendenţii săi, războinicii selgiucizi smulg gaznavizilor Horasanul, înaintează în Iran,
Mesopotamia şi Siria. În special Toghrul-beg, nepotul întemeietorului de dinastie, va face o figură
aparte în istoria selgiucidă, reuşind să transforme autonomia poporului său într-o adevărată
independenţă politică, confirmată de victoria de la Dandanakan (mai 1040), asupra armatelor
gaznavide. Ulterior, în calitatea sa de sunnit şi protector al ortodoxiei islamice, Toghrul-beg se alătură
Abbasizilor în lupta împotriva ″ereziei″ şiite. În acest context, pe fondul slăbirii autorităţii califilor şi
la chemarea abbasidului Al-Kaim, Toghrul-beg va recupera Bagdadul (1055), ocupat anterior de
emirii şiiţi din dinastia Buyuzilor. Drept recompensă, califul îl recunoaşte ca vicar al său temporal, cu
titlul de ″rege al Orientului şi Occidentului″.
Continuându-şi expansiunea în vest, selgiucizii cuceresc Georgia şi Armenia (1064), intrând în
contact nemijlocit cu Bizanţul. Imposibil de evitat, starea conflictuală dintre cele două puteri atinge
apogeul la începutul deceniului următor şi îşi găseşte ″rezolvarea″ prin bătălia de la Manzikert (19
august 1071), câştigată categoric de selgiucizi. Însuşi împăratul Romanos al IV-lea Diogenes este luat
prizonier de sultanul Alp Arslan/″Erou Leu″ (1063-1072), nepotul şi succesorul lui Toghrul-beg la
conducerea Imperiului ″Marilor Selgiucizi″ (Sultanatul selgiucizilor mari: 1040-1157).
Dacă rezultatul bătăliei de la Manzikert14 a produs consternarea generală în Bizanţ –marcând,
de altfel, începutul decăderii Imperiului15–, victoria selgiucidă va asigura recunoaşterea stăpânirii
acestora în Anatolia, deschizându-le, totodată, perspectiva unei politici hegemonice, universaliste.
Urmându-şi ″chemarea″, războinicii turci ocupă, în 1080, Niceea (Iznik), punând bazele
Sultanatul selgiucizilor de Anatolia (sau de Rum: 1077/1081-1302/1308). Acţiunea îi aparţine lui
Suleiman-şah (1077-1086), care, deşi acţionase independent de voinţa vărului său, sultanul Melik-şah
(1072-1092), recunoştea în principiu suzeranitatea ″Marelui selgiucid″ şi, implicit, pe cea a Califatului
din Bagdad. Noua formaţiune politică va avea capitala la Niceea (1081-1097) şi, ulterior, la Iconium
(Konya: 1097-1302). În 1084/1085, selgiucizii cuceresc ţărmul asiatic al Mării Egee şi Izmirul,
întregindu-şi teritoriile anatoliene. De altfel, Asia Mică va fi turcizată în cea mai mare măsură,
devenind, practic, un nou Turkestan (″ţara turcilor″).
În continuare, selgiucizii vor evolua într-o serie de formaţiuni politice, mai mult sau mai puţin
distincte şi independente16, dintre care, prioritar, ne interesează Sultanatul de Rum. Deşi, din punct de

14
Printre cauzele înfrângerii bizantinilor se numără şi trădarea contingentelor uze şi pecenege, aduse din Europa şi
obligate să lupte pentru Imperiu. Măsura se va dovedi, astfel, total neinspirată, dat fiind faptul că, în cele mai critice
momente ale luptei, aceste elemente turce nu-şi vor dezminţi originea, trecând de partea ″fraţilor″ lor.
15
Eliberarea împratului bizantin se va face în schimbul recunoaşterii suzeranităţii selgiucide, cu tot ce presupunea ea:
cedarea unor teritorii, plata haraciului anual, sprijin militar la solicitarea sultanului şi alianţă matrimonială.
4
vedere politic, acesta era bine organizat, ofensiva cruciată îi va ştirbi treptat din teritoriu17, iar
expansiunea mongolă îl va pune, aşa cum am văzut în capitolul precedent, în stare de vasalitate
(1243/1258).
Şi dacă, începând cu a II-a jumătate a secolului al XIII-lea, Anatolia devine, practic, o simplă
provincie ilhanidă –sultanatul selgiucid descompunându-se, treptat, într-o mulţime de principate,
cunoscute ca beilicuri sau emirate–, o altă consecinţă, de maximă însemnătate, a expansiunii mongole
a fost punerea în mişcare a unor importante grupuri turco-oguze, care vor pătrunde până în adâncul
Asiei Mici. Înşişi sultanii anatolieni, ca să se degajeze de ″fraţii lor neastâmpăraţi″, vor fixa aceste
bande nedisciplinate în vest, în provinciile mărci ale sultanatului, ″la linia de rezistenţă a Imperiului
bizantin″18.
Asigurându-se de neintervenţia mongolilor prin sumele importante de bani vărsate în vistieria
ilhană, aceşti bei de hotar încep să acţioneze independent de suzeranitatea dinastiei selgiucide, pe care
nu o mai recunosc19.
Acesta este contextul în care va lua naştere statul otoman.

16
Pe lângă Selgiucizii mari şi Selgiucizii de Rum, amintiţi deja, se vor mai constitui formaţiunile politice ale
selgiucizilor de Irak (1118-1194) şi de Siria (1078-1114). Oricum, luptele pentru putere declanşate în interiorul acestor
formaţiuni şi conjunctura externă defavorabilă (cruciadele, presiunea bizantină şi iraniană) au determinat slăbirea şi
dispariţia lor ca entităţi politice.
17
Ca un exemplu, curând după înfiinţare, Niceea este cucerită de cruciaţi şi cedată bizantinilor (1097).
18
Cf. A. Decei, op. cit., p. 20.
19
″Regiunea de frontieră a devenit un loc de refugiu pentru grupurile şi persoanele politice fugite de stăpânirea mongolă
şi, în acelaşi timp, un loc unde ţăranii deposedaţi de pământ şi orăşenii căutau o nouă viaţă şi un nou viitor. Drept
consecinţă, populaţia regiunilor de frontieră a crescut. Căutând prilejul de a coloniza bogatele regiuni de pe partea
bizantină a frontierei, nomazii turbulenţi de la graniţe i-au incitat pe oameni la gazâ, Războiul sfânt împotriva
Bizanţului. Războinicii s-au adunat în jurul conducătorilor gâzî-i de diferite origini şi incursiunile lor în teritoriul
bizantin au devenit din ce în ce mai dese″ (H. Inalcik, Imperiul otoman. Epoca clasică (1300-1600), Bucureşti, p. 46).
5