SOLIMAN MAGNIFICUL (1520-1566 d.H.

)
27DEC

ETICHETA : MAGNIFICUL
Pe o perioadă de aproape jumătate de secol, întreaga lume a privit cu groază cum
Imperiul Otoman condus de Soliman Magnificul, înregistra victorie după victorie şi
cucerea orice îşi propunea, ajungând pentru prima dată în istorie, chiar la zidurile
Vienei.

Fiul şi nepotul lui Mahomed I, au continuat opera acestuia de unificare a lumii

islamice, anexând ţările arabe la Imperiu. Însă abia strănepotul său, Soliman I
„Magnificul ” i-a reluat programul politic, extins de la scara moştenirii vechiului
Bizanţ, la proporţiile revendicării teritoriilor Imperiului Roman, califatului arab şi
hanatului mongol.

Considerându-se pe de o parte „califul suprem „(conducătorul religios) al lumii

islamice, el i-a refuzat în acelaşi timp în Europa, recunoaşterea titlului imperial lui
Carol Quintul. Marele vizir le declara în 1533 solilor austrieci, că din secolul I, de la
Augustus, în Europa nu există decât o singură coroană imperială; aceasta este coroana
pe care o poartă împăratul nostru, moştenitor al tronului Cezarilor. De aceea aşa-zisul
imperiu al lui Carol Quintul nu este decât o născocire.

Deşi va ocupa Algeria, Tripolitania, Rhodosul şi va purta numeroase războaie cu

Iranul, Soliman Magnificul îşi va canaliza efortul principal către Europa Centrală,
abătând asupra acesteia o adevărată furtună. Belgradul, Timişoara, Buda vor deveni
paşalâcuri turceşti, iar flamurile semilunii vor flutura chiar sub zidurile Vienei,
încununând, după 150 de ani, visul de mărire al lui Baiazid.

În calitatea sa de sultan şi calif, Selim I a fost o figură impozantă nu numai în istoria

otomană, ci şi în cea universală, unii istorici situandu-l alături de personalităţi ilustre
precum Alexandru Macedon, Hanibal, Iustinian, Napoleon şi alţii, ce au jucat un rol
esenţial în destinul umanităţii.

Soliman Magnificul ajunge în fruntea Imperiului Otoman în momentul de apogeu al

acestuia. Soliman urcă pe tron la data de 30 septembrie 1520, la vârsta de 26 de ani,
după moartea tatălui său, Selim. Urcarea la tron a lui Soliman a fost una paşnică,
fiind lipsită de «obişnuitele evenimente sângeroase, când noul sultan îşi ucidea toţi
fraţii »

Încă de la vârsta de 17 ani el fusese, conform legilor otomane privind succesiunea la

tron, guvernator al unei provincii din Asia. Graniţele Imperiului sunt constituite de
fluvial Eufrat, Buda, munţii Atlas, Caucaz şi Iran, îngloband 20 de popoare şi aproape
toate oraşele importante ale lumii antice.

Subordonate Imperiului Otoman erau Cartagina, Memfis, Tyr, Ninive, Alexandria,

Ierusalim, Damasc, Atena, Sparta, etc, numai Roma şi Syracuza rămânâd în afara
orbitei sale. Astfel, Soliman Magnificul stăpânea, din palatul său de pe malul
Bosforului, un teritoriu imens, putând acţiona în conflictele ce sfâşiau Europa
Occidentală, Africa de Nord şi Asia.

Denumit de turcii Legislatorul şi de istoricii europeni Magnificul, primise o educaţie

aleasă, cu multiple influenţe, copilărind printre pajii creţtini. Sultanul înţelegea
italiana şi vorbea turca, araba şi persana. Istoricii afirmă despre Soliman, că acesta
era « un om calm, echilibrat, un poet rafinat, militar talentat, un gurmand, un erudit
al secolului al XVI-lea de tip oriental mahomedan ».

În timpul domniei sale de aproape jumatate de secol, Imperiul Otoman a jucat un rol
considerabil în viaţa politică a Europei, după cum arată şi numeroase cronici. In ciuda
succeselor sale, este evident că o parte din expediţile lui Soliman în Europa n-au avut
un scop bine definit, ele fiind simple aventuri sau pur şi simplu demonstraţii de forţă.

Profitând de divizarea Europei, incapabila de a susţine un efort anti-otoman în

condiţiile în care forţele statelor creştine se epuizau în razboaiele italiene, Soliman
cuceri în 1521 Belgradul, poarta de acces spre centrul continentului, iar la începutul
anului urmator insula Rhodos, cheia Mediteranei orientale, căzu în mâinile turcilor.
 Cetatea Belgraduli – 1521

Însuşi Francisc I, căzut prizonier la Pavia, decise să apeleze în vederea restabilirii

echilibrului continental la sultan, considerându-l singura putere capabilă să apere
statele europene în faţa monarhiei universale a lui Carol Quintul.

Soliman îşi confirmă pe deplin prestigiul prin campania împotriva Ungariei, care i se
oferea ca o pradă uşoară după căderea Belgradului. În bătălia de la Mohács (1526),
regele maghiar căzu în luptă iar turcii ocupară temporar Buda. Intenţia sultanului era
de a transforma Ungaria într-un stat vasal autonom, aşa cum erau deja Ţările
Române.

Bătălia de la Mohacs, pictură de Bertalan Szekel

Împotriva candidatului la tron ales de Dieta maghiară şi susţinut de turci, Ioan

Zapolya , Ferdinand de Habsburg îşi susţinea la rândul său pretenţiile la coroana
ungară, sprijinit de germanii din regat şi de o fracţiune a nobilimii maghiare, dar mai
ales de resursele Imperiului.

Acestea se dovediră complet insuficiente. O nouă campanie otomană îl înscauna pe

Zapolya la Buda şi asedia chiar Viena, timp de trei săptămâni (1529). Conflictul nu
înceta însă, succesele alternând de partea celor doi pretendenţi la coroana maghiară;
dar la moartea lui Zapolya, Soliman invada din nou Ungaria, transformând-o în
provincie otomana (1541).
Carol Quintul suferi insuccese şi pe alte fronturi în faţa otomanilor. In 1535 el a reuşit
să ocupe Tunisul, dar trei ani mai târziu amiralul turc Barbarossa, zdrobea flota
creştină la Preveza, instaurându-şi supremaţia în Mediterană.

Bătălia de la Preveza – 1535

In acelaşi timp, Francisc I încheie o alianţă formală cu sultanul în 1536, urmând ca

turcii să intervină în războaiele italiene. Soliman exercita chiar presiuni asupra
Imperiului German în favoarea protestanţilor, iar politica sa de divizare şi slăbire a
puterilor creştine aducea roade.

Ţările Române
Câştigarea luptei pentru dominaţie în Europa centrală de către turci, a avut grave
repercusiuni pentru Ţările Române, despre care vom discuta, prin reluarea parţială a
evenimentelor.

 Astfel, în 1525, Soliman însuşşi îi acorda domnia lui Radu de la Afumaţi. În deceniul
trei, Muntenia a fost ameninţată cu anexarea la Imperiul Otoman. Complicaţiile
politice generate ca urmare a alianţei domnului Radu de la Afumaţi cu Ungaria ,au
oprit acest proiect. Din cauza neînţelegrilor interne, acesta este însă omorât.
Domnitorii care i-au urmat în scaunul Ţării Româneşti, ajung din ce în ce mai mult
la cheremul Porţii, prilejuind sultanului Soliman un amestec făţis în problemele
interne ale ţării.

 Moldova, implicată mai profund în relaţiile europene, a avut la rândul ei de suferit

de pe urma căderii regatului maghiar, Soliman urmărind să reducă independenţa
ţării.

 În 1527, domnitorul moldovean Stefăniţă, moare în condiţii suspecte, probabil

otrăvit. Soliman este de acord ca noul domn să fie Petru Rareş, sperând că acesta
va duce o politică mai docilă faţă de otomani.

 Noul domnitor va nemulţumi şi mai mult pe Soliman Magnificul, intervenind în

Transilvania şi urmărind interesele ţării sale şi nu pe ale Imperiului. Intreprinde
 apoi cucerirea Pocuţiei, lucru dezavuat de sultan, contribuie la omorârea unui sol
al conducătorului otoman (aventurierul veneţian Aloiso Gritti), se aliază în 1535 cu
Ferdinand de Austria şi iniţiază o coaliţie antiotomană, atrăgând astfel mânia lui
Soliman Magnificul.

 Totuşi sub Petru Rareş (1527-1538;1541-1546) moldovenii au mai jucat un rol

important în conflictul din Ungaria, însă ulterior, izolarea diplomatică a dus la
„închinarea ţării” către Soliman, odată cu pierderea ultimelor debuşee la Marea
Neagră (1538).

 Rupte astfel de alianţele cu creştinătatea apuseană, Ţările Române au fost aservite

Porţii, care în afara plăţii tributului şi obligaţiilor de natură militară şi
economică, a impus practic şi numirea domnilor de către sultan. Lipsită de
stabilitate şi fortă, puterea centrală s-a prăbuşit rapid în favoarea boierimii,
deţinătoare a marilor proprietăţi funciare, favorizată astfel de integrarea în
circuitul economiei otomane.

 La sfârsitul veacului al XVI-lea vechile dinastii s-au stins sau au fost înlăturate din
drepturile lor. Puterea domnească a căzut şi domn putea ajunge orice boier sau
orice pretendent care afirma, de formă, că ar fi de viţă domnească, dar cu condiţia
să se bucure de favoarea boierilor. Asistam astfel la un proces opus centralizării
din Occident.

 În Ţările Române, în Polonia, în Ungaria statul evoluează spre fărâmiţarea politică,

favorabilă puterii aristocraţiei; în schimb, caracterul local şi autarhic al comerţului
răsăritean, ruperea acestuia de marile circuite internaţionale, împiedică apariţia
atât a burgheziei cât şi a primelor forme ale capitalismului.

 În a doua jumatate a secolului Transilvania a devenit principalul spaţiu de manevra

al celor doua imperii care se confruntau în estul Europei.

 Casa Zapolya a încercat fără mare succes să echilibreze construcţia politică a

autonomi principatului ei, cu tendinţele centrifuge ale nobilimii; pretenţiile ei la
coroana maghiară au generat şi mai multă confuzie. Abia în 1570 Zapolya
renunţând la această revendicare în favoarea Habsburgilor.

 Un an mai târziu pe tronul ardelean se ridica însă familia Báthory, fidelă Porţii;
punând mâna şi pe coroana poloneză, ei reuşira să reducă la maxim influenţa
Vienei. Mai multe succese avu aceasta în Mediterana, unde, după moartea lui
Soliman, Veneţia declarase război Imperiului otoman. În replică, turcii cuceriră
printr-o imensă operaţiune amfibie, insula Cipru (1570-1571), acesta fiind însă
ultimul mare succes al Porţii.
 Pierderea Ciprului genera o imensa panică în rândurile creştinătăţii occidentale,
ducând la unirea puterilor maritime mediteranene într-o Sfântă Ligă. Flota creştină
condusă de don Juan de Austria, îi zdrobeşte pe turci la Lepanto, într-o imensă
bătălie navală (7 oct.1571).Deşi Liga se dizolvă rapid, iar Veneţia se vede silită să
încheie pacea în condiţii extrem de dezavantajoase, era clar că situaţia politică,
economică şi militară, nu mai înclina în favoarea Imperiului Otoman.

Reforme administrative
Nu a fost un mare militar, un om de sabie, ca tatăl şi străbunicul său. El a fost diferit
de ei, în măsura în care el a fost, de asemenea, un bun scriitor. A fost un mare
legiuitor și un exponent mărinimos de justiție. Legea superioară a imperiului a fost
Shari’ah sau Legea Sacră, care este la fel cu legea divină a Islamului.

O altă lege a Imperiului Otoman a fost Kanuns, această lege acoperă domenii cum ar
fi dreptul penal, proprietatea funciară și impozitele. Această lege a adunat toate
hotărârile judecătorești care au fost emise de către cei nouă sultani otomani care l-
au precedat. După eliminarea suprapunerilor și alegerea între declarațiile
contradictorii, el a emis un singur cod legal, care are grijă să nu încalce legile de bază
ale Islamului.

Când Legile Kanuns au atins forma lor finală, codul de legi a devenit cunoscut ca
„legile otomane”. Codul juridic a lui Suleiman, avea să dureze mai mult de trei sute
de ani.

Suleiman a dat o atenție deosebită situației supușilor creștini care au lucrat pământul
spahiilor numiti Rayas. „Codul de Rayas”, a reformat legislația care reglementează
taxele și impozitele pe care urmează să fie plătite de către Rayas, ridicarea statutului
lor mai sus în iobăgie în măsura în care iobagii creștini ar migra spre teritoriile
turceşti şi să beneficieze de pe urma reformelor.

Sultanul a jucat un rol important în protejarea evreilor din imperiul său. La sfârșitul
anului 1553 sau 1554, la sugestia de medicului său favorit Moise Hamon care era
evreu, sultanul a emis un decret denunțând în mod oficial uciderea evreilor.

În plus, Suleiman a adoptat o nouă legislație penală, prescrierea unui set de amenzi
pentru infracțiuni specifice, precum și reducerea cazurilor care necesită moartea sau
mutilarea. În domeniul impozitării, au fost percepute taxe pe bunuri și diverse taxe
de producere, inclusiv animale, minele, profiturile comerciale, și taxe de import-
export.
Învățământul a fost un alt domeniu important pentru Sultan. Școlile atașate la
moschei şi finanțate de fundații religioase, au oferit o educație în mare parte gratuită
pentru băieții musulmani.

În capitala lui, Soliman a crescut numărul de școli primare. La paisprezece ani copiii
învățau să citească și să scrie, precum și principiile Islamului. Copiii care doreau
continuarea educației, puteau accede la unul dintre cele opt colegii, ale căror studii
au inclus gramatica, metafizica, filosofia, astronomia și astrologia.

Realizări culturale
Sub conducerea lui Soliman, Imperiul Otoman a intrat în epoca de aur a dezvoltării
sale culturale. Sute de societăți imperiale artistice, numite „Comunitatea de Talente”
au fost administrate la sediul Imperial, Palatul Topkapî.

După ucenicie, artiștii și meșterii puteau avansa în rang în domeniul lor și vor fi
plătiți, salariile fiind date în rate trimestriale anuale. Artizanii de la curte sunt :
pictori, cojocari, bijutieri. Întrucât conducerea anterioară a fost influențată de
cultura persană (tatăl lui Soliman, Selim I, a scris poezii în limba persană), domnia lui
Soliman a creat o artă proprie a Imperiul Otoman.

Suleiman, de asemenea, a devenit renumit pentru sponsorizarea unei serii de evoluții

monumentale arhitecturale în cadrul imperiului său. Sultanul a căutat să transforme
Constantinopolul în centrul civilizației islamice printr-o serie de proiecte, inclusiv
poduri, moschei, palate și diferite instituții de caritate și sociale.

Cea mai mare dintre acestea a fost construită de arhitectul-șef al sultanului, Mimar
Sinan, în care arhitectura Otomană a atins apogeul. Sinan a devenit responsabil de
peste trei sute de monumente în tot imperiul, inclusiv cele două capodopere,
Suleymaniye și moscheia Selimiye, aceasta din urmă a fost construită în Adrianopol, în
timpul domniei lui Soliman, fiul lui Selim II. Suleiman a restaurat, de asemenea,
Cupola Stâncii din Ierusalim și zidurile Ierusalimului, a renovat Kaaba din Mecca, și a
construit un complex în Damasc.

Studiind numai campaniile militare din Europa, Asia central, nordul Africii, India şi
Mediterana, poate am fi fost inclinaţi să credem că renumele ” Magnificul „, îi vine de
la aceste imense cuceriri. Fără a le minimiza, putem aprecia că de fapt, acest renume
îi vine de la reformele culturale şi administrative, care au modernizat statul şi care au
rezistat dincolo de efemerele cuceriri.

In ultimii ani de viaţă, marele sultan era tot mai afectat de întâmplările şi deciziile
luate în anii trecuţi ai domniei sale, aceste lucruri afectându-i judecata şi starea de
sănătate. Urmează o perioadă de declin în 1565 când flota otomană se întoarce
înfrântă din faţa Maltei Cavalerilor Ioaniţi, din mâinile cărora cucerise cu 43 de ani în
urmă, insula Rhodos.

Soliman moare la de 5 septembrie 1566 , la varsta de 71 de ani, în plină campanie de

cucerire a cetăţii Szigetvar şi a Vienei. Vestea că marele sultan a murit a fost data de
catre comandantul armatei doar după ce armata otomana a reuşit să cucerească
cetatea, pentru a nu demoraliza oamenii.

Mormântul lui Soliman Magnificul

Succesor la tron a fost fiul sau Selim al II-lea, care nu a reuşit să păstreze ceea ce
tatăl său, marele Soliman Magnificul, reuşise să întemeize: un Imperiu Otoman
impunător peste Europa şi cu o putere deplină în multe alte zone ale globului.