Imperiul Otoman

Imperiul Otoman la 1481: era expansiunii

Prima perioada a istoriei Imperiului Otoman era caracterizata de expansiune teritoriala
aproape continua, timp in care dominatia turca a pornit de la un principat Anatolian nord-
vestic spre a cuceri mare parte din sud-estul Europei si Anatoliei. Institutiile politice,
economice si sociale ale clasei imperiilor islamice au fost amestecate cu cele mostenite de la
Imperiul Bizantin si de la marile imperii otomane din Asia centrala si au fost restabilite in noi
forme care sa integreze acea zona in timpuri moderne.
Originile si expansiunile statului otoman, 1300 – 1402
in fazele initiale de expansiune, otomanii erau liderii razboinicilor turci pentru credinta
islamica, cunoscuti sub numele de ghazis, care au luptat impotriva micsorarii Imperiului
Crestin Bizantin. Predecesorii lui Osman I, formatorul dinastiei, au fost membri ai tribului
Kay, care au patruns in Anatolia impreuna cu o masa de turci nomazi oguz. Acesti nomazi,
fugind de mongolul Gighis Khan, au distrus Bizantul dupa lupta de la Manzikert (1071), au
ocupat Anatolia centrala si de sud in timpul secolului al XII-lea. Ghazisii au luptat impotriva
Imperiului Bizantin si apoi impotriva mongolilor, care invadasera Anatolia, urmand hotararea
Imperiului Il–Khanid din Iran si Mesopotamia in ultima jumatate a secolului al XIII–lea.
Odata cu dezintegrarea puterii Seljuq si inlocuirea cu suzeranitatea mongola, impusa direct de
ocupatia militara a majoritatii Anatoliei de est, principatele turce independente – dintre care
unul are condus de Osman – au aparut in ramasitele Anatoliei. 37563myg17xdv3f
Urmand infrangerii mongole asupra armatey Seljuq in 1293, Osman a aparut ca print al
principatului de granita care a preluat Bithynia bizantina din nord–vestul Anatoliei, pe langa
Bursa, comandand ghazasii impotriva Bizantului in acea zona. Barat in est de principatul
Germiyan, mult mai puternic, Osman si succesorii imediat apropiati s-au concentrat asupra
atacurilor la teritoriile bizantine ce marginesc Stramtoarea Bosfor si Marea Marmara spre
vest. Otomanii, cei mai mari rivali musulmani ai Bizantului, au atras mase de nomazi si
oraseni someri, care au patruns prin Orientul Mijlociu, cautand sa dea un sens vietii lor, sa-si
castige vitalitatea si sa caute sa-si implineasca dorintele religioase de a–si extinde teritoriile
islamice. Otomanii au putut sa profite de decaderea sistemului bizantin de aparare a granitelor
si de nemultumirea crescuta in domeniul economic, religios si social in Bizant, incepand de la
Osman si continuand pana la succesorul lui, Orkhan (1324 – ’26) si Murad I (1360 – ’89), au
preluat teritoriile bizantine, la inceput dinspre vestul Anatoliei, si apoi in Europa de sud–est.
Doar sub conducerea lui Bayazid I (1389 – 1402) faima si puterea castigate in expansiunea
initiala au fost utilizate pentru a asimila principatele turcesti din estul Anatoliei.
Prin 1300 Osman conducea o zona din Anatolia care se intindea de la Eskisehir (Dorylaeum)
pana la campiile iznik (Nicaea), au infrant mai multe eforturi organizate de catre Imperiul
Bizantin, pentru a–i opri expansiunea. Eforturile bizantine pentru a da ajutor lui Il–Khanid
impotriva otomanilor din est nu a avut succes, si folosirea de mercenari de catre imparatul
Bizantului au cauzat pagube mai mari propriilor teritorii decat celor turcesti. Otomanii s-au
lipsit de echipamentul de asediu si nu au fost capabili sa acapareze orasele majore din
Bithynia. Nu au putut face nimic nici impotriva vecinilor lor turci tot mai puternici, Aydn si
Karas, care au preluat preluat teritorii bizantine din sud–vestul Anatoliei. Captura din Bursa a
lui Orhan in 1324 (alte surse spun 1326) a furnizat primele intelesuri pentru dezvoltarea
administrativa, economica si forta militara necesara pentru a face principatele state sau pentru
a creea o armata. Orhan a inceput politica militara, extinsa de succesorii sai, prin angajarea de
trupe mercenare crestine, astfel diminuind dependenta sa de nomazi.
Orhan a facut curand posibila capturarea ramasitelor oraselor bizantine din nord–vestul
Anatoliei : iznik (1331), izmit (1337) si Üsküdar (1338). S-a mutat apoi impotriva celui mai
mare vecin turc al sau, vecin inspre sud. Profitand de conflictele interne, Orhan si–a anexat
Karasul in 1345 si a castigat control asupra zonei cuprinse intre Golful Edremit si Kapdag
(Cyzicus), ajungand la Marea Marmara. S-a pus astfel in pozitia de a incheia monopolizarea
avantajoasa placuta in orasul Aydn, aceea in care aproviziona trupele mercenare pentru a
concura factorilor bizantini din Thrace si Constantinopol. Expansiunea le–a permis sa
inlocuiasca orasul Aydn ca principal aliat al imparatului bizantin Ioan VI Cantacuzino.
Intrarea importanta a trupelor otomane in Europa le–a dat o sansa directa de a vedea
posibilitatile cuceririi oferite de decadenta bizantina. Atacul suferit de Aydn urmat de moartea
conducatorului lui, beiul Umur, i-au lasat singuri pe otomani, la fel ca si conducatorii
ghazisilor, impotriva Bizantului. Orhan l–a ajutat pe Cantacuzino sa ia tronul bizantin de Ioan
V Palaeologus, si drept rasplata i–a asigurat sa distruga Thrace si sa se insoare cu fiica
imparatului, Theodora. Partidele otmane care se ocupau cu raiduri au inceput sa se mute
regulat prin Gallipoli inspre Thrace. Mari cantitati de prada capturata au intarit puterea
otomana si au atras mii de dezradacinati dintre trupele otomane din Anatolia, spre a-i servi.
incepand din 1354, Süleyman, fiul lui Orhan, a transformat Gallipoli, o peninsula de pe partea
europeana a Stramtorii Dardanele, intr-o baza permanenta pentru expansiunea in Europa si
refuza sa plece, impotriva protestelor lui Cantacuzino si a altora. De la Gallipoli trupa lui a
plecat in susul raului Maritsa inspre sud–estul Europei, efectuand raiduri pana la Adrianopol.
Cantacuzino isi pierdu curand puterea, cel putin partial din cauza cooperarii cu turcii, si
Europa incepuse sa fie prudenti cu privire la marirea pericolului turcilor.
Murad I, fiul lui Orhan, a fost primul imparat otoman care a folosit Gallipoli pentru cucerirea
permanenta a Europei. Chiar Constantinopolul a fost pus pe un drum secundar, in ciuda
slabiciunii si a dezorganizarii aparatorilor lui, deoarece zidurile groase si defensivele bine
pozitionate ramaneau prea puternice pentru armata nomada otomana, careia continua sa-i
lipseasca echipamentul de asediu. Prima cucerire a lui Murad se extindea spre nord in Thrace,
terminand cu capturarea in 1361 a Adrianopolului, al doilea oras din Imperiul Bizantin.
Redenumit Edirne, orasul a devenit noua capitala otomana, furnizandu-le turcilor un centru
pentru control administrativ si militar asupra Thracei. Fiind cea mai mare fortareata intre
Constantinopol si Dunare, controla drumul principal al invaziei prin Muntii Balcani, a asigurat
turcilor retentia cuceririlor Europei, si a facilitat expansiunea ulterioara spre nord. Murad a
trecut prin valea raului Maritsa si a capturat Philippopolis (Philibé sau Filibe; acum Plovdiv)
in 1363. Controlul asupra principalelor surse de grau si a veniturilor din taxe ale
Constantinopolului a facut posibila obligarea imparatului bizantin sa accepte suzeranitatea
otomana. Moartea imparatului sarb Stefan Dusan in 1355 a lasat succsesorii sai prea divizati
si prea slabi pentru a infrange turcii, in ciuda aliantei cu Louis I al Ungariei si tarul Shishman
al Bulgariei in prima cruciada europeana impotriva otomanilor. imparatul bizantin Ioan V a
incercat sa mobilizeze asistenta europeana prin unirea bisericilor din Constantinopol si Roma,
dar acest efort doar a divizat mai departe Bizantul, fara a asigura un ajutor concret din partea
vestului. Murad a fost astfel capabil in 1371 sa conduca aliatii spre Chernomen (Çirmen), pe
Maritsa, marindu–si incredere si demoralizandu–si dusmanii mai mici, care au acceptat rapid
suzeranitatea, fara nici un fel de rezistenta. yd563m7317xddv
Murad a incorporat ulterior in imperiul ce se dezvolta rapid multi vasali europeni. A retinut
conducatorii locali, care in schimb ii acceptau suzeranitatea, plateau anual tribute si asigura
posibili ostasi armatei sale, la cerere. Aceasta politica a inlesnit in general otomanilor sa evite
rezistenta locala prin asigurarea legilor si subiectelor prin care vietile, proprietatile, traditiile si
pozitiile vor fi pastrate daca acceptau regulile impuse fara rezistenta. A inlesnit guvernarea de
catre turci a noilor regiuni cucerite fara construirea unui vast sistem sistem administrativ
propriu.
Grabindu–se sa-si consoliedze imperiul din sudul Dunarii, Murad a cucerit Macedonia (1371),
Bulgaria centrala - inluzand Monastir (1382), Sofia (1385) si Nis (1386) - si Serbia, toate
terminandu–se prin infrangerea datorata climatului produs de aliatii Balcanilor la batatlia de la
Kosovo in 1389. in sudul Dunarii doar Bosnia, Albania, Grecia si fortul sarb din Belgrad iar
in nordul Dunarii doar }ara Romaneasca au ramas in afara Imperiului Otoman, si spre nord,
doar Ungaria a fost singura care le–a blocat musulmanilor avansarea ulterioara.
Murad a fost ucis in timpul bataliei de la Kosovo. Fiul si succesorul sau, Bayazid I (1389 -
1402), nu a putut profita de victoria tatalui sau de a cuceri in continuare teritorii din Europa;
de fapt el a fost obligat sa returneze vasalii infranti si sa se intoarca in Anatolia. Aceasta
intoarcere a fost precipitata de amenintarea marita pe care a reprezenta principatul turc
Karaman, creat pe ruinele Imperiului Seljuq al Anatoliei, cu capitala la Konya. Predecesorii
lui Bayazid au evitat anexarea cu forta a teritoriilor turce pentru a se concentra asupra
Europei. Totusi, ei s–au extins pasnic prin aliante matrimoniale si prin cumpararea de teritorii.
Achizitia de teritorii din centrul Anatoliei de la emiratele Hamid si Germiyan i-au adus pe
otomani in contact direct pentru prima data cu Karaman. Murad a fost obligat sa faca niste
actiuni militare pentru a-l preveni de la ocuparea teritoriilor proaspat achizitionate din centrul
Anatoliei, dar s-au intors in Europa, lasand problema nerezlvata in seama fiului sau succesor
la tron.
Karaman a cooperat de buna voie cu Serbia spre a incita opozitia Imperiului Otoman
impotriva conducerii sale, printre care vasalii lui Murad din Europa si din Anatolia. Aceasta
opozitie a intarit Uniunea Balcanilor care a fost condusa de otomani la Kosovo si a stimulat o
revolta generala in Anatolia, astfel incat Bayazid a fost fortat sa dea un atac liber cat de
curand putea. in 1390 Bayazid a distrus si anexat toate ramasitele principatelor turcesti din
vestul Anatoliei. El l-a atacat si l-a invins pe Karaman in 1391, a anexat cateva state turce din
estul Anatoliei si se pregatea sa-si incheie cuceririrle in acea zona cand a fost fortat sa se
intoarca in Europa, unde avea de-a face cu o revolta a vasalilor sai din Balcani, incurajati si
ajutati de Bizant. Bayazid a distrus repede rebelii (1390 - 1393), ocupand Bulgaria si instaland
administratia directa otomana pentru prima data, si a asediat Constantinopolul. Drept raspuns,
Ungaria a organizat o cruciada europeana majora impotriva otomanilor. Efortul a fost
„rasplatit“ de Bayazid la Nicopolis (Nigbolu) pe Dunare in 1396. Europa era teririzata iar
conducerea otomana din sudul Dunarii era asigurata; prestigiul lui Bayazid in lumea islamica
are atat de mare incat i-a fost acordat titlul de sultan de catre califul din Cairo, ’Abbasid, in
ciuda opozitiei sefilor califilor Mamluk (conducatorii Egiptului, Siriei si a oraselor sfinte
Mecca si Medina), care doreau sa-si retina titlul pentru ei.
intorcandu-se in Anatolia pentru a completa cuceririle abortate de miscarea sa impotriva
cruciadelor, Bayazid il intrecu pe Karaman, ultimul principe turc, in 1397. Avantajele lui,
totusi, i-au atras atentia lui Timur (Tamerlane), care a construit puternicul Imperiu Tatar in
Asia centrala, Iran, Afghanistan si Mesopotamia si a carui invazie in India a foat oprita de
frica sa fata de puterea crescanda a flancului drept otoman. incurajat de cativa principi turci
care au fugit la curtea sa cand Bayazid le-a luat teritoriile, Timur s-a hotarat sadistruga
imperiul lui Bayazid, inainte de a se rezuma la campaniei din India si astfel invadase Anatolia.
Cand Bayazid si Timur se pregateau sa se lupte, fostii vasali turci si musulmani l-au parasit
deoarece el a abandonat vechea traditie otomana ghazi aceea de a avansa impotriva infidelilor.
Lasat doar cu forte din partea vasalilor crestini, Bayazid a fost distrus de Timur in batalia de la
Ankara, in 1402. Luat prizonier, a murit un an mai tarziu.

Tara Romaneasca
Iflak (turca), Valahia era un principat pe cursul inferior al Dunarii, care in 1589 s-a alaturat
Moldovei pentru a forma statul Romania. Numele deriva de la vlahi, care constituiau cea mai
mare parte a populatiei. }ara Romaneasca era marginita la nord si nord-est de Alpii
Transilvaniei, la vest, sud si est de fluviul Dunarea, si la nor-est de raul Siret. Traditia spune
ca a fost intemeiata in 1290 de Radu Negru, un voievod din Fagaras, in sudul Transilvaniei
(pe atunci parte a Ungariei), care a traversat Alpii Transilvaniei si s-a stabilit la Campulung
Muscel. Noul principat a fost initial sub dominatie maghiara, de sub influenta feudala si
prozelitismul au fugit. Basarab I (a domnit intre1330 - 1352) l-a invins pe regele maghiar
Carol I Robert in 1330 la Posada, cand si-au castigat independenta.
Noul principat a prosperat de la dezvoltarea agriculturala si fluxul de marfuri intre Europa de
nord si Marea Neagra. A infruntat pericolele reprezentate de Ungaria, care incerca sa-si
reinstaureze dominatia, dar si de otomani, care si-au extins controlul asupra Peninsulei
Balcanice in secolul al XIV-lea. in 1391 Mircea cel Batran (a domnit intre anii 1986 – 1418) a
fost obligat sa plateasca tribut turcilor, iar in 1417 a acceptat suzeranitatea turca.
Ulterior, Valahia a avut voie sa-si pastreze dinastia, teritoriile si religia. Totusi, era obligata sa
plateasca tribut si a garantat comert monopolizat de Imperiul Otoman, devenind un punct
major de aprovizionare agricola pentru turci, sa-si faca legile interne si externe in concordanta
cu politica otomana, sa se supuna la vointa sultanului pentru a alege el conducatorul (ales din
dinastie, de obicei daca dadea mita), si sa accepte pe cei nominalizati de el pentru
adminsitrarea satelor si oraselor.
Doar cativa printi au reinviat rezistenta valaha impotriva turcilor: Vlad }epes (a domnit in
1448, 1456 – 1462 si 1476 - 1477) si Mihai Viteazul (intre 1593 - 1601), care a unit }ara
Romaneasca cu Moldova si Transilvania. Structura Guvernului principatului, totusi, era in
sine instabila, si era in crestere sub dominatie turceasca. Dupa 1716 turcii intrerupt selectia
principilor din Valahia din dinastia nativa, iar in schimb au ales unul de sub influenta
fanariota, un administrator grec in slujba Imperiului Otoman. Influenta rusa in }ara
Romaneasca s-a marit in timpul secolului al XVIII-lea si in 1774 principatul era chiar sub
dominatie rusa, cu toate ca in continuare recunosteau suzeranitatea otomana.
in timpul secolului al XIX-lea o rascoala (1821), a facut ca turcii sa renunte la regimul
fanariot. Sub indrumare rusa, au fost facute multe reforme politice, incluzand si adoptarea in
1831 a constitutiei, Règlement Organique (Regulamentul Organic). Comertul monopolizat de
turci a fost abandonat, oferind oportunitati lucrative pentru marii proprietari de pamanturi de a
face comert cu Europa de vest, in timp ce crestea greutatea muncii taranilor din }ara
Romaneasca, care nu au avut libertate deplina pana in 1864.
Puterile europene au pus capat protectoratului Rusiei dupa razboiul din Crimeea (1856).
Adunarea conducerii din }ara Romaneasca, care a fost inluentata de o miscare nationalista, a
votat (1859) unirea cu vecinul din nord-vest al Valahiei, Moldova, sub conducerea printului
Alexandru Ioan Cuza, si formarii unui singur stat, Romania, care si-a cucerit independenta de
la turci in 1878.

Moldova
Moldova in mijlocul secolului al XVI-lea
Bogdan (turca), principatul de pe cursul inferior al Dunarii, s-a alaturat }arii Romanesti in
1859, formand Romania. Numele provine de la raul Moldova. A fost intemeiata la mijlocul
secolului de un grup de vlahi, condusi de Dragos, care a emigrat din Maramures in Muntii
Carpati controlati de unguri. La 1349 Moldova isi dovedesc independenta sub conducerea
printului Bogdan. La cea mai mare dimensiune, Moldova cuprindea Basarabia si in nord si
nord-est era marginita de Nistru, la sud de Marea Neagra, regiunile Dobrogei si }ara
Romaneasca, iar la vest de Transilvania. Noul principat a rezistat presiunilor facute de
Ungaria si Polonia, si sub conducerea lui {tefan IV cel Mare (a domnit intre 1457 - 1504), a
incercat sa o apere si impotriva turcilor. Dupa moartea lui {tefan, Bogdan III cel Fara Un Ochi
(a domnit intre 1504 - 1517), a fost obligat sa plateasca tribut sultanului. in mijlocul secolului
al XVI-lea Moldove devine un vasal autonom care plateste tribut Imperiului Otoman.
Pentru urmatorii 300 de ani principatul ramane subiect pentru turci, cu exceptia unor perioade
scurte cand Moldova a respins domintia turca - cand Ioan cel Teribil (a domnit intre 1572 -
1574) a reactionat impotriva platirii unui tribut mai mare; cand Mihai Viteazul, principele
Valahiei a unit }ara Romaneasca cu Moldova si Trasilvania in 1600; si cand a recunoscut
suzeranitatea poloneza (1601 - 1618). Turcii au dominat piata moldoveneasca si au selectat
printese din dinastia nativa, dar dupa 1711 dintre fanarioti – grecii, care aveau o mare putere
politica si economica asupra Imperiului Otoman. Sub dominatia turca Moldova a devenit o
marca de granita bine fortificata.
in timpul secolului al XVIII-lea, influenta rusa asupra Moldovei creste, iar regiunea devenind
o sursa de cearta intre turci si rusi. in 1774, in timp ce continuau sa recunoasca suzeranitatea
turca, Moldova a fost pusa sub protectorat rusesc. Tot in acest timp principatul a pierdut zona
nordica - Bucovina - in favoarea Austriei, a renuntat la partea estica - Basarabia - pentru rusi
(Tratatul de la Bucuresti, 1812), si a fost reliefat un regim fanariot neindragit dupa o revolta in
1821. Sub indrumare rusa, o serie de reforme politice si economice au fost initiate, si
constitutia, Regulamentul Organic, a fost adoptata (1832). in 1859, sub influenta nationalista,
adunarea generala a Moldovei a votat unirea cu Valahia, sub conducerea lui Alexandru Ioan
Cuza pentru a froma un singur, Romania,unirea formala a fost amanata pana in 1861.
in 1918 portiunle din Moldove istorica de la est de Prut s-au alaturat Romaniei. in 1924
Uniunea Sovietica a creat Republica Socialista Sovietica Autonoma Moldova, in estul
Nistrului, in componenta R.S.S. Ucraina. in 1940 Romania a fost obligata sa dea teritoriile
dintre Prut si Nistru inapoi Uniunii Sovietice, si fostele regiuni romanesti si ucrainiene au
format impreuna R.S.S. Moldova, care a devenit independenta in 1991.