TEMA VII

Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile

modernităţii
1. Situația internațională între secolele al XIV-lea și al XVII-lea

Încă de la formarea lor, la finele veacului al XIV-lea, Țările Române se

aflau în vecinătatea unor puteri care promovau politici expansioniste: regatul
Poloniei în nord, regatul Ungariei în vest și Imperiul Bizantin, respectiv, Imperiul
Otoman în sud.
În fața acestui pericol, domnii români și-au propus două obiective majore
de politică externă: menținerea autonomiei Țărilor Române și apărarea integrității
teritoriale a spațiului românesc. Pentru îndeplinirea acestor obiective, domnii
români au apelat la mijloace diplomatice sau au rezistat ”cu arma-n mână”.
Ungaria, respectiv Polonia promovau o politică de expansiune teritorială sub
pretextul răspândirii catolicismului în teritoriile ”schismatice”, ortodoxe.
Imperiul Otoman urmărea, printre altele, răspândirea religiei islamice.
Turcii au ajuns la linia Dunării la sfârșitul secolului al XIV-lea, existând așadar
pericolul transformării Țărilor Române în pașalâc. Acest pericol a fost evitat
datorită a două elemente: Țările Române au opus rezistență militară, iar turcii
aveau ca obiectiv centrul Europei, țintele aflându-se pe linia Belgrad-Viena-Roma.
Natura relațiilor româno-otomane din secolele XIV-XVI se caracterizează
prin existența faimoaselor Capitulații (înțelegeri scrise între domnii români și
sultani). Conform acestora, Țările Române își păstrau autonomia și instituțiile
proprii, dar recunoșteau suzeranitatea Imperiului Otoman. În această situație Țările
Române plăteau Porții tribut / haraci (sumă de bani). Cel mai adesea, tributul era
privit ca o formă de răscumpărare a păcii. De altfel, potrivit dreptului islamic,
Țările Române se aflau în ”Casa Păcii” (fiind considerate aliate ale Porții). În afară
de tribut, Țările Române mai aveau și alte obligații: cadouri de ziua sultanului /
marelui vizir (peșcheș), mucarerul (firman de reînnoire a domniei sau de
confirmare a domnului), aprovizionarea cu produse a Porții: cai, vite, oi, sare,
pește, miere, cereale, lemn etc..
În ciuda acestor reglementări, uneori, relațiile româno-otomane au fost
conflictuale. Din cauza disproporției raportului de forțe, istoricul Florin
Constantiniu consideră conflictele româno-otomane drept ”războaie asimetrice”.
Uneori, în aceste lupte, Țările Române au beneficiat de ajutorul altor state creștine.
Acest efort creștin de amploare specific secolelor XIV-XVI avea ca scop oprirea
ofensivei turcești la linia Dunării și poartă numele de ”Cruciada Târzie”.
 2. Relațiile internaționale la sfârșitul secolului al XIV-lea

La sfârșitul secolului al XIV –lea, Imp. Otoman devine o mare putere datorită
cuceririlor din Europa și Asia Mică. Turcii și-au stabilit granița pe linia Dunării,
după ce au ocupat cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.Țara Românească și
Moldova se văd amenințate de către Imp. Otoman care urmărea să își impună și
aici suzeranitatea și să încheie capitulații, astfel încât Țările Române să nu
constituie o piedică în calea expansiunii lor spre centrul Europei.
Statele europene, atât cele catolice cât și ortodoxe, se aliază pentru apărarea
creștinătății organizând și participând la cruciadele târzii desfășurate de-alungul
sec XIV- XVI.
Secolul al XIV –lea este dominat de personalitatea domnitorului Mircea cel
Bătrân.
2.a Mircea cel Bătrân
Mircea cel Bătrân a domnit în Țara Românească între anii 1386-1418. La
începutul domniei, turcii, care erau la linia Dunării, au atacat Dobrogea în 1388 și
l-au ucis pe Ivanco, fiul lui Dobrotici. În situația dată, domnul Țării Românești a
intervenit și a anexat Dobrogea la Țara Românească, fiind prima ciocnire cu turcii.
De cealaltă parte, între anii 1388-1389, Mircea cel Bătrân anexează
Amlașul, Făgărașul și Banatul de Severin fără acordul Ungariei. Pentru a
contracara presiunea maghiară, Mircea cel Bătrân se apropie de domnul
Moldovei Petru Mușat, prin intermediul căruia încheie un tratat antimaghiar cu
regele Poloniei, Vladislav I Jagiello, la Radom în 1389, reînnoit la Lublin în
1390. Prin acest tratat, cei doi suverani își propuneau sprijin reciproc în cazul unui
atac din partea Ungariei.
După anexarea Dobrogei în 1388, în anul următor (1389), Mircea cel Bătrân
trimite un corp de oaste în sprijinul cneazului Lazăr al Serbiei, care este învins la
Kossovopolje (Câmpia Mierlei). Ca răspuns la acțiunile domnului muntean, o oaste
otomană devastează o parte a Țării Românești în 1391. Au loc mai multe lupte, cea
decisivă dându-se la Rovine în 1394 sau 1395, care l-a silit pe sultanul Baiazid să
se retragă. Bătălia de la Rovine este redată de cronicarul Mihail Moxa: ”fu război
mare, câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulțimea săgetelor”.
Pericolul otoman a contribuit la normalizarea relațiilor dintre domnul
muntean și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, între cei doi încheindu-
se primul document antiotoman din istoria românilor în martie 1395 la
Brașov. O nouă confruntare munteano-otomană a avut loc în mai 1395 lângă
Craiova. După această bătălie, o parte a boierimii l-a părăsit pe Mircea și l-a
susținut la tron pe fratele vitreg al acestuia, Vlad Uzurpatorul, care era recunoscut
și de poloni.
În 1396 se alcătuiește prima coaliție antiotomană, inițiată de regele
Ungariei, la care ia parte și domnul Țării Românești. Această coaliție este înfrântă
de turci la Nicopole în anul 1396.
După cruciada de la Nicopole, Baiazid își îndreaptă forțele împotriva
mongolilor conduși de Timur Lenk, însă cade pradă în 1402. În anul următor,
Baiazid moare în captivitate, aspect care provoacă lupte interne pentru ocuparea
tronului Imperiului Otoman. Mircea se implică și-l susține pe Musa. Pentru scurtă
vreme, Musa ajunge sultan și îi acordă lui Mircea numeroase beneficii. În 1413
Mahomed I îl ucide pe Musa și, ca răspuns la acțiunile domnului muntean,
organizează expediții la nord de Dunăre. Așa se face că în 1417 Imperiul Otoman
ocupă Dobrogea, iar Mircea cel Bătrân devine primul domn român care plătește
tribut turcilor . Mircea cel Bătrân a murit în 1418, fiind îngropat la ctitoria sa,
mănăstirea Cozia. În timpul acestuia, țara a fost prosperă datorită privilegiilor
acordate de domn negustorilor poloni din Liov (1403 sau 1404 și 1409) și celor
sași din Brașov (1413).

3. Relațiile internaționale în prima jumătate a secolului al XV-lea

În această perioadă Moldova avea să fie, încă, ferită pentru o vreme de atacurile
otomane, datorită poziției geografice. În schimb, pericolul era reprezentat de
Ungaria, care a încercat în repetate rânduri să o cucerească, motiv pentru care
domnitorii Moldovei au căutat sprijin extern împotriva expansiunii maghiare.
Astfel, s-a creat un obicei ca domnii moldoveni să fie vasali ai regilor Poloniei,
unul dintre cele mai puternice state europene ale vremii.

Până la jumătatea secolului al XV-lea unul dintre cei mai de seamă domni ai
Moldovei a fost Alexandru cel Bun ( 1400-1432).În 1402 recunoaște suzeranitatea
regelui polon, Vladislav Jagello și participă alături de oastea acestuia la luptele
împotriva cavalerilor teutoni din 1410 de la Grunwold și 1422 de la Marienburg.

4. Relațiile internaționale în a doua jumătate a secolului al XV-lea

La jumătatea secolului al XV-lea Imperiul Otoman era în ascensiune, sultanul

Mehmed al II-lea ( 1451-1481) a cucerit în 1453 Constantinopolul, capitala Imp.
Bizantin. Orașul era înconjurat de două rânduri de ziduri foarte groase având
renumele că nu poate fi cucerit. Victoria a zguduit lumea creștină și a sporit
prestigiul turcilor. Sultanul Mehmed al II-lea a obținut și alte victorii : a supus
Serbia ( 1459), Albania( 1478), Anatolia, astfel că, posesiunile imperiului au ajuns
până la Marea Neagră.Expansiunea turcilor în Europa Centrală și de Est era oprită
doar de Țările Române, Ungaria și, uneori, Polonia. În spațiul românesc în această
perioadă s- au remarcat domnitorii : Vlad Țepeș, Iancu de Hunedoara și Ștefan cel
Mare.

4.a Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara a fost o mare personalitate europeană din secolul al
XV-lea, care a ocupat funcțiile de voievod al Transilvaniei (1441-1446, 1448),
guvernator al Ungariei (1446-1453) și căpitan general al regatului (1453-1456). A
fost fiul cneazului Voicu, care în urma serviciului său față de regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg, a fost răsplătit cu castelul și domeniul Hunedoarei.
Pregătirea militară l-a purtat pe tânărul Iancu prin Serbia, Croația și ducatul
Milanului.
Politica externă a acestuia viza două obiective: lupta antiotomană și
atragerea celor două țări române în frontul antiotoman.
Seria marilor acțiuni antiotomane debutează în 1441 prin înfrângerea turcilor.
La începutul lui 1442, o oaste turcă l-a luat prin surprindere pe Iancu, care nu a
reușit să-și mobilizeze forțele armate. Câteva zile mai târziu, voievodul
transilvănean transformă eșecul într-o victorie, învingând trupele otomane; Iancu
trece în Țara Românească și-l impune domn pe Basarab, fiul lui Dan al II-lea. În
același an, voievodul transilvănean continuă urmărirea turcilor pe care îi surprinde
pe cursul superior al râului Ialomița și îi ucide.
Victoriile din 1442 îl determină pe Iancu de Hunedoara să organizeze o
expediție la sud de Dunăre pentru alungarea turcilor din Europa. Această expediție,
care debutează în 1443, este cunoscută sub numele de campania cea lungă. Cu
ajutorul despotului sârb Gheorghe Brancovici și a domnului muntean, Vlad Dracul,
Iancu reușește să obțină o serie de victorii împotriva otomanilor conduși de însuși
sultanul Murad al II-lea. Din cauza înfrângerilor, Murad al II-lea solicită pace, între
tabăra creștină și cea otomană încheindu-se un tratat de pace la Seghedin în
1444. Pacea era favorabilă creștinilor, deoarece otomanii se obligau să înceteze
orice confruntare pe zece ani, iar unele teritorii creștine erau eliberate.
Din cauza orgoliului, regele Poloniei și al Ungariei, Vladislav I, a încălcat
pacea și a reluat lupta antiotomană. Armata cruciată suferă o grea înfrângere în fața
turcilor în 1444, la Varna, în urma bătăliei pierzându-și viața însuși regele
Vladislav I.
În toamna anului 1448, Iancu de Hunedoara întreprinde ultima sa ofensivă
militară împotriva turcilor,dar eșuează în fața Porții la Kossovopolje (Câmpia
Mierlei).
În 1451, între Ungaria și Imperiul Otoman se încheie o pace pe trei ani,
lucru care-i permite lui Mehmed al II-lea să asedieze și să cucerească
Constantinopolul în 1453. După dobândirea Constantinopolului și dispariția
Bizanțului, obiectivul principal al Porții era de a cuceri Belgradul, considerat la
acea vreme ”cheia” Ungariei (sau cheia Europei Centrale). În vara anului 1456 a
avut loc asediul Belgradului, însă Iancu de Hunedoara, ajutat de trupe creștine,
reușește să câștige ultima sa bătălie.
La o lună după asediu, Iancu de Hunedoara moare de ciumă în tabăra
militară de la Zemun. A fost înmormântat la catedrala catolică din Alba Iulia, iar
pe piatra funerară s-a scris ”s-a stins lumina lumii”.
4.b. Vlad Țepeș
Vlad Țepeș, fiu al lui Vlad Dracul și nepot al lui Mircea cel Bătrân, a avut
trei domnii în Țara Românească: 1448, 1456-1462, 1476 / 1476-1477. Acesta a
fost un domn autoritar, luptător împotriva otomanilor. În politica sa externă,
domnul muntean urmărea două obiective: încheierea unor alianțe cu Ungaria și
participarea la lupta antiotomană.
Acesta ajunge pentru prima dată domn în Țara Românească în 1448, când a
profitat de absența lui Vladislav al II-lea – care se pare că era plecat în campania
otomană organizată de Iancu de Hunedoara -, însă a ocupat tronul pentru o scurtă
perioadă de timp.
A doua sa domnie se datorează lui Iancu de Hunedoara, care-l sprijină în
ocuparea scaunului domnesc. La venirea sa, Țara Românească se confrunta cu
lupte interne și se afla sub dublă suzeranitate, maghiară, respectiv otomană. În anul
următor, în 1457 îl sprijină pe Ștefan cel Mare, care reușește să devină voievodul
Moldovei. Aceeași politică a dus-o și în Ungaria, unde în 1458 îl sprijină pe Matia
Corvin să devină rege.
Vlad Țepeș se răscoală împotriva turcilor în 1459 prin refuzul plății
tributului, iar în 1460 încheie o alianță militară antiotomană cu Ungaria. Ca urmare
a refuzului plății tributului, turcii au încercat să-l atragă pe Țepeș într-o cursă la
Giurgiu, în iarna anilor 1461-1462, însă domnul muntean a dejucat planul și i-a
tras în țeapă pe trimișii sultanului. În aceeași perioadă, oastea munteană atacă
garnizoanele otomane de la gurile Dunării până la Vidin.Prin urmare, Mahomed al
II-lea trimite o oaste armată, care devastează Țara Românească. Din aceste lupte,
Țepeș a rămas cunoscut în istorie pentru faimosul ”atac de noapte” de la
Târgoviște din 16-17 iunie 1462, când trupele armate ale voievodului muntean,
îmbrăcate în haine turcești au atacat tabăra otomană, turcii măcelărindu-se între ei.
Această victorie nu a putut fi valorificată, deoarece Matia Corvin nu a trimis trupe
în ajutorul domnului muntean. Regele Ungariei a primit o însemnată sumă de bani
de la Papalitate pentru a-l ajuta pe Țepeș, dar a cheltuit acești bani în scopuri
personale. Pentru a justifica acest fapt, Matia a inventat o presupusă trădare a lui
Vlad. Ajuns în Transilvania, Țepeș a fost arestat de maghiari și închis la Vișegrad
vreme de câțiva ani. În tot acest timp, scaunul domnesc de la Târgoviște a fost
ocupat, cu sprijin turcesc, de Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș.
Vlad Țepeș a fost eliberat de Matia Corvin după 1470 pe fondul
intensificării luptelor antiotomane. Acesta a ajuns pentru a treia oară domn al Țării
Românești cu ajutorul lui Ștefan cel Mare. Această domnie, asemenea celei din
1448, este una lipsită de importanță, deoarece Vlad cade victimă în urma unii
complot boieresc sau într-o luptă cu turcii.
4.c Ștefan cel Mare

Unul dintre cei mai mari conducători din istoria Moldovei a fost Ștefan cel
Mare, care a domnit vreme de 47 ani (1457-1504). A fost fiul lui Bogdan al II-
lea (asociat la domnie încă din vremea acestuia) și nepotul lui Alexandru cel Bun.
La moartea tatălui său din 1451, Ștefan a fost nevoit să se refugieze în Transilvania
și Țara Românească.

Cu ajutorul lui Vlad Țepeș, Ștefan câștigă bătălia de la Doljești (aprilie 1457)
împotriva lui Petru Aron. La venirea sa pe scaunul domnesc, Moldova se confrunta
cu rivalitățile dintre Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman, care manifestau dorințe
de expansiune.

Etapa antimaghiară
În ceea ce privește politica externă a lui Ștefan cel Mare, distingem trei etape.
Prima etapă este cea antimaghiară, care debutează după anexarea cetății Chilia
(1465) de către Ștefan. Acest lucru a atras mânia Ungariei, care atacă Moldova
către sfârșitul anului 1467. Trupele lui Matei Corvin pășesc în Moldova prin pasul
Oituz și jefuiesc toate localitățile din drumul lor spre Suceava, inclusiv Bacău și
Roman. Ajunși la Baia, regele decide să staționeze aici pentru a petrece Crăciunul.
Ostașii lui Ștefan cel Mare atacă și incediază orașul, provocând o grea înfrângere
Ungariei. Însuși regele Matia Corvin a fost grav rănit în timpul acestei lupte. În
urma acestui episod, Ungaria înceta să mai aibă pretenții de suzeranitate asupra
Moldovei. Mai mult decât atât, în iulie 1475 Moldova încheie un tratat de alianță
antiotomană cu Ungaria (tratat reînnoit în 1489 – Ștefan primea două cetăți din
Transilvania: Ciceiul și Cetatea de Baltă).
 Etapa antiotomană
Cea de-a doua etapă se caracterizează prin luptele duse împotriva Imperiului
Otoman, care dorea să transforme Marea Neagră într-un lac turcesc. Spre a
contracara balanța, Ștefan cel Mare a acordat ajutor posesiunilor genoveze din
nordul Mării Negre, a instituit un control asupra Țării Românești, a creat un sistem
de alianțe și a refuzat plata tributului în 1473. Drept răspuns, otomanii, conduși de
Suleyman pașa, atacă Moldova în 1475, însă sunt înfrânți de Ștefan la Vaslui
(Podul Înalt – 10 ianuarie). Această victorie a atras opinia publică europeană,
însuși papa numindu-l pe voievodul moldovean ”Atlet al lui Hristos”. Ștefan a
cerut ajutorul țărilor creștine, însă toate cererile sale au rămas fără ecou. În 1476,
oastea otomană, în frunte cu sultanul Mahomed al II-lea, se impune în fața
moldovenilor la Războieni (Valea Albă – 26 iulie). Datorită tacticii adoptate,
pârjolirea pământului și otrăvirea fântânilor, domnul moldovean reușește să
transforme eșecul său într-o victorie. În 1480 se încheie un tratat de pace între
Moldova și Imperiul Otoman, pe care otomanii nu îl respectă, ocupând în 1484
Chilia și Cetatea Albă. În urma anexării acestor puncte strategice, Ștefan este
nevoit să încheie o nouă pace cu turcii în 1486-1487, prin care se angaja să reia
plata tributului.

Etapa antipolonă
Cea de-a treia etapă reprezintă emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea
Poloniei. La doi ani după ocuparea tronului Moldovei, Ștefan a urmat politica
înaintașilor săi și a recunoscut suzeranitatea Poloniei în 1459, prin tratatul de la
Overchelăuți, primind în schimb Hotinul (1462). Moldova încheie un tratat
antiotoman cu Polonia, Ștefan fiind nevoit să depună personal jurământul de
credință regelui Cazimir al IV-lea, la Colomeea, în 1485. Această situație se
schimbă în urma reconcilierii dintre Polonia și Imperiul Otoman. La moartea lui
Cazimir al IV-lea, succesorul său, Ioan Albert, a promovat o politică ostilă
domnului Moldovei. În 1497 acesta a atacat Suceava, cetatea de scaun a Moldovei,
însă fără rezultat. La întoarcere, trupele lui Albert au suferit o grea înfrângere la
Codrii Cosminului. În urma acestei bătălii, între Ștefan cel Mare și Ioan Albert se
încheie un tratat de pace la Hârlău (1499), prin care Moldova înlătura
dependența față de Polonia.

Domnia lui Ștefan cel Mare este considerată de mulți istorici drept
secolul de aur al Moldovei Medievale. Datorită activității sale, atât pe câmpul de
luptă împotriva otomanilor, cât și în slujba creștinității, în 1992 Biserica Ortodoxă
Română l-a canonizat pe domnul Moldovei ca fiind Binecredinciosul Voievod
Ștefan cel Mare și Sfânt, sărbătorit în calendarul ortodox la data de 2 iulie.
 5. Relații internaționale în secolul al XVI-lea

Secolul al XVI-lea reprezintă pentru istoria turcilor secolul de aur, Imp. Otoman
atinge maxima dezvoltare.Turcii cuceresc Nordul Africii, își extend teritoriile în
Asia, iar în Europa cucresc Belgradul ( 1521), îi înfrâng pe unguri la Mohacs
( 1526), transformă o mare parte din Ungaria în pașalâc în 1541. În acest context
Spania și Imperiul Habsburgic au preluat conducerea luptei antiotomane. Cele
două state vor forma, la sfârșitul secolului al XVI-lea o alianță numită Liga Sfântă,
la care participă și alte state și la care au aderat și Țările Române. Polonia nu a luat
parte la alianțele antiotomane, deoarece în 1533 a încheiat o pace perpetuă cu
turcii.

Țările Române erau vasale Imp. Otoman dependența otomană fiind mai
accentuate decât în secolul anterior.Au crescut obligațiile economice odată cu
creșterea tributului și cu apariția altor îndatoriri( aprovizionarea cu cereale sau vite
a orașului Constantinopol, la prețuri mai mici decât prețul pieței).În plan politic,
sultanii se amestecă în numirea domnitorilor români, aceștia fiind obligați să
primească însemnele puterii domnești de la sultan. Mulți dintre domnitori își
cumpără tronul direct de la oficialii otomani și pentru a-l păstra plătesc alte sume
de bani și fac cadouri costisitoare.

În 1541 Transilvania devine stat vasal turcilor, dar a avut un statut mai bun :
tributul era mai mic, iar principia erau mai liberi în relațiile internaționale.

5.a Mihai Viteazul

Cel mai de seamă domn român din veacul al XVI-lea a fost Mihai Viteazul.
Acesta a domnit în Țara Românească între 1593-1601. Deși a fost sprijinit de
Poartă în preluarea domniei, Mihai a fost un aprig luptător împotriva acesteia.
Ajuns domn, Mihai Viteazul se confrunta cu trei mari probleme: politica de
cucerire dusă de Imperiul Otoman, politica de expansiune promovată de Polonia
spre Țările Române și pericolul habsburgic.

Domnul muntean a promovat încă de la început o politică antiotomană, prin

care urmărea eliberarea țării. La acea vreme exista o coaliție antiotomană formată
din câteva state creștine apusene – Liga Sfântă – (creată la inițiativa papalității și a
împăratului habsburg Rudolf al II-lea) la care Mihai dorea să adere, însă din cauza
faptului că a preluat tronul cu ajutorul turcilor, domnul era perceput drept om al
Porții, iar emisarii creștini îl evitau. Din cauza acestui aspect, domnul muntean a
luat inițiativă și a lichidat forțele otomane și creditorii turco-levantini din București
în toamna lui 1594. Mihai continuă traseul și eliberează cetatea Giurgiu, Cetatea de
Floci, Hârșova și Silistra. Aceste acțiuni i-au permis lui Mihai să adere ”de facto”
la Liga Sfântă. Aderarea devenea ”de iure” odată cu semnarea tratatului de la Alba
Iulia din 20 mai 1595 cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory. Prin acest
tratat, Mihai Viteazul devenea vasalul principelui transilvănean, fiindu-i limitată
puterea în favoarea boierimii.Printre părțile pozitive ale actului menționăm ajutorul
militar promis împotriva turcilor și intrarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania în
subordinea Mitropoliei Ortodoxe din Țara Românească.

Ca răspuns la acțiunile militare ale domnului muntean, forțele turcești se

reorganizează sub conducerea lui Sinan pașa și atacă Țara Românească, bătălia
decisivă având loc la Călugăreni în august 1595. Deși turcii au fost învinși, Mihai
a fost nevoit să se retragă în munți și să aștepte ajutorul lui Sigismund. Cei doi,
ajutați și de domnul Moldovei, Ștefan Răzvan, au izbândit în fața turcilor și au
evitat transformarea Țării Românești în pașalâc.

Mihai a încheiat în 1598 un tratat antiotoman la Târgoviște cu împăratul

habsburg Rudolf al II-lea. Prin cele două tratate, Mihai stabilea un echilibru între
principalele puteri vecine. Acest echilibru a fost, ulterior, afectat de schimbările
din Transilvania și Moldova. În Moldova, la tron a ajuns Ieremia Movilă în 1595
(acesta a preluat tronul cu ajutorul Poloniei în timp ce Ștefan Răzvan era în Țara
Românească pentru a-l ajuta pe Mihai Viteazul în lupta antiotomană), iar în
Transilvania a ajuns principe Andrei Bathory în 1599. Aceștia erau adepți ai
colaborării cu Poarta, aspect ce l-a făcut pe Mihai să ia inițiativă.

Unirea Țărilor Române

Acesta a pus la cale un plan îndrăzneț, acela de ocupare a Transilvaniei și a
Moldovei, acțiune care ducea la realizarea primei unificări a spațiului românesc.
Ca urmare, în toamna lui 1599, Mihai Viteazul pătrunde în Transilvania și îl
învinge pe La 1 noiembrie, Mihai și-a făcut o intrare triumfală în Alba Iulia,
devenind singurul Andrei Bathory în bătălia de la Șelimbăr. stăpân al
Transilvaniei. Față de acest eveniment, Imperiul Otoman l-a recunoscut pe Mihai
principe al Transilvaniei, iar împăratul Rudolf al II-lea îl considera guvernator al
acestei regiuni.

În primăvara lui 1600, Mihai Viteazul îl silește pe Ieremia Movilă să

părăsească tronul Moldovei și să se refugieze în Polonia. Ocuparea Moldovei a
atras mânia puterilor vecine asupra lui Mihai, care vedeau în el un pericol.
Nemulțumită de faptul că la conducerea Transilvaniei se afla un român, care
acorda drepturi tuturor satelor românești și preoților români, dar și că oferea danii
nobilimii române, nobilimea maghiară a cerut ajutorul împăratului habsburgc, care,
prin trimisul său, generalul Basta, s-a impus în fața lui Mihai la Mirăslău în
septembrie 1600. În urma acestui eșec, Mihai pierdea Transilvania în favoarea lui
Basta. După victoria de la Mirăslău, generalul Basta a fost alungat de nobilimea
maghiară, care l-a repus ca domn pe Sigismund Bathory. În același timp, profitând
de retragerea lui Mihai din teritoriul est-carpatic, trupele poloneze l-au reinstalat
domn în Moldova pe Ieremia Movilă. Mai mult decât atât, acestea și-au continuat
drumul spre sud, intrând în Țara Românească unde l-au pus în scaunul domnesc pe
fratele lui Ieremia, Simion Movilă. În octombrie 1600, Mihai Viteazul pierdea
toate cele trei teritorii.

Rămas singur, Mihai s-a îndreptat către curțile imperiale de la Viena și

Praga, fiind primit de împărat doar în momentul în care acesta a aflat de alungarea
lui Basta din Transilvania. Împăratul Rudolf al II-lea i-a pus la dispoziție fostului
domn al Țărilor Române o armată, în fruntea căreia se aflau Mihai și generalul
Basta. Aceștia au atacat Transilvania și au învins nobilimea maghiară în august
1601 la Guruslău. La aflarea acestei vești, boierii din Țara Românească, foști
colaboratori ai lui Mihai, s-au răsculat împotriva lui Simion Movilă și l-au alungat.
Mihai revenea pe tronul Țării Românești, însă dorea și readucerea Transilvaniei
sub autoritatea sa, aspect care îl deranja pe împărat. Din această cauză, generalul
Basta, cu acordul Curții de la Viena, a pus la cale asasinarea lui Mihai, episod care
s-a petrecut pe câmpia de lângă Turda în august 1601.

6. Relațiile Țărilor Române cu puterile creștine vecine în secolele al XVII-lea –

al XVIII-lea

Mihai Viteazul a fost ultimul reprezentant al Țărilor Române în

”cruciada târzie”. În opinia unor istorici, odată cu moartea lui Mihai Viteazul,
Țările Române fac trecerea de la perioada medievală la cea modernă. În această
vreme, accentul se mută de pe acțiunile militare pe cele diplomatice. Se urmărea
respectarea autonomiei Țărilor Române și al statutului lor special în relațiile
internaționale. Unii domni ai veacului al XVII-lea au încercat să reia programul lui
Mihai, văzând în acesta un model. În acest sens, Gabriel Bethlen (1613-1629),
principele Transilvaniei, a dorit să constituie un regat protestant al ”Daciei”, prin
unirea Țărilor Române. Planul său a eșuat din cauza opoziției Imperiului Otoman.

Transilvania a jucat un rol important în spațiul românesc în secolul al

XVII-lea, perioadă în care s-au afirmat principii Gheorghe Rakoczi I (1630-1648)
și Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1660). Mai mult decât atât, Transilvania și-a
mărit prestigiul prin participarea la războiul de 30 de ani și la tratativele din
Westfalia.

Anul 1683 marchează începutul declinului Imperiului Otoman (”problema

orientală”). În acest an, otomanii au eșuat în al doilea atac asupra Vienei, pierzând,
prin tratatul de la Karlowitz (1699), Transilvania în favoarea Imperiului
Habsburgic. Țările Române s-au adaptat la noua realitate geo-politică, procedând
la o reconsiderare a politicii externe românești. Așa au procedat domnii Șerban
Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir.

Șerban Cantacuzino (1678 – 1688), domnul Țării Românești, se arăta ca un

supus fidel al Porții, însă, în secret, a inițiat negocieri cu austriecii, polonezii și
rușii. Aceste negocieri nu s-au concretizat, deoarece politicile expansioniste ale
celor trei puteri l-au forțat pe domnul muntean să acționeze cu prudență.

Constantin Brâncoveanu a domnit în Țara Românească între anii 1688-1714. În

timpul domniei sale, țara înregistrează progrese importante în mai multe domenii
(agricultură, negoț, armată etc.). Asemenea înaintașului său, Brâncoveanu a fost
prudent în relațiile cu marile puteri vecine. După victoria de la Zărnești (august
1690) împotriva austriecilor, împăratul Leopold îi acorda domnului muntean titlul
de principe al imperiului. Constantin Brâncoveanu plătea Porții imense sume,
asigurându-și reconfirmarea succesivă a domniei. Brâncoveanu a stabilit contacte
diplomatice cu rușii, încheind cu aceștia o convenție secretă în 1709. În timpul
războiului ruso-turc din 1710-1711, domnul muntean a adoptat o politică de
expectativă. Fără acordul său, cavaleria, comandată de Toma Cantacuzino, a trecut
de partea rușilor, participând la cucerirea Brăilei. Acest lucru a atras mânia turcilor
care l-au mazilit și decapitat pe domn împreună cu cei patru fii ai săi în 1714.

Domnul Moldovei, Dimitre Cantemir (1710-1711), a promovat o politică filorusă,

încheind cu țarul Petru cel Mare un tratat de alianță în aprilie 1711 la Luțk, care
prevedea: respectarea autonomiei Moldovei, recunoașterea domniei ereditare în
familia lui Dimitrie Cantemir și respectarea integrității teritoriale a Moldovei. În
scurt timp, între Rusia și Imperiul Otoman a izbucnit un conflict, bătălia decisivă
având loc la Stănilești (iulie 1711). Victoria turcilor l-au obligat pe Dimitrie
Cantemir să plece în Rusia, unde va muri.

Ștefan Cantacuzino (Țara Românească) și Dimitrie Cantemir (Moldova) au fost

ultimii domni pământeni. În urma bătăliei de la Stănilești, Imperiul Otoman și-a
pierdut încrederea în domnii români și au procedat la o însemnată schimbare –
introducerea regimului fanariot în Moldova (1711) și Țara Românească (1716).