Sunteți pe pagina 1din 5

Abrudean Claudiu Adrian

Rezumat “Tânjirea după Dumnezeu” Cap. I și II

Cartea aceasta “Tanjirea după Dumnezeu” are două scopuri principale. Primul este de a
explică cele șapte căi principale spre Dumnezeu care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei creștine,
iar al doilea scop este de a îndemna la trezire și la creștere în cunoașterea și înțelegerea lui
Dumnezeu, și de a înțelege adâncimea scriitorilor pe care cartea îi prezintă.
Prima cale se referă la ordonarea în mod corect a dragostei pentru Dumnezeu. Se afirmă
factul că este nevoie ca dragostea să fie ordonată în mod corect. Ființa umană se definește prin a
iubi și a caută iubire însă există un alt fel de dragoste ”erosul” care invadează viata oamenilor și îi
împiedică pe aceștia să își ordoneze corect dragostea față de Dumnezeu. Ea lipsește din viața
oamenilor și este desperat de necesară
Un creștin pe nume Origen din Alexandria a fost un adevărat apologet al credinței
creștine, el s-a confruntat cu numeroase provocări și de asemenea confruntări cu autoritățile
bisericești, însă a fost cel care a avut una din cele mai neobișnuite contribuții originale ale
spiritualității creștine. Origen vede viață spirituală ca o creștere, care poate fii împărțită în 42 de
etape. Pe măsura trecerii de la o etapă la alta se capătă pricepere și se cultivă noi virtuți care ajută
la parcurgerea călătoriei în viața spirituală de a cunoaște viața cu Dumnezeu.
Augustin din Hippo a fost o personalitate care e infuențat cel mai profund istoria bisericii
prin temele și traiectoriile lui centrate pe gândirea și trăirea oamenilor. În funcție de ce gândesc
oamneii legat de trup, minte și inimă, potrivit lui Augustin, ei pot lua trei direcții în viață. Augustin
ordonează în mod corect nivelul trupului și al sufletului astfel încât să poată fi împlinite ambele
tipuri de nevoi în mod corect. El nu neagă nevoile trupului, dar în schimb le minimalizează. El
subliniază faptul că Dumnezeu este acela care inițiază contactul cu oamenii, și nu activitatea
oamenilor este cea care îi conduce la Dumnezeu, în schimb ce pot face oamenii este să își orienteze
voința spre El.
În secolul al VII-lea, Mahomed a pornit niște reforme religioase care au culminat cu
ridicarea islamului. La scurt timp după ce a murit, marile centre creștine au fost invadate de această
credință. Aceste evenimente culturale și sociale au afectat în mare măsură dezvoltarea spirituală
creștină. În ciuada acestor evenimente s-a ridicat un credincios pe nume Bernard de Clairvaux,
care avea ca și preocupări de la studii biblice și teologice la literatură și politică. El susținea că de
vreme ce dragostea ordonează dorințele, felul în care oamenii iubesc, influențează în mod direct
felul în care ei încearcă să își împlinească aspirațiile de bază.
Bernard identifică 12 etape ale declinului spiritual și 12 etape ale progresului spiritual.
Declinul spiritual începe prin disprețul față de oameni, continuând cu disprețul față de autoritatea
umană, și finalizând cu disprețul față de Dumnezeu. Cele 12 etape ale declinului sunt: Curiozitate,
Superficialitate, Amuzament prostesc, Lăudăroșenie, Încercarea de a fi diferit, Aroganță,
Prezumțiozitatea, Justificarea de sine, Mărturia mincinoasă, Rebeliunea, Libertatea de a păcătui și
crearea unor tipare păcătoase, Nesocotirea Celor Zece Porunci. În schimb pașii progresului
spiritual încep cu învățarea iubirii aproapelui, continuând cu câștigarea respectului în față celor

1
Abrudean Claudiu Adrian

care sunt în poziții de autoritate, apoi duce la o înțelegere deplină a vieții credinciosului cu
Dumnezeu. Cele 12 etape sunt: Iubirea lui Dumnezeu, Vigilența împotriva păcatului, Supunerea
față de superiori, Răbdarea în fațaacuzațiilor, Onestitatea în mărturisirea păcatelor, Luarea
inițiativei de a îndepărta păcatul, Atitudinea umilă în fața altora, Refuzul de a afirma orice drepturi
speciale, Abținerea de la a vorbi neîntrebați, Lipsa poftei de a râde, Vorbirea cumpătată, Așteptările
limitate.
Cel care este considerat a fi cea mai bună întruparea a ordonării corecte a dragostei pentru
Dumnezeu este filozoful și omul de știință Blaise Pascal. Preocuparea lui Pascal a fost să
demontreze că orientarea voinței omului determină rezultatul vieții lui. El a susținut că credința
creștină nu este contrară rațiunii, ci este relevantă și vrednică de respect.
Pascal prezintă în mare felul în care creștinii urcă cele trei ordini ale realității (trupul,
mintea și inima). Trupul fiind ordinea cea mai de jos, este condus de dorințe, acestea duc la o viață
trăită în pofta trupului. Orice viață trăită la acest nivel va sfârșii în deșertăciune. Deși mintea este
mai înaltă decât trupul, ea tot nu poate să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, cu toate acestea
ea poate să îl pregătească pentru a intră în contact cu El. Pascal susține că mintea nu poate să
dovedească existența lui Dumnezeu și nici chiar să reproducă o revelație a Lui, în schimb poate
conștientiza asupra nevoii de Dumnezeu. În ordinea cea mai de sus , cea a inimii, Dumnezeu ajunge
la om nu prin dorințele sau prin intelectul omului ci prin supunerea voinței omului. În această
ordine a inimii, se orienteaza voința omului spre voința lui Dumnezeu. Pascal spune că a fi orientat
spre Dumnezeu înseamnă a permite trupului, minții și inimii să își găsească expresia potrivită în
legătură cu Dumnezeu.
A două cale a devotiunii creștine face referire la viață spirituală ca o călătorie. Acest capitol
reflectă asupra vieții credinciosului care este o călătorie spre inima lui Dumnezeu. Se afirmă că
omul în călătoria lui nu este ferit de obstacole și pe alocuri pot există căderi și încetiniri în progresul
călătoriei, dar cel mai important aspect este direcția călătoriei care este spre inima lui Dumnezeu.
Recunoașterea că viațaspirituală este o călătorie nu înseamnă altceva decât faptul că aceasta
implică reflecție și discernământ în vederea înțelegerii rolului lui Dumnezeu în călătoria spre
devenire spirituală.
Scriptură este cea care învață pe om să înțeleagă cum anume se potrivește viață lui în marea
poveste a lui Dumnezeu De la începutul scripturii de la Adam și Eva până finalul ei, Apocalipsa
22 scriptură este plină de revelația și desfășurarea dragostei lui Dumnezeu față de poporul său. În
ochii societății succesul este văzut ca și o împlinire în termeni de bogăție materială, putere,
prestigiu, contrar acesteia, în viața spirituală succesul este măsurat prin capacitatea omului de a
înțelege condiția lui spirituală cât și nevoile spirituale ale oamenilor din jurul lui.
Echilibrul în viațacreștinului poate duce la găsirea adevăratei fericiri în Dumnezeu. Viața
credinciosului trebuie să fie conectată la Dumnezeu dacă el vrea să înțeleagă semnificația
activităților lui și să găsească semnificația existenței lui. Călătoria creștinului este un proces care
se desfășoară pe întreg parcursul vieții.
Cel care a fost preocupat în special de sintetizarea gândului și a emoțiilor umane și care a
avut o sensibilitate față de natura umană a fsot Evagrie Ponticul. Cea mai inportantă lucrare a lui

2
Abrudean Claudiu Adrian

Evagrie a fost prezentarea structurii vieții spirituale și indntificarea numeroaselor provocări cu care
se confruntă credinciosul pe măsură ce își dezvoltă viața cu Dumnezeu.
Evagrie identifică opt gânduri ale răutății care distrug și tulbură mintea și viața umană, dar
care pot fi combătute de cultivarea celor opt virtuți. Împreună aceste opt gânduri ale răutății și cele
opt virtuți determină destinul spiritual al omului. El afirmă că, cedarea în fața oricăreia dintre
aceste opt gânduri ale răutății poate duce la crearea unui baraj care va duce la imposibilitatea
contemplării pure a lui Dumnezeu. Preocuparea lui Evagrie a fost efectul bulversant produs ce dele
opt gânduri rele, ele pot să împiedice pe credincios să urmărească viața cu Dumnezeu.
Evagrie pune în contrast cele opt gânduri rele cu cele opt virtuți dumnezeuiesti. Gândurile
rele pot fi combătute prin cele opt virtuți dumnezeiești. Astfel el enumeră cele opt gânduri în
următoarea ordine: Lăcomia pântecelui, Mânia, Iubirea de bani sau avariția, Invidia sau slavă
deșartă, Trufia, Desfrânarea sau preacurvia, Lâncezeala sau descurajarea neliniștită, Întristarea sau
depresia. La polul opus ele corespund în mod direct cu: Cumapătarea (învinge lăcomia), Blândețea
(învinge mania), Generozitatea (învinge iubirea de bani și avariția), Bucuria (învinge slava
deșartă), Umilința (învinge trugfia), Castitatea (învinge lâncezeala și descurajarea neliniștită),
Înțelepciunea (învinge întristarea și depresia).
Lăcomia pântecelui învinsă de cumpătare. Deși lăcomia este asociată cu mâncarea,
îmbuibarea este cea care duce la lipsa încrederii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Virtutea
cumpătării recunoaște că Dumnezeu este cel care pote purta de grijă. Încrederea în Dumnezeu
permite ca omul să gândească, că nevoile lui vor fi împlinite și că nu este necesară adunarea de
provizi.
Mânia învinsă de blândețe. Mânia apare atunci când omul simte că îi este amenințat statutul
social sau când dorește să controleze viața altcuiva. Blândețea pe de altă parte este capacitatea de
autostapanire. Când omul îl pune pe Dumnezeu în centrul vieții lui, nevioa de a cîștigă aprobarea
celorlalți dispare.
Avariția învinsă de generozitate. Avariția nu are limite în abilitatea ei de a aduna bani și
faimă, ea duce la o lipsă de respect față de nevoile altora. Virtutea generozității poate învinge
avariția prin faptul că omul recunoaște că cel mai mare bine al lui stă în împărtășirea lucrurilor. El
recunoaște că purtarea lui Dumnezeu de grijă este suficientă.
Invidia sau slava deșartă învinse de bucurie. Invidia apare atunci când omul este
nemulțumit de darurile și abilitățile lui și începe să îi placă și să dorească abilitățile altora. Evagrie
consideră că această este cea mai subtilă și ea crește cea mai repede în sufletele omanilor. Bucuria
în schimb apare în urma contribuției pe care omul o are împreună cu alții care posedă daruri și
abilități diferite, dar care lucrează împreună pentru un scop. Bucuria este posibilă când
egocentrismul omului este ținut în frâu.
Trufia învinsă de smerenie. Trufia este semntimentul exagerat al unei persoane de a-și
recunoaște contribuția și importanța. Evagrie afirmă că mândria este cea mai păgubitoare pentru
suflet. Smerenia este rezultatul unei priviri potrivite cu privire la sinele omului. Smerenia permite

3
Abrudean Claudiu Adrian

omului să vadă rulul lui în scopurile mai ample ale lui Dumnezeu și să nu se simtă amenințat de
realizările altora.
Desfranarea sau necurăția învinse de castitate. Desfranarea râvnește trupurile altor
persoane. Desfranarea este condusă de egocentrism. Castitatea pe de altă parte are rolul de a
echilibra modul corect de a iubi. Castitatea indică o credincioșie dată de o persoană pe care omul
alege să o iubească.
Lâncezeala învinsă de stăruință. Lâncezeala este rezultatul convingerii că lucrurile zilnice
nu sunt de nicio importantă. Ea generează impresia că lucrurile ce trebuie făcute de obicei nu
merită atenție. În schimb virtutea staruintei reflectă perseverență omului care îl ajută să treacă prin
momente mai grele. Aceasta înseamnă ca omul să creadă că scopul ultim al vieții lui se află în
mâinile lui Dumnezeu.
Întristarea învinsă de înțelepciune. Depresia vine din convingerea omului că existența lui
nu are nici o importantă. Ea indică pierderea încrederii în valoare lumi și locul omului în ea.
Înțelepciunea deschide mintea cu privire la rolul omului pe are îl joacă în lume și recunoașterea
faptului că prioritățile omului va afecta generația următoare. Evagrie definește că și scop ultim
fiind apatheia, o stare în care fiecare gând, dorință și acțiune sunt puse într-o ordine corectă.
Strălucitul poet și păstor englez George Herbert a dezvoltat o înțelegere poetică și
pasionala față de viața spirituală în lucrarea pe care a scris-o The Temple. Herbert descrie cum
ajunge omul la credință, cum se maturizează și cum ajunge în cele din urmă la o intimitate sublimă
cu Dumnezeu. Herbert este cel care prin intermediul poeziei conduce la o înțelegere a vieții cu
Dumnezeu precum o călătorie.
Un aspect menționat și la care Herbert este atent este problema suferinței, el afirmă că
suferința ori îl desparte pe om de Dumnezeu fie îl deschide spre Dumnezeu. El îndeamnă în a lăsa
ca suferința să îl apropie pe creștin de Dumnezeu realizand că prin ea, omul atinge o altă
dimensiune a vieții spirituale.
Herbert vorbește despre patru piloni ai credinței creștine. El a fost un om al bisericii și era
ancorat în această convingere că nu ezistă creștini fără să fie parte din biserică, deoarece toți
oameni au o nevoie de cuminitate și de împărtășirea credinței în Dumnezeu. Cei patru piloni sunt
astfel enumerați de el ca fiind: „Scriptura, Rugăciunea, Sacramentele și viața ordonată a anului
bisericesc”. El pune preț în mod special pe scriptură și afirmă că este revelația specială a
Cuvântului lui Dumnezeu și nu pune accentul pe revelația generala a creației.
John Bunyan a fost cel care a reflectat asupra progresului în călătoria spirituală. El a
petrecut 12 ani în închisoare și acolo a scris una din cele mai mari capodopere spirituale Călătoria
pelerinului. El descrie modul în care încercarea și necazurile devastează viața fiecarului urmaș la
lui Isus atunci când omul pornește spre El.
El își începe marea operă prin exemplificarea creștinului care pornește la drum cu poverile
în spate care îl apasă greu spre locul în care va găsi eliberare. Poverile își au rădăcina în frica de
moarte și judecată. El subliniază faptul că pe măsură ce omul ia parte la pregătiri, călătoria lui
devine tot mai evidentă Pe măsură ce creștinul înaintează, el se confruntă cu diferite și noi încercări

4
Abrudean Claudiu Adrian

pe care nu poate să le prevadă. Doar prin călăuzirea lui Dumnezeu, omul poate să găsească soluția
potrivită la poblema si încercarea cu care se confruntă, la momentul potrivit
Bunyan vrea ca omul să înțeleagă că prin contruntarea cu ispitele multiple trebuie să
renunțe a se baza pe el însuși și a se baza în totalitate pe Dumnezeu. În cartea sa Călătoria
pelerinului Bunyan afirmă că, creștinul pe măsură ce avansează în călătoria sa, se confruntă cu
ispite care devin tot mai subtile și mai distructive. El enumeră trei ispititori principali. Ispititorul
care discuta probleme teologile dar nu este gata niciodată să facă un progres spiritual. Ispititorul
care începe discuții interminabile despre greutățile vieții, fără să le rezolve. În cele din urmă
ispititorul care pune la îndoială că ce a învățat creștinul pe parcursul călătoriei este adevărat.
Thomas Merton a fost el care a surprins în lucrarea sa The Seven Storey Mountain viață
creștinului cu Dumnezeu, fiind în același timp și o viziune admirabilă a tanjirii omului după
Dumnezeu. Merton a analizat progresul pe care cineva trebuie să îl facă de la acțiune la
contemplare. De asemenea a fost preocupat de modul în care omul poate să își petreacă viața
învingând păcatul și moartea care tulbură ființa umană. A fost infruentat de prietenii lui atât din
viața personală cât și cei din literatură.
În ciuda propriilor lui păcate sexuale, spre sfârșitul vieții sale, scurtate de altfel și fiind
privat de o intimitate umană, el conștientizează nevoia de a gasi inimitate supremă în Dumnezeu.
A început să își odoneze iubirile în mod corect descoperind legătura dintre tâjrea umană după
intimitate și nevoia omului după înțelepciunea lui Dumnezeu .
Una din expresiile lui remarcabile cu pivire la confruntarea omului cu anumite întrebări la
care nu găsește răspuns a fost: „Noi ne confruntăm adesea cu întrebări la care nu putem răspune
pentru că nu a sosit încă vremea să răspundem la acestea”.
Gayle consideră că, căutarea a fost caracteristica vieții lui Merton. În momentul tragediei
în care a murit Merton a fost considerat unul dintre cei mai profunzi scriitori pe tema vieții
spirituale din secolul al XX-lea. Gayle spunea că lucrarea lui Merton era încununată cu rugăciune,
astfel lucrarile lui erau expresia rugăciunilor sale. Merton cita cu apreciere cuvintele lui
P.T.Forsythe: „Rugăciunea este pentru religie ceea ce este cercetarea pentru știință”