UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA.

FACULTATEA
DE TEOLOGIE. SECTIA PASTORALA

LUCRARE DE LICENTA

Student: Prof.Coordonator:
Calugarescu I.P. Alexandru Florin Gelu Calina

1
 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA. FACULTATEA
DE TEOLOGIE. SECTIA PASTORALA

Miscarea anabaptista. Istorie si doctrina

Student: Prof.Coordonator:
Calugarescu I.P. Alexandru Florin Gelu Calina

2
 CUPRINS
1. Introducere…………………………………………….……………..pag. 4.
1.1. Definirea, încadrarea şi delimitarea subiectului…….…....…pag. 4.
1.2. Importanţa problemei cercetate care justifică abordarea ei în această
lucrare…...……………………………………….……pag. 4.
2. Capitolul I, De la precursorii Reformei (Prereformatori ) la marea Reformă
Protestantă………………………………………..……………pag. 6.
2.1. Viaţa spirituală în Evul Mediu………………………………..pag. 6.
2.1.1. O epocă a neliniştii…………………………………..……………..pag. 7..
2.2. Precursori ai reformei…………………………………………pag. 9.
2.2.1. Valdenzii……..………………………………………………………pag. 10.
2.2.2. Frăţia vieţii în comun (Devoţia Modernă)……………………..pag. 13.
2.2.3. William Ockham (1280 – 1394)...……………………………….pag. 14.
2.2.4. Misticii germani…………………………………………………...pag.16.
2.2.5. Jhon Wycliff………………………………………………………..pag. 17.
2.2.6. Jan Hus (1373 – 1415)…………………………………….……..pag. 19.
2.3. Reforma Protestantă. Linii generale………………………..pag. 21.
3. Capitolul II, Reforma „Radicală”…………………….……………pag. 25.
3.1. Anabaptiştii evanghelici în Elveţia………………………….pag. 26.
3.1.1. Apariţia Fraţilor Elveţieni….……………………………………pag. 26.
3.1.2. Fraţii Elveţieni în Zurich…………………………………….…...pag. 29.
3.1.3. Fraţii Elveţieni în St. Gall………………………………………..pag. 31.
3.1.4. Fraţii Elveţieni în Cantonul Bern……………………….………pag. 32.
3.1.5. Anabaptiştii Evanghelicii în Sudul Germaniei………………..pag. 33.
3.1.6. Anabaptiştii Evanghelicii în Austria……………………………pag.35 .
3.1.7. Anabaptiştii Evanghelicii în Olanda…………………………...pag. 35
3.1.7.1. Menno Simmons…………………….………………….pag. 36.
3.1.7.2. Teologia lui Menno Simmons………………………….pag. 41.
3.1.8. Anabaptiştii Evanghelicii în Anglia. Baptiştii generali….…..pag. 55.
3.2. Anabaptiştii comunali. Huteriţii…………………………….pag. 56.
3.3. Anabaptiştii eshatologici. Răsculaţii de la Munster..….…...pag. 58.
4. Capitolul III, Continuarea mişcării anabaptiste după Marea
Reformă……………………………………..……………….…………pag. 60.
4.1. Noii anabaptişti……………………………………………….pag. 60.
4.2. Continuarea mişcării anabaptiste. Lupta de supravieţuire.pag. 61.
4.3. Continuarea mişcării anabaptiste în România……….…….pag. 61.
4.4. Tendinţe actuale ale mişcării anabaptiste (mennonite) în S. U. A
…………………………………………………………………pag. 64.
4.5. Mişcarea anabaptistă existentă în România………………..pag. 66.
5. Concluzii………………………………………………..…………...pag. 68.
6. Bibliografie……………………………………………………….…pag. 69.

3
 INTRODUCERE

a. Definirea, încadrarea şi delimitarea subiectului.

Subiectul se defineşte drept un studiu al unei mişcări creştine constituite în timpul

Reformei din sec. al XVI-lea, mişcare care are oarecare continuitate până în prezent.
Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depăşesc istoria
bisericească, raportându-se la istoria culturii şi civilizaţiei, societate, economie, stat,
corelate, bineînţeles, cu problema fundamentală a relaţiei dintre Biserică, stat, şi
naţiune.

b. Importanţa problemei cercetate care justifică abordarea ei în această

lucrare.

Mişcarea anabaptistă aparţine Reformei „radicale”, care, la început, a fost

prezentată ca extremist, iar în prezent este reconsiderată de teologii protestanţi, mai
ales cei evanghelici, fiindcă prin tendinţa ei anabaptistă este precursoarea tuturor
bisericilor evanghelice care practică botezul la vârsta adultă. Prin tendinţa ei radicală
de trăire integrală a creştinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin
tendinţa entuziastă, precede mişcarea penticostală.1
Anabaptiştii au separat radical Biserica de Stat, prefigurând un aspect care va fi
reluat în America de Nord de baptişti, şi care se va impune în statele seculare după
Revoluţia franceză din 1789. Din alt punct de vedere, participarea parţială a mişcării
anabaptiste la mişcarea hiliastă (milenistă), care a vrut să instaureze o societate bazată
pe creştinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la
Saint Simon la Marx, care nu au făcut decât sa "teoretizeze" o împărăţie de 1 000 de
ani fără Dumnezeu.2

1
Andreiescu Valeriu, Curs de Istorie a Creştinismului, Ed. Institutului Teologic Penticostal, Bucureşti,1998,
pag. 67.
2
Ibidem, pag. 69.

4
 Eşecul de a instaura o societate milenistă pe scară largă a condus la apariţia
„comunităţilor anabaptiste închise”. În prezent, aceste comunităţi tind să se deschidă şi
contribuie prin scrieri şi activităţi practice la dezvoltarea concepţiei după care Biserica
preia de la statul secular sfere întinse de activitate.
Învăţământul, asistenţa socială, asigurările şi multe alte domenii care privesc viaţa
socială a membrilor sunt preocupări importante pentru Biserică. În felul acesta este
limitată activitatea statului, reducându-se riscul apariţiei tensiunilor social-politice.
Importanţa mişcării anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese şi din faptul că a
influenţat istoria creştinismului din ţara noastră, unde tendinţa anabaptistă spre
unitarism este şi mai clară prin faptul că promotorul unitarismului în Transilvania,
David Francisc a fost şi promotorul anabaptiştilor.3
Tendinţa actuală de apropiere a mişcării anabaptiste de cea evanghelică justifică un
studiu pozitiv al acestor reprezentanţi ai Reformei radicale.

3
Popovici Alexa, Istoria Anabaptiştilor din România, Editura Bisericii Baptiste Romane, Chicago, 1996, pag.
23.

5
 CAPITOLUL I
DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI)
LA MAREA REFORMĂ PROTESTANTĂ

2. 1. VIAŢA SPIRITUALĂ ÎN EVUL MEDIU

Biserica Creştină, din perioada apostolilor şi până la Reforma, a fost mai întâi
biruitoare, în ciuda persecuţiilor, dar apoi, începând cu sec.IV a cunoscut o perioada de
decadenţă şi declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.
Botezul, în decursul timpului, a ajuns să fie văzut ca un instrument de naştere de
sus, iar participarea la împărtăşanie ca un mijloc de obţinere a iertării păcatelor
săvârşite după botez.
În decursul câtorva secole, alte grave erori şi practici nescripturale şi-au găsit
drumul în biserică. Odată cu acceptarea religiei creştine de către Constantin, împăratul
Imperiului Roman, persecuţiile au încetat. Atunci a început creşterea exterioară şi
expansiunea bisericii.4
Constantin şi fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii,
iar mai târziu, creştinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, în anul 380 a dat un
edict în care declara creştinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul şi mai târziu,
populaţia a fost silită să devină creştină.5
Printre semnele clare ale îndepărtării de învăţăturile Noului Testament au fost
doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgenţe, folosirea apei şi uleiului sfânt,
superstiţiile legate de relicve, şi alte practici.
După secolul al 12-lea credinciosului nu i se dădea şi vinul, ci numai pâinea,
considerându-se că fiecare element conţinea şi trupul şi sângele lui Hristos.
Între anii 1309-1439 Biserica Romană a ajuns cât se poate de jos în ochii laicilor.
Organizarea ierarhică cu cererea ei de celibat a dus la un declin în morala clericilor.

4
Rămureanu Ioan şi Milan Şesan, Istorie Bisericească Universală, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic si de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993, pag. 225.
5
Ibidem, pag. 226.

6
Mulţi preoţi aveau concubine sau se angajau în aventuri nepermise cu membre din
bisericile lor.6
Papalitatea şi-a pierdut prestigiul datorită evenimentelor legate de “Captivitatea
Babiloniană” şi “Marea Schismă”. Impozitele papale şi numeroase alte taxe au devenit
o povară pentru populaţie. În anumite ţări(Franţa, Anglia) statul naţional a devenit
suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa şi a încerca să supună Biserica intereselor
naţionale. Toate acestea prevedeau reforma intern a papalităţii în perioada evului
mediu târziu.7

2.1.1. O epoca a neliniştii

Cele două secole care preced reforma s-au dovedit în mod remarcabil vitale în faţa
unei provocări şi schimbări fără precedent. Cu cât se înmulţeau abuzurile în biserică,
cu atât se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laică, mici
tratate devoţionale, interes renăscut pentru relicve, pelerinaje şi sfinţi, mişcările
religioase - toate mărturisesc o spiritualitate cu rădăcini adânci. Se poate observa o
creştere constantă în intensitate şi profunzime a sentimentului religios până la perioada
Reformei.
Acest lucru nu înseamnă negarea realităţii ca Evul Mediu Târziu a trecut şi prin
perioade de transformări politice, sociale, economice şi religioase.
De fapt aceasta stare de indispoziţie, sentimentul că vremurile au scăpat de sub
control, combinată cu aşteptările religioase tot mai mari, a produs o epoca de
extraordinară nelinişte.
Sfârşitul antichităţii clasice a fost marcat de o nelinişte ontologică, de o preocupare
intensă pentru soarta şi moartea omului. Către sfârşitul Evului Mediu, a predominat o
nelinişte caracterizată de un sentiment de vinovăţie şi frica de condamnare. Aceasta, în
schimb, a lăsat loc, către sfârşitul epocii moderne, unei nelinişti spirituale, unui

6
Ibidem, pag. 343.
7
Ibidem, pag. 345.

7
sentiment de deşertăciune şi lipsa de sens. Moartea, sentimentul vinovăţiei şi al lipsei
de sens răsună ca o notă distonantă în literatura, arta si teologia acestei perioade.8
În Evul Mediu Târziu, Europa a fost invadată de o preocupare morbidă pentru
suferinţa şi moarte. La baza acestei experienţe neplăcute stau două fenomene înrudite:
foametea şi ciuma. Criza agrară a fost deosebit de puternica la începutul sec. al XIV-
lea; acesteia i s-a adăugat ciuma bubonică sau Moartea Neagră, care a ajuns la apogeu
în Anglia în jurul anului 1349 şi care a cauzat moartea a cel puţin o treime din
populaţia Europei.9
Viziunea morţii s-a manifestat atât în predici şi xilogravuri, cât şi în pictura şi
sculptura vremii. Mormintele erau deseori împodobite cu imaginea unui cadavru gol,
cu gura căscată, pumnii încleştaţi şi cu măruntaiele mâncate de viermi. Moartea,
văzută sub forma unui schelet, dansa conducându-şi victimele.
Siguranţa morţii era o temă obişnuită şi pentru predicatori. Un călugăr franciscan,
Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, câte şapte ore pe zi, numai despre
Zilele din urmă: moarte, judecată, rai, iad. Neliniştea morală, pe care Tillich o
considera a fi motivul dominant în epocă, deriva din faptul că moartea implica
judecata, iar judecata îl aduce pe păcătos fata în fata cu un Dumnezeu Sfânt şi plin de
mânie.10
Au existat diferite încercări de a diminua sentimentul de vinovăţie, care apăsa atât
de greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse
grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, şi care mergeau din
oraş în oraş, biciuindu-se cu biciuri de piele, în speranţa că vor ispăşi vina proprie şi
cea a întregii societăţi.
Nicăieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovăţiei care caracterizează
viaţa religioasă din perioada medievală ca în manualele confesionale şi în catehismele
laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparniţelor recent inventate. Analiza acestor

8
Popescu, Ion Mihai, Istoria si Sociologia Religiilor, Creştinismul, Ed. Fundaţia „România de Mâine”,
Bucureşti, 1996, pag. 200.

9
Ibidem, pag. 202.
10
Ibidem, pag. 203.

8
documente, pe care o face Steven Ozment, arată că, departe de a oferi un sentiment de
iertare, acestea nu au făcut altceva decât să reînvie vina deja existentă.
În strânsă legătură cu frica, ce a dominat toate fazele vieţii în Evul Mediu Târziu,
se afla o criza de încredere în identitatea şi autoritatea Bisericii.11 Spre deosebire de
alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodată
un statut dogmatic.
Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a căutării adevăratei biserici, care a
început cu mult înainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau părinţii catolici să intre în
scena.12
2. 2. PRECURSORI AI REFORMEI

De-a lungul veacurilor, pe măsura ce alianţa dintre Biserica şi stat se îndepărta tot
mai mult de adevărul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de creştini care
aveau altă părere decât cea oficială. Chiar dacă unele din aceste grupări nu mai există
astăzi aşa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinţa lor a străbătut veacurile şi au
influenţat alţi oameni. Multe dintre ideile lor se găsesc în mărturisirea de credinţa şi în
practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe lângă aceste
grupări pe care le-am amintit mai sus, să consemnam contribuţia importantă pe care au
avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea aş aminti pe: William
Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus şi Savonarola, care au avut o
contribuţie considerabilă în pregătirea Reformei. O bună parte din ideile lor au fost
luate şi propovăduite de reformatori. Doresc în continuare să vorbesc puţin despre
câteva dintre aceste mişcări şi personaje, care au avut un rol deosebit în pregătirea
reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali,
Frăţia vieţii în comun, John Wyclif şi Jan Hus. Nu putem vorbi despre toţi, deoarece
spaţiul acestei lucrări nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanţă
mai puternică în ceea ce priveşte influenta asupra personajelor reformei, în special
asupra lui Luther.13
11
Ibidem, pag. 204.
12
Ibidem, pag. 205.
13
Eliade Mircea, Istoria credinţelor si ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică ş Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pag.
206.

9
 2.2.1. Valdenzii

Cea mai veche grupare creştină pre-reformatoare, care a existat şi există şi azi o
constituie valdenzii. Numele şi l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume
Petro Valdes, care pe la 1175-1176 şi-a împărţit averea săracilor şi a hotărât să urmeze
pilda lui Hristos, trăind o viaţă de sărăcie şi propovăduind Evanghelia. El avea o
traducere a Noului Testament din limba latină în limba vorbită de popor, traducere
care a stat la baza acţiunii lui. Bărbaţi şi femei consacraţi i s-au alăturat, iar această
viaţă dusa în sărăcie şi simplitate a fost aprobată de papa Alexandru III la Conciliu
Luteran III în 1179.14
De aceea cred că merită să spunem ceva despre ei. Iată cum prezintă Elisabet
Livingstone începuturile lor: „Aceasta mică comunitate creştină, care supravieţuieşte
în Piedmont, îşi are originea în grupa <<Săracilor din Lyon>>, organizată în secolul
XII de Petro Valdes, de la care şi-au preluat numele... Valdes a fost un negustor bogat
din Lyon care a murit între 1205 şi 1218. În 1173 sau curând după aceea el şi-a
împărţit averea la săraci şi a devenit predicator itinerant; în scurtă vreme a atras o
mulţime de urmaşi, bărbaţi, femei şi ... Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes
jurământul de sărăcie, dar i-a interzis lui şi tovarăşilor săi să predice fără invitaţia
clerului. Valdes a început curând să nu mai dea ascultare prohibiţiei impuse... Valdes
şi urmaşii săi s-au organizat separat de Biserică, au ignorat decretele şi sancţiunile ei şi
şi-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de toate ei au insistat asupra dreptului
datoriei de a predica”.15
După un timp ei au fugit din Lyon şi şi-au organizat mişcarea ca o Biserică,
alegându-şi episcopi, preoţi şi diaconi. În cele din urmă s-au declarat Biserica
adevărată şi s-au răspândit peste tot: în sudul Franţei, şi Spaniei, apoi în Germania,
Piedmont şi Lombardi dar predominând în Lombardia (Italia de nord) şi Provenia
(Franţa de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea îngădui aceasta situaţie.

14
Ibidem, pag. 209.
15
Ibidem, pag. 210.

10
 În 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar în 1215, la marele
conciliu Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generală a ereticilor, inclusiv a
valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au răspândit atât de mult geografic şi
doctrinar, încât în 1218 au convocat un conciliu general la Bergamo (Italia) unde s-au
discutat diferenţele doctrinare între valdenzii din Lombardia şi cei din Franţa. Mai
târziu au fost urmăriţi de Inchiziţie fără ca aceasta să-i poată distruge.
Învăţătura lor, pe care o respingea papa, era propovăduirea neautorizată a Bibliei şi
respingerea rolului intermediar al clerului, cele două chestiuni fundamentale care le-au
atras denumirea de eretici.
Una din sursele cele mai convenabile ale învăţăturii valdenze este un tratat scris pe
la 1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea când valdenzii erau
încă una dintre cele mai puternice mişcări dizidente. Acesta îi descrie ca respingând
autoritatea eclesiastică, mai ales prin nesupunerea faţă de papa sau faţă de decretele
sale de excomunicare, şi prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice, cu
excepţia spovedaniei şi iertării şi a împărtăşaniei.16
În teorie, toţi valdenzii, bărbaţi şi femei, puteau administra aceste sacramente, iar
„euharistia” avea loc o dată pe an. Pare să se fi practicat şi un „botez” valdenz.
Sărbătorile şi rugăciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.
Gui îi învinuieşte că se erijau ca Biserica alternativă în care „preotul” era pur şi
simplu un om bun, în loc sa fie o persoană ordinată de Biserică. Aceasta îi părea ceva
mult mai greu decât altă importantă trăsătură distinctivă ale valdenzilor, propovăduirea
misionara în limba locală, cu o puternică scoatere în evidenţă a Noului Testament.
Ei refuzau să depună jurăminte, fiindcă spuneau că Biblia interzice aceasta.
Valdenzii negau purgatoriul întrucât nu găseau nici o bază pentru el în Noul
Testament, negând astfel credinţa romano-catolică în favoarea rugăciunilor şi
milosteniilor făcute pentru morţi. Pentru Valdenzi, dacă morţii erau în iad, nu mai erau
speranţa pentru ei, iar dacă erau în ceruri nu aveau nevoie de rugăciune. 17

16
David, diac. Petre I., Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, Manual experimental pentru profesorii şi
elevii Seminariilor liceale, Liceelor teoretice şi de artă, Şcolilor pedagogice, Colegiilor şi Şcolilor profesionale,
Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constanţa 1998, pag. 233.
17
Ibidem, pag. 234.

11
 În ceea ce priveşte organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori şi
credincioşi. Superiorii trebuiau să trăiască vieţi mai austere, fiind obligaţi să
evanghelizeze şi să rătăcească predicând fără încetare ca şi apostolii.18
Punctele notate de inchizitorul Gui în sec XIV sunt iarăşi dezvăluite de inchizitorii
ulteriori în sec. XV şi în sec. XVI, cu anumite trăsături, care par să devină mai
radicale.
Erau acuzaţi că resping clădirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile,
pelerinajele, indulgenţele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii şi-au
completat organizarea. „Clerul” valdenz continua să se consacre exclusiv predicării în
dialectul local.
Zonele în care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrală şi ţările
romano-catolice din Europa răsăriteană. Înseşi învataturile valdenze au fost influenţate
de alte mişcări dizidente.
Valdenzii francezi au continuat să fie hărţuiţi până la sfârşitul evului mediu.
Aceasta a culminat cu o cruciadă contra lor în 1488, în Dauphine (dofine). În Italia, ei
au continuat să reziste cu succes împotriva Inchiziţiei, găsindu-şi refugiu mai ales în
Piemont, unde au fost atacaţi în 1488. Lucrarea celor din Europa centrală şi partea
romano-catolică a Europei de est, avea să influenţeze mai târziu cursul Reformei
protestante.19
În sec. XV, în pofida campaniilor repetate împotriva lor, valdenzii au circulat mult
în Europa centrală şi au avut schimburi de idei cu husiţii cehi şi wyclifitii englezi care
se aflau în aceasta zonă.
Viaţa acestor credincioşi în munţi nu a fost uşoară atâta timp cât ei erau căutaţi
pentru a fi executaţi. Însă după un timp oamenii care locuiau la poalele munţilor le-a
oferit un ajutor, iar mai târziu „fraţii din Boemia” au fost pentru ei un ajutor, acesta
încercând o unificare cu valdenzii. Mai târziu au luat contact cu reformatorii, fiind
influenţaţi puternic de teologia lui Calvin şi identificându-se în mare măsură cu
reformaţii.20

18
Ibidem, pag. 235.
19
Tillich Paul, The courage tobe, New Haven, Yale University press, 1952, pag. 34.
20
Ibidem, pag. 35.

12
 Alături de aceste grupări creştine din biserica oficială s-au ridicat şi bărbaţi care au
înţeles din studiul lor personal, luminaţi de Duhul Sfânt adevărurile Bibliei şi rătăcirile
doctrinei catolice. Cei mai de seamă reprezentanţi de care ne vom ocupa în cadrul
acestui capitol sunt John Wycliff şi Jan Huss.21

2.2.2. Frăţia vieţii în comun (Devoţia Modernă)

Aceasta a fost o comunitate de bărbaţi, atât laici, cât şi clerici, care s-au adunat în
casa lui Radewijns din Deventer. Aceştia erau în principal prieteni ai acestuia care
aveau acelaşi fel de gândire şi erau adepţi ai lui Groote Geert - un băştinaş din
Deventer (Olanda) care studiase la Paris şi fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta s-
a pocăit în anul 1374 (anul morţii lui Petrarca); mai târziu a adunat în casa lui femei
care trăiau fără să fi depus vreun jurământ monastic, apoi s-a asociat cu Florens
Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun organizator şi a trăit
între anii 1350-1400.22
Cei care s-au adunat în casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuţi sub numele de Fraţii
Vieţii în comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simplă a sărăciei,
castităţii şi ascultării însă neangajaţi prin nici un legământ formal. Astfel, orice
membru era liber să părăsească frăţia şi să se întoarcă la viaţa seculară, daca aşa îi
plăcea. Fraţii nu cerşeau pomeni, cum făceau „fraţii cerşetori”, ci aveau grijă să fie
tăcuţi.
Când Graote a murit de ciumă, Radewijns a preluat conducerea mişcării Devotio
Moderna, iar în 1387 a întemeiat casa ei cea mai influentă la Windesheim, lângă
Zwolle, în Olanda. Acolo, Fraţii Vieţii în comun au devenit canonici augustini iar
statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX în 1395. Peste câţiva ani, s-au asociat
cu alte case din Olanda, ca să formeze Congregaţia de la Windesheim. Ei predau în
şcoli locale şi îşi înfiinţau propriile lor scoli. Ca să-şi întreţină comunitatea, se ocupau
de toate aspectele producţiei de cărţi: scrierea, copierea manuscriselor, legarea şi
21
Andreiescu Valeriu, op. cit., pag. 26.
22
Recordon Eduard, Tapernaux Philippe, Biserica sau Adunarea, vol.II., Dellenburg, Tapernaux Gute Botschaft
Verlag, Germany 1993, pag. 123.

13
comercializarea volumelor, iar odată cu apariţia tiparului, îşi tipăreau cărţile în propria
lor tipografie. Windesheim şi casele sale afiliate s-au făcut curând cunoscute ca stupi
de sârguinţă cucernică. Cu timpul, mişcarea pornită de Grapte a luat avânt şi s-a
răspândit. În secolul XV, Canonicii de la Windesheim au înfiinţat comunităţi în
Germania şi Elveţia.23
Mulţi dintre fraţii vieţii in comun si dintre cei mai educaţi de ei au marcat prin
personalitatea lor lumea creştina. Cei mai de seama dintre aceştia au fost Nicolaus din
Cusa (Kues) si Erasmus însuşi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca „ultimul
scolastic german” si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost membri ai acestei
comunitati, întrucât cele mai strălucite elemente ale scolasticii si umanismului
coexistau in Devotio Moderna.
Aceasta comunitate a fost importantă prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este
deosebit de important să ştim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta să-l înţelegem mai
bine pe Luther care a studiat într-o asemenea şcoală şi este evident că acest fapt l-a
influenţat în ideile şi teologia lui de mai târziu.

2.2.3. William Ockham (1280-1394)

A fost un gânditor creştin de primă importanţă. S-a născut între 1280-1290,

probabil în satul Ockham din Surrey (Anglia) şi a murit la Munchen (Germania) pe la
1349. După ce a intrat în ordinul franciscan, şi-a început studiile teologice la Oxford,
pe la 1309 şi a îndeplinit condiţiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu
prelegerile sale asupra „Cărţii sentemţiilor” de Petru Lombard pe la 1318-1320.
După câte s-ar părea, fostul cancelar al universităţii l-a denunţat ca eretic papei
Ioan XXII şi William a fost convocat la Avignon în 1324. Când a ajuns acolo, s-a
implicat într-o controversă asupra sărăciei apostolice care l-a făcut să fie mai critic faţă
de papalitate; el a cerut ca biserica să fie condusă de un colegiu de papi şi a afirmat că
Hristos este unicul Cap al Bisericii, învăţături care prevesteau mişcarea conciliară.
Ockham a respins complet autoritatea papală în materie seculară. În 1328, a intrat în

23
Ibidem, pag. 125.

14
serviciul împăratului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l în lupta lui cu
papalitatea.
În filosofie, Wiliam a elaborat o nouă formă de teorie nominalistă. El a respins
doctrina predominantă, după care „universaliile” – instrucţiuni mentale fără realitatea
autonomă – ar fi avut existenţa reală. Nominalismul lui William avea să fie numit „via
moderna” (calea moderna) în opoziţie cu „via antiqua” (calea veche) a lui Aquinas.
Ockham argumenta că „universaliile” sunt pur şi simplu produse artificiale ale minţii
umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai indivizii sau
lucrurile „particulare” (concrete) ar avea existenta reală. Întrucât cunoaşterea se
bazează pe experienţa lucrurilor individuale, ştiinţelor naturii li s-a dat o nouă
semnificaţie.24
În multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele său latinizat) a dezbătut cu
iscusinţă logic-magistrală marile teme ale filosofiei şi teologiei. Principiul său
cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham”, afirma: concluzia care se poate formula
pornind de la mai puţine presupuneri nu are rost să fie formulată pornind de la mai
multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai puţin, în zadar se face cu mai mult”);
mintea nu trebuie să înmulţească lucrurile fără necesitate. Occamus a făcut critica
elaborată a dovezilor existenţei lui Dumnezeu, deşi el însuşi formulase o puternică
teologie pozitivă (KATAFATICĂ, care definea pe Dumnezeu prin afirmaţii, spre
deosebire de teologia negativă, APOFATICĂ, după care se poate spune doar ceea ce
nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.
Originalitatea şi profunzimea lui Ockham, este deficitară. Dumnezeu este absolut
liber şi omnipotent, El poate face totul, inclusiv să se contrazică, de pildă poate să
mântuiască un răufăcător şi să osândească un sfânt. Aceasta afirmă unii istorici despre
Ockham deoarece el subliniază că Dumnezeu este cunoscut numai prin credinţă, nu
prin raţiune sau prin iluminare şi ca voia lui Dumnezeu este absolut suverană dar
aceasta nu înseamnă că se contrazice. În aceste privinţe şi în altele, Ockham a netezit
calea pentru teologia reformatorilor din sec. XVI, în mod special a lui Luther care va fi
influenţat de nominalismul lui, pe care îl va studia la universitatea din Erfurt.

24
Ibidem, pag. 127.

15
 2.2.4. Misticii Germani

Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influenţat gândirea lui Luther
precum şi lucrarea lui.
Primul mare mistic care l-a influenţat pe Luther în lucrarea sa de mai târziu a fost
Johnn Eckhart (1260-1327).
Meister Eckhart a fost un călugăr dominican german a cărui operă este la originea
curentului mistic renan şi a tradiţiei conceptuale reluată de idealismul german. După
moarte, învăţătura lui a fost condamnată de papa Ioan XX (1316-1334). Este
recunoscut acum drept forţa cea mai de seamă în viaţa religioasă a Germaniei înainte
de Reformă.25
b) Johnn Tauler (1300-1361)
Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler – şi el un mistic dominican german, a fost un
predicator puternic care a accentuat nimicnicia omului în prezenta lui Dumnezeu.
Predicile lui au contribuit la modelarea gândirii lui Luther într-un stadiu critic al
experienţei lui spirituale.
c) Johann von Wesel (1400-1481)
Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani într-o mare
parte din învăţătura sa. A respins multe dintre doctrinele şi practicile specifice ale
Bisericii catolice medievale şi a declarat ca numai Biblia este autoritatea absolută în
materie de credinţă. A scris împotriva indulgentelor în 1475, a fost judecat de
Inchiziţie în 1479 şi condamnat la detenţiune pe viaţă în mănăstirea augustina de la
Mainz.
d) Wssel Gansfort (1419-1489)
Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fraţii Vieţii în comun, a fost denumit
unul dintre umanişti biblici. Şi el a scris împotriva indulgentelor şi a luat în mare
măsură aceeaşi poziţie ca şi Luther în atacarea pretenţiilor papei şi în denunţarea
erorilor Bisericii din timpul său.26

25
Cairns Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea Creştina 1977, pag. 132.
26
Ibidem, pag. 133.

16
 2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)

Este foarte interesant modul în care apare pe scenă acest credincios considerat un
premergător al Reformei.
Supunerea Regelui John al Angliei faţă de Papa Inocentiu al III-lea şi umilirea sa
de către acesta, au dus la o atitudine ostilă faţă de papalitate în acesta ţară. Întreaga
naţiune engleză s-a considerat înjosită în urma acestui act. Pretenţiile exagerate ale
papilor şi amestecul lor în numirea episcopilor englezi au dus în repetate rânduri la
dispute deschise între Biserica şi conducerea laică, contribuind la lărgirea prăpastiei
existente. În aceste condiţii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.27
O buna parte din viaţă şi-a petrecut-o studiind şi apoi predând la Oxford. La
început dorinţa sa nu a fost să lupte împotriva autorităţii Bisericii Romano-Catolice, ci
dorea o reformare din interiorul ei. Astfel până în 1378 intenţia lui a fost să reformeze
Biserica prin eliminarea clericilor şi prin deposedarea de proprietăţi care, credea el,
sunt cauza corupţiei. În 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio” (Despre stăpânirea
civilă) în care susţine că exista o baza morală pe care trebuie să o aibă conducerea
eclesiastică. Însă nu a putut suporta modul în care clerul deposeda de bani pe
credincioşii de rând ai Bisericii. Pământurile, în mare parte, erau proprietatea Bisericii,
de aceea la cererea lui de deposedare de proprietăţi a acesteia, s-a bucurat de un sprijin
deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.
Daca la început a încercat reformarea Bisericii din interior, mai târziu „dezgustat de
<<captivitatea Babiloniană a Bisericii>> şi de schismă, Wycliff n-a mai fost satisfăcut
de aceasta abordare mai degrabă negativă, şi după 1378 a început să se opună dogmei
Bisericii cu idei revoluţionare”.28
Lovitura cea mai puternică pe care a dat-o Bisericii a fost în anul 1379, când a
susţinut în scris că “Hristos este capul Bisericii, şi nu Papa”. Prin aceasta nega că
Biserica ar avea putere absolută, spunând: „Puterea pe care a pierdut-o prin păcate de
moarte”. Sau altfel spus: „chiar dacă papa şi toţi clericii ar dispărea de pe pământ...

27
Ibidem, pag. 136.
28
Ibidem, pag. 137-138.

17
credinţa nu s-ar pierde, pentru ca ea îşi are temelia numai în Domnul Isus, Stăpânul şi
Dumnezeul nostru”.
Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la îndemâna
poporului în limba engleză. Astfel el a putut să-şi susţină mai bine convingerile cu
privire la Biserică, Papă, Scriptură.
În ceea ce priveşte euharistia a susţinut consubstanţierea însă extrema la care a
ajuns cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaşte nici un sacrament,
negând caracterul sacru al euharistiei. După moartea lui însă cei care au continuat
învăţătura lui au fost numiţi „lolarzi”. Aceştia erau predicatori laici care au continuat
ideile lui Wycliff, iar mişcarea acestora a fost numită mişcarea lolarzilor.29
Cu privire la aceştia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: „lolarzii sunt urmaşi ai lui
Wycliff, îşi bazau învăţătura pe credinţa personală, alegerea divină şi mai presus de
toate pe Biblie”. În general s-au opus celibatului preoţilor, transsubstanţiunii,
indulgenţelor şi pelerinajelor, susţinând totodată că validitatea actelor preoţeşti era
determinată de caracterul moral al preotului. Aceştia erau oameni simpli, ţărani care au
ales să trăiască modest. După 1401, prin statutul de „haereticis comburend” s-a aprobat
osândirea oricărui ţăran sau croitor care tăgăduia sfinţenia Euharistiei sau care
participa seara la o întrunire frăţească în care se propovăduia Cuvântul Bibliei.
Traducerea Bibliei în limba engleză şi crearea grupului de predicatori lolarzi a avut
o influenţă asupra englezilor şi a netezit calea Reformei. În afara de aceasta ideile lui
Wycliff s-au răspândit în Europa cu repeziciune. Un rol important în răspândirea
acestora l-au jucat studenţii boemieni, care studiau în Anglia. Aceştia i-au dus ideile în
Boemia, unde au devenit baza pentru învăţătura lui Jan Hus.
2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Pentru a înţelege ceea ce s-a întâmplat în centrul Europei prin anii 1400, trebuie să
ne reamintim ce s-a întâmplat în Anglia precum şi legăturile acesteia cu Europa
centrală. În acest sens nu trebuie uitată căsătoria lui Richard al III-lea al Angliei cu
Ana de Boemia, care a avut o importanţă istorică deosebită, aceasta concretizându-se
în ceva practic şi anume: „schimbul de studenţi între Anglia şi Boemia”.

29
Ibidem, pag. 141.

18
 Trebuie reţinut faptul că la fel ca în Anglia s-au făcut simţite sentimentele
naţionale. În ambele cazuri, ele s-au ridicat împotriva stăpânului străin, care domnea la
Roma, şi care avea pretenţia de a fi locţiitorul lui Hristos pe pământ. În afară de
aceasta, în Boemia existau nemulţumiri şi din cauza faptului că germanii deţineau
multe poziţii înalte in cadrul Bisericii în detrimentul cehilor, iar la Universitatea din
Praga pretindeau a avea o poziţie privilegiată.30
Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga şi la înfiinţarea
Universităţii din Leipzig în anul 1409. Atunci când ideile teologice şi filozofice a lui
Wycliff s-au întâlnit şi s-au împletit cu naţionalismul ceh, s-a dezvoltat în Boemia o
puternică mişcare de emancipare sub tutela Romei.
Am spus că între cele două oraşe Oxford şi Praga s-au făcut schimburi de studenţi.
Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede şi uşor pe teritoriul Boemiei, datorită
studenţilor care au studiat în Anglia şi s-au confruntat cu ideile lui. Găsindu-le bune,
aceştia le-au luat în Boemia.
În vremea aceea la Oxford, în Anglia, se dezbăteau ideile lui Wycliff. Aceşti
studenţi le-au îmbrăţişat şi le-au adus în Boemia.
După acestea între studenţii din Praga a luat fiinţă o comunitate de admiratori ai
ideilor lui Wycliff, în fruntea cărora se afla Jan Hus. Pe lângă aceştia, ideile au fost
îmbrăţişate de mulţi intelectuali, clerici şi laici.31
Jan Hus s-a născut în Bohmernald (astăzi Husinet) în 1373 după unii ar fi 6 iulie
1369, într-o familie modestă. Rămânând de timpuriu fără tată, a fost crescut de mama
sa, care era o femeie credincioasă. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat să ajungă la
Universitatea din Praga. Fiind un student sârguincios, a reuşit foarte repede să se
adapteze situaţiei. Interesat de cunoaşterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai
buni studenţi ai Universităţii.
După terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, având un
dar deosebit de a-şi captiva ascultătorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui
Wycliff, astfel că în predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar limbajul.
Avea un rol important la Universitatea unde la început a fost magistru. După plecarea
germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia în anul 1409. Atacă în predicile sale
30
Ibidem, pag. 145.
31
Recordon Eduard, Tapernaux Philipe, op. cit., pag. 143.

19
unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, corupţia clerului înalt. Susţinea, asemenea
lui Wycliff că Biblia este singura autoritate în viaţă şi credinţa creştinului: „Biserica
este comunitatea celor aleşi, iar Hristos este singurului ei Cap.”
O vreme se părea că Hus va reuşi să atragă de partea acestei învăţături prin predici
şi scrieri întreaga naţiune cehă; însă şi în Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au
împotrivit. Dacă la început arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a încurajat, curând acesta
l-a abandonat, trecând de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis să mai
predice, iar papa a emis o bulă în 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cărţilor lui
Wycliff, iar pentru a curma influenţa reformatorului ceh i-a interzis să mai predice şi
în capelele private.
În 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit să se
refugieze din Praga. În timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborând,
astfel principala sa operă „De Eclesia” în 1413, scrisă sub influenţa directă a lucrărilor
lui Wycliff.32
Fiind citat să se prezinte în fata Conciliului Bisericii, care s-a desfăşurat la
Constance în 1414, Hus bazându-se pe promisiunea împăratului ca nu i se va întâmpla
nimic rău, dă ascultare şi se deplasează acolo. Din păcate, împăratul nu s-a ţinut de
cuvânt. Ba mai mult, atât ideile lui Wycliff, cât şi învăţătura sa au fost condamnate ca
eretice. Refuzând să-şi retracteze învăţătura, Hus este întemniţat, iar în anul 1415 ars
pe rug. Învăţătura lui Hus nu a putut fi distrusă, fiind dusă mai departe de urmaşii săi,
care s-au împărţit în două tabere. Una era tabăra radicală, „taboriţilor”, după muntele
Tabor, fortăreaţa lor din sudul oraşului Praga. Aceştia au respins orice învăţătură cu
privire la credinţa şi practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau
fundament scriptural.33
Cea de-a doua ramură care susţinea ideile lui Hus şi care era mai moderată, era cea
a „utraquistilor”. Ei au avut o poziţie proprie prin care susţineau că numai ceea ce
Biblia interzice trebuie eliminat şi că toţi credincioşii, nu numai clerul trebuie să
primească atât pâinea cât şi vinul la împărtăşanie.34

32
Ibidem, pag. 144.
33
Ibidem, pag. 145.
34
Ibidem, pag. 146.

20
 Din gruparea radicală a taboriţilor s-a format gruparea „Fraţii Uniţi”, sau „Fraţii
Boemiei”. Aceştia au apărut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi biserici
care poate fi găsită şi azi, numită „Biserica Moraviană”. Aceasta s-a dezvoltat foarte
mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit dacă spunem ca Hus l-ar
fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea să cunoască învăţăturile lui
Hus.35

2.3. REFORMA PROTESTANTĂ. LINII GENERALE

Principalii lideri ai acestei mişcări au fost Martin Luther (1483 - 1546), Ulrich
Zwingli (1484 - 1531), John Calvin (1509 - 1564). Ei au adoptat ideea că o unire cu
statul este necesară succesului bisericii. Aceasta decizie a fost un compromis faţă de
poziţia susţinută la început. Acceptarea acestui compromis de către Luther şi Zwingli,
compromis care includea şi eliminarea oricăror disidente, a dus la apariţia mişcării
Anabaptiste evanghelice.
Martin Luther s-a născut la Eisleben, 1483 în Saxonia, o provincie din Imperiul
German. A primit educaţie la şcoala Latină din Eisenach şi la Universitatea din Erfurt.
În 1505, el a devenit călugăr augustinian în acelaşi oraş, sperând să găsească pacea
sufletului prin efort personal. În cele din urmă, a ajuns la concluzia că iertarea divină şi
schimbarea interioară sunt rezultatul credinţei în Hristos.
În 1509, a acceptat să fie profesor la Universitatea din Wittenberg în Saxonia. În
1517, Johann Tetzel a fost însărcinat să vândă indulgenţe papale în diferite părţi ale
Germaniei. Luther a considerat că Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea acestor
indulgenţe, şi că în această privinţă el a acţionat în contradicţie cu voinţa papei şi cu
învăţătura Bisericii Romano - Catolice.
În consecinţă, Luther a scris 95 teze în latină şi le-a fixat pe uşa Bisericii din
Witteberg. În aceste teze el a condamnat abuzurile de care se făcea vinovat Tetzel, din
punctul de vedere romano- catolic. În timpul controverselor ce au urmat, Luther a fost
din ce în ce mai mult convins că multe învăţături şi practici ale Bisericii Romane sunt
nescripturale. Încă înainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei

35
Ibidem, pag. 147.

21
justificării prin credinţă, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie.
Electorul Frederich cel Înţelept i-a acordat toată protecţia posibilă.36
În cele din urma Luther a fost excomunicat de papa în 1520. Obţinând o copie a
declaraţiei papale, Luther i-a dat foc în public. Anul următor a apărut în fata Dietei, ori
a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat să retragă ceea ce i s-a
cerut. Electorul Frederich, în secret, a aranjat să fie dus la Castelul Wartburg, pentru
siguranţa lui personală. În timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia să fie
menţinută până când ea ar fi putut fi înlocuită cu aprobarea autorităţilor civile. Această
atitudine cu privire la Liturghie şi alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o
strânsă legătură între stat şi biserică. Liturghia a fost în cele din urmă abolită în
Wittenberg şi în toata Saxonia, după moartea Electorului Fredereck, de către fratele
acestuia, Electorul John, în 1525. Biserica Luterană a fost făcută biserică de stat în
Saxonia şi în cele din urmă în toate provinciile Germaniei şi Scandinaviei, ai căror
conducători acceptaseră crezul luteran.
În aceeaşi perioadă Biserica Zwingliniană sau Reformată a devenit biserică de stat
în anumite cantoane din Elveţia.37
Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei în regiunea din Elveţia în care se vorbea
limba germană. El s-a născut în anul 1484, la Wildhaus, lângă St. Gall în Elveţia. A
studiat în Bern, Viena, şi Basel fiind consacrat ca preot în 1506. În anul 1518 a fost
ales episcop principal al oraşului Zurich, cel mai important oraş din Elveţia.
După sosirea lui în Zurich, s-a putut observa în predicile lui o notă evanghelică. În
câţiva ani, în predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine şi practici Romano -
Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich faţă de Reforma a fost favorabilă, dar
guvernul federal al Elveţiei s-a opus mişcării. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli
deplină libertate în ceea ce priveşte predicarea din Scripturi. Din motive politice,
consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicând toate devierile de la practicile
Bisericii Romano - Catolice ce puteau avea loc. În concluzie, lui Zwingli i s-a permis
să predice împotriva Bisericii Romane, dar nu să şi abandoneze practicile ei.

36
George, Thimoty, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998, pag. 46.

37
Ibidem, pag. 52.

22
 Luther si Zwingli nu au avut, în toate, aceleaşi învăţături. Principala controversă
dintre ei a fost în legătură cu Cina Domnului. Luther a apărat doctrina Prezenţei Reale,
adică pâinea şi vinul sunt în realitate trupul şi sângele lui Hristos, în timp ce Zwingli
susţinea că acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a respins doctrina regenerării
prin botez, pe care Luther o susţinea.
Zwingli a ajuns la aceste păreri datorită controverselor cu Fraţii Elveţieni, dându-şi
seama de faptul că anabapti4tii aveau dreptate când susţineau că nici botezul, nici
împărtăşania nu sunt mijloace prin care să se obţină iertarea păcatelor. Reforma, în
anumite state a condus la înfiinţarea unor biserici de stat protestante. Conducătorii care
acceptau crezul luteran sau zwinglinian, stabileau fie o biserică de stat Luterană sau
Zwingliniană. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat. Conducătorul
teritoriului respectiv dădea ordin preoţilor să se conformeze doctrinei şi practicii
noului credeau. Preoţii duceau la îndeplinire ordinele conducătorilor. Oamenii de rând
nu aveau nimic de spus în aceasta problemă.38
Înfiinţarea acestor noi biserici de stat erau în avantajul personal al acestor
conducători. În felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor şi asupra averilor
mănăstirilor. În provinciile Luterane, prinţul conducător era considerat summus
episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzător este faptul că religia de stat se schimba
în funcţie de poruncile autorităţilor civile. Anumite districte care trecuseră la
Zwinglianism, au trecut sub stăpânirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populaţia
acestor districte au reacceptat credul Romano-catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de
Sus au fost nevoiţi să-şi schimbe religia de patru ori în timpul Reformei. Oamenii, fie
protestanţi, fie catolici nu au luat credinţa lor în serios ca să fie gata să sufere
persecuţii pentru ea. Anabaptiştii s-au plâns de multe ori că au fost ridiculizaţi pentru
că au fost gata să îndure persecuţii pentru credinţa lor. După cum s-a arătat, orice
disidenţă sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsita.
Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar că în anii de început ai Reformei, ei
au apărat principiul membrii voluntare, nevoia disciplinei în biserică şi independent
bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther şi Zwingli.
Istoricul luteran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: "Puterea

38
Ibidem, pag. 54.

23
agresivă, cuceritoare, pe care luteranii au manifestat-o în prima perioadă, s-a pierdut
oriunde, în momentul în care guvernanţii au luat problema în mâinile lor şi au stabilit
Crezul Luteran."39

CAPITOLUL III
REFORMA „RADICALĂ”

Reforma „radicală” a fost o impresionantă mişcare de reînnoire spirituală şi

eclesială, care a însoţit aproape toate bisericile, catolice şi protestante, în timpul
marilor treziri religioase din sec. al XVI-lea.

39
Ibidem, pag. 55.

24
 Îmbrăţişând atât ecumenismul, cât şi sectarismul, revoluţia violentă şi convieţuirea
paşnică, precum şi orientările mistice şi raţionaliste ale Evului Mediu Târziu, Reforma
„radicală”, considerată ca o entitate separată a supus unei critici severe întregul corpus
christianum care suferise schimbări în urma mişcării protestante şi a celei catolice.
Abia în ultimii ani reformatorii radicali au început să iasă din conul de umbra în
care au fost abandonaţi de către oponenţii lor din sec. al XVI- lea. De exemplu,
Heubrucg Bullinger îi numea "duşmani diavoleşti şi distrugători ai Bisericii lui
Dumnezeu".
Uneori, reformatorii radicali sunt consideraţi ca fiind "aripa de stânga a Reformei".
Recunoscând folosirea anacronică a termenului "aripa de stânga", George Williams
propune expresia "reforma radicală" ca termen colectiv pentru desemnarea tuturor
grupurilor religioase novatoare, care nu se încadrează nici în bisericile catolice nici în
cele protestante. Tipologia lui Williams aplicată radicalilor este cea mai
comprehensivă şi cea mai durabilă în ciuda faptului că a fost enunţată în urma cu
treizeci de ani.
Williams îi împarte pe radicali în trei grupări mari: anabaptiştii, spiritualiştii şi
raţionaliştii evanghelici.
Fiecare ramură a Reformei radicale s-a ataşat unei anumite "rădăcini”. În cazul
anabaptiştilor, această "rădăcină" era Biblia. Ei nu doreau numai să reformeze biserica
ci să o readucă la puritatea ei apostolică.
Anabaptiştii, la rândul lor, sunt împărţiţi în următoarele grupări: biblici, comunitari
şi eshatologici. Reforma „radicală” nu este numai o "aripa" ,ci este o mişcare care a dat
naştere unei noi forme a credinţei şi a vieţii creştine. După cum a spus un reputat
savant, a fost "o reformă a reformei" sau "o corectare a corectării catolicismului"
Tocmai acest lucru , precum şi faptul că cea mai mare parte a radicalilor a fost
nevoită să dezvolte un model de viaţă în afara graniţelor oficiale, a dat spitualităţii şi
vieţii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trăit în afara ordinii stabilite.

3.1 ANABAPTIŞTII EVANGHELICI ÎN ELVEŢIA

3.1.1. Apariţia Fraţilor Elveţieni

25
 Fondatorii mişcării anabaptiste elveţiene au făcut parte din grupul de susţinători
înflăcăraţi ai Reformei condusă de Zwingli. Ei s-au despărţit de Zwingli când, contrar
programului de reformă iniţial, acesta s-a îndreptat într-o direcţie diferită. Cei mai
reprezentativi conducători ai Fraţilor Elveţieni au fost: Conrad Grebel, Felix Manz,
Blaurock ( George Cajakob), Andrew Castelberger, Wilhelm Reublin.
Conrad Grebel a fost liderul mişcării anabaptiste elveţiene. El s-a născut în anul
1498 într-o familie de nobili. Tatăl său, Jacob Grebel, a fost senator, membru al
Consiliului din Zurich. Conrad, ca tânăr a urmat şcolile din Zurich. În toamna anului
1514, a devenit student la Universitatea din Basel, şi între anii 1515 - 1518 a studiat la
Universitatea din Viena, Austria. În Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von
Watt), profesor de limbi clasice, care mai târziu s-a căsătorit cu sora lui Conrad, Marta.
Din octombrie 1518 până în iulie 1520, el a studiat la Paris. După întoarcerea la Basel
a lucrat la o editură care publica cărţi latine. Zwingli, în 1522, s-a referit la Conrad
Grebel, ca la un nobil tânăr şi educat.
Datorită pregătirii deosebite, Conrad Grebel şi Felix Manz urmau să obţină
recomandarea lui Zwingli pentru posturile de profesori în greaca şi respectiv latină, la
şcoala teologică ce urma să se înfiinţeze în Zurich. Bullinger, colaboratorul şi
succesorul lui Zwingli a afirmat că ei sunt foarte bine pregătiţi pentru aceste poziţii,
dar "ei au devenit stăpâniţi de un spirit anababaptist în aşa măsură, încât ei nu mai sunt
interesaţi de nimic altceva decât de promovarea anabaptismului lor". În toamna anului
1522, Conrad Grebel a experimentat o trăire religioasă care a marcat începutul unei
perioade deosebite în viaţa lui.
Felix Manz s-a născut în 1490 în Zurich, fiind educat în şcolile înalte din Zurich, şi
Viena. Cunoştea bine greaca şi latina, dar specialitatea lui era ebraica. De la început s-
a identificat cu mişcarea de reformă a lui Zwingli, fiind unul din liderii care ţineau
studii biblice. Când Zwingli a decis în favoarea unirii bisericii cu statul, el a devenit
colaboratorul lui Grebel, în opoziţie cu ideea înfiinţării unei noi biserici de stat.
George Cajakov, numit Blaurock, s-a născut în localitatea Bonaduz, în cantonul
suedez Grisons. A fost educat în Chur, oraşul principal al acestui canton, devenind
călugăr în St.Lucius. Când Reforma a ajuns la el, a părăsit mănăstirea spre sfârşitul

26
anului 1524, a plecat la Zurich, centrul mişcării din Elveţia, ca să ia legătura cu
Zwingli. Un cronicar contemporan cu el, relatează că Blourock a arătat un mare zel şi
a avut multe discuţii cu Zwingli, dar nu a fost de acord în întregime cu programul de
reforma. Apoi, el a auzit de Grebel şi Manz şi s-a identificat cu ei în încercarea de a
forma o biserică evanghelică. Blourock era un om cu convingeri adânci, cu mult zel şi
elocvenţa.
Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a început să
vorbească împotriva doctrinelor şi practicilor nescripturale. Mari mulţimi de oameni
veneau să-i asculte predicile. În procesiunile anuale era obiceiul ca preotul să conducă
procesiunea prin oraş purtând relicve ale sfinţilor. La procesiunea ţinută la data de 13
iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisă spunând: "Acesta este adevăratul lucru
sacru, celelalte nu sunt decât oase de oameni morţi." A fost primul preot din Elveţia
care în 1523 s-a căsătorit. Datorita predicilor împotriva botezului copiilor mici, a fost
arestat şi audiat în Zurich în august 1524. Mai târziu a fost botezat şi s-a unit cu Fraţii
Elveţieni.
După cum s-a specificat, părinţii mişcării anabaptiste, au fost, în decursul a câtorva
ani uniţi cu Zwingli şi au susţinut din toată inima programul de reformă. În a doua
dispută (octombrie, 1523) în care s-a discutat în legătură cu abolirea Liturghiei şi
imaginilor, s-a văzut o diferenţă notabilă între Zwingli şi Grebel în legătură cu
atitudinea faţă de reformarea practică a bisericii. În ultima zi a dezbaterilor, Conrad
Grebel şi prietenul lui Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fără nici o ezitare.
Amândoi, la aceasta dezbatere, au prezentat aceasta practică romană ca ceva
nescriptural, contrară concepţiilor evanghelice. În timpul dezbaterilor Grabel a spus:
"Primul lucru necesar înainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au
discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoţi nu vrea să termine cu acest lucru
abominabil.”
Zwingly a replicat: "Consiliul (autorităţile civile) vor decide in legătura cu
Liturgia". La care, Simion Stumpf i s-a adresat: "Maestre Ulrich, nu ai dreptul sa laşi
ca decizia la aceasta problema sa fie luata de Consiliu. Problema este deja decisa;
Duhul lui Dumnezeu o decide." Când Consiliul, după a doua dezbatere, a decis ca
preoţii sa continue a spune Liturghia, Simion Stampf si-a dat demisia, slujind poporul

27
ca un lucrător al Evangheliei. In 3 noiembrie, acelaşi an i s-a ordonat sa părăsească
satul in care slujea, iar in 20 noiembrie a fost exilat din cantonul Zurich. Începând cu
aceasta perioada, Zwingli a început sa devieze in diferite aspecte de la programul de
reforma stabilit iniţial. Decizia lui Zwingli, la finalul acelor discuţii a fost aceea ca nu
trebuie sa se facă nici o schimbare fără aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile
Romano - Catolice sa fie păzite pana când guvernul va ordona abolirea lor.
In scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat împotriva botezării copiilor mici. El a
recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie aplicata in
biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El a aparat principiul
nonrezistentei si a admis ca jurămintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus.
Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat in mod gradat poziţia iniţială.
Când Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat în care membria era
obligatorie pentru toata populaţia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica
botezării copiilor era ceva esenţial. Intr-o perioada scurta de timp el a devenit un
apărător înflăcărat al botezului copiilor.
Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; în cele din urmă Cosiliul
a ordonat ca Grebel si Mantz sa nu mai tina întâlniri şi să accepte deciziile lor. Cei care
refuzau să-şi boteze copiii erau exilaţi sau încarceraţi în închisoarea Wellenberg. Toate
aceste ameninţări nu i-a descurajat pe Grebel si colaboratorii şai.

3.1.2. Fraţii Elveţieni în Zurich

Formarea Bisericii Anabaptiste, fără acordul autorităţilor civile nu putea avea alte
urmări decât declanşarea persecuţiilor împotriva anabaptiştilor. În cantonul Zurich, la
mai puţin de o lună de la înfiinţarea acestei grupări au avut loc primele arestări. În
februarie 1525, douăzeci şi cinci de anabaptişti au fost închişi, dar nu după mult timp
au fost eliberaţi sub restricţii severe. În 16 Martie, acelaşi an, Consiliul din Zurich a
publicat un mandat prin care se decreta ca toţi cei ce se vor boteza vor fi exilaţi. Mulţi
dintre ei au fost arestaţi din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz,
Blaurock , cu care Zwingli a avut trei zile de discuţii in 20 - 22 martie. Ei au fost

28
chemaţi, pe rând, in fata lui Zwingli si asistenţilor şai, si au avut permisiunea de a
răspunde la unele din întrebările lor. Douăzeci si unu persoane (14 bărbaţi si 7 femei)
au fost închise in temniţa întunecoasa a Turnului Vrăjitoarelor. După doua săptămâni
au reuşit sa scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost
excomunicat deoarece nu era din Zurich. Între luna noiembrie 1524 şi iunie 1525,
Zwingli a publicat trei cărţi împotriva "Fraţilor", iar în noiembrie altă carte în care el a
apărat poziţia bisericii de stat şi a avansat diferite acuzaţii la adresa anabaptiştilor.
Fraţii nu au avut nici un mijloc pentru a se apăra. Dorinţa mare a lui Grebel era să le
fie aprobată apărarea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodată aprobată.
În principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100
persoane. Magistraţii din acest principat au arătat simpatie faţă de întemniţaţi, şi în loc
să-i trimită la Zurich au trimis patru deputaţi pentru a trata organizarea unei dezbateri
publice între cele doua părţi. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea respectivă.
Grebel, Mantz si Blaurock au apărat poziţia Fraţilor. Pe data de 8 noiembrie, cei trei
apărători au fost din nou întemniţaţi. Martin Link si Michael Sattler au fost exilaţi din
cantonul Zurich. Au fost eliberaţi în scurt timp fiind ameninţaţi cu cele mai aspre
pedepse, în cazul în care nu vor renunţa la disideţna lor. În martie 1526, Grebel,
Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier, şi mulţi alţii au fost condamnaţi pe viaţă. Alţi
14 Anabaptişti au fost condamnaţi printre care şi mama lui Feliz Mantz. În ziua când a
fost pronunţată aceasta sentinţă Consiliul din Zurich a decretat ca oricine va susţine
rebotezarea va fi "înnecat fără mila". Pare foarte enigmatic, dar cu toate aceste grele
condamnări, toţi au fost eliberaţi in câteva săptămâni. Bullinger presupune ca
Anabaptiştii au fost ajutaţi de "anumite persoane" suspuse, în fruntea lor fiind Jacob
Grabel, tatăl lui Conrad.
Conrad Grabel a murit de ciuma după câteva luni de la aceasta condamnare în
Maienfeld iulie ori august 1526. Cu toate ca nu a fost fondatorul Bisericii Fraţilor
Elveţieni în sensul în care a fost Zwingli, fondatorul Bisericii Reformate, sau Luther,
fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat şi proeminent dintre liderii
Fraţilor Elveţieni. El a sperat din toata inima că liderii reformaţi, în concordanţă cu
principiile iniţiale, vor organiza biserici de tip Nou-Testamental. A sperat că
înfiinţându-se biserici de stat, acestea nu vor folosi sabia împotriva lor. Când toate

29
aceste speranţe s-au năruit a fost gata să sufere pentru convingerile lui religioase,
acceptând să fie un proscris.
În ciuda persecuţiilor, întemniţărilor inumane, mişcarea Fraţilor Elveţieni s-a
răspândit în principatul Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen, Appenzell. În
principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau mulţi Anabaptişti, iar oficialii au refuzat
în mod constant să condamne pe cineva la moarte făcând apel la o prerogativă acordată
de Casa de Hapsburg. Doi conducători Jakob Falk şi Heinrich Reimann, au fost ţinuţi
închişi în Gruningen, o perioadă lungă de timp, în ciuda insistenţelor celor din Zurich
de a-i executa. În cele din urmă ei au fost predaţi autorităţilor din Zurich, cu arbitrajul
celor din Bern. La data de 5 septembrie, 1528, ei au fost înecaţi în râul Limmat.
Alţi membrii întemniţaţi ai Fraţilor Elveţieni, au fost predaţi Consiliului din Zurich
in septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrător al Fraţilor, a fost executat prin
înecare în Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes în multe locuri, în
particular în cantonul Bern, unde în iunie 1528, a fost pus la stâlpul infamiei, apoi
bătut cu nuiele în timp ce era purtat pe străzile oraşului.
În 1601, 1602, Consiliul din Zurich a publicat alte mandate împotriva Fraţilor, iar
în decembrie, acelaşi an s-a emis Edictul Anabaptist, care prevedea multe articole
împotriva celor ce colaborau sau deveneau anabaptişti. Ultimul care a fost executat în
Zurich a fost Hans Landis.
În cantonul Zurich, persecuţiile au continuat, mulţi au murit în temniţa, iar în
Februarie, 1660, guvernul Elveţiei a trimis o scrisoare în Zurich, cerând ca
Anabaptiştii (menonitii) să aibă permisiunea de a părăsi ţara luând cu ei averile lor.
Cererea a fost refuzată. Mai târziu, mulţi menonitii din cantonul Zurich au fugit în
Alsacia şi Palatine. Mulţi din primii emigranţi care s-au stabilit în Lancaster,
Pennsylvania, în 1710 - 1727 au venit din Zurich.

3.1.3. Fraţii Elveţieni în St. Gall

Oraşul St.Gall, în partea de est a Elveţiei, a avut pentru o scurtă perioadă de timp o
largă congregaţie, depăşind cu mult, ca număr, alte congregaţii. Condiţiile în care
mişcarea Fraţilor Elveţieni a apărut şi s-a dezvoltat, diferă mult de condiţiile mişcării

30
din Zurich şi de alte cantoane Elveţiene. Consiliul din St. Gall nu a văzut nici un motiv
de a lua o atitudine netolerantă faţă de mişcarea Fraţilor Elveţieni, aşa că această
mişcare a crescut rapid.
Cel mai reprezentativ membru al Consiliului a fost Joachim von Watt, numit
Vadian, care în perioada de început când nu era sub influenta lui Zwingli, era de acord
cu Fraţii în ceea ce priveşte nebiblicitatea botezării copiilor şi a controlului exercitat de
stat asupra bisericii. În 25 martie 1525, Conrad Grebel a venit în St.Gall şi a stat până
după 9 aprilie. El a predicat şi a botezat un mare număr de credincioşi. După plecarea
lui Grebel, alt conducător al mişcării, Eberli Bolt din Lachen a venit în St. Gall şi a
predicat în oraş şi în împrejurimi. Mulţi din ascultători au fost botezaţi. În cele din
urma consiliul i-a cerut să plece din oraş, lucru pe care l-a dus la îndeplinire. Nu după
mult timp a fost prins de catolici în cantonul Schqyz şi ars pe rug în data de 29 mai,
1525.
Execuţia lui Bolt a avut loc cu 18 luni înainte de cel al lui Felix Mantz, care este
considerat a fi prima victimă a Fraţilor Elveţieni. Wolfgang Ulimann, a continuat
munca începută de Grebel şi Bolt. Consiliul din St. Gall, în cele din urmă, şi-a
schimbat atitudinea faţă de Ulimann şi ceilalţi fraţi, iar în iunie 1525, persecuţia a fost
declanşată. Au avut loc exilări, arestări 4i mulţi au părăsit de bună voie regiunea.
Ulimann a fost exilat de mai multe ori, în cele din urmă a fost decapitat în anul 1530.
Deasemenea, o parte din anabaptişti au renunţat la practicarea credinţei în mod
public, iar cei mai mulţi au părăsit regiunea.
3.1.4. Fraţii Elveţieni în Cantonul Bern

Cantonul Bern este unul din cele mai largi cantoane ale Elveţiei.În zece ani de la
începutul Mişcării Anabaptiste, cantonul Bern a devenit cel mai puternic centru al
Fraţilor. În nici o alta zonă a Elveţiei sau Germaniei, Biserica Fraţilor Elveţieni nu a
crescut aşa de mult, sub o severă persecuţie ca în cantonul Bern, în mod special în
Emmental. Consiliul din Bern, a fost de acord cu Reforma încă din primii ani, dar nu a
desfiinţat practicile catolice încă câţiva ani. Când au ajuns Fraţii în Bern, Biserica
Catolica era biserică de stat. În aprilie 1527, opt Fraţi din Basel, printre care şi Hans
Seckler şi Jacob Hochrutiner au sosit în Bern, şi nu după mult timp au fost arestaţi.

31
 Haller Berthold, colaboratorul lui Zwingli, într-o scrisoare adresată acestuia a scris
că după trei ore de discuţii cu întemniţaţii anabaptişti i-a rugat pe aceştia să nu fie
ofensaţi de icoanele din biserici care încă nu au fost mutate. Pentru a-l ajuta pe Haller,
dar şi pe ceilalţi clerici, Zwingli a publicat în limba latină o replică la Mărturisirea de
credinţă a Anabaptiştilor de la Schleitheim. După câţiva ani, Haler şi-a schimbat
atitudinea binevoitoare faţă de Anabaptişti şi a aprobat cele mai severe măsuri pentru
suprimarea lor. Primii executaţi au fost Hans Secker, Hans Treyer şi Heeini Seiler care
au fost înecaţi în râul Aare în iulie 1529. Până în anul 1534, toate execuţiile se făceau
prin înecare. În noiembrie, acelaşi an, a fost emis un decret care specifica faptul ca
bărbaţii să fie executaţi prin decapitare, iar femeile prin înecare. Războiul religios din
1531, unde forţele Protestante au suferit o mare înfrângere din partea Catolicilor a
produs un mare soc în rândul Protestanţilor. Lucrul acesta a creat condiţiile unui viitor
progres al anabaptiştilor. Zwingli însuşi, şi-a pierdut viaţa pe câmpul de luptă de la
Cappel. Cu toate aceste evenimente, atitudinea autorităţilor a rămas aceeaşi. Consiliul
din Bern, văzând ca persecuţiile nu dau rezultatele scontate a schimbat tactica în ceea
ce priveşte înfrângerea muscarii Anabaptiste. În speranţa ca o dezbatere publică îi va
convinge de erorile doctrinare, Consiliul din Bern a convocat o întâlnire între cele
doua părţi, întâlnire care a avut loc la Zofigen între 1 şi 9 iulie 1532. Consiliul a făcut
public un raport al acestei dezbateri publice. Acest raport al întâlnirii de la Zofingen
este una din cele mai importante surse de informare cu privire la doctrinele şi practicile
Fraţilor Elveţieni.
După acesta dezbatere Anabaptiştii s-au împrăştiat şi înmulţit în cantonul Bern ca
niciodată până atunci. O parte din ei au fost executaţi prin înec, dar grupul lor a
continuat să se înmulţească. Haller a ezitat în a-i trimite la moarte pe anabaptişti, şi
urmând exemplul celor din Strasburg, pe data de 2 martie,1533, a publicat un mandat
care stabilea ca toţi Anabaptiştii să fie instruiţi şi corectaţi de către predicatori în mod
prietenos. Dacă refuzau să retracteze, s-a cerut ca ei să-şi practice credinţa pentru ei
însăşi. Dacă refuzau şi aceasta erau condamnaţi la închisoare pe viaţă. Mandatul a fost
revocat după două săptămâni. A fost emis un alt ordin în 8 noiembrie,1534 în care se
ordona ca toţi anabaptiştii să jure că sunt de acord şi susţin crezul prescris de Consiliu.
Fiecare persoană care nu jura trebuia să fie arestată. A început vânătoarea şi au fost

32
acordate recompense pentru prinderea anabaptiştilor. Oglinda Martirilor, conţine o
lista a Fraţilor care au fost martirizaţi în Bern din 1529 până 1571. Lista a fost păstrată
de Christian Kropf, şi încorporată în cartea Oglinda Martirilor. În 1651 toate
închisorile din Bern au fost din nou umplute. Consiliul din Bern a dat ordin ca toţi
bărbaţii să poarte sabie şi să jure. În 1671 a avut loc o mare migraţie a Fraţilor in
Alsacia şi Palatine. O scrisoare la lui Hans Moser , datată pe 22 iunie 1709,trimisă în
Olanda, descrie cât de teribilă era situaţia în Elveţia. Regele Prusiei, Frederick I a
intervenit pentru menonitii din Elveţia ca să fie lăsaţi să se refugieze în Olanda. Mulţi
menonitii au emigrat în America în 1711. Totuşi, la mijlocul secolului a avut loc o
schimbare evidentă spre o toleranţă parţială. După revoluţia franceză, Elveţia a devenit
republică, schimbare care a marcat încetarea persecuţiilor.

3.1.5. Anabaptiştii Evanghelici în Sudul Germaniei

În Sudul Germaniei, oraşul Strasburg în Alsacia, a fost principalul centru

anabaptist. Oraşul Augsburg, Bavaria, este considerat a fi un alt punct central al
muscarii Anabaptiste. Primul lider anabaptist care a lucrat şi botezat în Augsburg a
fost Hans Denck. În luna mai, 1526, Hans Hut, în timpul unei şederi de trei zile
Augsburg s-a întâlnit cu Denck, fiind botezat de acesta. Hans Hut a lucrat ca
evanghelist şi a avut un mare succes în sudul Germaniei şi în Austria. În februarie,
1527, s-a întors în Augsburg unde a botezat multe persoane, printre care fostul călugăr
Sigmund Salminger. Amândoi au fost aleşi ca lucrători în Biserica Anabaptista.
Eitelhans Langenmantel, unul din nobili, convertit de Hut, a scris mai târziu o mică
lucrare în apărarea doctrinei anabaptiste evanghelice. El a murit în aprilie, 1528 la
Weissenhorn.
Anul următor, în duminica Paştelui, un grup de 86 persoane au fost prinse şi
încarcerate. Leopold Schnieder a fost martirizat în 15 aprilie, 1528. Restul celor care
au fost închişi, după ce au fost chinuiţi au fost exilaţi. Foarte mulţi refugiaţi din
Augsburg au plecat în oraşele germane de sud, dar aproximativ 100 s-au stabilit la
Strasburg. Cei rămaşi aveau întâlniri în pădure sau într-o carieră de piatră lângă satul

33
Goegginger. Înainte de persecuţie, Hans Hut s-a reîntors la Augsburg, lucrând cu
succes în Austria de Sus şi alte regiuni ale Germaniei si Austriei.
Spre sfârşitul anului 1526 a avut loc o dezbatere publica cu Balthasar Hubmaier al
Bergen, Moravia, apărând principiul nonrezistenţei. Între aceşti doi lideri anabaptişti a
mai avut loc altă confruntare la castelul Nikolsburg. Hut a mai lucrat şi în Viena, dar s-
a întors in Augsburg, unde în 16 septembrie, 1527 a fost închis. A murit în închisoare
şi trupul lui a fost ars pe rug în 7 decembrie 1527.
La scurt timp de la închiderea lui Hans Hut, a avut loc o conferinţa anabaptistă,
prezidată de Hans Denck. Deoarece la scurt timp un mare număr din participanţi au
fost martirizaţi, conferinţa aceasta este cunoscută sub numele de Sinodul Martirilor. Se
pare ca au fost puncte de vedere diferite şi nu sunt multe informaţii în legătura cu
subiectele discutate. În ceea ce-l priveşte pe Hans Denck, el a plecat la Basel, şi după
doua luni de la aceasta conferinţă a renunţat la învăţătura anabaptistă cu privire la
nevoia botezului credincioşilor.
În perioada 1544 - 1556, Pilgrim Marpeck a lucrat în Augsburg. În oraşele
Germaniei de sud ca Regensburg, Ulm, Memmingen, Worms, şi altele au existat
congregaţii anabaptiste. Sub Electorul Frederich II, Biserica Luterană a devenit
biserica de stat. În încercarea de a-i câştiga pe anabaptişti de partea Luteranilor, a fost
organizata o dezbatere publică la Pfeddersheim în 1557. Acesta dispută a fost fără
succes.
Electorul Frederich III, a abolit luteranismul şi Biserica lui John Calvin a devenit
biserica de stat. O nouă dezbatere publică, tot fără rezultat a avut loc între 28 mai şi 19
iunie 1571 la Frankesthal în Palatine. Anabaptiştii au refuzat să accepte crezul
oponenţilor lor si au fost ameninţaţi cu severe persecuţii.

3.1.6. Anabaptiştii evanghelici în Austria

În primăvara anului 1526 se găsesc urme ale muncii anabaptiştilor evanghelici pe

valea râului Inn, în Tyrol. Guvernanţii acestei provincii au publicat un strict edict
împotriva Fraţilor, in noiembrie, 1527. Leonard Shiemer, un învăţat şi distins
evanghelist a fost prins de autorităţile din Rattenburg in Tyrol.

34
 În ianuarie, 1528 a fost executat prin decapitare. Câteva săptămâni mai târziu, Hans
Schlaffer, alt predicator zelos a fost ars pe rug la Schwatz în aceeaşi provincie. Pilgrim
Marpeck a fost botezat în această perioadă la Rattenberg.
Hans Hut a fost unul din cei mai activi misionari din provinciile austriece. El a
făcut geşeala de a stabili data reîntoarcerii lui Hristos. Din anumite texte din Daniel,
Hut a calculat că pedeapsa asupra creştinătăţii va veni prin invazia turcilor, iar după
aceasta Isus va reveni. Hans, după cum s-a menţionat, a murit în închisoare.
George Blaurok a fost martirizat în Tyrol. El a fost unul din primii lideri ai Fraţilor
Elveţieni. A fost torturat cu sălbăticie, apoi ars pe rug. Persecuţiile din Tyrol au fost
printre cele mai severe. În februarie, 1530, autorităţile din Tyrol au raportat la Viena
ca şapte sute persoane, bărbaţi şi femei au fost martirizaţi în provincie şi mulţi au
emigrat în Moravia. După anul 1533, anabaptiştii din Tyrol au făcut parte din grupul
Huterit. Deşi nu au putut stabili o colonie ei au fost destul de organizaţi.
În anul 1592 o mare prigoană împotriva anabaptiştilor a început în Moravia.
Migraţia spre acesta regiune a scăzut simţitor. După războiul de 30 ani, Moravia a
încetat a mai fi o zonă de refugiu pentru Anabaptişti.

3.1.7. Anabaptiştii evanghelici în Olanda.

Datorita eforturilor evanghelistice ale lui Hofman, anabaptismul a ajuns în Olanda.

În luna mai, 1530, Hofman a avut ocazia să viziteze cea mai mare biserică din Emden,
unde a botezat 300 persoane. Înainte de aceasta anabaptismul era necunoscut în nordul
Germaniei şi Olanda.
Deoarece melchioritii erau singura grupare despărţită de Biserica Catolică, Obbe
Philip şi fratele său Dirck s-au alăturat acestei mişcări. Când previziunile lui Hofmann,
cu privire la vremea sfârşitului nu s-au adeverit, Obbe Philips şi alţi prieteni au
renunţat la melchiorism. Prin studiul independent al Scripturilor ei au căpătat lumina
cea adevărată. El a devenit fondatorul Bisericii Mennonite din Olanda. Ei au fost
numiţi Obbeniţi înainte de a fi numiţi Mennoniti.
Obbeniţii existau deja de doi ani atunci când Menno Simmons s-a convertit şi
botezat. Este de remarcat faptul ca între Obbeniti şi Fraţii Elveţieni a existat o mare

35
asemănare în ceea ce priveşte doctrina şi practica, cu toate că nu a fost nici o legătură
între ei. Nici Obbe Philips nici Simons Menno nu erau familiari cu scrierile Fraţilor
Elveţieni, nici cu scrierile lui Balthazar Hubmaier. Este evident faptul că nu prin
influenţa Fraţilor Elveţieni a ajuns Obbe Philip la aceleaşi învăţături cu ale Fraţilor
Elveţieni. În acea vreme, în Ţările de Jos existau cel puţin trei secte anabaptiste.
Aceste grupări anabaptiste, numite şi eschatologice vor fi prezentate într-un capitol
separat.

3.1.7.1. Menno Simons.

Menno Simons a fost cel mai important conducător al grupării Anabaptiste din
cadrul Reformei Radicale, dar nu a fost nici primul, nici cel mai original exponent al
acestei mişcări. Menno s-a născut în 1496, la patru ani după ce Cristofor Columb a
descoperit America, la exact 13 ani după naşterea lui Luther, şi cu 13 ani înainte de
naşterea lui Calvin. El a fost fiul unui băcan din satul Witmarsum, aflat la numai 12
Km distanţă de Marea Nordului. Cunoaştem puţine lucruri despre educaţia timpurie a
lui Menno. Probabil că a studiat la Bolssward, în şcoala mănăstirii, nu departe de casă.
A reuşit să înveţe destul de bine latina, se descurca în greacă, dar nu cunoştea ebraica.
De asemenea, cunoştea destul de bine scrierile anumitor părinţi bisericeşti, ca
Tertullian, Ciprian, şi Eusebiu. Menno pretinde că nu a citit Biblia, decât după doi ani
de la ordinarea sa ca preot, deşi, bineînţeles, trebuia să fi cunoscut pasaje din ea
datorită liturghiei romane. Menno a fost ordinat preot al bisericii romane în martie
1524, când avea 28 ani. Chiar de la început a fost numit preot paroh în satul Pingium,
unde se născuse tatăl său. Aici a slujit şapte ani, înainte de a fi chemat preot în satul
natal, Witmarsum, în 1531. În acest timp, Menno şi-a făcut datoria de preot de ţară şi
şi-a făcut-o destul de bine, mutarea la Witmarsum fiind un fel de avansare. În acelaşi
timp, el şi-a petrecut vremea cu tot felul de lucruri nedemne de un preot, cum ar fi
băutura, jocul de cărţi. Menno a mărturisit mai târziu că şi după ce a început să
citească Sfintele Scripturi: "am avut acea cunoaştere doar prin plăcerea si dezmăţul la
care mă indemna tinereţea, într-o viaţă murdară, senzuală, nefolositoare şi nu am
căutat altceva decât propriul câştig, o viaţă uşoară, favorurile oamenilor, nume şi

36
faima, aşa cum fac toţi cei ce conduc o astfel de corabie." Se pare că a fost un fel de
conducător înnăscut, deşi, aşa cum mărturiseşte chiar el, a fost " un domn şi un prinţ al
Babilonului". "Toată lumea mă căuta şi mă dorea. Lumea mă iubea, iar eu o iubeam la
rândul meu... Eram primul printre oameni, chiar şi printre cei mai în vârsta. Toţi mă
cinsteau. Când vorbeam eu, ei tăceau. Când mergeam undeva, veneau cu mine. Când
făceam semn cu mâna să plece, plecau. Tot ce doream, făceau." Mai târziu, Menno şi-a
dat seama că şi Eclesiastul că toate acestea nu sunt decât "deşertăciune". Putem
înţelege mai bine cariera de mai târziu a lui Menno, dacă analizam cu atenţie procesul
care a dus la aceasta decizie. Exista trei evenimente şi idei importante în dezvoltarea
conştiinţei lui Menno. Ca în cazul celorlalţi reformatori, Euharistia a jucat un rol
important în procesul ruperii de Roma. În 1525, chiar în anul în care Grebel şi Mantz
organizau primele adunări anabaptiste în Elveţia, Menno a început să aibă îndoieli cu
privire la doctrina transsubstanţierii.
"Ori de cate ori ţineam în mână pâinea şi vinul la mesa, îmi venea în minte gândul
ca nu sunt trupul şi sângele Domnului. Credeam că diavolul îmi sugerează aşa ceva,
credeam că astfel de gânduri mă vor rupe de credinţă mea. M-am spovedit de multe
ori, am suspinat şi m-am rugat: dar aceasta idee nu-mi ieşea din minte."
Faptul că Menno a avut astfel de idei "eretice" nu era ceva neobişnuit, deoarece
prezenţa reala a lui Hristos în elementele Cinei era pusă sub semnul întrebării în
diferite cercuri din Olanda. Nu mai târziu, Cornelius Hoen, conducătorul
sacramentarienilor olandezi, promova ideea că pâinea şi vinul din Euharistie sunt doar
simboluri ale suferinţelor şi morţii lui Hristos. Nu ştim dacă Menno cunoştea
învăţăturile lui Hoen, dar ştim că a citit câteva din învataturile lui Luther. În
"captivitatea babiloniană" a Bisericii (1520), Luther afirma că transsubstanţierea nu
este decât o opinie omenească, de vreme ce nu se bazează nici pe Scripturi, nici pe o
raţiune sănătoasă. Mai târziu, Menno a declarat că scrierile lui Luther l-au ajutat să
înţeleagă că "poruncile omeneşti nu ne pot lega de moartea veşnică". El nu a fost de
acord cu sacramentul oficiat la altar, ci a adoptat o poziţie mai apropiată de cea a lui
Zwingli. Cu toate acestea îndoiala lui Menno cu privire la doctrina transsubstanţierii,
constituie o ruptură de mesa romană.

37
 Menno ar fi putut să rămână în Biserica Romana dacă nu s-ar fi îndoit şi de un alt
stâlp al tradiţiei bisericeşti, botezul nou - născuţilor. În 1529, Menno a citit o carte
scrisa de un predicator din sudul Germaniei, Theobald Ballicanus, care îl cita pe
Ciprian ca fiind un apărător al botezului adulţilor. Totuşi, un alt eveniment, mult mai
apropiat de realitatea imediată, a fost catalizatorul care l-a determinat pe Menno să se
gândească la acest subiect. În 20 martie, 1531, în oraşul Leeuwarden, capitala
provinciei olandeze Friessland, un croitor itinerant pe nume Secke Freerks, a fost
decapitat pentru ca fusese botezat a doua oară. Mai târziu Menno comentează, "Mi s-a
părut foarte ciudat să aud pe cineva vorbind despre un al doilea botez"
Freerks fusese re-botezat în Emden de unul din ucenicii lui Hofmann. Menno
spune despre el că a fost un erou pios şi devotat. Execuţia brutală a lui Freerks, trebuie
să fi produs asupra lui Menno o impresie de durată. Oricum, el a început să studieze
pentru a vedea care sunt bazele pentru botezul nou-născuţilor. A examinat argumentele
lui Luther, Zwingli şi Bullinger, şi le-a găsit nesatisfăcătoare. S-a sfătuit cu un preot
din Pingium. În cele din urmă "am cercetat Scripturile cu răbdare şi m-am gândit la
această problemă cu toata seriozitatea." Astfel, a ajuns la concluzia că "toţi s-au înselat
în privinţa botezului nou născuţilor"
Faptul că Menno a apelat la Scripturi a fost un pas important în pelerinajul său. El a
început să predice din Scripturi, până acolo încât şi-a câştigat reputaţia de "predicator
evanghelic", deşi, spunea el mai târziu, nu eram demn de o aşa numire, deoarece
predicarea mea din acea vreme era "fără duh şi fără dragoste" şi nu dădea nici o roadă
bună. Având noi convingeri despre Cina Domnului şi despre botez, totuşi Menno nu s-
a despărţit de biserica Romei până când nu a fost răvăşit de evenimentele legate de
tragedia de la Munster.
În 1532, câţiva oameni din jurul satului Witmarsum au fost rebotezaţi. Unii dintre
ei, printre care se afla şi fratele lui Menno, Peter Simmons, au fost prinşi în valoarea
evenimentelor cauzate de împărăţia revoluţionară a celor doi Jani din Munster. În 30
Martie1535, un grup de anabaptişti violenţi au capturat vechea mănăstire din
Bolsward. Timp de opt zile ei s-au împotrivit asalturilor autorităţilor, dar în 7 Aprilie
mănăstirea a fost recucerită, iar radicalii ucişi cu brutalitate. Printre ei se afla şi fratele
lui Menno. Acest eveniment a produs o criza în viata lui Menno.

38
 Din aprilie 1535 până în ianuarie 1536, ca preot la Eimarssum, Menno a încercat să
iniţieze o reformă evanghelică. Înainte se prefăcuse şi făcuse compromisuri, acum
vorbea clar şi fără reţinere. Prima sa scriere "Blasfemia lui Jan van Leyden", este din
acea perioadă. Acest este un tratat incitant în care Memmo opune împărăţia lui Hristos
falselor pretenţii ale "regelui Jan". Menno a scos în evidenta caracterul necreştin a ceea
ce am putea numi "filosofia sabiei" şi a îndemnat la o viaţă de supunere:
"Ne este interzis să luptăm cu arme lumeşti..... Un singur lucru aş vrea să ştiu de la
voi: sunteţi botezaţi pe sabie sau pe cruce? Fiecare din voi să se păzească de doctrina
sabiei, a împotrivirii şi a tot soiul de astfel de lucruri care nu sunt altceva decât o floare
minunată sub care se ascunde un şarpe veninos, care şi-a strecurat veninul în trupurile
multora."
În aceeaşi lună în care Jan van Leyden a fost torturat de moarte, Menno s-a rupt
definitiv de Biserica Romei. Era cuprins de mila faţă de "turma condusă greşit" care
rătăceşte fără să aibă un păstor. La un an după ce şi-a părăsit parohia din Witmarsum
pentru a deveni un evanghelist itinerant, şapte sau opt fraţi anabaptişti de lângă
Groningen l-au rugat să accepte slujba de pastor al micii lor comunităţi. După un timp
în care s-a luptat cu aceasta decizie, Menno spune: "Am acceptat şi astfel am început
să botez şi să dau învăţătura, să lucrez cu talentele mele limitate pe ogorul Domnului,
să asist la construirea Cetăţii Lui sfinte şi a Templului Său şi să repar zidurile
dărâmate." Fiind deja botezat, Menno a fost ordinat cum se cuvine, probabil de Obbe
Philips care, împreună cu fratele sau Dirck, sunt cunoscuţi ca şi conducători spirituali
ai anabaptiştilor olandezi, care nu erau de acord cu mişcarea de la Munster.
Aşa cum arata George Williams, Menno, ca mulţi alţi preoţi romani, a devenit nu
doar un anabaptist, ci şi un reordinationalist. La câţiva ani după ce l-a ordinat pe
Menno, Obbe Philips a fost profund dezamăgit de rupturile din interiorul mişcării
anabaptiste şi a părăsit frăţietatea. Fratele Dirck nu s-a dezis de credinţă şi a devenit
cel mai bun colaborator al lui Menno. El a fost şi un mare teolog, poate mai creativ
decât Menno, dar, cu siguranţă, mai puţin influent decât acesta.
De la ordinarea sa în 1537, până la moartea sa în 1561, Menno a exercitat o
influenţa remarcabilă asupra anabaptiştilor din Olanda şi din Nordul Germaniei. În toţi
aceşti ani a fost vânat ca un eretic periculos, de aceea predica noaptea în întâlnirile

39
secrete botezând noi adepţi în pâraiele de la ţară şi pe marginea lacurilor, întemeind
biserici noi şi ordinând pastori din Amsterdam în Cologne şi în Danzig. Când ne
gândim la toate pericolele prin care a trecut Menno, ne mirăm că a murit totuşi de
moarte bună la 66 de ani. O scrisoare adresată Mariei, regenta Olandei, datată la 19
mai 1541 arăta clar starea de fapt în care se afla Menno:
"Doamna, erezia blestematei secte a Anabaptiştilor, care în ultimii cinci sau şase
ani s-a răspândit în ţinutul Friesland....ar fi fost fără îndoială eradicată, dacă un fost
preot, Menno Symonsz, care este unul din principalii conducători ai sectei sus-numite
şi care de trei sau patru ani este fugar, nu s-ar fi abătut prin aceste părţi o dată sau de
două ori pe an ca să-i ducă pe bieţii oameni simpli şi neştiutori în rătăcire. Pentru a-l
prinde pe acest om, noi am oferit o mare sumă de bani, dar până acum fără succes. De
aceea me-am gândit la ideea să promitem ca oferim iertarea unora din cei duşi în
rătăcire.... dacă reuşesc să înfunde temniţa cu numitul Menno Symonts.”
În 1542, împăratul Carol V-lea a emis un edict prin care oferea o sută de guldeni de
aur pentru arestarea lui Menno. Acesta spunea despre sine că este un om "fără
adăpost". Dar Menno trebuia să se gândească şi la alţii. Şoţia sa, Gertrude, şi cei trei
copii aveau aceeaşi soartă. În 1544, se plângea că "nu pot găsi nicicum o cocioabă în
care sărmana mea soţie şi copilaşii mei să fie în siguranţă un an sau chiar o jumătate de
an."

3.1.7.2. Teologia lui Menno Simmons.

Asemenea celorlalţi reformatori, teologia lui Menno este situaţională; ea s-a

dezvoltat în contextul implicării lui active în viaţa Bisericii. Scrierile lui reflectă
greutăţile de-a lungul unei cariere extrem de dificile. Menno nu a avut niciodată linişte
pentru a scrie volume întregi pline de elocinţă şi inteligenţă sau pentru a construi o
teologie sistematică. Cu toate acestea, el a scris, atât despre mostenirea anabaptistă
timpurie, cât şi despre contextul mai larg al traditiei creştine, dar în mod special a scris
despre implicarea sa masivă în citirea Scripturilor. El a scris aproape 25 cărţi, pe lângă

40
numeroase scrisori, meditaţii şi cântări. Pe pagina de titlu a tuturor scrierilor sale, el a
scris textul lui Pavel din 1 Corinteni 3.11: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie
decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos”. Acest verset a devenit motto-ul
vieţii şi teologiei sale.
În 1540, Menno a publicat ceea ce avea să devină cea mai influentă scrierea a sa
„Dat Fundament des Christelycken” sau „Bazele credinţei creştine”. Acest tratat poate
fi comparat cu prima ediţie a Institutelor lui Calvin, publicate doar cu patru ani mai
devreme. Era un tratat "la zi", potrivit cu acele vremuri, şi un fel de instruire catehetică
pentru noii credincioşi. Calvin a scris un fel de cuvânt înaintea Regelui Francisc I
pledand în favoarea toleranţei pentru protestanţii persecutaţi în Franta. Menno, de
asemenea se adresa parinţilor şi magistratilor ai caror agenţi îi vânau şi persecutau pe
anabaptişti. El îi îndemna la toleranţă în virtutea faptului că împărtăşim cu toţii aceeaşi
umanitate: şi anabaptiştii sunt oameni, şi ei au nevoie de odihnă şi de pace, cel puţin
pentru soţiile şi copiii lor, şi ei se tem de moarte ca şi ceilalţi oameni. Totuşi, ei trebuie
să îndure zilnic ameninţarea săbiei stăpânilor şi prinţilor. Menno a spus clar că
vorbeşte în numele anabaptiştilor paşnici, care nu opun rezistenţă şi condamna în mod
explicit acţiunile celor de la Munster: "sabia, poligamia, o împărăţie şi un împărat de
afară, precum şi multe alte greşeli pentru care au de suferit mulţi cei nevinovaţi."
"Bazele doctrinei creştine", este o apologie în favoarea acelor anabaptişti care ştiu să
aleagă calea crucii şi nu a săbiei. Menno a recunoscut legitimitatea autorităţilor civile
şi a îndemnat la ascultare faţă de ele în toate domeniile care nu prejudiciază cerinţele
credinţei. Autorităţile nu au fost sensibilizate şi prigoana împotriva anabaptiştilor a
continuat. Adevărata influenţă s-a exercitat asupra credincioşilor care au găsit în ea un
rezumat al teologiei anabaptiste şi al regulilor din biserica lor. Aceasta carte a fost
tradusă de câteva ori în sec. al XVI-lea, fiind capodopera lui Menno. Mai devreme, el
a publicat câteva tratate pentru a clarifica poziţia doctrinală a anabaptiştilor. Printre ele
amintim: „Învierea spirituală” (1536), în care Menno pune în contrast învierea
trupească de la sfârşitul vremurilor şi învierea spirituală din păcat întru "viaţa nouă şi
schimbarea inimii;” „Meditaţie la psalmul douăzeci şi cinci” (1537), o exegeză
personală a psalmului 25, modelată după stilul "Confesiunilor" lui Augustin; "Naşterea
cea noua" (1537) în care combate "bălegarul urât mirositor care sunt poruncile şi legile

41
oamenilor" şi îi îndeamnă la pocăinţă şi regenerare. Ultimele scrieri ale lui Menno
devin mai polemice, în măsura în care trebuia să-şi definească punctele de vedere
împotriva diferiţilor oponenţi. Unele din scrierile lui sunt scrise împotriva altor
anabaptişti, de exemplu David Joris, care credea ca este "David" cel eshatologic şi care
a atras de partea lui pe mulţi nemulţumiţi de la Munster. Adam Pastor, un fost preot pe
care Menno l-a ordinat ca lucrător în biserica şi care a ajuns să se îndoiască de
divinitatea lui Hristos. Împotriva lui, Menno a scris a sa "Mărturisire a Dumnezeului
Triunic" (1550). Celelalte scrieri a lui Menno sunt sfaturi pastorale despre disciplina
bisericii, spiritualitate („Cum să-i iubim pe copii” 1557; „Meditaţii şi rugăciuni pentru
timpul mesei 1557”); şi suferinţă – „Mărturia creştinilor aflaţi în suferinţă” 1552;
„Mărturia creştinilor aflaţi în suferinţa” 1544.

Principalele teme ale teologiei sale au fost:

a. O viaţa nouă.

O caracteristică comună tuturor ramurilor Reformei radicale este accentuarea

puternică a procesului de interiorizare a mântuirii. Pentru toţi radicalii, adevăratul
creştinism este “ipso facto” personal, experenţial şi individual. Practicarea botezului
adulţilor le-a adus numele de anabaptişti, dar ei insistau în mod clar că trăirea vieţii noi
trebuie să aibă loc înaintea botezului cu apă. Botezul poate avea loc uneori ca punct
culminant al convertirii, un proces care deseori presupune o muncă emoţională intensă.
În 1848, istoricul Max Gobler a recunoscut "caracteristica esenţială a bisericii
anabaptiste este accentul puternic pus pe actul convertirii”. Procesul convertirii
implică două momente care se întrepătrund: credinţa şi pocăinţa. Credinţa este
„însuşirea lăuntrică a Evangheliei”, pe care Menno o defineşte ca fiind "binecuvântata
vestire a favorurilor lui Dumnezeu faţă de noi şi a iertării păcatelor prin Isus Hristos"
Atunci când păcătosul se bazează din toata inima pe harul lui Dumnezeu şi pe
promisiunile sale "inima este reînnoită, convertită, justificată, devine evlavioasă, plină
de pace şi de bucurie, se naşte un copil al lui Dumnezeu, care se apropie cu toată
puterea de tronul harului, şi astfel devine moştenitor împreună cu Hristos şi are viaţă
veşnică."

42
 Credinţa este răspunsul pozitiv la harul lui Dumnezeu, dar este incompletă fără
actul anterior al pocăinţei, sau cum o numeşte Menno, penitenţa adevărată. El îi
combate pe acei ce au doar o "credinţa istorică", care nu oferă nici un fel de dovezi în
favoarea unei vieţi schimbate. Astfel, pocăinţa implică o schimbare a vieţii, nu are
nimic de-a face cu practicile religioase externe, cum ar fi: "posturile, pelerinajele, tot
felul de citiri ca Tatăl Nostru sau Ave Maria, participarea frecventă la mesă,
spovedaniile". Acestea sunt porunci omeneşti, zadarnice şi lipsite de semnificaţie.
Adevărata pocăinţă are "putere şi se vede în fapte"
În tratatul "Adevărata credinţă creştină" Menno prezintă zece cazuri de credinţă
adevărată, extrase din Biblie, cinci din Noul Testament, cinci din Vechiul Testament.
Pentru a înţelege doctrina lui Menno despre mântuire, trebuie să trecem în revistă
concepţia lui despre păcat. Menno făcea distincţie între patru feluri de păcat. Primul
este natura coruptă, păcătoasă pe care o moştenim prin naştere începând de la Adam.
Menno accepta termenul teologic tradiţional de păcat originar, ca o desemnare
potrivită a acestei coruperi. Menno credea că în Gradina Eden, Adam şi Eva au fost
muscaţi de şarpele satanic şi astfel au devenit purtătorii unei naturi păcătoase, supuse
morţii veşnice "astfel încât noi, urmaşii lor, suntem născuţi dintr-o natură păcătoasă,
otrăviţi de şarpe, înclinaţi spre rău, şi prin natură copii ai iadului, ai diavolului şi ai
morţii veşnice."
Prin natură, copiii se răzvrătesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi au înclinaţii
spre încăpăţânare şi egoism. Toate aceste lucruri par tradiţionale, dar, la un anumit
punct, Menno se îndepartează de doctrina ortodoxă a păcatului originar. Deşi toţi
oamenii au moştenit natura păcătoasă care duce inevitabil la păcatele de acum, moartea
lui Hristos pe cruce îndepartează "vina" păcatului originar pentru toată lumea. Acesta
este unul din argumentele forte ale lui Menno pentru a nu boteza nou-născuţii. Deşi nu
sunt capabili nici de credinţă, nici de botez, nou-născuţii sunt într-o "stare de har",
până ajung "la vârsta la care pot face distincţia între bine şi rău". Nimeni nu este
condamnat datorită păcatului originar, indiferent cât de devastatoare şi de lungă durată
pot fi efectele lui. Numai cei care sunt capabili de responsabilitate morală şi cei care îşi
pot asuma decizii etice pot fi învinovăţiţi. Păcatul originar este "mama" păcatelor
actuale, aşa cum ne arata Menno prin a doua categorie. Păcatele actuale sunt roada

43
cărnii (Galateni,5). Printre ele se număra adulterul, pofta rea, zgârcenia, ura, invidia,
hoţia, crima şi idolatria. Acestea sunt păcate făcute cu voia şi este nevoie de
condamnarea dreapta a lui Dumnezeu, dacă nu intervine pocăinţa. Numai fiind născuţi
din nou prin pocăinţa şi credinţa adevărată, creştinii pot "rezista" păcatului şi pot să nu
moară din cauza păcatelor actuale. Cel care trăieşte naşterea din nou este transferat din
"Adam în Hristos". Omul regenerat "nu mai trăieşte în conformitate cu natura lui
veche şi coruptă moştenită de la Adam cel pământesc, ci în conformitate cu natura
nouă şi dreapta a lui Adam cel ceresc, Isus Hristos"; Înseamnă acest lucru ca adevăraţii
credincioşi sunt capabili de perfecţiune? Menno neagă acest lucru, de vreme ce şi după
convertire rămânem cu natura păcătoasă, dar aceasta nu mai trebuie să domine. Acest
lucru îl determina pe Menno să introducă cea de-a treia categorie de păcate: greşelile
omeneşti pe care le găsim zilnic între sfinţi, printre cei născuţi din nou. Credincioşii
păcătuiesc, dar nu în acelaşi fel cu necredincioşii (adică cu detaşare şi îndrăzneală).
Viaţa creştină este o luptă continuă pentru sfinţenie şi sfinţire: "Ei îşi înnoiesc din ce în
ce mai mult sărmana viaţă slăbită, după chipul Celui ce i-a creat... Ei se îmbracă cu
Hristos şi îl mărturisesc pe El, natura, duhul şi puterea Lui, prin tot ceea ce fac" Sfinţii
nu sunt respinşi de Dumnezeu datorită greşelilor lor păcătoase, atâta vreme cât ei
suspină, le pare rău de ceea ce au făcut şi Îl implora pe Dumnezeu să-i ierte. Totuşi
exista a patra categorie de păcate, prin care cel credincios poate "să cadă din har
datorita egoismului şi răutăţii." Acesta este păcatul apostaziei, păcatul împotriva
Duhului Sfânt. Cel care comite acest păcat, care presupune răutate făţişă şi denigrare a
lui Hristos, va primi o dreaptă răsplătire, condamnarea veşnică. Menno a accentuat
întotdeauna tema fundamentală a soteriologiei sale: adevărata credinţă evanghelică
produce o roadă adevărată şi evanghelică; credinţa adevărată nu poate fi leneşă, ea
schimbă, reînnoieşte, purifică, sfinţeşte, şi justifică din ce în ce mai mult; toţi cei care
prin naşterea din nou sunt altoiţi în Hristos, sunt mlădiţe pline de rod a adevăratei viţe.
Menno afirma acest lucru nu doar ca un principiu pozitiv, ci trasează şi implicaţiile lui
negative: dacă nu faci ceea ce iţi porunceşte Hristos, aceasta este dovada faptului că nu
crezi cu adevărat în El, deşi tu susţii contrariul. Credinţa şi roadele ei sunt inseparabile.
Menno şi anabaptiştii, în general, nu acceptă doctrina forensică despre justificarea
numai prin credinţă propusă de Luther, deoarece ei o văd ca un impediment în calea

44
unei credinţe "vii", care se vede într-o trăire sfântă. Menno combate în mod evident
faimoasa respingere de către Luther a epistolei lui Iacov, ca fiind o epistolă de paie.
"Luteranii mărturisesc şi cred că doar credinţa mântuie, fără nici un fel de ajutor din
partea faptelor. Ei accentuează acesta doctrina în aşa fel încât s-ar părea ca faptele nici
măcar nu sunt necesare; da, credinţa este de aşa natura încât nu mai poate tolera nici o
faptă în preajma ei. Astfel, foarte importantă şi cât se poate de serioasă epistola lui
Iacov este apreciata ca fiind o "epistola de paie". Ce tâmpenie curajoasă! Dacă
doctrina este de paie, atunci şi apostolul ales, slujitorul lui Hristos, cel care a scris-o şi
mărturisit-o, trebuie să fi fost un om de paie; este clar ca ziua-n amiaza mare. Căci
doctrina arată caracterul unui om. Menno a fost deranjat de tendinţele antinomiene pe
care le-a depistat în stare latenta în doctrina justificării forensice a lui Luther sau cel
puţin modul în care îşi însuşiseră această doctrina mulţi luterani pe care îi întâlnise.
"Trăncănesc un fel de cântare, Der Strick ist entzwei und wir sind frei (Inima ne e
străpunsă, liberi suntem noi acum, slava Domnului), în timp ce berea şi vinul le curge
din gurile şi din nasurile lor de beţivi. Oricine poate cânta aceste cuvinte, indiferent cât
de carnal trăieşte, este un evanghelic bun şi un frate scump". Conceptul anabaptist
despre ucenicie, ca fiind o renunţare deliberată la viaţa cea veche şi o dedicare radicală
lui Isus Hristos ca Domn, nu putea tolera un astfel de abuz faţă de harul lui Dumnezeu.
În acelasi timp Menno insista asupra faptului că mântuirea este prin har şi nu prin
fapte. "Departe de noi gândul că ne putem mangâia cu altceva decât cu harul lui
Dumnezeu prin Isus Hristos."
Menno atribuie întreaga "ordo salutis", de la creaţie la viaţa veşnică, lucrării
harului. Prin har a fost creat omul când nu exista, prin har a fost el acceptat în Hristos
când era pierdut, prin har a fost Hristos trimis pe pământ, prin har primim Duhul Sfânt
şi prin har dobandim viaţa veşnică. Între Menno şi ceilalţi reformatori exista o
diferenţă în ceea ce priveste sursa fundamentală şi "modus operandi" a harului. Este
semnificativ faptul că Menno a început lista "momentelor" din istoria mântuirii cu
creaţia, şi nu cu decretele eterne sau planurile secrete ale lui Dumnezeu. La fel ca
ceilalţi adepti ai Reformei radicale, Menno nu era de acord cu doctrinele surori despre
predestinaţie şi încătuşarea liberului arbitru, care face legatura între principalii
reformatori şi augustinienii stricti din traditţa Bisericii Romano- Catolice. Menno

45
respingea cu tărie teoria dublei predestinări: "Să spun eu oare ca Tu i-ai poruncit celui
rău să facă lucruri rele, asa cum au spus unii? Doamne fereste!....Apa, focul, viaţa şi
moartea Tu le-ai lăsat la alegerea noastră. O, Doamne bun, cât de rău şi-au bătut joc de
nespusa Ta bunatate, mila veşnică şi maiestate atotputernică!" Menno a fost determinat
să respingă doctrina unei predestinări rigide din două motive: primul este că a simţit că
doctrina aceasta ar dăuna bunătaţii lui Dumnezeu, făcându-l autorul răului; al doilea,
de asemenea versiunii luteraniene a justificării, este că oferea unei minţi frivole ocazia
să-şi "continue drumul pe calea cea largă şi să-şi acopere păcatele". În rezumat, putem
spune că Menno a încercat să echilibreze balanţa între "îndreptăţirea adusă de fapte"
din soteriologia catolică medievală şi determinismul teologic al principalilor
protestanţi. Mântuirea este prin har nu prin fapte şi totuşi este "la alegerea mea" faptul
că accept mijloacele harului lui Dumnezeu. O bună parte din baptiştii englezi ai
secolului al XVII-lea au adoptat o doctrină despre mântuire care nu era departe de a lui
Menno. Cuvântul infailibil Scrierile lui Menno sunt saturate de limbajul şi temele
Sfintelor Scripturi. Menno ar putea fi cel mai biblic dintre toţi reformatorii radicali,
daca am lua în calcul cantitatea de citate, referinţe şi aluzii la Scripturi. Biblia a avut
un rol decisiv în convertirea lui Menno şi desprinderea lui de Biserica Romană. Acest
lucru a dus la revitalizarea tuturor celorlalte autorităţi şi tradiţii omeneşti: "Iată, dragii
mei fraţi, că doctrinele, sacramentele, vieţile sfinte, decretele imperiale, bulele papale,
conciliile celor învăţati, practicile de lungă durată, filosofia oamenilor, Origen,
Augustin, Luther, Bucer, temniţa, exilul sau crima nu înseamna nimic; pentru că
înainte de toate stă Cuvântul nepieritor al lui Dumnezeu; repet Cuvântul nepieritor al
lui Dumnezeu şi aşa va rămâne întotdeauna."
Importanţa principală a Bibliei în teologia lui Menno are rolul ei crucial în procesul
convertirii. Apelând la analogia dintre Cuvant şi sămânţa din pilda semănătorului
(Luca 8:11), Menno aseamăna Scripturile cu sămânţa spirituală din care se naşte o
viaţă nouă. Duhul Sfânt implantează sămânţa şi face ca aceasta să aducă rod în
credinţă şi în pocăinţă. Chiar de la începutul mişcării anabaptiste, "predicarea" mai
degrabă decât citirea Cuvantului, a dus la acest rezultat. Când erau adusi în fata
autoritatilor civile, acesti credincioşi needucaţi îşi înfruntau judecătorii cu abilitatea lor
de a cita din Scripturi şi de a judeca în conformitate cu învăţătura lor. Menno şi-a bazat

46
întregul program de reformă pe apelul urgent la autoritatea Scripturii. El şi-a îndemnat
cititorii, ascultătorii să nu se încreada în tradiţiile vechi, în bulele papale, în decretele
imperiale sau în "inţelepciunea celor învăţati", ci numai în “Cuvântul infailibil al lui
Dumnezeu”
Faptul că Menno respingea cu fermitate tradiţia liturgică a bisericii se bazează pe
aplicarea strictă a principiului că ceea ce Biblia nu stabileşte în mod special nu trebuie
permis. Mulţi din anabaptişti au recurs la un literalism simplist în interpretarea
Scripturilor. Acest lucru a dus la practici extreme, cum ar fi poligamia de la Munster şi
incidentul petrecut la Ansterdam, când unii alergau goi pe străzile oraşului (bazat pe
Isaia 20: 2-3). Menno nu a fost de acord cu aceşti extremişti, dar a insistat ca
interdicţia lui Isus de a jura şi îndemnul la a nu opune rezistenţă să fie urmate literal.
Principiul său hermeneutic de bază era Hristocentric. "Doctrinele Vechiului Testament
şi ale Noului Testament explicate corect şi în conformitate cu intenţia lui Hristos şi a
apostolilor săi este benefică atât pentru doctrină cât şi pentru mustrare."
Întelegerea lui Menno în ce priveşte Scriptura, s-a dezvoltat în dialog cu cea a
principalilor reformatori, pe de-o parte, şi cu cea a spiritualistilor radicali, pe de alta. În
ciuda faptului că toţi au fost de acord cu principiul "sola scriptura", abordarea Bibliei
de către Menno diferă de cea a principalilor reformatori în trei aspecte.
În primul rând, el îi mustra pe reformatori pentru că folosirea Scripturii de către
acestia a fost minimalizată de tradiţii umane şi de învăţătura zadarnică.
În al doilea rând, în ce priveşte interpretarea Scripturii, pentru Menno, Noul
Testament era mai important decât Vechiul Testament.
În al treilea rând, Menno, accepta scrierile apocrife ca fiind canonice. Reforma
radicală, ca mişcare radicală ce s-a inspirat din unele curente ale pietăţii medievale, a
continuat să considere cărţile apocrife ca fiind pe deplin inspirate, ca parte integrantă
ale Cuvântului lui Dumnezeu "care nu poate fi încovoiat, nici frânt.” Influenţa de
durată a acestei tradiţii este demonstrată prin faptul că unii menoniţi îşi bazează slujba
de căsătorie pe cartea Tobit. Menno a fost obligat să sublinieze sensul figurat şi
caracterul spiritual al Vechiului Testament, împotriva reformatorilor spirituali şi
militanţilor apocaliptici ca Jan din Leydin. De asemenea, el a trebuit să apere
obiectivitatea şi autoritatea întregii Scripturi spiritualiştilor radicali.

47
 O dată cu apariţia primei ediţii a Bazelor Creştine, Menno şi-a dat seama de
pericolul pe care îl reprezintă sectele corupte. El se plânge că multi "au fost atât de
greşit conduşi de la o sectă necurată la alta: prima oară la cea din Munster, apoi la cea
din Batemburg, acum la cea davidiană" De asemenea, el ataca pretenţiile învăţătorilor
falşi:
"Vreţi să spuneţi că doctrina lui Hristos şi a apostolilor Săi este incompletă şi că
învăţătorii voştrii o proclamă pe cea perfectă? Vă răspund că răspândirea unei astfel de
credinţe este cea mai infamă blasfemie.... Copii înşelaţi ce sunteţi, unde găsiţi în
doctrina lui Hristos şi a apostolilor o singură literă prin care să dovediţi şi să stabiliţi
măcar una din doctrinele voastre greşite?”

b. Domnul cel Întrupat

Menno Simons a încercat să redefinească doctrina clasică despre Sfânta Treime.

Printre anumiţi spiritualişti, anabaptişti şi raţionalişti evanghelici a apărut într-o
varietate de forme o învăţătură conform căreia la întrupare, Hristos şi-a adus propriul
trup din cer. Spiritualistul Caspar Schwenckfeld, a pretins că el este cel care a introdus
aceasta doctrină în Reformă. Hofmann, mai degrabă decât Schwenckfeld, a transmis
aceasta doctrină anabaptiştilor olandezi şi astfel lui Menno. Hofman asemăna
coborârea lui Hristos în pântecele Mariei, cu un strop de rouă care cade din cer, într-o
stridie, unde se cristalizează şi se transformă într-o perlă. Folosind o metaforă diferită,
Menno a explicat întruparea în felul următor: Hristosul divin a trecut prin pântecele
Mariei în acelaşi fel în care o raza de soare trece printr-o sticlă, fără să-şi asume carnea
păcătoasă.
În scrierea "Mărturisire scurtă şi clară" (1544), el face referire la o conferinţă ţinută
la Emden şi la care s-a discutat despre întrupare, "un subiect la care tu ştii că am fost
invitat şi constrâns să particip împotriva voinţei mele." În acelaşi document, el arăta în
continuare cum, la început, a avut îndoieli cu privire la aceasta doctrină, "atunci când
pentru prima dată a fost menţionată de fraţi, pentru că m-am temut că s-ar putea să
greşesc în privinţa ei." El a petrecut multe zile postind, rugându-se şi cerând sfatul
altor creştini.

48
 Menno a formulat doctrina întrupării uşor diferit faţă de Hofmann, este bine să
vedem care este explicaţia pe care el o oferă acesteia:
"Sămânţa cerească, care este Cuvântul lui Dumnezeu, a fost însămânţată în Maria
şi prin credinţa ei, fiind concepută în ea de Duhul Sfânt, a devenit trup şi a fost hrănită
în trupul ei; şi astfel este numită rodul pântecelui ei, tot aşa cum oricare odraslă este
numita roada mamei sale naturale. În ceea ce priveşte originea Sa, Isus Hristos nu este
un om de pe pământ, roada a trupului şi sângelui lui Adam. El este roada cerească sau
omul ceresc. Pentru că începutul sau originea lui este din Tatăl, aşa cum a fost şi
Adam, cel fără păcat."
Menno a încercat să definească procesul întrupării cu cât mai multa grija, în aşa fel
încât să împace atât naşterea naturală a lui Isus, cât şi originea Sa supranaturală.
Preocuparea lui Menno a fost să arate cum a rămas Hristos neafectat de păcatul
originar, fiind astfel în stare să ofere o jertfă perfectă pe cruce pentru păcatele întregii
omeniri. Astfel, el are tendinţa să sublinieze unitatea persoanei Dumnezeului-om, mai
degrabă decât distincţia dintre cele două naturi. Menno nu a ezitat să spună că
Dumnezeu Fiul a suferit şi murit atât în divinitatea Sa cât şi în umanitatea Sa,
formulare pe care teologii reformaţi au evitat să o adopte.
Fraţii elveţieni şi Huteriţii nu i-au urmat pe anabaptiştii olandezi în a adopta
doctrina lui Menno despre întrupare, iar menoniţii de mai târziu au abandonat-o de
asemenea.
c. Biserica

Pentru Menno, Biserica a fost lucrul cel mai preţios. Timp de douăzeci şi cinci de
ani el a lucrat în Olanda şi în nordul Germaniei pentru a forma comunităţi de
credincioşi în adunări organizate, dedicate unele altora şi misiunii lor în lume. Prin
lucrarea lui Menno şi a colaboratorilor săi, anabaptismul olandez şi-a revenit în urma
dezamăgirii de la Munster, pentru a deveni în cele din urmă cea mai durabilă expresie
a Reformei radicale.
Multe din scrierile lui Menno au ca scop sublinierea caracterului adevăratei
Biserici, în contrast cu bisericile false şi anticreştine care erau recunoscute legal şi
sprijinite de stat.

49
 "Ele nu sunt adevăratele adunări ale lui Hristos, ci doar se laudă cu numele Lui.
Dar adevăratele biserici ale lui Hristos sunt cele ale căror membrii s-au convertit cu
adevărat, care sunt născuţi de sus de la Dumnezeu şi au o minte reînnoita de lucrarea
Duhului Sfânt prin auzirea Cuvântului divin. Astfel, ei au devenit copii ai lui
Dumnezeu, s-au supus ascultării de El, şi trăiesc zi de zi, sau din momentul în care au
fost chemaţi, cu toata străduinţa în sfintele porunci şi în conformitate cu sfânta Lui
voinţă."
Astfel, Biserica adevărată este comunitatea formată din oameni regeneraţi care în
mod voit adopta o viaţă de ucenicizare şi care se dedică unii altora în dragoste. Menno
spunea despre romano-catolici, luterani şi zwinglinieni că sunt "cele mai mari şi mai
comode secte." După părerea lui Menno, aceste "secte" au un singur lucru în comun:
"Obiceiul tuturor sectelor care sunt în afara lui Hristos şi a Cuvântului Sau este să-şi
impună poziţia, credinţa şi conduita cu ajutorul săbiei."
Menno stabileşte şase caracteristici prin care Biserica este cunoscută: doctrina
curată; folosirea Scripturală a semnelor sacramentale, ascultarea de Cuvânt; dragostea
frăţească vie; mărturia plină de putere a lui Dumnezeu şi a lui Hristos; suferinţa de
dragul Cuvântului lui Dumnezeu. Este important faptul că patru din aceste şase semne
se preocupă de dimensiunea morală şă etica a vieţii creştine.

d. Botezul

Importanţa botezului pentru adepţii lui Menno Simmons este indicată prin cuvântul
anabaptist, cu care au şi fost etichetaţi de către oponenţii lor. Menno spunea că "de
dragul botezului suntem maltrataţi, ucişi, persecutaţi de toţi oamenii."
Doctrina lui Menno cu privire la botez se poate rezuma în trei afirmaţii:
1. Credinţa nu vine în urma botezului, ci botezul vine în urma credinţei. Menno se
opunea înţelegerii sacramentale a botezului, susţinută de teologii catolici şi de cei
protestanţi. El credea că botezul cu apă este un semn exterior care urmează trăirii
interioare a credinţei.

50
 Naşterea din nou nu consta în faptul că eşti cufundat în apă, nici în formulele de
botez rostite de preot.
"Naşterea din nou nu consta în apă şi nici în cuvinte: ci în puterea lui Dumnezeu
cea vie, cerească şi regeneratoare în inimile noastre, care curge din Dumnezeu şi care,
prin predicarea Cuvântului divin, dacă o acceptam prin credinţă, grăbeşte, reînnoieşte,
pătrunde şi converteşte inimile noastre, astfel încât suntem schimbaţi şi întorşi de la
necredinţă la credinţă..... Iar cei regeneraţi sunt aceia cărora numai El le-a poruncit şi i-
a învăţat botezul creştin, botezul cel sfânt ca o pecete a credinţei.”
2. Nou - născuţii nu sunt capabili de credinţă şi de pocăinţă, de aceea nu trebuie
botezaţi. Menno a insistat asupra urmării stricte a Marii Trimiteri, când Isus le-a
poruncit ucenicilor să dea învăţătură şi să boteze. Dar "pruncii lipsiţi de raţiune" nu pot
înţelege astfel de învăţături, de aceea ei nu trebuie botezaţi. "De vreme ce nou-născuţii
nu au capacitatea de a asculta, ei nu pot să creadă, să se nască din nou."
Pentru Zwingli, nu se punea problema credinţei pruncului care urma să fie botezat,
ci, mai degrabă, a credinţei părinţilor şi al bisericii însăşi. Luther recunoştea că exista o
relaţie între credinţa şi cel botezat. Împotriva doctrinei lui Zwingli, Menno insista
asupra credinţei personale a celui care urma să fie botezat. Împotriva doctrinei lui
Luther, el a spus:"Nu citim nicăieri în Scripturi că apostolii ar fi botezat vreun
credincios în timp ce acesta dormea."
Soteriologia anabaptistă, care punea accentul pe eficacitatea mântuitoare universală
a morţii lui Hristos pentru toţi copiii care nu au ajuns la vârsta la care pot să dea
socoteală pentru faptele lor, a distrus argumentul tradiţional în favoarea botezului nou-
născuţilor ca sacrament pentru îndepărtarea păcatului originar. Un alt argument bine
cunoscut în favoarea botezului nou născuţilor era analogia cu circumcizia din Vechiul
Testament. Menno respingea acest argument arătând că dacă ar fi urmat literal doar
băieţii ar trebui să primească botezul. Totuşi, principalul lui argument era lipsa oricărei
porunci din partea lui Isus sau a apostolilor, care să susţină într-un fel botezul nou
născuţilor
3. Botezul este iniţierea publică a credinciosului într-o viaţă radicală de ucenicie.
Menno a dorit să facă o distincţie clară între semn şi obiectul semnificat. "Dacă
atribuim iertarea păcatelor botezului şi nu sângelui lui Hristos, atunci facem un viţel de

51
aur şi îl punem în locul lui Hristos.” Botezul însemna un răspuns de ascultare faţă de
Evanghelie, o imitaţie literară şi o iniţiere a începătorului care vrea să intre într-un
jurământ monstic. În tradiţia monastică, un astfel de jurământ presupunea o ruptură
radicală cu trecutul, o identificare cu comunitatea, simbolizată prin primirea unui nou
nume şi a unor haine noi. Pentru anabaptişti, botezul simboliza o astfel de schimbare
radicala în identitate şi mod de viaţă. Pentru anabaptiştii sec. al XVI-lea, botezul
însemna, de cele mai multe ori pierderea vieţii, părăsirea caselor, a ţării, a familiei şi
asumarea exilului într-o ţară străină. Acceptarea botezului însemna nu numai
împărtăşirea împreuna cu Hristos a puterii învierii Sale, ci şi părtăşia cu suferinţele
Lui.

e. Cina Domnului

Chiar mai mult decât botezul, Cina Domnului era o preocupare de baza pentru cei
ce vedeau in anabaptism o ameninţare pentru sistemul stat - biserica. Modul in care se
oficia Cina Domnului nu era o chestiune de rutina, ci mai degrabă o reconstituire vie a
ultimei Cine date de Isus si o anticipare escatologica a ospăţului mesianic. In Bazele
doctrinei creştine, Menno enunţa patru principii ale Cinei, pe care o numeşte "Sfanţul
sacrament." In primul rând, Menno respinge literalismul sacramental care considera
elementele trecătoare, pâinea si vinul, ca fiind adevăratul trup şi sânge al lui Hristos.
Asemenea lui Zwingli şi Calvin, Menno subliniază prezenţa trupească a Domnului
înălţat la dreapta Tatălui, în locurile cereşti. Astfel, Cina este "un semn de aducere
aminte" al sacrificiului mântuitor al lui Hristos care S-a jertfit de bună voie pe cruce
pentru a ne trece pe noi în împărăţia harului Sau. În al doilea rând, Cina este o mare
dovadă a dragostei lui Hristos faţă de noi, gajul dragostei Sale. La Cina Domnului
credincioşii nu numai că îşi aduc aminte de moartea Lui ca eveniment trecut, ci, de
asemenea, îşi reamintesc "toate roadele dragostei Sale manifestate faţă de noi în
Hristos".
În al treilea rând, Cina este legătura unităţii, a dragostei şi păcii creştine. Menno
aseamănă comunitatea credincioşilor adunaţi în jurul mesei cu o pâine:

52
 "Aşa cum pâinea este formată din multe grăunte, măcinate de moară, amestecate cu
apă şi coapte la căldura focului, tot aşa este şi Biserica lui Hristos, formată din
adevăraţi credincioşi, zdrobiţi în inimile lor de moara Cuvântului divin, botezaţi cu apa
Duhului Sfânt şi cu focul dragostei curate şi veşnice într-un singur trup." Creştinii care
iau parte la Cină trebuie să lase la o parte toate certurile şi disputele dintre ei, să se
ierte unii pe alţii, să slujească unii altora, să se încurajeze unii pe alţii şi, aşa cum
sugerează cuvintele care se referă la faptul de a "coace la căldura focului", ei trebuie să
fie gata să sufere şi să moara unii pentru alţii şi, dacă este nevoie, toţi împreună pentru
Domnul lor.
În al patrulea rând, Cina este împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos. Menno a
extras această idee din expresia lui Pavel din I Corinteni 10:16, care identifica pâinea
şi vinul cu participarea în trupul şi sângele lui Hristos.
O dată cu Cina Domnului, mulţi anabaptişti oficiau şi spălarea picioarelor. Menno
spune puţine lucruri despre acest ritual. El pur şi simplu îndeamnă biserica să spele
picioarele fraţilor şi ale surorilor care au venit de la mare distanţă. Totuşi, Dirk
Philipps, pune "spălarea picioarelor sfinţilor" printre cele şapte porunci, pe care Isus a
vrut ca biserica să le pună în practică.

f. Disciplina în biserică

Spre deosebire de Jean Calvin, care a subliniat importanţa disciplinei bisericeşti

pentru bunul mers al vieţii creştine, dar fără a o ridica la nivelul Cuvântului şi
Sacramentelor, Anabaptiştii insistau asupra faptului că disciplina este o parte
indispensabilă a adevăratei biserici. Interdicţia sau separarea evanghelică, aşa cum
deseori o numea Menno, era modalitatea prin care membrii corupţi şi nedemni ai
bisericii erau excluşi din adunare. În ultimii ani din viaţă, Menno considera disciplina
strictă ca fiind o trăsătură care făcea diferenţa între anabaptişti pacifişti şi rivalii lor
înclinaţi spre violenţă:
"Este mai mult decât evident faptul că dacă azi nu am fi fost cât se poate de zeloşi
în aceasta privinţă, am fi fost consideraţi de toata lumea tovarăşii sectei de la Munster
şi a tuturor celorlalte secte pervertite."

53
 Cei care greşesc fie în doctrina, fie în viaţă şi care persistă cu încăpăţânare în
greşelile lor "nu vor fi admişi în casa cea sfântă, în oraş, în templu, în biserica şi în
trupul lui Hristos."
Pe lângă menţinerea purităţii în biserică, aplicarea interdicţiei avea ca scop
recuperarea membrilor încăpăţânaţi. Intenţia lui Menno de a le oferi un remediu se
vede din dorinţa sa ca cei care au fost excluşi "să se îngrozească de aceasta interdicţie
şi să vină la pocăinţă, să caute unitatea şi pacea pentru ca astfel să fie eliberaţi
dinaintea Domnului şi a bisericii de capcanele satanice în care au căzut prin felul lor
păcătos de viaţă"
Cele trei etape ale mustrării frăţeşti din Matei 18 erau folosite cu răbdare înainte de
a se lua decizia de excomunicare. Interdicţia oficială era, cel puţin teoretic, doar o
confirmare socială a severităţii lui Hristos, care deja afectase inima credinciosului
nepocăit:
"Nimeni nu este excomunicat sau exclus din comuniunea credincioşilor, decât cei
care deja s-au separat şi s-au exclus ei înşişi din comuniunea cu Hristos fie prin
doctrine false, fie prin comportament impropiu. Noi nu dorim să excludem pe nimeni,
ci, mai degrabă, să primim; nu vrem să tăiem în carne vie, ci mai degrabă, să
vindecăm; nu vrem să alungăm, ci, mai degrabă să câştigam înapoi; nu să îndurerăm ci
mai degrabă să mângâiem; nu să condamnăm, ci, mai degrabă să salvăm"
Printre păcatele pedepsite cu excomunicarea se număra beţia, adulterul,
jurămintele, căsătoria cu un necredincios, răspândirea doctrinelor false, certurile
interminabile cu soţia şi folosirea abuzivă a banilor adunării. Biserica adevărată,
vizibilă, era pe de o parte adunarea sfinţilor rebotezaţi, separată de lume prin politica ei
autonomă şi prin evitarea tuturor situaţiilor violente, iar pe de altă parte era un
detaşament de trupe spirituale de elită care, prin disciplina aplicată de adunare, separa
pentru lume pe membrii care nu trăiau conform mărturisirii lor de credinţă.

3.1.8. Anabaptiştii evanghelici în Anglia. Baptiştii generali.

Biserica baptistă modernă îşi are originea în mişcarea menonită. Prima congregaţie
care a fost numită "baptistă " a fost organizată în 1609 de John Smyth în Amsterdam,

54
Olanda. Smith şi gruparea lui au fost puritani, care împreună cu alţi puritani s-au
despărţit de biserica de stat din Anglia şi au devenit "independenţi"
(congregaţionalişti). Ca urmare a persecuţiilor, ei au căutat şi găsit refugiu în
Amsterdam, unde au fost expuşi influentei mennonite. Mai târziu, o grupare din
aceasta mişcare, numită "Pilgrim Fathers", a emigrat din Anglia în America.
În timpul şederii în Amsterdam, Smith a ajuns să înţeleagă că botezul copiilor mici
nu are fundament biblic. De asemenea, nu era de acord cu doctrina calvinistică despre
predestinare in forma acceptata de congregaţionalişti. Smith avea păreri diferite în ceea
ce priveşte nonrezistenţa şi jurămintele.
În cele din urmă, Smith a luat o decizie neobişnuită, botezându-se singur. Apoi, a
mai botezat alţi patruzeci şi unu de credincioşi.
Mai târziu a ajuns la concluzia că botezul pe care şi-l administrase nu este
justificat, a făcut o cerere pentru a fi primit în biserica menonită. Cu încă aproape 40
persoane, Smith a subscris la Mărturisirea de credinţă Mennonită, scrisă de Hans de
Ries, cel mai proeminent conducător mennonit din acea perioadă. Biserica din
Amsterdam care a primit cererea de admitere a lui Smith, nu era de aceeaşi părere în
ceea ce priveşte validitatea botezului pe care şi-l administrase singur. Decizia de
admitere a fost amânată pentru mai târziu. În 1612, Smith a murit, fără a fi admis în
gruparea mennonită, în timp ce restul grupului, aproape 40 persoane au fost admişi.
O altă mărturisire de credinţă a fost scrisă de membrii acestui grup, şi publicată sub
numele "O Mărturisire de Credinţă a Unui Grup de Englezi ce Trăiesc în Amsterdam"
Mai târziu, acest grup s-a întors în Anglia, fiind cunoscuţi sub numele de baptişti
generali. Spre deosebire de baptiştii calvinişti, "generalii" susţineau alegerea generală
(alegerea libera si harul liber), negând doctrina calvinistică a predestinării. Cu toate că
părerile sunt împărţite, îi putem socoti pe anabaptişti strămoşii baptiştilor de astăzi.

3.2. ANABAPTIŞTII COMUNALI. HUTERIŢII

Această grupare şi-a primit numele de la Jacob Hutter, care a pus bazele
funcţionale ale traiului în comun. Frăţietatea Huterita a luat fiinţa în Moravia. Printre
primii anabaptişti care au lucrat în Moravia a fost Balthasar Hubmaier. El a organizat o

55
congregaţie anabaptistă la Nicolsburg, în Moravia, sub protecţia Lordului Leonhard
von Liechtenstein, în 1526. În Nikolsburg, erau mulţi Fraţi elveţieni refugiaţi, care nu
erau de acord cu Hubmaier în ceea ce priveşte principiul nonrezistenţei şi în alte
lucruri. Au început să se adune separat, şi în cele din urmă au trebuit să părăsească
regiunea în primăvara anului 1528, sub conducerea lui Jacob Widemann. În aceeaşi zi,
şi-au stabilit tabăra în localitatea Bogenitz. Aici au ales "lucrători pentru nevoi
temporare" şi, fiecare, de bună voie, au dăruit posesiunile materiale pentru a fi folosite
în comun. Acesta a fost începutul de "a avea toate lucrurile în comun" în aceasta
frăţietate. De la Bogenitz, exilaţii au plecat la Austerlitz, în urma invitaţiei făcute de
autorităţile civile şi anume lorzii de Kaunitz. Aici au construit primele case ale
comunităţii.
În 1531 are loc o divizare a comunităţii de la Austerlitz. Gruparea lui George
Zaunring, aproximativ 150 suflete, s-au mutat la Auspitz, unde au stabilit o colonie. În
anul 1533, Jacob Hutter a fost ales pastor principal al bisericii din Auspitz. Prin
eforturile lui Hutter şi al asistenţilor săi a fost stabilită o disciplină strictă şi ordine
riguroasă în ceea ce priveşte administrarea lucrurilor în comun.
Doar în câţiva ani, în Moravia, s-au format comunităţi huterite sub protecţia
nobililor din aceasta regiune. În aceasta perioadă, Jacob Hutter a condus sute de Fraţi
din Tyrol în Moravia. Autorităţile legale nu erau de acord cu tolerarea Anabaptiştilor
de către nobilii Moravieni. În 1535, comunităţile nu au mai putut fi tolerate. Locuitorii
coloniilor au fost expulzaţi de la casele lor. După câteva luni, au avut permisiunea să
revină la casele lor. Din nou, în 1547 a avut loc o mare persecuţie în Moravia. În acea
perioadă Fraţii aveau 26 comunităţi în Moravia.
Aceasta persecuţie a durat mai mult de patru ani, timp în care au fost forţaţi, de mai
multe ori, să părăsească şi să revină în Moravia. După 1552 persecuţiile au încetat
aproape în toată provincia. A urmat apoi "perioada ideala" timp în care Fraţii Huteriţi
s-au bucurat de creştere şi prosperitate. Despre congregaţiile Huterite se poate spune
ca erau adevărate centre de adevărata viaţă şi trăire creştină. Dr. J.H. Kurz, istoric
luteran, a caracterizat viaţa lor religioasă în felul următor: "Ceea ce ieşea în evidenţă
era pietatea lor, disciplina exemplară, moralitatea, afacerile cinstite, răbdarea
nemaiîntâlnită în suferinţe, dar deasupra tuturor, curajul şi bucuria deosebită în faţa

56
martirajului. În nici o altă ţară nu s-au bucurat anabaptiştii de o mai mare libertate ca
în Moravia. Nobilii, datorită avantajelor economice, aveau tot interesul de a păstra şi
proteja comunităţile huterite.” Chistopher Andreas Fischer, preot catolic, în cartea sa "
Patruzeci şi patru de motive pentru care anabaptiştii nu ar trebui toleraţi în ţară", ne da
o descriere interesantă a vieţii din comunităţile huterite.
El insistă asupra faptului că ei trebuie persecutaţi şi exilaţi ca eretici, dar în acelaşi
timp face nişte afirmaţii favorabile la adresa lor. El protestează că nobilii, baronii, nu
numai că-i tolerează, dar îi prefera mai degrabă pe ei decât pe creştinii catolici pentru
poziţii de răspundere, ca administratori ai pământurilor, stuarzi, muncitori, etc, fiind
plătiţi mai bine decât ceilalţi. Foarte mulţi erau angajaţi de către nobili, iar salariile nu
erau considerate ca fiind ale lor ci erau date comunităţii din care făceau parte. Printre
huteriţi erau doctori foarte buni, iar sistemul educaţional, cu toate că nu era de nivel
superior, era bine organizat.
În timpul războiului dintre turci şi austrieci, care a început în anul 1593, huteriţii au
trecut prin mari necazuri. Comunităţi distruse, oameni ucişi sau luaţi sclavi, impozite
pentru război, au fost doar câteva din urmările acestei confruntări.
Războiul de 30 de ani (1618-1648) a adus prejudicii huteriţilor. Numai într-o
noapte a anului 1620, cincizeci şi şase de persoane au fost ucise la Pribitz, Moravia de
către armata polonă. În vara anului 1622, Cardinal Frantz von Dietrichstein,
guvernatorul Moraviei, a obţinut de la regele Ferdinand aprobarea de a-i exila pe
huteriţii din provincia lui. Aceştia au fugit în Ungaria, iar un grup mare de refugiaţi s-
au stabilit la Alwintz (Vinţul de Jos), Transilvania.
După persecuţiile îndurate, huteriţii din Transilvania, împreună cu un număr mic de
persoane din fostele comunităţi huterite din Ungaria s-au refugiat în Valahia
(România), un număr de 67 persoane. Aici au prosperat un timp, dar mai târziu în
timpul războiului dintre ruşi şi turci au suferit multe greutăţi.
Din România au mers în Rusia, unde Caterina cea Mare i-a scutit de serviciul
militar. În 1874 şi în anii ce au urmat huteriţii au emigrat în Dakota, Statele Unite.
Organizarea actuală a huteriţilor este aceeaşi cu cea stabilită de Hutter cu secole în
urmă. Principiul fundamental şi idealul vieţii huteriţilor este ajutorul mutual si slujirea;
cu alte cuvinte, adevărata frăţie creştină.

57
 3.3. ANABAPTIŞTII ESHATOLOGICI.
RĂSCULAŢII DE LA MUNSTER

Datorita escatologiei ei, aripa radicală a mişcării anabaptiste a contribuit la

discreditarea multor credincioşi buni din rândurile lor. Profeţii din Zwickau, care i-au
cauzat probleme lui Luther la Wittenberg în 1522, au fost asociaţi cu mişcarea de
discreditare. Răscoala de la Munster din 1535, condusă de câţiva anabaptişti radicali,
care credeau în mileniu, a dus la înstrăinarea tuturor faţă de ei.
Deoarece anabaptiştii nu erau organizaţi şi nu aveau nici omogenitate doctrinală,
diferiţi conducători ai mişcării şi-au pus fiecare amprenta asupra mersului acesteia.
Hans Hut, fost discipol al lui Thomas Muntzer, a prezis că Domnul Isus se va
reîntoarce în Duminica Rusaliilor din anul 1528. El trebuia să-i adune pe cei 144000 se
sfinţi aleşi (Apocalipsa 7:4), pe care îi va "pecetlui" botezându-i şi făcându-le semnul
crucii pe frunte. Hut a murit înainte de 1528. Trupul ars (a dat foc celulei în care se
afla închis) a fost condamnat postum. Mişcarea condusă de el s-a risipit, deşi alţii au
preluat mesajul său apocaliptic. Melchior Hofman (1493-1544), bazat pe Daniel
cap.12, a exprimat opinia că sfârşitul lumii ar avea loc în anul 1533. El a mers în
Strasburg în 1529, unde a luat legătura cu un grup de persoane care se credeau profeţi.
Cei mai reprezentativi dintre ei au fost Ursula Jost şi soţul ei Lienhard. Melchior
Hoffman a făcut greşeala acceptării acestor viziuni ca infailibile şi a publicat o parte
din ele. În cele din urma şi el s-a declarat profet şi a scris câteva tractate de natură
profetică. Influenţat de profeţii şi interpretând în mod fantastic Apocalipsa, el a tras
concluzia că a doua venire a lui Hristos va fi precedată de un timp de victorii deosebite
pentru împărăţia lui Dumnezeu, când toate persecuţiile vor înceta. Unul din profeţi l-a
proclamat pe Hofmman că este Ilie, iar el, după oarecare ezitare a acceptat această
revelaţie şi pretindea că este Ilie. El se credea un "herald apostolic" şi susţinea că cei
144000 heralzi ai credinţei vor învia pentru a propovădui adevărata Evanghelie. În cele
din urma, Hoffman a cerut să fie închis în temniţa din Strasburg în mai 1533, unde a
rămas până la moarte, timp în care a sperat că va vedea Noul Ierusalim pogorând din
cer.

58
 Melchior Hoffman, după cum s-a menţionat deja, a avut păreri diferite în multe
puncte faţă de Fraţii Elveţieni sau Anabaptiştii evanghelici. Interpretarea fantastică a
unor pasaje biblice, punerea anumitor viziuni, profeţii pe aceeaşi poziţie de autoritate
cu Biblia, susţinerea faptului că păcatele de după convertire sunt hule împotriva
Duhului Sfânt pentru care nu mai există iertare, sunt doar câteva din punctele de
vedere diferite faţă de cele ale anabaptiştilor evanghelici.
Deşi atât Hut cât şi Hoffman şi-au îndemnat ucenicii să nu ia sabia în mână, să nu
provoace violenţa, prezicerile lor mistice şi invectivele la adresa împăratului, a papei şi
a "predicatorilor luterani şi zwinglieni, care sunt anticreştini şi beau sângele
poporului", au creat o atmosferă propice apariţiei împărăţiei revoluţionare de la
Munster.
Când Hoffman a fost închis în Strasbourg, unul din ucenicii săi, Jan Mathijs, un
brutar din Haarlem, s-a declarat profet trimis de Duhul Sfânt: aşa cum Hoffman era
Ilie, el era Enoh, al doilea din cei doi martori din profeţia făcută în Apocalipsa 11.
El a numit 12 apostoli, printre care şi pe Jan Beuckeks din Leyden. Stăpâniţi de
ideea urgentei eshatologice propagată de Hoffman, ei au "transferat" Noul Ierusalim de
la Strasbourg la Munster, în care au intrat cu forţa. Toţi cei "neevlavioşi", adică cei
care refuzau să fie botezaţi, trebuiau să fie executaţi. Când Mathijs a fost ucis în luptă
în Duminica Paştelui, 1534, Jan din Leyden a preluat conducerea. El s-a încoronat ca
"împărat al neprihănirii peste toţi" şi a introdus poligamia, imitând practica Vechiului
Testament. El s-a căsătorit cu Divara, fosta călugărita, fosta soţie a lui Mathiajs şi cu
încă 15 soţii. De trei ori pe săptămână "regele" Jan apărea în piaţa oraşului pentru a fi
aclamat de mulţime. Acest experiment teocratic s-a sfârşit într-o baie de sânge, atunci
când oraşul Munster a fost asediat de trupele catolice şi protestante, care acum luptau
împotriva anabaptiştilor. Când sângeroasa bătălie a luat sfârşit, Jan din Leyden
împreuna cu alţi doi conducători au fost capturaţi şi torturaţi cu fierul roşu până când
au murit în 22 ianuarie 1536.

CAPITOLUL III

59
 CONTINUAREA MIŞCĂRII ANABAPTISTE DUPĂ MAREA
REFORMĂ
4.1. NOII ANABAPTIŞTI

Noii anabaptişti sau huterienii sunt o sectă religioasă care sunt urmaşii
anabaptiştilor. Pastorul baptist Iacob Hutter din Tirol a format la jumătatea secolului al
XVI- lea pe o moşie în celebra localitate Austerlitz o colonie religioasă cu un mod de
viaţă „comunist”.
În 1540 Peter Riedemann a publicat „Rechenschaft” care a rămas până azi cartea de
îndrumare a noii credinţe. Persecutaţii de catolici hutterienii s-au răspândit prin
Slovacia, Transilvania, Rusia, dar în secolul trecut au fost nevoiţi să emigreze în
America (Dakota, Washington). În 1965 mai erau vreo 12500 în Canada şi 5000 în
S.U.A.
Ca morală practică o viaţă comunitară pacifistă. Lucrează pământul împreună,
mănâncă în comun, copiii sunt crescuţi de familie sau comunitate şi nu au organizare
bisericească. Cel care se botează (la maturitate) respecta refuzul integrării în lumea
exterioară, adepţii având dificultăţii cu autorităţile pentru că refuză serviciul militar.
Când o comunitate trece de 150 de membrii cumpără o nouă fermă pe care înfiinţează
o nouă comunitate.
O ramură a acesteia „Fraternitatea” se află în Germania fiind de fapt o colonie
religioasă înfiinţată prin 1920 în ţinutul Hessa – Nassau de către Eberhardt Arnorld.
Nu au o etică şi o viaţă religioasă rigidă ci continuă ideile hutteriene pe care le
îmbină însă cu o cultură elevată.

4.2. CONTINUAREA MIŞCĂRII ANABAPTISTE.

LUPTA DE SUPRAVIEŢUIRE

Cu trecerea timpului şi sub presiunea persecuţiilor, cea mai mare parte din
extravaganta diversitate de opinii, conducători şi mişcări separate, specifică
anabaptismului din primii săi ani,s-a cernut până când n-au mai rămas decât trei

60
grupări în stare să supravieţuiască dincolo de jumătatea sec. al XVI-lea, sub forma
unor comunităţi distincte:" fraţii elveţieni", în Elveţia şi Germania de sud; mennoniţii
în Olanda şi Germania de nord; hutteriţii in Moravia.
Peste veacuri, urmaşii lor au pierdut multe din caracteristicile anabaptiste. Căutând
puritatea, au devenit legalişti. În scopul de a supravieţui pur şi simplu, şi-au pierdut
zelul evanghelistic. Au ajuns să fie cunoscuţi ca buni agricultori, oameni cumsecade şi
"liniştea ţării". Nu au mai experimentat o trezire spirituală până în sec. XIX. În
deceniul 8 al sec. XX, numărul anabaptiştilor a crescut rapid; între 1950 - 1975,
numărul lor s-a dublat, ajungând la 580 000 în întreaga lume.

4.3. CONTINUAREA MIŞCĂRII ANABAPTISTE ÎN ROMÂNIA

Anabaptiştii şi-au prelungit istoria pe teritoriul românesc mai mult decât în altă
parte a Europei, lucru atestat în documente autentice, recunoscute de toţi criticii,
documente pe care se sprijină şi istoria Ţărilor Românesti. De remarcat este faptul că
numai în România, istoria anabaptiştilor se înnoadă cu istoria baptiştilor.
Prelungirea existentei lor în Transilvania, Moldova şi Bucovina mai mult decât în
alte locuri, se datoreşte unor condiţii politice, sociale, economice şi religioase
specifice.
În perioada de frământări politice din secolul al XVI-lea cauzate de luptele dintre
Ioan Zapolia şi Ferdinand de Austria grupările protestante s-au răspândit şi dezvoltat
foarte mult. În 1527, regele Ferdinand al Austriei, un catolic încercat, a menţionat
referindu-se la Transilvania, că "anabaptiştii câştigă teren"
Istoricul John T. Christian susţine că învăţătura anabaptistă a venit în Transilvania
din Polonia, iar în Polonia a fost adusă prin diferite căi din Elveţia. Anabaptiştii din
Ardeal şi cei aflaţi în Polonia, aveau aceleaşi trăsături misionare şi în anul 1574, fiind
foarte numeroşi conlucrau la răspândirea credinţei în alte zone.
Unul din cei mai importanţi bărbaţi ai protestantismului în Transilvania, în sec. al-
XVI-lea a fost David Francisc. Fiind un căutător asiduu al adevărului, după acceptarea
învăţăturilor luterane, calviniste, unitariene, David Francisc a îmbrăţişat în cele din
urmă învăţătura anabaptistă. Se pare că atragerea lui David Francisc la anabaptism se

61
datoreşte influenţei lui Iacob Paleologul, învăţat din Cluj, care trecuse de la unitarieni
la anabaptism. De data aceasta, pentru convingerile sale David Francisc a fost
condamnat la închisoare pe viaţă şi încarcerat în fortul Deva.
Medicul curţii regale din Cluj, Georgio Blandrata, unitarian convins, a scris o
scrisoare consilierului împărătesc Andrei Dudith în care face referiri la Iacob
Paleologul şi botezul familiei Lutsomirschi. Aceasta scrisoare e unul din cele mai
importante documente pentru cunoaşterea anabaptiştilor.
La data de 27 decembrie 1546, Ferdinand de Austria a dat un decret pentru
exterminarea anabaptiştilor. În Transilvania, aceasta lege nu a avut putere efectivă
decât după 1551, când Ardealul a fost anexat la Coroana Austriei. Timp de cinci ani şi
câteva luni anabaptiştii au îndurat prigoniri, arestări, violente si multe alte necazuri. Pe
lângă persecuţii autorităţile de ocupaţie austriacă au aplicat şi o fiscalitate grea.
Odată cu întoarcerea Izabelei cu fiul ei, Ioan Sigismund, se instaurează un regim de
libertate în viaţa socială. În Dieta de la Cluj, din 1558, se acorda libertate religioasă
luteranilor, dar nu şi anabaptiştilor. Până în 1579, anabaptiştii s-au bucurat de toleranţă
mai mare sau mai mică, dar după aceasta dată situaţia s-a deteriorat în fiecare an. Lipsa
unei organizaţii suprabisericeşti, care să le poarte de grija în ceea ce priveşte libertatea
religioasă a sedimentat un sentiment de total dezinteres faţă de stat şi din acesta cauză
au avut mult de suferit. Pentru ei biserica avea doar misiunea de a evangheliza şi de a
creşte sufleteşte pe cei câştigaţi şi aduşi la credinţă.
La începutul secolului al XII-lea numărul anabaptiştilor în Transilvania era destul
de mare, fiind răspândiţi în aproape tot principatul. Sub Mihai Viteazul, anabaptiştii s-
au bucurat de libertate ca urmare a tratatului semnat la Mănăstirea Dealu în 9 iunie
1598, care prevedea libertate religioasă pentru toţi. Anabaptiştii, ca şi baptiştii de mai
târziu, au crezut şi au susţinut că "libertatea religioasă este născută din viziunea directă
a lui Dumnezeu." Anabaptiştii se răspândesc foarte mult datorită lipsei unei ierarhi
bisericeşti, zelului misionar al tuturor credincioşilor, simplităţii bisericeşti, frăţiei de
credinţa dintre membrii, puritanismului aplicat la traiul zilnic.
În luna septembrie, 1603, generalul George Basta convoacă Dieta Transilvaniei la
Deva stabilind că nici o altă confesiune să nu mai funcţioneze cu excepţia celei

62
catolice. Ca urmare a acestor hotărâri ale Dietei începe campania de exterminare a
anabaptiştilor. Valul de prigoană din 1603-1613 i-a exterminat.
Secolul al XVII-lea a început în Transilvania cu mari frământari politice. Lupta
continua dintre austrieci şi turci se desfăşura în Ardeal. În timpul lui Gabriel Bethlen,
Transilvania era un principat condus de un principe numit sau susţinut de Poartă.
Astfel legătura principatului cu ţările din apus era mai strânsă, fapt ce favorizează
pătrunderea credinţei anabaptiste din nou în Transilvania, de data aceasta prin
refugiaţii din Boemia şi Moravia. În urma bătăliei de la Mont Blanc(1620), anabaptiştii
din Boemia şi Moravia sunt nevoiţi să emigreze. Gabriel Bethlen, care voia să
stimuleze industria în Transilvania a făcut o oferta deosebita anabaptiştilor de a veni în
provincia aceasta ca refugiaţi, dând şi un decret pentru protecţia acestora în timpul
călătoriei. Mai multe grupuri de anabaptişti huteriţii se stabilesc la Vinţul de Jos.
Principesa Susana s-a ocupat îndeaproape de colonia de la Vinţul de Jos. Odată aşezaţi
la Vinţul de Jos, ei s-au organizat pe familii, pe gospodarii. La 8 luni de la sosirea lor
la Vinţul de Jos se începe construcţia casei de rugăciune pentru 1087 persoane.
În interior şi în exterior, casa de rugăciune era simplă. În general, la toţi
anabaptiştii era o disciplină aspră. Închinarea era foarte simplă, compusă din cântări
comune, rugăciuni, citirea Scripturii şi predica. Ei reeditau prin aceasta forma de
închinăciune a creştinismului primar.
În ce priveşte aspectul economic ei erau buni meşteşugari, buni agricultori, buni
morari.
Organizându-se în comunităţi având bunurile în comun, au ajuns să fie prosperi, cu
membrii bine pregătiţi şi meseriaşi foarte buni. Tot câştigul se aduna la un loc şi se
împărţea drept fiecăruia.
În secolul următor, datorită trecerii Transilvaniei sub coroana Austriei, ofensiva
catolică împotriva anabaptiştilor avea în vedere silirea acestora să se "reîntoarcă la
biserica oficială a Romei". În urma întemniţărilor grele, martirajului unora din ei,
constrângerilor de tot felul, anabaptiştii au fost exterminaţi. Ei au dispărut, pentru un
timp, ca o comunitate religioasă organizată şi unitară în anii 1767 -1768.
În Transilvania, anabaptiştii şi-au prelungit o existenţă ascunsă, până la formarea
de biserici baptiste, unde au fost cooptaţi imediat. Aceşti anabaptişti camuflaţi, sunt o

63
verigă de legătura istorică a vechilor anabaptişti cu baptiştii de astăzi. Se creează
astfel, prin ei, un pod peste vremea, care era considerată "timp fără baptişti" şi anume
de la anul 1782 până în anul 1856, când se înfiinţează biserica baptistă germană din
Bucureşti.

4.4. TENDINŢE ACTUALA ALE MIŞCĂRII ANABAPTISTE

(MENNONITE) ÎN S.U.A.

Strămoşii spirituali ai Amisilor şi Mennonitilor zilelor noastre au fost cei care au

început mişcarea anabaptistă de la mijlocul sec. al- XVI-lea. Ei au avut o credinţă vie
şi activă contrară formalismului zilelor în care trăiau.
Astăzi, în America sunt multe grupuri de Amisi şi Mennoniti care s-au dezvoltat
din acele începuturi modeste. În general, grupările au rămas fidele principiului
autorităţii finale a Bibliei în ceea ce priveşte viaţa trăită şi doctrina urmată. Ca în toate
grupurile religioase se întâlnesc trei tendinţe: cei care merg într-o direcţie liberala; cei
care încearcă să se menţină pe poziţie; cei care devin mai conservatori. Cele mai
reprezentative grupări sunt Bisericile cu o conducere centralizată şi Bisericile
autonome.

a. Biserici conduse centralizat

Printre mennoniţii americani sunt multe biserici care au ales să facă parte din
grupul de biserici conduse centralizat, organizate pe regiuni, fiecare regiune fiind
reprezentata de un bishop (pastor). Aceştia se întâlnesc de patru ori pe an în şedinţe
normale de lucru. O data pe an au o altă întâlnire unde se discută problemele, se
votează şi se iau deciziile finale. După primul război mondial, misiunile creştine au
devenit preocuparea de bază a acestor biserici. Viziunea aceasta s-a lărgit după al
doilea război mondial, mulţi misionari mennoniti au mers până în cele mai îndepărtate

64
colturi ale lumii pentru a duce speranţa şi ajutor material persoanelor suferinde, prin
învăţătura şi viaţa lor.
O notă caracteristică a misiunii a fost aceea de a învăţa oamenii să-şi dezvolte
deprinderile legate de agricultura şi a trai în pace cu vecinii lor.
Începând cu 1960, multe din aceste biserici conduse centralizat au început să se
liberalizeze, şi misiunea lor a evidenţiat aceste schimbări. O atenţie mai mare a început
să fie acordată ajutorului umanitar şi din ce în ce mai mică atenţie s-a dat
evanghelizării şi ucenicizării. În biserici, s-a insistat asupra seminariilor ţinute de
pastori, care au introdus elemente de credinţă liberale care au avut un impact deosebit
asupra membrilor bisericilor. Implicaţiile deosebit de active în societate,
demonstraţiile paşnice împotriva guvernului au fost încurajate de acest grup de
mennoniţi. Pentru prima dată, în toată istoria mennonită, aceste acţiuni au devenit
acceptabile. De fapt, în multe aspecte, aceasta formă de activism politic a înlocuit
predicarea Evangheliei.
Au urmat alte consecinţe care au devenit evidente. A fost înlăturată practica
acoperirii capului la femei, femeile mennonite au început să-şi taie părul, să se
coafeze. Purtarea de podoabe, competiţiile sportive au fost acceptate. De asemenea, au
fost acceptate şi emisiunile televizate. Nu după mult timp a fost posibilă acceptarea
anumitor forme de divorţ şi recăsătorie.
În prezent, există în aceste biserici o tendinţă de tolerare chiar a practicilor
homosexuale, etc. În aceste condiţii, numai numele denotă apartenenţa lor religioasă,
fiind greu de realizat o asemănare în doctrina şi practica cu înaintaşii lor mennoniti.
b. Biserici autonome (independente).

Alte biserici numite "Amis - Mennonite", din categoria celor ce se menţin pe

aceeaşi poziţie sau devin mai conservatoare, văzând ce se întâmplă cu bisericile
conduse centralizat, se deplasează în direcţie opusă în ce priveşte organizarea, căutând
o formă autonomă de conducere a bisericii.
Biserici cu învăţături şi practici asemănătoare au început să formeze mici uniuni,
dar fără formarea unui corp de conducere centralizat. Prin asociere, întâlniri comune,

65
vizite reciproce, acţiuni sociale comune, se menţin pe acceaşi poziţie în ce priveşte
doctrina cât şi trăirea practică.
În S.U.A. şi Canada sunt mai mult de 3 500 familii cuprinse în 130 biserici Amis-
Mennonite.
Bisericile nu au un număr mare de membrii, deoarece se consideră ca o biserică
mică are mai multe şanse de a păstra legătura frăţească şi unitatea de vederi. Totuşi,
mulţi lideri ar fi dispuşi să sacrifice o mai strânsă legătură frăţeasca în favoarea
creşterii numerice.

4.5. MIŞCAREA ANABAPTISTĂ EXISTENTĂ ÎN ROMÂNIA

Activitatea anabaptistă în România aparţine organizaţiei non-profit "Christian Aid

Ministries". Această organizaţie a fost înfiinţată pentru a fi un canal eficient şi de
încredere, dând posibilitate bisericilor să ajute spiritual şi material oameni din întreaga
lume. La ora actuală C.A.M. pune la dispoziţie haine, alimente, medicamente,
literatură creştină în România, ţările fostei Uniuni Sovietice, Haiti, Nicaragua, Liberia,
Iugoslavia, şi alte ţări. C.A.M, de asemenea, ajută la reconstruirea zonelor din S.U.A.
lovite de dezastre naturale. C.A.M. este condus de un bord format de 8 membrii având
multe comitete care se ocupă de activităţi specifice. Această organizaţie este suportată
integral de către persoane individuale interesate şi biserici ( în general Amis
Mennonite) din America, Canada şi alte câteva ţări.
La Suceava, C.A.M. are următoarele programe:
1. Orfelinatul Creştin "Natanael" a fost construit în 1993 şi este destinat îngrijirii a
55 de copii provenind din case în care păcatul şi-a lăsat amprenta, alcoolul şi
imoralitatea au distrus viaţa părinţilor. Alţii provin din familii în care boala, moartea
sau sărăcia au făcut viaţa extrem de dificilă, aproape imposibilă pentru ei. Copiii au
diferite responsabilităţi în jurul Orfelinatului şi învaţă la Şcoala Creştină "Natanael"
(şcoala particulară, clasele I-VII).
2. Ferma vaci lapte. În 1993, a fost construită ferma şi aduse pe calea aerului din
America 90 de vaci de lapte, rasa Holstein. Acum sunt 150 vaci în trei ferme. Dotarea
fermei este deosebită (toate tipurile de utilaje agricole), fiind posibilă arendarea a 225

66
ha teren. Laptele este distribuit gratuit în proporţie de 80% (orfelinate, azile de bătrâni,
biserici) ,restul fiind vândut prin magazinul propriu.
3. Asociaţii agricole la sate. Prin acest program se distribuie echipament agricol
unor familii sau grupuri de familii pentru a-i ajuta să lucreze pământul.
4. Ateliere de croitorie. Există 14 centre de croitorie şi lunar se confecţionează
articole de îmbrăcăminte din 4 tone de material. Acestea sunt donate familiilor sărace.
5. Distribuţie ajutoare. Astăzi peste 2.000 familii din România şi 325 familii din
Moldova primesc pachete alimentare, sobe, alimente, medicamente,etc.
6. Recoltarea cerealelor şi distribuirea de seminţe. Două combine John Deere
recoltează anual 1.200 ha cereale pentru 2000 familii. Grâul obţinut este măcinat şi
făina distribuită familiilor sărace. Anual se distribuie 15 tone de seminţe( primite de la
donatori americani) în satele din România şi Moldova.
7. Construcţii de biserici. Prin acest program sunt ajutate bisericile aflate în
construcţie ce fac parte din Alianţa Evanghelică.
8. Programul de învăţătură creştină, se realizează prin distribuirea de literatură
creştină, seminarii, publicaţii creştine (revista Sămânţa Adevărului).
9. Distribuţia de medicamente. Din depozitul din Cluj se distribuie medicamente la
Bisericile care au farmacii şi la medicii creştini.
Toate aceste acţiuni umanitare sunt posibile datorită ajutorului creştinilor
anabaptişti, care continuă să demonstreze practic credinţa lor.

CONCLUZII

Pentru înţelegerea acestui cult am urmărit firesc, logic şi patologic câteva repere:
Antecedente – origini, organizare, liderii reprezentanţă, minim doctrinar, răspândire,
situaţia în România. Nu trebuie să neglijăm faptul că reprezintă o mică parte a marelui
fenomen sectar.
Sectele apar acolo unde frica şi teroarea stăpânesc pe om, se înmulţesc înainte de
catastrofe, în confuzii, revolte sociale, războaie mondiale şi se regrupează în timp de
pace „profeţind” sau indicând „ce va fi mâine”. Multe secte învrăjbesc neamurile,

67
etniile, cer autodeterminări, folosesc arma şi ameninţarea politică. De aceea
majoritatea sectelor moderne au în doctrina lor spectrul „mileniului” şi adepţii forţatei
Parusii, justifică „programarea” venirii Domnului, cum spune Biblia.
Aşadar „nebunia” religioasă cum zice psalmistul duce la nihilism (Ps. XIII, 1):
erezia este frica minciunii (Ioan VIII, 44) şi dacă n-ar fi mândria nu am avea sectanţii
(Fericitul Augustin).
Cu toate că de-a lungul timpului cauzele apariţiei sectelor au variat de la o epocă la
alta, au rămas şi în zilele noastre aceleaşi: în Noul Testament, prooroci mincinoşi,
învăţători falşi, cu un cuvânt antihrişti (I Ioan II, 18-22).
Ei n-au pe Hristos ca mântuitor ci ca pe un profet ca motiv religios, iar cuvântările
înşelătoare le ţin cu scopul de a amăgi pe alţii (II Petru II, 3).
Cunoscând aceste culte neoprotestante, posedând revistele lor de specialitate,
scrierile lor, cercetând cântările lor la adunări sau în diferite alte situaţii (vizitarea
caselor de adunare), ne putem forma o imagine clară asupra concepţiilor lor, scopului
lor, tendinţelor lor şi realităţii vieţii lor religioase.
Ţinând cont de violenţa sectară şi virulenţa religiilor neo-păgâne ne străduim să le
dezvăluim şi să arătăm că noi nu mergem împotriva lor ci în întâmpinarea rătăcirii
acestora pentru a-i aduce la liman.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe, Bucureşti, 2002.
2. Andreiescu Valeriu, Curs de Istorie a Creştinismului, Ed. Institutului Teologic
Penticostal, Bucureşti,1998.
3. Armitage Thomas, A History of the Baptists, New York, 1887

68
4. Bettenson, Henry, Documents of the Christian Church, New York: Oxford
University Press, ed a 2-a, 1963
5. Cairns, Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Ed. Cartea
Creştina 1977
6. Christian, John T., A History of the Baptists, Nashville, 1922.
7. David, diac. Petre I., Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, Manual
experimental pentru profesorii şi elevii Seminariilor liceale, Liceelor teoretice şi
de artă, Şcolilor pedagogice, Colegiilor şi Şcolilor profesionale, Ed. Sfintei
Arhiepiscopii a Tomisului, Constanţa 1998.
8. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor si ideilor religioase, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifica si Enciclopedica 1988, p.206
9. George, Thimoty, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel,
Oradea, 1998
10. George, Timothy,A Right Strawy Epistle: Reformatio Perspectives in James,
Review and Expositor 83 (1986)
11. Lunt, William E., Papal Revenues in the Middle Age New York, Columbia
University Press, 1934
12. Popescu, Ion Mihai, Istoria si Sociologia Religiilor, Creştinismul, Bucureşti,
Ed. Fundaţia „România de Mâine”, 1996.
13. Popovici, Alexa, Istoria Anabaptiştilor din România, Editura Bisericii Baptiste
Romane, Chicago
14. Rămureanu Ioan şi Milan Şesan, Istorie Bisericească Universală, Bucureşti,
Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1993
15. Recordon Eduard, Tapernaux Philippe, Biserica sau Adunarea, vol.II.,
Dellenburg, Tapernaux Gute Botschaft Verlag, Germany 1993
16. Tillich, Paul, The courage tobe, New Haven, Yale University press, 1952,
17. Walker, Willstone, A Hystory of the Christian Church, New York, Charles
Scribener’s Sans, 1983
18. Williams George H. and Angel Mergal, Spiritual and Anabaptist Writers
Philadelphia, Westminster Press, 1957

69
70