Invazia turco-mongola

Secolul al XIII-lea a fost martorul ascensiunii următorilor mai cuceritori ai

spatiului asiatic cât și al celui european. Locul de naștere al tătarilor a fost
Mongolia. Răspandirea rapidă a acestor populații a dus la influențarea dezvoltării
popoarelor din Europa și a adus importante modificări pe scena politică a vremii.
Personalitatea care a facut posibile toate aceste realizări a fost Temugin, un
important membru al familiei conducătoare mongole. Cunoscut mai ales sub
numele de Gengis-Han, el reușește prin diverse mijloace să aducă sub stăpânirea
sa toate celelate triburi. După constituirea Imperiului Mongol, Gengis-Han a realizat
următorul mare pas, și anume uniunea turco-tătară realizată prin alipirea
Imperiului Mongol a grupului de triburi ale căror caracteristici lingvistice și enice
sunt la fel, și anume tătarii.
Pe lângă numele de Gengis-Han, Temugin și-a luat și numele de Soutou-Bogdo,
ce înseamnă fiul al cerului sau dat de Dumnezeu. Toată această politică de cuceriri
a fost rezultatul unei ideologii specifice acestei populatii de stepă. Originea
motivației lor se află în modul de gândire al predecesorilor lor. Fiind toți părtași la
această ideologie, ei se află sub influența unei puteri superioare, cerul veșnic
albastru, și au datoria de a aduce laolaltă toate popoarele lumii. Ideologia lui
Gengis-Han se bazează pe cea a omului de stepă și anume pe cea a statului fără
granițe. Se considera că divinitatea cerului veșnic albastru hotăra că toate celelalte
popoare existente trebuie să se supună hanului și să depindă de el.
Drept dovadă stau mai multe mesaje schimbate între Gengis-Han și ceilalți
conducători, în care marele han le cere supunerea. Într-o altă scrisoare, hanul
Guyuk ii cerea Papei Inocențiu IV să se supună în fața sa, chemare realizată ,,în
puterea cerului veșnic albastru’’.
După ce și-a organizat armata, Genghis-Han a pornit atacul de cucerire a
popoarelor din jur. Startul acestor acțiuni este dat de anul 1207, în care sunt
cucerite populatiile din arealul pădurilor nordice. Apoi, ii supune pe uiuguri, ce erau
așezati in nordul Tibetului, după care atacă China. China nu a fost cucerită imediat,
ci pe parcursul mai multor ani, fapt dat și de împărtirea ei în mai multe teritorii.
Urmează apoi Imperiul Charezmian în componența căruia intra Persia, Turkestanul, Sârdarea
și Amudaria. Din cadrul acestui Imperiu mai facea parte si statul islamic

Horezmul, ale carui orașe au fost asediate. Au mai fost cucerite după, Afganistanul,
Horasanul și Iranul Oriental. În anul 1226 respectiv 1227, Gengis-Han ii pedepsea
pe tanguți, ce făceau parte din China, pentru refuzul de a se alătura cu trupe
mongolilor, în timp ce o altă oaste tătară sub conducerea lui Subotai și Djebe înainta
spre zona Asiei apusene, trecând mai departe peste Munții Cucaz, până la Don și în
Nordul Mării Negre. Aici, ei întâmpină dificiultăți din partea cumanilor și rușilor pe
care îi înving în bătălia de la Kalka. Mongolii nu vor putea beneficia de succesul lor
din cauza oboselii campaniei, astfel se întoarc, doar că de data aceasta ei urmează
o altă cale, traversând fluviile Kama, Volga și Ural.
Campaniile de cucerire ale mongolilor se vor opri din cauza morții lui Gengis-
Han în 1227. Cuceririle for fi continuate de către Ogodai, fiul său, care va relua
campaniile spre Europa.
Eficiența cuceririlor lor se datorează mai multor factori, printre care se
numără: abilitatea mongolilor în a mânui arcul și săbiile, apoi, caii pe care ii folosesc
sunt de origine asiatică, fiind mai mici și rezistenți, dar fără prea multe pretenții în
întreținere și cu care, totodată, se puteau efectua diverse manevre.
Va urma o pauză de un deceniu și jumătate, după care sub Batu-han , nepotul
lui Gengis-han, cel care avea în stăpînire partea de apus a Imperiului Mongol, vor fi
cucerite formațiuniile din arealul rus și nord-pontic, hanatul Bulgar de pe Volga,
hoarda cumană, și Rusia care era formată din cânezate. Atenția asiaticilor se va
concentra apoi spre Polonia, unde după ce o supun, armata mongolă se va despărți
în două. O parte se va îndrepta spre Gemania unde va avea loc altă bătălie ce se
soldează cu pierderi mari pentru ambele părți, iar cealaltă parte își va îndrepta
atenția spre regatul arpadian și zona Țărilor Române, fapt ce va reprezenta cea de
a doua ofensiva a mongolilor asupra Europei. Având ca țintă regatul Ungar, armata
mongolă sub comanda a trei comandanți, Kadan, Buri și Bucek au acționat pe trei
direcții diferite pentru a-și atinge ținta.
Cea mai importantă parte a armatei mongole s-a îndreptat spre Ungaria sub
comanda directa a lui Batu-Han. Ei au ajuns în Câmpia Panonică prin intermediu
trecătorii Vereczke (Poarta Rusiei). Confruntarea direct cu Regatul Ungariei a avut
loc pe râul Sajo, afluent al Tisei. Armata Ungariei a fost învinsă, regale Bela al IV-leascăpând
cu viață doar prin fugă, el neoprindu-se decât pe o insula din Marea

Adriatică. Între timp, mongolii ocupau Buda.

Structura politică românească anterioară invaziei Mongole
La început de secol XII, formele de organizare politică prezente erau încă într-
un stadiu arhaic. Majoritatea acestor tipuri de formațiuni purtau numele de țări, iar
modul lor de organizare era cel de cânezat sau de voiedodat. Funcția pe care o
ocupau era cea economică și juridică pentru cânezat și cea politică pentru
voievodat. Ambele forme de organizare aveau funcție ereditară. În mod restrâns
ambele forme sunt consemnate de către izvoare având atribuții politice , militare
și ecleziastice.
Aceste forme de organizare tind să fie acaparate de monopolul Regatului
ungar care va încerca să domine spatiile intra- si extra- carpatice. Multe dintre
autonomiile transilvănene existente in spatial românesc au fost incluse in comitate
sau li s-au impus căpetenii supuse regalității. În Moldova și Țara Românească noul
tip de organizare dominant îmbracă forma vieții bisericești. Crearea Episcopiei
cumane ,,reprezenta pentru regalitatea ungară o garanție de menținere a legăturii
ecleziastice cu ierarhia regatului’’. Astfel, ,,Episcopia cumană s-a dezvoltat într-un
cadru politic mai larg, creat și dominat de regalitatea ungară’’.
O altă formă de dominare religioasă a îmbrăcat forma prozelitismului catolic.
Această inițiativă a fost pornită de către papalitate și avea ca scop înlăturarea
schismaticilor din rândul structurilor bisericești. În esență, prozelitismul catolic
urmărea aducerea sub ascultarea Romei a populației românești. Puternicul
prozelitism din spațial extracarpatic s-a datorat în special și dorinței papale de a
înlătura dominația Regatului Ungar asupra episcopiilor române din Cumania și
asupra Țării Severinului. Românii vor refuza aceste acțiuni și nu își vor abandona
identitatea lor de până atunci. Atitudinea autohtonilor în fața inițiativei papei va fi
consemnată în actul papal și spune că românii ,,nu sunt mulțumiți cu slujba
preoților unguri’’.

În același timp, ceilalți comandanți mongoli efectuau acțiuni de cucerire a

Ardealului, Țării Românești și a Moldovei. Astfel, un corpul de oaste, condus de
Kadan, trecea Carpații Răsăriteni în Transilvania. Aici are loc episodul cuceririi
Rodnei, un important centru minier a cărei populație era germane. Nereușind să
biruiască, mongolii și-au mascat adevăratele intenții sub pretextul retragerii.
Cuprinși de fericirea izbândei lor, locuitorii au dat drumul unei intregi festivități de
celebrare a victoriei, în timp ce, mongolii reluau atacul. Această acțiune i-a luat prin
surprindere pe rodneni care, nefiind pregătiți, au capitulat. Sub călăuza a
aproximativ 600 de germani, mongolii si-au continuat parcursul prin Transilvania
cucerind rând pe rând Bistrița, Dejul, Clujul, și Zalăul.
Cea de a doua armată mongolă condusă de Buri a trecut si ea în sudul
Transilvaniei prin pasul Oituz. Aici ei producând dezastre Țării Bârsei, prin
distrugerea voivodatului Transilvaniei, și regiunii Sibiului. Ambii generali, Kadan și
Buri au susținut și lupte contra sașilor.
Iar ultimul, cel de al treilea grup de mongoli, comandați de Bucek, a distrus
Episcopia Cumanilor (aflată în sudul Moldovei și estul Țării Românești) și a
grupurilor de rezistență din acestă țară si a înfrânt forțele vlahilor negrii, după cum
relatează o cronică. Mongolii iși vor continua drumul spre Ungaria, ei deplasându-
se mai departe prin Oltenia și Banat, pe parcurs relatându-se și o confruntare cu
forțele lui Seneslau pe care le-au învins.
În perioada imediat următoare cuceririlor, noii veniți dădeau impresia dorinței
de a se așeza în noile ținuturi. Astfel, trupele care au izbândit în ocuparea unor
teritorii își chemau comandanții pentru a le lua în stapânire. Tendințele de
organizare s-au vazut și în repartizarea localnicilor sub anumite ,,căpetenii tătare’’.
Muncile au fost reluate, conducătorii își împărțeau influența sub un anumit număr
de sate, iar populației îi erau sustrase anumite resurse. Lucrurile nu aveau să
rămână astfel deoarece anul următor, în 1242, avea să se anunțe moartea lui
Ogodai. Batu, dorind să fie prezent la alegera noului conducător, ce de astă dată se
întindea din China și până în Europa pe cursul mijlociu al Dunării, ordonă retragerea
trupelor mongole.
Informațiile pe care le avem astăzi despre parcurul mongolilor în Europa
reprezintă opera unor personalități istorice ce au consemnat evenimentele
contemporane lor. Astfel, ca izvor istoric pentru spațiul românesc il amintim pe
Rogerius, un cleric catolic italian aflat cu o sarcină la curtea Regatului ungar, cu al
său Cântec de jale (Carmen mierabile), scriere ce consemnează invazia mongolăPentru
spațiul extracarpatic, ca sursă istorică îl putem mentiona din nou pe

Rogerius alături de documentele ungurești de cancelarie. Dar o contribuție

imporantă a avut-o Fazl ol-lah Rasid od-Din, cu lucrarea sa, Suma istoriilor. Fiind un
învățat peresan, el consemnează traseul invadatorilor prin Peninsula Balcanică și
Europa.
Situația politică de după retragerea mongolilor
După retragerea armatei din zonele cucerite, Batu, reîntors în nordul Mării
Negre, avea să se așeze pe Volga, sediu de unde putea să urmărească evenimentele
atît din spațiul cât și din cel european. În acest spațiu avea să se nască o nouă putere
mongolă, Hoarda de Aur. Sub aceast nou nucleu se aflau teritorii dependete de
Hoarda de Aur. Mongolii aveau în stăpânire doar teritoriile de până la Nipru. Ceea
ce trecea peste se afla sub influența mongolă. Drept urmare, zone precum spațiile
extracarpatice românești, zona Cumaniei, statul Bulgariei, cânezatele rusești,
așezările de la nord de Marea Neagră și de la Dunărea de Jos plăteau tribut și se
aflau sub putere tătară. La începutul înființării sale, Hoarda de Aur cuprindea ca și
întindere bazinul Volgăi, teritoriul hanatului Bulgariei Mari, stepa nord-pontică și
spațiul cuprins între Marea Neagră și Marea Caspică.
Invazia mongolă din 1241 a adus importante schimbări pentru spațiul
românesc. ,,Formațiunile românești din spațiul extracarpatic, din interiorul
Cumaniei, au cunoscut și ele dominația tătară’’. Prin supunerea cumanilor de către
Regatul Ungariei, prin construirea Episcopiei Cumanilor și prin misiunea catolică, se
urmărea crearea unor noi provincii regale ungare și chiar maghiarizarea. Mongolii,
prin atitudinea lor au stopat toate aceste posibile acțiuni ale ungurilor. Acest fapt
reprezentând o primă acțiune favorabil invaziei tătarilor, și anume că au oprit
înaintarea ungurilor spre est.
În final, Hoarda de Aur și-a exercitat hegemonia peste o mare parte a
teritoriilor din Europa răsăriteană și de sud –est.
Situația politică de după invazia mongolă
Mongolii au intrat imediat in atenția europenilor ca o mare problemă după
retragerea acestora spre răsărit. Până să intre cu toată forța în lumea creștină a
Europei, mongolii erau priviți asemenea unor eliberatori ai lumii de forța islamului.
Realitatea avea să fie astfel pulberată odată cu pătrunderea lor pe pământulcreștinătății
catolice. O primă măsură împotriva forței mongole, care putea să

revină oricând într-un nou atac, avea să vină din partea papalității. Problema avea
să fie propusă la dezbatere odată cu conciliul de la Lyon din 1245. Pe lângă multe
alte probleme propuse, conciliul a adus în discuție și problema mongolilor.
Soluționarea problemei s-a încadrat ideologiei papale și astfel s-au găsit două
aspecte de rezolvare a acesteia. Pe de o parte s-au propus construirea de fortificații
menite să-i oprească pe tătari să atace din nou, iar pe de altă parte s-a propus
atagerea mongolilor sub biserica romană sau dirijarea lor înspre atacare
musulmanilor, în interesul cruciadei. Mai mult de cât atât, papalitatea a reușit să
atragă de partea sa ,,puterile catolice aflate în raza de acțiune a tătarilor’’și tot la
inițiativa sa, Inocențiu IV a instituit o cruciadă împotriva lor. Ca măsuri de fortificare
s-a construit barajul de pe cursul inferior al Dunării, iar în spațiul românesc
transilvănean s-au relizat fortificații ale trecătorilor.
În cea de a două parte a secolului al XIII-lea, Europa se vede din nou
confruntată cu o altă invazie a mongolilor. După o pauză datorată vacanței poziției
de conducător, Imperiul mongol avea să cunoască o revigorare ce începe odată cu
conducerea lui Mongke (1251-1259). El a reprezentat cel de al patrulea mare han
și ultimul care va încerca realizarea imperiului universal. Avântul Hoardei de Aur îi
va reduce mai aproape pe mongoli de misiunea lor. Întărirea dominației asupra
Rusiei va recrea atmosfera invaziei din 1241-1242. Toate demersurile aduse de
conciliul de la Lyon nu își vor dovedi eficiența, producându-se breșe în alianța de
state menite să le împiedice expansiunea.
În anii ce au urmat, 1259 și 1260, a avut loc ocuparea Poloniei și cucerirea
Sandomirului. Tătarii vor ocupa apoi poziții cu o mare însemnătate strategică și vor
produce mari pierderi cruciadei și catolicismului. Tătarii reprezentau în acest
moment o nouă amenințare pentru Regatul ungar. De data aceasta, metoda
abordată de invadatori pentru eliminarea Regatului Ungar ca obstacol se baza pe
propuneri de pace și alianțe. Demersurile invaziei nu se vor putea realiza pe deplin
deoarece moartea lui Mongke a produs din nou o criza de succesiune si a produs
disensiuni între două părți ale Imperiului Mongol, Hoarda de Aur și Ilhanatul
Iranului. ,,Un asalt de mari proporții (...) nu s-a produs decât în iarna 1284-1285” .
Scena atacurilor va deveni din nou Ungari și Transilvania. Mongolii vor avea de
suferit după aceste atacuri, ei urmând să se îndrepte înapoi spre ținuturile lor
 Etnogeneza Romaneasca
Etnogeneza este procesul istoric lingvistic si cultural de formare a unui
popor.In limba greaca “ethnos” inseamna popor iar “genesis” formare. In a
II-a jumatate a mileniului I apar popoarele romanice europene.In acest
process se incadreaza si formarea poporului roman.Popoarele romanice s-
au format printr-o dubla asimilare.In prima,autohtonii din provinciile
stapanite de Roma au asimilat pe colonistii romani,apoi au asimilat cultura
romana,romanizandu-se.Invatand limba Latina,populatiile romaniate
pastrau si un numarde cuvinte din propria limba.In limba romana s-au
pastrat aproximativ 160-170 de cuvinte din limba traco-dacica(aproximativ
10%).Exemple:buza,ceafa,copil,mos,prunc,zestre,vatra,catun,barza,mistret,
manz dar si numele principalelor rauri:Dunare,Olt,Mures.A doua asimilare o
fost integrarea migratorilor de catre populatiile romanice.De exemplu:francii
in Galia,vizigotii in Peninsula Iberica,slavii in Dacia. Latina populara vorbita
pana in secolul al VI-lea va face loc,incepand cu secolele VII-VIII,dialectelor
latine din care vor evolua limbile romanice. Aspectele fundamentale ale
etnogenezei romanesti sunt:continuitatea autohtonilor in spatiul romanitatii
orientale si romanizarea lor.Continuitatea autohtonilor implica dainuirea
dacilor dupa 106 si continuitatea daco-romana dupa 271.Dovezile
arheologice,izvoarele epigrafice,toponimia si hidronimia dovedesc existenta
dacilor dupa 106.Limba Latina s-a folosit in Dacia si dupa anul 271 ceea ce
dovedeste continuitatea daco-romana in Dacia.Alte dovezi mai sunt
inscriptiile de pe Donariul de bronz de la Biertan(“Ego Zenovius Votum
Posvi”) si de pe inelui de la Micia(“Quartine Vivas”).Aceste inscriptii sunt in
limba Latina ceea ce dovedeste ca in Dacia s-a folosit Latina si dupa
“Retragerea Aureliana”.Alte dovezi ale continuitatii daco-romanilor sunt
tezaurele monetare descoperite la Hunedoara care sunt elemente
romanice.Dupa “Retragerea Aurekiana”,cand imparatul Aurelian retrage din
Dacia armata si administratia,populatia se indreapta spre zonele
rurale.Dacii liberi au ost supusi procesului de romanizare. Imparatii romani
care au mentinut stapanirea romana la nordul Dunarii au fost Constantin cel
Mare si Iustinian.Raspandirea crestinismului in limba Latina,la nordul
Dunarii,a fost sustinuta de episcopate ca “Iustiniana Prima”. Latina populara
vorbita de populatia romanizata din Dacia si Moesia se transforma in
secolele VII-VIII in limba Romana.Prin structura sa garamaticala si prin
fondul principal lexical,limba romana este o limba romanica.Imprumutirile
din limba traco-dacica si influentele slave n-au putut schimba caracterul
limbii romane.Componentele limbii romane sunt:substratul daco-moesic-
10%,stratul principal latin-60%,adstratul-20% si neologismele-10%. In
secolele VII-VIII apar primele mentiuni istorice despre romani si originea lor
romanica.Sursele istorice straine ii desemneaza pe ramani cu termenii de
vlahi,volohi, blachi.In secolul X,Constantin al VII-lea Porfirogentul,in
lucrarea “Despre administrarea imperiului” pomeneste populatia de la
nordul Dunarii cu termenul de romani.Vasile al II-lea ii desemneaza pe
romani cu termenul de vlahi. Aria geografica de formare a poporului roman
cuprinde Valea Dunarii pe ambele maluri.