Portofoliu

La Istoria Românilor și Universală

Al elevei clasei a XI-a „U”

Coțofană Gheorghe

Cuprins
 Abraham Lincoln
 Alexandru Ioan Cuza
 Carol I Hohenzollern
 Alexei Mateevici
 Constantin Mavrocordat
  Dimitrie Cantemir
 Ecaterina a II-a
 Gavriil Bănulescu- Bodonii
 Mihai Eminescu
 Mihail Gogălnikeanu
 Napoleon Bonaparte
 Oliver Cromwel
 Otto Wan Bismarck
 Petru I
 Thomas Jefferson
 Tudor Vladimirescu
 Vasile Alecsandri

Abraham Lincoln
Abraham Lincoln (n. 12 februarie 1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Washington,
Districtul Columbia, SUA) a fost un avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor
Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în
aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său,
dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit
sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.
La 6 noiembrie 1860, Lincoln a fost ales al 16-lea președinte al Statelor Unite, învingându-i pe democratul
Stephen A. Douglas, pe John C. Breckinridge care candida din partea democraților din Sud, și pe John Bell
de la noul Partid Uniunea Constituțională. A fost primul președinte dat de Partidul Republican. Victoria sa
s-a datorat în întregime puternicei susțineri din Nord și din Vest; în 10 din cele 15 state sclavagiste nu a
apărut pe niciun buletin de vot, și a câștigat doar două din cele 996 de comitate din tot Sudul.

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15
mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului
național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării
Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.
Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea
Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile
Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității
constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara
Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu
capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.
În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa
Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru
Ioan Cuza să abdice. Reformele lui Cuza:

1.Secularizarea averilor mănăstirești

2. Reforma fiscală
3. Reforma agrară
Abdicarea și exilul
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor
radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului
și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa
favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile
atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.),
și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta
a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor
reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe
străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o
scrisoare adresată unui diplomat străin).

Carol I Hohenzollern
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839,
Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914, Sinaia, Prahova,
România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi
România după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost
protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut
independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat
România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A
construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate
atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea
(dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între
Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada
monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a
cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare
majoritate de țărani. După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se
degradeze serios, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe,
ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea
majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune,
fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație
care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul
sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a
populației, a rămas într-o stare primitivă.

Alexei Mateevici
Alexie (sau Alexei) Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chișinău) a
fost unul din cei mai reprezentativi scriitori moldoveni născuți în Basarabia, actualmente
Republica Moldova.

 În anul 1916 se înroleaza in armata romana preot militar.[2] În

vara acestui an scrie poeziile: “Văd prăbușirea”, “Cântec de leagăn”, “Basarabenilor”,
“Frunza nucului”, “Unora” s.a. La 17 iulie creează poezia Limba noastră, publicată în
Cuvânt moldovenesc, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române, care
devine Imnul Republicii Moldova, (din 1994). La 13 august (stil vechi), bolnav de
tifos exantematic, se stinge din viață la spitalul nr.1 din Chișinău și este înmormântat
la Cimitirul Central din Chișinău. În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust
realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoștea din 1910.
 George Călinescu consideră că Alexei Mateevici a dat „o nouă definiție poetică a
limbii române”, în versurile:
 „Limba noastră-i graiul pâinii,
 Când de vânt se mișcă vara;
 In rostirea ei bătrânii
 Cu sudori sfințit-au țara.”
 Aceste versuri, citate de G. Călinescu, fac parte din poezia Limba noastră. În anul
1994, versurile poeziei Limba noastră au fost alese ca text al Imnului de Stat al
Republicii Moldova. Poezia Limba noastră se fixează definitiv în registrul marii arte,
fiind superioară versurilor pe aceeași temă ale lui George Coșbuc sau George Sion.

Constantin Mavrocordat
Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1710, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 15 decembrie
1769, Iași, Moldova) a fost de șase ori domn al Țării Românești și de patru ori domn al Moldovei .
Constantin Mavrocordat s-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul domnitorului grec
Nicolae Mavrocordat și al Pulheriei Tzuchi/Ciuchi Tzukis, fiind crescut în țară.

A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-
lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în
Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i
poată cumpăra pe turci.

Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece
din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă
generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o
moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi
obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania,
Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe
boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir
decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc
și administrativ foarte întins.

Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn.

În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul
său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.

În urma războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor,
obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.
În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat
iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749).

S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A
pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.

În 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin Mavrocordat se retrage de la Iași la Galați. La 1

decembrie este prins de ruși la Mănăstirea Sfânta Precista unde zăcea bolnav. În urma unor discuții aprinse
este rănit la cap cu sabia de un ofițer rus. În timpul întoarcerii la Iași, rana cangrenează, iar domnul moare
pe 15 decembrie 1769, fiind înmormântat cu toată pompa cuvenită. Nu se cunoaște locul unde este
înmormântat.

A fost căsătorit de două ori. Prima dată, în 1728, cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730 cu care nu a
avut copii. A doua a fost în 1732 cu Ecaterina Rosetti (1712(?)-1775), cu care a avut trei fii, Ion
Mavrocordat (n. 1740), Alexandru Deli-Bei (1742-1812)(1744-1817), Maria Balș (n. ?- d. 1770), Ecaterina
Racoviță.

Domnie

 15 septembrie 1730 -17 octombrie 1730 Țara Românească;

 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733 Țara Românească;
 16 aprilie 1733 - 27 noiembrie 1735 Moldova;
 27 noiembrie 1735 - 16 septembrie 1741 Țara Românească;
 16 septembrie 1741- 29 iulie 1743 Moldova;
 iulie 1744 - aprilie 1748 Țara Românească;
 aprilie 1748 - 31 august 1749 Moldova;
 20 februarie 1756 - 14 august 1758 Țara Românească;
 16 iunie 1761 - martie 1763 Țara Românească;
 29 iunie 1769 - 15 decembrie 1769 Moldova.

Dimitrie Cantemir
Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1674, Dimitrie Cantemir, Ținutul Fălciu, Moldova – d.
21 august/1 septembrie 1723, Dmitrovsk, gubernia Kiev, Imperiul Rus) a fost domnul
Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al
umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de: enciclopedist,
etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al
Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă
europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici
al nostru.” Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său
în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a
confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie
(trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din
Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către
austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului
Otoman.
În 1710 a fost pus la tronul Moldovei, având misiunea de a-l
supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de
Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu
Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de
moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în
Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să
se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul
preocupărilor intelectuale.
Politica internă
În scurta sa domnie, Dimitrie Cantemir a făcut unele reforme,
pentru anumite pături sociale mai puțin bogate. La înscăunarea
în domnie, Cantemir a scăzut "birul steagului", adică darea ce se lua la domnie nouă, ca să
plătească cheltuielile steagului de domnie de la turci. O altă reformă fiscală a fost desființarea
deseatinei (deseatină = dijmă, a zecea parte din produse, în special din stupi), care privea în
special boierimea mică, crescători de albine. Din celelalte privilegii date de Dimitrie
Cantemir se remarcă lipsa unor favoruri domnești date marilor boieri, mai multe acte fiind
date oamenilor săraci. Astfel este privilegiul pentru breasla mișeilor calici din Roman, pentru
breasla cioclilor din Iași, pentru niște "jupânese sărace" văduve etc. (P.P.Panaitescu, op.cit.
p.98). Domnul Moldovei obține reluarea pentru țară a mănăstirilor închinate patriarhiei din
Ierusalim (în urma unei înțelegeri cu patriarhul de Ierusalim Chrisant Notara) și anume a unor
mănăstiri mari și bogate ca Bistrița, Tazlău, Probota. Astfel, biserica reprezenta pentru
domnie un sprijin sigur, financiar și spiritual, împotriva încercărilor marii boierimi de
cotropire a puterii. Politica internă a lui Dimitrie Cantemir a însemnat în primul rând
statornicirea unui stat centralizat domnesc, înlăturându-se astfel statul cârmuit de oligarhia
marilor familii de boieri.

Ecaterina a II
Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (n. mai
1729, Szczecin, Regatul Prusiei – d. 6/17 noiembrie 1796, Sankt Petersburg, Imperiul Rus),
născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9
iulie 1762 (stil nou), după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei,
la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

Domnia
Spre deosebire de Petru al III-lea, care din nepăsare sau dispreț, a neglijat luni de zile să fie
uns împărat de către Biserică, Ecaterina decide ca încoronarea ei să aibă loc la 22 septembrie,
la Moscova. Atunci când convoacă pentru prima oară Senatul la Palatul de Vară este
îngrozită de tabloul situației financiare și sociale a țării. Ia măsura înființării unei bănci de
emisiune, care imprimă hârtie-monedă în funcție de cerințele trezoreriei imperiale. Împinsă
de curiozitate, se duce să-l vadă în închisoare pe fostul țar Ivan al VI-lea. În fața ei stă un
tânăr de 22 de ani, cu chip livid și privirea rătăcită. Proclamat împărat la vârsta de două luni,
detronat nici doi ani mai târziu de Elisabeta, el descinde în linie directă din Ivan al V-lea, cel
Prost, fratele mai vârstnic al lui Petru cel Mare. La nouă zile după lovitura de stat îl invită pe
Diderot la Sankt-Petersburg, pentru a continua imprimarea Enciclopediei, a cărei editare
tocmai fusese interzisă în Franța, după ce primele șapte volume fuseseră deja publicate cu
succes. Diderot refuză politicos.
Începe o corespondență cu Voltaire care va dura 15 ani, până la moartea filosofului francez.
Ecaterina își dorește să fie demnă de elogiile pe care i le aduce Voltaire: să guverneze ferm
după idei liberale. După moartea lui Voltaire, la 30 mai 1778, ea achiziționează biblioteca
acestuia care ajunge la Ermitaj alături de biblioteca lui Diderot. Considerându-se
continuatoarea operei lui Petru cel Mare, este dornică să facă un monument pe care să-l
consacre gloriei predecesorului ei. Inaugurarea statuii din bronz reprezentând pe Petru cel
Mare va avea loc la 7 august 1782. Pe soclu e gravat "Lui Petru I, Ecaterina a II-a".
Reforme
În 1763 pune bazele unor proiecte: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un stabiliment
de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnâi).
Aduce muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi. Speră ca prezența pe
pământ rusesc a acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite pe țăranii ruși și să le fie un
exemplu.
Cheamă în Rusia medici, dentiști, arhitecți, ingineri, meșteșugari. Înființează o Academie de
Științe. O epidemie de variolă, care a făcut ravagii în țară, o determină pe împărăteasă în
octombrie 1764 să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni.
A încurajat imigranții străini să se stabilească în Rusia oferindu-le pământ gratuit și scutindu-
i de taxe, avantaje care au dus la crearea unei comunități întreprinzătoare de germani în
regiunea Volgăi.
În 1782 a înființat o Comisie a Educației Naționale și a înființat un colegiu de pregătire a
profesorilor în 1783. Statutul Școlilor Naționale din 1786 a decretat că trebuie să existe câte
un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să
asigure școlarizarea gratuită pentru băieți și fete. Pedeapsa corporală în școli era un lucru
obișnuit deși ea a fost interzisă în 1786 și marea majoritate a populației a rămas analfabetă,
deoarece școlarizarea gratuită nu i-a inclus și pe copiii de șerbi.
Începe ceea ce ea consideră a fi marea împlinire a vieții sale, Nakaz-ul sau Instrucțiune în
vederea elaborării unui Cod al legilor. În toamna anului 1766, își prezintă ea însăși opera
Senatului. Nakaz-ul a fost puternic inspirat de scrierile unor autori iluminiști ca Montesquieu,
Beccaria și Bielfeld, pe care Ecaterina îi studiase. În primăvara anului 1767, deputații încep
să se întrebe ce titlu se cuvine pentru împărăteasa ca recunoștință pentru inițiativa sa:
"Ecaterina cea Mare", "Preaînțeleapta", "Mama Patriei"? Titlul de Ecaterina cea Mare
întrunește cele mai multe sufragii. Ea se preface iritată, dar, de fapt, îi place această titulatură.
Comisia Legislativă a prezentat împărătesei declarații de plângere în legătură cu Nakaz-ul,
însă ea nu a reușit să elaboreze un cod de legi. Izbucnirea războiului cu Turcia în 1768 a pus
capăt ședințelor acesteia. Deși a fost o declarare parțială a idealurilor iluministe, Nakaz-ul nu
a fost un manifest liberal. El a definit Rusia ca pe o monarhie absolută cu legi fundamentale.
Ecaterina a vrut să facă din curtea ei centrul vieții culturale a Rusiei. Producția ei literară
cuprindea satire, articole de istorie a Rusiei și librete de operă. A încurajat traducerea în
limba rusă a unor opere străine și în 1783 a pus bazele Academiei Ruse de Limbă, care a
publicat primul dicționar rus. A adăugat Palatului de Iarnă un teatru de curte și a sponsorizat
reprezentațiile teatrale. Cenzura a avut un caracter liberal până la începuturile Revoluției
franceze.
A angajat arhitecți neoclasici și a cumpărat numeroase picturi europene.
 Gavriil Bănulescu-Bodoni
Gavriil (născut Grigorie Bănulescu-Bodoni, 1746 în Bistrița – d. 30 martie 1821 în
Chișinău, Republica Moldova) a fost Mitropolitul Ortodox al Moldovei, de Ekaterinoslav și
Herson-Tavriceski, al Kievului și ulterior al Basarabiei. La data de 28 iulie 2016, Sinodul
Bisericii Ortodoxe din Moldova a reconfirmat o decizie anterioară a Sinodului Bisericii
Ortodoxe Ruse din 15 iulie 2016 privind canonizarea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-
Bodoni, de rând cu o altă nevoitoare - Fericita Agafia de la Mănăstirea Cușelăuca.
Canonizarea vrednicului de pomenire Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni a avut loc la 3
septembrie 2016, ziua înființări Episcopiei Chișinăului și a Hotinului, în fruntea căreia s-a
aflat timp de mai mulți ani ÎPS Mitropolit. Tomosul de canonizare s-a citit la Mănăstirea
Căpriana, locul de veșnică odihnă al sfântului.
Episcop și mitropolit[modificare
În perioada 1781 - 1782 este profesor de limba greacă, ieromonah
și predicator la catedrala mitropolitană din Iași iar între anii 1782
și 1784 este profesor al seminarului din Poltava, din Rusia. Revine
la Iași în 1784 și este hirotonisit arhimandrit în 1786, fiind propus
episcop la Roman, dar neacceptat de domnul fanariot de atunci. Se
întoarce în același an în Rusia, unde ajunge rector al Seminarului
din Poltava (1786 - 1791.
La data de 26 decembrie 1791 Arhiepiscopul Ambrozie
Serebrennikov al Poltavei (numit și ocârmuitor de Sinodul
Bisericii Ortodoxe Ruse al Bisericii din Moldova (1788 - 1792), îl
hirotonește pe Gavriil ca episcop–vicar de Akkerman și Bender
(Cetatea Albă și Tighina). La 10 februarie 1792, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a numit
mitropolit al Moldovei, dar în aprilie noul domn, Alexandru Moruzi îl trimite, în stare de
arest, la Istanbul.
Fiind eliberat prin intervenția reprezentantului Rusiei la Poartă, s-a reîntors în Rusia, unde a
fost numit mitropolit al Poltavei (1793 - 1799), apoi al Kievului (1799 - 1803), iar în 1801
țarul Alexandru I l-a numit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. S-a
pensionat în 1803, stabilindu-se la Odessa.
La 27 martie 1808, printr-un ucaz al aceluiași țar, a fost numit exarh al Bisericii din Moldova
și Țara Românească - ambele țări fiind sub ocupație militară rusă (instalat la Iași 22 mai
1808) conducând Mitropolia Moldovei până după pacea de la București (16 mai 1812). În
această calitate a tipărit mai multe cărți și a lucrat pentru buna desfășurare a vieții bisericești.
La 21 august 1813 țarul Rusiei l-a numit în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei, cu
reședința în Chișinău, create la cererea sa, unde a păstorit până la moarte și unde a înființat un
Seminar teologic.
 Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15
iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în
general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. A publicat
un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista
Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele
notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie,
filosofie și istorie, pe când proza sa conține și elemente sociologice. Temele recurente din
opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu este privită prin
prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită,
nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în
adolescență la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la
vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea. La vârsta de 19
ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a
întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera,
precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer,
dar și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și
Vedele. Tot în această perioadă începe să publice în revista Convorbiri
literare. La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.
Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la
Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care
Eminescu era apropiat ideologic. Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de
autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale din
naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al liberalismului
burghez. Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai vremii.
Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras
din gazetărie în iunie 1883 În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de
sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind
tratat cu injecții de clorură de mercur. Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul
doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din
București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur. Manuscrisele lui
Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei
Române de Titu Maiorescu, în anul 1902. A fost ales membru al Academiei Române post-
mortem în anul 1948.
 Mihail Kogălniceanu
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a
fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din
Moldova, care a devenit cel de-al treilea prim-ministru al României la 11 octombrie 1863,
după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza,
și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai
multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai
influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al
liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator
al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național
din Iași și a publicat mai multe opere împreună cu Vasile Alecsandri și Ion Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane.
Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă
romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848
în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.
După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui
pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista
unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-
hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și
secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune
de cenzură, care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864,
provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea,
Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a
pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de asta, a jucat un rol important în
decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la
recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă,
președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.
Napoleon Bonaparte
Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica
- d. 5 mai 1821, în Insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca
Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au
influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală,
Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii
reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a
organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca
Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului
Francez împotriva fiecărei puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o
serie de victorii militare. A menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe
extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor
țări europene sub forma unor state clientelare franceze.
Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon.
Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat
niciodată pe deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a
invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un
an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din
iunie 1815. Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe
insula Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten
Forshufvud și alți oameni de știință au continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.
Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului,
iar campaniile sale sunt studiate la academii militare din întreaga lume. Deși considerat un
tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care
a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.
Oliver Cromwell
Oliver Cromwell (n. 25 aprilie/5 mai 1599, Huntingdon, Regatul Angliei – d. 3/13
septembrie 1658, Westminster(d), Commonwealthul Angliei) a fost un lider militar și politic
englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică
federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției
și Irlandei. Armata sa, a Noului Model, i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil
Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commonwealth-ul de
scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la
moartea sa în 1658.
Cromwell provenea din clasa gentryului de mijloc, și a fost un personaj mai degrabă obscur
în primii patruzeci de ani de viață, ajungând fermier yeoman în anii 1630 din motive
personale și financiare. Cu toate acestea, a revenit în rândul gentryului mulțumită unei
moșteniri lăsate de unchiul său. O experiență de conversiune religioasă din aceeași decadă l-a
determinat să adopte un stil independent de puritanism ca nucleu de bază al vieții și acțiunilor
sale.
Cromwell a fost membru al Parlamentului (Camera Comunelor) de Cambridge în
Parlamentul Scurt (1640) și în Parlamentul Lung (1640-49), și s-a implicat mai apoi în
Războiul Civil Englez de partea „Capetelor rotunde” sau parlamentarilor. Un soldat excelent,
a trecut de la comandarea unei singure trupe de cavalerie la comanda întregii armate.
Cromwell a fost a treia persoană care a semnat sentința de moarte a lui Carol I în 1649, și a
fost membru al Rump Parliament (1649-1653), fiind desemnat de Rump să preia comanda
campaniei engleze în Irlanda (1649-1650). A condus apoi o campanie împotriva armatei
scoțiene între 1650-1651. Pe 20 aprilie 1653 a dizolvat parlamentul Rump, organizând o
Adunare de scurtă durată cunoscută ca Barebone's Parliament, înainte să ajungă Lord
Protector al Angliei, Scoției și Irlandei pe 16 decembrie 1653. Instrumentele guvernării sale
autoritare au fost armata și centralizarea administrativă. În plan religios, Oliver Cromwell a
instaurat un regim de toleranță pentru toate cultele protestante, iar catolicii au fost mai puțin
persecutați decât în vremea conducerii prezbiteriene. Ca orice puritan, el a privit învățământul
cu seriozitate și l-a sprijinit cu bani și prin donații din pământurile bisericești.
Când regaliștii au revenit la putere în 1660, cadavrul său a fost exhumat, atârnat în lanțuri, și
decapitat. Cromwell a fost o figură controversată în istoria Britaniei și Irlandei - un dictator
regicid conform unor istorici (precum David Hume sau Cristopher Hill) și un erou al libertății
pentru alții (precum Thomas Carlyle sau Samuel Rawson Gardiner). În Britania memoria sa
este onorată, și a fost de exemplu ales între primii 10 britanici într-un sondaj BBC. Cu toate
acestea, măsurile sale împotriva catolicilor irlandezi au fost caracterizate de unii istorici ca un
adevărat genocid sau aproape, iar în Irlanda este văzut într-o lumină foarte nefavorabilă.
Conform istoricului irlandez Micheál Ó Siochrú, masacrele de la Drogheda și Wexford din
1649 se numără printre cele mai mari atrocități din istoria anglo-saxonă.
A fost una dintre marile personalități ale istoriei Angliei, participant direct la evenimentele
din timpul Revoluției și figura centrala a Protectoratului. Născut la Hettington, într-o familie
de mici nobili de confesiune puritana, Cromwell și-a făcut studiile la colegiul din Cambridge.
El devine unul dintre conducătorii opoziției în Parlamentul convocat de Carol I în 1640. Se
evidenția printre deputați prin figura sa puternica, trăsăturile dure ale fetei, vocea
impunătoare, cuvântările adânc religioase, accesibile și convingătoare. Pentru eroismul
manifestat în prima mare bătălie cu armata regala de la Marston Moor, cavaleria lui
Cromwell a fost numită "coastele de fier". Dictatura militară, stabilită de Cromwell cu
sprijinul armatei și burgheziei, a devenit ereditară, dar Lord Protectorul-Cromwell a renunțat
să se încoroneze ca rege. După moartea lui, „Lord Protector” a fost numit fiul său, Richard
Cromwell, o figură politică neînsemnată, înlăturată de Stuarți.
Otto Eduard Leopold von Bismarck
Otto Eduard Leopold von Bismarck (n. 1 aprilie 1815, Schönhausen, , Regatul Prusiei – d. 30 iulie 1898,
Friedrichsruh(d), Schleswig-Holstein, Germania) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-ministru al Prusiei între
1862 și 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871 sub hegemonie prusacă. În 1867 devenise
cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său
cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890.
Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik), și modul autoritar în care a condus statul, i-au adus
porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

Fiind un mare latifundiar aristocrat („Junker”), avea profunde convingeri conservatoare, monarhiste și
anticatolice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al
Confederației Germane. Profitând de iscusința sa în diplomație, Bismarck a purtat două războaie pentru a-
și atinge scopul. Mai mult, a reușit să impună Prusia ca mare putere europeană după învingerea Franței în
războiul Franco-Prusac din 1870. După această înfrângere Franța nu a mai deținut supremația continentală.
O caracteristică a politicii sale a fost lupta împotriva Bisericii Catolice, concretizată în Kulturkampf.

După moartea lui, naționaliștii germani l-au ridicat pe Bismarck la rangul de erou, construind sute de
monumente pentru a glorifica trăsăturile sale de lider puternic. Istoricii l-au lăudat ca fiind un om de stat
moderat și echilibrat, care a fost în primul rând responsabil pentru unificarea statelor germane într-un
singur stat național. El a folosit balanța puterii în diplomație pentru a menține Europa pașnică în anii 1870
și 1880. A creat o nouă națiune cu o politică socială progresistă, un rezultat care a mers dincolo de
obiectivele sale inițiale în calitate de practicant al politicii de forță în Prusia.
Petru I

Petru I (Petru cel Mare) (în rusă Пётр I Алексеевич, Piotr I Alekseievici; n. 30 mai/9 iunie
1672, Moscova, Țaratul Rusiei – d. 28 ianuarie/8 februarie 1725, Sankt Petersburg, Imperiul
Rus) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.

Războiul cu turcii
La 20 ianuarie 1695, în toiul iernii, dă porunca de mobilizare la luptă împotriva Turciei cu
intenția de a cuceri Marea Azov. În plin război, la 29 ianuarie 1696 primește vestea că fratele
său vitreg, șubredul Ivan, a murit subit la Moscova. Realizează repede că Rusia are nevoie
urgentă de o flotă. O creează și prima bătălie navală ia sfârșit în avantajul rușilor. După ce
împrăștie navele turcești ancorate în dreptul Azovului, flota țarului blochează estuarul spre a
împiedica aprovizionarea. Ofițerii și inginerii austrieci calculează cu atâta precizie unghiul de
tragere al tunurilor încât turcii sunt în pericol. Pe 18 iulie 1696 cetatea Azovului se predă.
Țarul trimite 50 de bărbați ruși de neam în străinătate, pe cheltuiala lor, să deprindă arta
navigației. Își dorește ca Rusia să devină statul cel mai puternic din Europa. De altfel, se arată
gata să plece el însuși, într-o "Mare Ambasadă", prin țările apusene, ca să afle cum au
progresat științele și să capete sprijin militar ori diplomatic împotriva dușmanilor
dintotdeauna ai Rusiei.

Marea Ambasadă
Petru știe că înaintea lui, un singur prinț rus a cutezat să treacă dincolo de granițele țării sale:
marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui
Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea granițelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase
ale boierimii și ale clerului, Petru nu se lasă. Marea Ambasadă va merge la Amsterdam,
Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneția, Londra, numai în Franța nu, de vreme ce Ludovic
al XIV-lea îi sprijină pe turci.

Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăsește Moscova la 10 martie 1697 cu
țarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov. Unul dintre scopurile
principale ale Marii Ambasade este dobândirea unor cunoștințe avansate de tehnică și
tehnologie. În Olanda, Petru s-a îndreptat spre Zaandam, un centru de construcții navale al
cărui renume îl știa. La Amsterdam a căpătat și mai multe cunoștințe în domeniul
construcțiilor navale și a vizitat numeroase ateliere și fabrici, câștigând experiență în
fabricarea ceasurilor, gravura în cupru și participând la disecții anatomice.
Ajuns la Koppenbrugge este invitat la cină de prințesa electoare Sofia de Hanovra și de fiica
acesteia, Sofia-Charlotta, prințesă electoare de Brandenburg. Mănâncă cu mâna, se
murdărește cu sos, nu știe la ce slujește șervetul. Însă, purtarea firească a lui Petru, vioiciunea
și iuțeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta, care se simte cuprinsă de simpatie la
vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de 25 de ani și-i întrece cu cel puțin jumătate de
cap pe uriașii din garda ei, lat în umeri, cu chip hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea
bombată, cu sprâncene arcuite și gura cărnoasă, umbrită de o mustață subțire.
Dornic să afle tot, aleargă în dreapta și-n stânga, oprește de nenumărate ori trăsura pentru că
vrea să măsoare un pod, să cerceteze o moară de vânt sau să stea de vorbă cu oamenii de la
joagăr, cutreieră șantiere, îi întâmpină pe pescuitorii de balene care se întorc din Groenlanda,
se apucă să cerceteze practica tipografică, urmează cursurile de anatomie ale profesorului
Ruysch. Deși nu este prea priceput, ia parte la intervenții chirurgicale și-și cumpără o trusă de
chirurg de care nu se va mai despărți.
Petru vrea să fie o enciclopedie vie și să le împărtășească și compatrioților săi ceea ce a
învățat. Pentru ei și pentru el, a venit să culeagă tot ce se poate din știința occidentală. La
Londra, intrigat de sistemul parlamentar englez, asistă, în mare taină, la o ședință a Camerei
Lorzilor. Vizitează Observatorul Regale de la Greenwich și Arsenalul Woolwich. Regele
Angliei William al III-lea îi dăruiește oaspetelui său un yaht, The Royal Transport.
Petru e nevoit să recunoască că roadele diplomatice ale călătoriei sale de 18 luni sunt mai
degrabă negative. Nu reușește să-l convingă pe Leopold I, Împărat Roman să reia lupta
împotriva Turciei.
Se întoarce în Rusia de urgență după ce primește un mesaj: s-au răsculat din nou streliții.
Petru s-a întors din Marea Ambasadă cu 260 de cufere pline cu arme, instrumente științifice și
matematice, unelte și un crocodil împăiat. A recrutat un număr mare de experți tehnici și
militari care aveau să împărtășească rușilor cunoștințele lor.
Reforme
Întors acasă omoară streliții, taie bărbile boierilor săi, își trimite soția să se retragă într-o
mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbaților să-și lase barbă în afară de
slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-și păstreze barba vor fi nevoiți să plătească un bir.
După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veșmintele. Dacă Rusia vrea să meargă
repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov.
Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăște ca "boierii, oamenii de la curte, funcționarii vor
purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de
dedesupt mai scurt". Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că
veșmintele astea nu sunt bune pentru clima aspră a Rusiei.
Obiceiurile din străbuni mai primesc o lovitură: reforma calendarului. La 20 decembrie 1699,
când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârșitul veacului, Petru dă un ucaz prin care
numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare an
începând la 1 ianuarie și nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să
instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocși; se
mulțumește cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile (trecerea la calendarul gregorian se
va face la 1 februarie 1918 de către guvernul URSS). Hotărăște ca, la 1 ianuarie 1700 toată
lumea să-și împodobească porțile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică și să-și facă
urări de Anul Nou. Veselia asta silită nu tulbură inimile moscoviților. Unii șoptesc : "Cum a
putut Dumnezeu să facă lumea iarna?" iar alții merg mai departe : "Biblia spune că
Antihristul are să schimbe vremea. Petru I este așadar Antihristul".
În 1702, femeilor li se îngăduie să ia parte la întrunirile de societate, logodna devine
obligatorie cu șase săptămâni înainte de căsătorie. Un an mai târziu apare la Moscova primul
ziar rusesc, Știri din Moscova (Moskov-skie-novosti), care cuprinde în patru pagini, o
mulțime de noutăți scurte despre ceea ce se petrece în Rusia și în Europa. Este tradusă Viața
lui Alexandru Macedon de Quintus Curtius, se pregătesc manuale de aritmetică și chiar un
dicționar.
În 1708 a creat opt enorme divizii teritoriale (gubernii) conduse de câte un guvernator care
răspundea de siguranța publică, drumuri, administrarea justiției și taxe. Curând își dă seama
că sistemul nu este satisfăcător. Necesitatea unui organism care să administreze Rusia în timp
ce se afla în campanie l-a făcut să creeze Senatul în 1711.
Thomas Jefferson
Thomas Jefferson (n. 2/13 aprilie 1743, Shadwell(d), Regatul Marii Britanii – d. 4 iulie 1826,
Monticello(d), Virginia, SUA) a fost al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor
Unite ale Americii (1801 - 1809), autor principal al Declarației de Independență (1776), și
unul dintre cei mai influenți dintre „părinții fondatori” ai Statelor Unite. Evenimentele majore
din timpul președinției sale includ Louisiana Purchase (Achiziția Louisianei) (1803), Actul
Embargoului din 1807(d) și Expediția lui Lewis și Clark (1804 – 1806).
Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii care a promovat liberalismul clasic,
republicanismul și separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul
Virginiei pentru libertatea religioasă(d) (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului
Amendament(d) al Constituției Statelor Unite și totodată parte a seriei primelor zece
amendamente ale Constituției Statelor Unite (cunoscute sub numele colectiv de The Bill of
Rights, 1791).
Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democrație jeffersoniană(d), iar
Thomas Jefferson a fost atât fondatorul, cât și liderul Partidului Democrat-Republican, care
avea să domine scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul
Partidului Democrat de astăzi din Statele Unite.
Jefferson a fost de asemenea al doilea guvernator al Virginiei(d) (1779 - 1781), primul
secretar de stat (1789 - 1795), și al doilea vicepreședinte al Statelor Unite (1797 - 1801).
Ca o completare armonioasă a carierei sale politice, Jefferson a fost agricultor, arheolog,
horticultor, arhitect, plantator, etimolog, paleontolog, criptoanalist, autor de studii, scriitor,
statistician, avocat, inventator, violonist și fondator al Universității din Virginia(en). Thomas
Jefferson este considerat ca fiind printre cei mai remarcabili ocupanți ai fotoliului de
președinte al Statelor Unite ale Americii și printre cei mai de seamă patrioți ai revoluției
americane. Pentru Jefferson, ruperea totală de Anglia însemna nu doar obținerea
independenței, ci calea spre crearea unui nou tip de stat bazat pe principiile suveranității și
egalității naturale a oamenilor.
Cu ocazia primirii a 49 de laureați ai premiului Nobel la Casa Albă, în anul 1962,
președintele John Fitzgerald Kennedy a făcut o referire la Thomas Jefferson și la acei savanți
spunând: "Cred că această [adunare] este cea mai extraordinară colecție de talente și de
cunoștințe umane care a fost vreodată adunată în Casa Albă, cu excepția posibilă a
[momentului] când Thomas Jefferson lua masa [de unul] singur," conform originalului în
engleză: "I think this is the most extraordinary collection of talent, of human knowledge, that
has ever been gathered at the White House, with the possible exception of when Thomas
Jefferson dined alone."

Tudor Vladimirescu
Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir, Țara Românească – d. 28 mai 1821, Târgoviște,
Țara Românească) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul
secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821, al pandurilor și domn al Țării
Românești.
Copilărie, educație
S-a născut în satul Vladimir, județul Gorj într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba
greacă în casa boierului Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și
destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a folosit în afacerile de negoț, mai ales la
exportul de vite.
Vătaf de plai la Cloșani
În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte,
funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o
călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida
moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu [1]), decedată la Viena,
și pentru a-i aduce în țară fetița.
Emancipare, avere
Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont
propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu
obligații semipermanente - și participă la războiul ruso-turc din 1806 - 1812, recompensat de
oficialitățile ruse cu Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a[2].
Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice
care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului
1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele
Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele.
Eteria și Ipsilanti
Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor
află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul
prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru
cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.
A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la
arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al
„Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri.
Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii
pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-
au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar
cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“.
Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul
s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu
cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“.
Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către
masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind
numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea
unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel,
de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă
Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în
teatru de război.
Moartea
Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de
la Golești la 21 mai, Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre
28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor.
Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d.
22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet,
dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române,
creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a
Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Exilul
Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară
din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27
martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul
Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail
Sturdza, petiție redactată de către Vasile Alecsandri.
După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin
Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști
munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.
În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna
aceluiași an, la Paris.
Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete
comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.
 Noțiuni
 Burghezie –categorie socială urbană deținătoare de capital, care își desfășoară
activitatea în domeniile industrial, comercial, bancar;
 Capitalism –mod de producere bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de
producție , în care toate produsele iau forma de marfă și în care însăși forța de muncă
se vinde și se cumpără ca o marfă;
 Clasicism- curent în artă și literatură ,caracterizat prin imitarea modelelor ,interesul
pentru aspectul moral, urmărirea unui ideal, disciplinarea imaginației și a
sensibilității, ordine, echilibru și claritate;
 Colonizare –proces îndelungat și complex de întemeiere de noi așezări pe meleaguri
deseori îndepărtate de țara de baștină;
 Fanariot- negustori și cămătari greci din Fanar ;
 Iluminism -mișcare filosofico -culturală ,care își propunea să combată ignoranța;
 Imperialism -politică a unui stat de a domina alt stat în forme diferite;
 Liberalism- mișcare politică și economică ,filosofie politică bazată pe valorile
toleranței, libertății individuale și de exprimare;
 Mercantelism - formă de naționalism economic, într-o economie planificată, cu
monopoluri ale căror privilegii sunt acordate și reglementate de stat bazându-se pe un
sistem politic opresiv.
 Metropolă- stat posedat de colonie;
 Monarhie absolută- formă de guvernare în care o singură persoană conduce statul în
mod absolut ,funcția transmințându-se ereditar;
 Monarhie constituțională- formă de conducere a statului monarhic în care
prerogativele monarhului sunt limitate prin constituție;
 Națiune -o comunitate stabilă de oameni constituită istoricește în baza unității de
limbă, teritoriu, viață economică și tradiții , care se manifestă în particularitățile
specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și sorții comune;
 Problemă orientală- conflict de interese dinte marile puteri pentru dominarea
regiunii mediteraneene orientale;
 Protectorat- regim de guvernare ce exprimă ,în fapt o stare de dependență a unui stat
față de altul;
 Răzeș -țăran liber;
 Republică- formă de guvernământ în care organele supreme ale puterii de stat sunt
alese pe un timp determinat;
 Regulament organic- lege organică promulgată în Țara Românească și în Moldova
în perioada protectoratului rus;
 Reformă- Transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de
structură pentru a realiza un progres.
 Revoluție -ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind un anumit
sistem;

 Revoluție agrară- transformarea proprietății feudale asupra pamântului în

proprietatea capitalistă;
 Revoluție industrială- ansamblul fenomenelor care au caracterizat transformarea
lumii moderne grație evoluției capitalismului ,tehnicii și comunicațiile;
 Secularizare- trecerea averilor mănăstirești sau bisericești în proprietatea statului;
 Urbanizare- concentrare a populației a unei țări în orașe;