Unirea Ţării Româneşti cu Moldova în 24 Ianuarie 1859 este

actul fondator al României moderne.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul ambelor state româneşti a

însemnat Unirea lor într-un nou stat, cunoscut iniţial sub numele de „Principatele
Unite”, care, din 1866, pe baza noii Constituţii, s-a numit România.
Unirea a fost un obiectiv al elitei româneşti în timpul Revoluţiei din 1848,
asumată de tinerii politicieni ca cel mai important proiect politic la mijlocul
secolului al XIX-lea. Unirea din 1859 a fost posibilă datorită unui concurs de
premise favorabile, de la asumarea acestui obiectiv politic de către tinerii
politicieni români şi diseminarea lui în societatea românească, până la contextul
internaţional favorabil determinat de Războiul Crimeei, opoziţia Franţei şi Angliei
faţă de proiectele Rusiei de a ajunge la gurile Dunării (şi apoi la Constantinopol) şi
deciziile favorabile adoptate al conferinţa de pace. La Paris s-a decis în 1858
formarea unei federaţii între Moldova şi Ţara Românească, cu doi principi, cu
două guverne, două parlamente etc.
Politicienii români au avut abilitatea de a dezvolta acest proiect într-o Unire
efectivă a celor două principate româneşti într-un singur stat. Prima etapă a
constat în alegerea unui singur principe, a lui Alexandru Ioan Cuza, pe tronul
Moldovei şi Ţării Româneşti. În ciuda protestelor Marilor Puteri, politicienii
români au dus cu paşi rapizi până la capăt proiectul unionist: o reprezentanţă
unică la Constantinopol; o armată comună; cu o singură conducere; intervenţii pe
lângă guvernele străine pentru recunoaşterea Uniri etc. Pasul decisiv a fost
efectuat în Ianuarie 1862, când s-a constituit un singur guvern la Bucureşti. După
acest moment ritmul de modernizare a noului stat s-a accelerat, în paralel cu
unificarea instituţională. Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza a avut un rol
esenţial în desăvârşirea Unirii şi în modernizarea noului stat românesc. Rolul lui
Cuza trebuie înţeles şi asociat cu cel al politicienilor epocii, Mihail Kogălniceanu, I.
C. Brătianu, Costache Negri şi mulţi alţii, fiecare având rolul său bine definit în
noua construcţie politică.
 Alexandru Ioan Cuza este unul din părinţii fondatori ai
României moderne, alături de Mihail Kogălniceanu şi Carol I
Pe fundalul adversităţii politicienilor români faţă de ambiţiile autoritare ale
lui Cuza, care se înscriu în tradiţia politică românească şi care au dus în cele din
urmă la abdicarea principelui şi aducerea pe tron a lui Carol I, rolul lui Alexandru
Ioan Cuza în fondarea României moderne a fost vreme îndelungată minimalizat.
Redescoperit de istoricul A. D. Xenopol la sfârşitul secolului al XIX-lea, Alexandru
Ioan Cuza s-a bucurat de o oarecare notorietate în perioada comunistă, datorită
minimalizării rolului monarhiei în modernizarea României. În ultimele trei decenii,
locul său în istorie a fost umbrit din nou de revanşa susţinătorilor Casei Regale de
România. Practic, Alexandru Ioan Cuza nu şi-a găsit încă locul corect în Panteonul
istoriei româneşti şi în memoria colectivă. Alexandru Ioan Cuza este părinte
fondator al României moderne. Reformele adoptate în timpul scurtei sale domnii
(1859-1866) au pus bazele statului român modern. Indiferent cine a iniţiat aceste
reforme – Cuza însuşi sau echipa sa de politicieni – rolul lui Al. I. Cuza este
indiscutabil, pentru că, fără acordul său, ele nu puteau fi promulgate şi nu puteau
să intre în vigoare. Cea mai bună dovadă constă în proiectele legislative din 1859-
1862 care urmăreau să dezvolte instituţii paralele în cele două principate, pe care
el a refuzat să le promulge.
Începând cu 1862 unificarea instituţională a Moldovei şi Ţării Româneşti a
fost principalul obiectiv politic. Dintre reformele lui Cuza, arhicunoscute, atragem
atenţia doar asupra a două dintre ele.

(1.) Înfiinţarea celor două Universităţi, la Iaşi în 1860 şi la Bucureşti în 1864, au

avut un rol fundamental, pentru că, atât calitatea intelectualilor, cât şi numărul lor
într-o ţară, determină modernizarea statului.

(2.) Secularizarea averilor mănăstireşti a readus în folosul ţării un sfert din

pământul arabil, care a permis adoptarea reformai agrare. Prin împroprietărirea a
circa 460.00 de familii de ţărani a fost detensionată societatea, predominat rurală în
acea perioadă. Lor li se adaugă o mulţime de reforme în domeniul fiscal,
administrativ, juridic etc., care erau inerente în procesul de modernizare al
României. Toate aceste reforme adoptate între 1859-1866 poartă amprenta lui
Alexandru Ioan Cuza. Greşelile şi abuzurile din timpul administraţiei lui Cuza sunt
specifice societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care
„dictatura” principelui şi corupţia demnitarilor erau la la ordinea zilei. Carol I a
avut, la rândul său, un rol fundamental în modernizarea României şi este, la fel ca
Alexandru Ioan Cuza, un părinte fondator al României moderne. El a venit într-o
societate în care procesul reformator era deja ireversibil. A adus în plus fermitatea,
rigoarea şi spiritul de organizare prusac şi o experienţă militară, care a contribuit
decisiv la următorul pas important în istoria României moderne: independenţa
obţinută în 1877. România, ca stat modern, are un început, un moment fondator, iar
acesta este Unirea din 24 Ianuarie 1859. Iar Alexandru Ioan Cuza este părinte
fondator al României modern.