Viaţa politică la începutul domniei lui Carol I (1866-1871)

Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza în cei 7 ani de domnie a întreprins numeroase
activități ce au pus baza României moderne. Privind situația din acest punct de vedere, este
oarecum stranie acțiunea întreprinsă de „monstruasa cualiție”.
Însă principalele reforme ale domnitorului au dezmembrat relațiile feudale, au ridicat
pături importante ale populației la viața politică și i-a adus pe țăranii clăcași la rangul de
cetățeni, fapte ce nu vor fii văzute cu ochi buni de către toată lumea. Cuza încetase să mai fie
important în percepția majorității oamenilor politici după înfăptuirea Unirii. Din acest punct
de vedere, domnitorul își îndeplinise mandatul iar înlăturarea sa de la conducere începea să fie
considerată necesară pentru ca tânărul stat să cunoască o nouă perioadă de ascensiune
politică.1
În urma detronării domnitorului, marile puteri au fost puse din nou în fața faptului
împlinit. Însă, de această dată lovitura de stat din România a sporit tensiunea deja existentă în
lumea politică europeană. Noua conferință de la Paris din 26 februarie/10 martie 1866 a pus în
discuție evenimentele petrecute în țară. În cadrul acestei întâlniri, Pusia, Austria și Rusia au
propus separarea Moldovei de Țara Românească și impunerea regimului Convenției de la
Paris.
Locotenența domnească (care se afla la conducerea statului român după abdicarea
forțată a lui Alexandru Ioan Cuza) formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și Nicolae
Haralambie, a trebuit să acționeze rapid.2 Din această cauză a fost convocată în ziua de 1/13
mai 1866 o Adunare Constituantă care pe lângă discutarea și votarea Constituției a trebuit și
să prezinte problema aducerii prințului străin. De asemenea deputaților li s-a cerut un vot prin
care să se ateste că între Unire și prințul străin există o legătură indisolubilă. Doar un grup
restrîns de deputați cunoscuți ca „fracțiunea liberală și independentă” s-au opus venirii pe
tronul țării a unui domn străin în frunte cu N. Ionescu. Acesta își argumenta decizia precizând
că „Unirea nu mai e pusă în chestiune de nici un român” iar aceasta se va menține și cu
alegerea unui principe autohton mai ales că asta era și dorința puterilor garante. Deputatul
ieșean se temea că prin venirea la conducerea țării a unui prinț din afara granițelor ar fi dus la

1
Vasile V. Russu, Viața politică în România, vol. I, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași ,
2001. P. 15-18.
2
Gh. Platon, Istoria Românilor. Epoca Modernă, editura S.C. Porto-Franco, Galați, 1992, p. 79-80.

1
pierderea garanției marilor puteri. Însă realitatea era alta. Nici un autohton, chiar dacă ar fi
provenit dintr-o veche familie domnitoare nu ar fi fost considerat drept un egal cu monarhii
europeni. Până în 1856 domnii din Țara Românească și Moldova au fost priviți fie ca
fucționari ai Porții otomane fie ca guvernatori aflați sub influența Rusiei.3
În urma voturilor deputațilora fost ales prințul străin Carol ca principe ereditar al
României. În ziua de 10/22 mai 1866 tânărul domnitor și-a preluat atribuțiile urmând ca în
următoare zi să formeze un nou guvern cu Lascăr Catargiu aflându-se în fruntea acestuia.
Guvernul de coaliție ce avea atât elemente conservatoare (Ion C. Cantacuzino, generalul Ioan
Gr. Ghica, Petru Mavrogheni), liberale (Dimitrie Sturdza) cât și liberale radicale (Ioan C.
Brătianu, C.A. Rosseti) a înlesnit adoptarea constituției de către Adunarea Constituantă.
Constituția de la 1866 era un act de independență ce afirma principiul monarhiei ereditare, în
favoarea principelui Carol de Hohenzollern și a moștenitorilor săi. De asemenea actul
legislativ proclama libertatea și drepturile fundamentale ale cetățeanului, suzeranitatea
națională, guvernămînt reprezentativ, separația puterilor în stat, responsabilitatea ministerială
și declara proprietatea sacră și inviolabilă.4
Presiunea externă asupra României scăzuse începând cu luna iulie a anului 1866.
Preluarea domniei de către Carol I devenise deja un fapt împlinit. Singura problemă existentă
rămăsese Imperiul Otoman care încă nu acceptase schimbările petrecute în statul vasal
semilunei. Din această cauză prințul cere la data de 15/27 iulie 1866 instituirea unui nou
guvern în fruntea căruia va fi Ion Ghica. Acesta era un om cu vechi legături la
Constantinopol. Carol I preciza în memoriile sale că „Prințul chiamă pe Ion Ghica la
prezidenție, pentru că până acum el a tratat cu Poarta asupra chestiei de recunoaștere și de
aceea această afacere, pentru moment este cea mai importantă, printr-însul poate fi dusă mai
bine la sfîrșit, căci el se bucură de încrederea turcilor”. Însă recunoașterea noului peisaj politic
din România de către Poartă, s-a rezolva în principal prin acțiunile diplomatice ale
ambasadorului francez Moustier. Astfel la data de 11/23 octombrie 1866 firmanul de
recunoaștere a lui Carol a fost emis urmând ca principele să se deplaseze la Constantinopol
pentru a-l vizita pe sultan.5
Guvernul Ghica s-a pregătit și de organizarea primelor alegeri sub regimul Constituției
și al noii legi electorale, alegeri ce au avut loc în toamna anului 1866. Nici una din facțiunile
politice nu au obținut majoritatea în Cameră (40 de conservatori, 30 de liberali radicali, 25 de
liberali moderati și 20 de liberali „fracționiști”). Acest fapt a dus la destabilizarea guvernului
3
Vasile V. Russu, Op. cit., p. 91, p. 96.
4
Dan Berindei; Istoria românilor, vol. VII, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp 558-560.
5
Ibidem, pp 565-567.

2
Ghica. În februarie 1867 se înființează coaliția liberală „Concordia” la care ia parte și Mihail
Kogâlniceanu. Principalul scop al acestei coaliții era aceea de a sprijini înființarea de bănci,
construcția de căi ferate și promulgarea unor reforme financiare cu scopul de a mării bugetul
statului. Acest corp politic a înlocuit fostul guvern cu o coaliție liberală dominată de radicali.
În fruntea acestora a fost pus Constantin A. Crețulescu.6
Noul guvern și-a desfășurat activitățile sub presiunea ostilității Adunării Deputaților
deoarece el era format doar dintr-o parte din cei ce se coalizaseră pentru răsturnarea vechiului
guvern. Deputații radicali ( Ion C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, Ștefan Golescu) împreună
cu mica grupare din jurul lui C. A. Crețulescu nu însumau decât o minoritate. Programul
noului guvern a fost prezentat Adunării de către Crețulescu la 4 martie 1867. Din cazuri de
politică internă și externă, programul a fost întocmit pe un ton moderat iar în cuprinsul lui
întâlnim idei care se mulează pe concepțiile politice a majorității grupărilor din stat. Se
preciza că miniștrii vor face totul pentru protejarea Constituției și spre „a se aplica cu cea mai
riguroasă neparțialitate legile” ca „să domnească ordinea și economia în finanțele statului”.
De asemenea guvernul se angaja să prezinte Adunării Deputaților toate proiectele de lege
pentru ca țara să ajungă a se „putea considera organizată în ceea ce privește legislațiunea” iar
„vorba de neorganizare” să dispară din discursul politic. În timp foarte scurt, noul guvern a
pus în vigoare legea tocmelilor agricole care convenea moșierilor, numeroși din sânul
Adunării. Concesiunea pentru construirea liniei ferate București-Giurgiu și proiectul de lege
pentru introducerea sistemului monetar au fost acceptate de Adunarea Deputaților, însă
proiectele de lege ce vizau crearea unei baze materiale pentru înființarea milițiilor, un proiect
de lege ce se referea la taxele vamale ca și cel ce privea mutarea Curții de Casație la Iași au
fost respinse de către Adunare.7
Pe plan extern guvernul lui C. A. Crețulescu s-a amestecat într-o problemă destul de
sensibilă, și anume aceea a românilor din Transilvania. Ziarul „Reforma” scria despre
România că aceasta este „una și nedespărțită” care urma să se constituie odată cu căderea
„colosului putred al despotismului” reprezentat de Imperiul Austro-Ungar al lui Francisc
Iosif.8
O întreagă campanie de presă a fost desfășurată mai ales de către ziarele din București.
„Românul” lui C. A. Rosetti publica în paginile sale rubrica „România de peste munți”
evidențiind unitatea națiunii în timp ce Petriceicu Hașdeu scria în „Perseverența” (în urma

6
Keith Hitchins, România 1866-1947, ediția Humanitas, București, 2013, p. 24.
7
Vasile V. Russu, Viața politică în România, vol. II, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași ,
2001, p. 12-14.
8
Dan Berindei, Op. cit., p. 83-84.

3
unei vizite întreprinse în Transilvania) că „Moldova, Transilvania, Muntenia, nu există pe fața
pământului, există doar o singură Românie cu un picior în Dunăre și altul cu ramificațiunile
cele mai îndepărtate ale Carpaților.”9
Tot în cadrul politicii externe, radicalii au dus negocieri cu Serbia și Grecia în vederea
unei alianțe împotriva Imperiului Otoman. Relațiile cu Serbia erau deosebit de strânse dat
fiind spiritul de independență a celor două națiuni. Asfel că, la data de 20 ianuarie 1868 Carol
și Mihail Obrenovic (prințul Serbiei) au semnat un tratat de alianță ce prevedea o acțiune
militară comună a cărui scop era înlăturarea suzeranității otomane. O înțelegere similară a fost
și cu Grecia însă nu a fost semnat nici un cat din cauza planurilor mult prea ambițioase ale
acestora împotriva Imperiului Otoman. Atât domnitorul Carol cât și diplomații români (cei
conservatori și cei liberali), în negocierile cu guvernul sîrb și grec, adresau apeluri la
precauție. Se insista ca planurile împotriva Turciei să fie plănuite cu grijă pentru a nu atrage
atenția marilor puteri. Însă fiecare țară dorea să-și îndeplinească propriile aspirații naționale și
astfel erau ignorate angajamentele care ar fi putut să îngrădească libertatea de acțiune a
fiecărei țări. Drept urmare, alianța mult discutată nu a mai ajuns să se înființeze. S-au ajuns
doar la semnarea unor tratate bilaterale limitate între Grecia-Serbia (1867) și România-Serbia
(1868).10
Dacă în mod paradoxal marile puteri nu au avut un cuvânt de spus la semnarea
tratatelor bilaterale, situația va fi alta când o ceată formată din 150 de bulgari vor primi
acordul guvernului românesc de a trece Dunărea. Prusia și Franța vor urma să ceară României
să renunțe la guvernul radical (și mai ales la Ion C. Brătianu). Reprezentantul Prusiei, la
București, Keyserling, a precizat că rămânerea în guvern a lui Brătianu va crea mari
probleme. Astfel că la 28 noiembrie 1868 se crează un nou cabinet care a avut o compoziție
liberal moderată printre ei aflându-se și nume importante ca Mihail Kogâlniceeanu,
Alexandru G. Golescu și Vasile Boerescu în fruntea guvernului fiind Dimitrie Ghica.11
Odată cu îndepărtarea de la putere a coaliției liberalilor la 28 noiembrie 1868 aceștia
vor începe o campanie antidinastică. Prin răsturnarea lui Carol unii doreau restaurarea
domniei lui Cuza însă cei mai mulți împreună cu C. A. Rosetti și I. C. Brătianu visau la
instaurarea unui regim republican. Dezbaterile parlamentare, întrunirile publice, reuniunile
electorale, presa constituiau în mâinile liberalilor radicali un instrument de propagandă. Ziare
ca „Românul”, „Traian” sau „Ghimpele” aveau rubrici în care îl atacau violent pe domnitor.12

9
Ibidem, p. 568.
10
Keith Hitchins, Op. cit., p. 45.
11
Dan Berindei; Op. cit., p. 573-574.

4
 Pe șcena politică, lucrurile aveau să se schimbe din nou pentru că un nou guvern în
frunte cu Alexandru G. Golescu-Negru avea să se formeze. În urma acestei schimbări, Mihail
Kogâlniceanu spunea că Golescu este „ cel din urmă ministru al principelui Carol”. Singurul
eveniment important din timpul acestui guvern a fost înființarea Monetăriei Statului la 24
februarie/8 martie 1870, fiind bătute monede de aur și argint. La 20 aprilie/ 2 mai 1870 ia
ființă un nou consiliu de miniștri condus de Manolache Costache Epureanu. Însă lucrurile nu
aveau să fie liniștite. În luna decembria consorțiu de căi ferate Strousberg care avea ca scop
crearea de căi ferate pe teritoriul României avea să anunțe că nu putea plătii cupoanele
obligațiilor Societății de Căi Ferate și că acest lucru trebuia să-l îndeplinească în locul lui,
statul român. Lucrurile s-au înrăutățit atunci când ministrul Panait Donici a constatat calitatea
necorespunzătoare a lucrărilor întreprinse de Strousberg. Din nou, consiliul avea să fie
schimbat, prim ministru fiind Ion Ghica.13
Între timp, tensiunea dintre domn și o mare parte a oamenilor politici avea să atingă
apogeul. La data de 15/27 ianuarie 1871 în ziarul german „Allgemeine Ausburger Zeitung” a
apărut textul unei scrisori a principelui adresată unui personaj fictiv. În acest document,
domnitorul își manifesta dezamăgirea nu față de popor ci mai degrabă față de oamenii politici
care „s-au dus să-și facă educațiunea politică și socială în străinătate” și care „ nu au altă
gândire decât a aplica la ei și fără discernământ ideile admise acolo și îmbrăcate într-o
oarecare formă utopică”. Tot în această scrisoare, Carol preciza că țara a trecut „fără nici o
transițiune de la un guvern despotic la constituțiunea cea mai liberală, o constituțiune precum
nu are nici un popor din Europa... o constituțiune quasi-republicană”.
Tot în același an, la 11 martie principele i-a convocat pe foștii locoteneți domnești
(Lascăr Catargiu și N. Golescu) pentru a le prezenta actul de abdicare. Condiția impusă de
principe pentru a nu abdica era aceea de a fi constituit un guvern care să se preteze pe
preferințele domnitorului. În aceste condiții reprezentanții grupărilor conservatoare au
constituit un consiliu de miniștri în frunte cu Lascăr Catargiu.14
Cu toate că problemele țării nu erau nici pe departe rezolvate, înființarea noului
consiliu va reprezenta sfârșitul unei perioade de instabilitate guvernamentală.

12
Apostol Stan, Grupări și curente politice în România între unire și independență (1859-1877), Editura
Științifică și Enciclopedică București, 1979, p. 288-292.
13
Dan Berindei; Op. cit., p. 576-580.
14
Vasile V. Russu, Op. cit., vol II, p. 235-236.

14

5
 Bibliografie

 Berendei, Dan; Istoria românilor (cap. Începuturile lungii domnii a lui Carol I), vol.
VII, Editura Enciclopedică, București, 2003.
 Hitchins, Keith; România 1866-1947, ediția Humanitas, București, 2013.
 Platon, Gh.; Istoria Românilor. Epoca Modernă, editura S.C. Porto-Franco, Galați,
1992.
 Stan, Apostol; Grupări și curente politice în România între unire și independență
(1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică București, 1979.
 Russu, V., Vasile, Viața politică în România, vol. I și II, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași , 2001.