UNIVERSITATEA “ CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TG-JIU

FACULTATEA DE STIINŢE ALE EDUCAŢIEI , DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA

SPECIALIZAREA PEDAGOGIA ÎNVAŢĂMANTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR
ANUL UNIVERSITAR 2020-2021, SEMESTRUL I

DI;CIPLINĂ

TEMA REFERARATULUI:Reformele lui

Alexandru Ioan Cuza
 Introducere

Sfîrsitul secolului al XIX-lea sau mai exact anii în care colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost
desemnat domnitor al celor doua principate române, Țara Românească și Moldova, a adus
importante schimbări care au avut un rol deosebit de important pentru dezvolaterea și
modernizarea structurilor economice, politice și sociale, dar și deschiderea drumului spre
obținerea independenței țărilor române față de puterile occidentale și orientale suzerane.

Alexandru Ioan Cuza a fost una dintre cele mai de seama personalități ale istoriei românești
datorită inteligenței, abilității și perseverenței de care a dat dovadă pe tot parcursul domniei
sale.S-a născut pe data la 20 martie 1820 la Bârlad și a făcut parte din mișcarea reformistă de la
1848 din Iași, fiind pentru scurt timp exilat la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. În
anii ’50 a ocupat diverse funcții administrative și a fost constant avansat în grad.1

Profitând de un viciu de forma a Convenției de la Paris, care nu interzicea explicit alegerea

aceleiași personane în ambele principate , deputații români l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza
domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), apoi și al Țării Românești (24 ianuarie 1859). Suportul lui
Napoleon al III-lea a fost decisive pentru dubla alegere, acesta fiind de acord cu unirea
românilor. Astfel în aprilie 1859, Conferința de la Paris a puterilor garante recunoștea unirea
celor doua principate sub același domnitor. Începând cu acea zi soarta Țărilor Române părea a se
îndrepta pe un drum al realizării ceea ce avea să aducă cu timpul prosperitate și mai mare
libertate românilor.

În timpul domniei sale, Cuza a reusit punerea in aplicare a mai multor reforme radicale de
natura economica, sociala si politica pe care Principatele dunarene le necesitau pt a-si urma
drumul spre modernizare. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare,
alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea
unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare
1
Mihai Barbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Serban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria Romaniei, Ed.
Corint, 2007, p.307
(2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi
o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august
1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul
civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele
universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la
Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Prin motivaţia
culturală şi lingvistică dintre Moldova şi Valahia a fost posibilă unirea, fapt ce a reprezentat un
proces complex din punct de vedere instituţional. Acest lucru a silit pe noul domnitor să iniţieze
o serie de reforme interne. Bineînţeles că au existat şi anumite forţe ce se opuneau nouluiplan al
lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în contradicţie cu această serie de reforme
interne. O altă instituţie ce se opunea reformelor a fost Adunarea Legiuitoare, ce avea
reprezentanţi din rândul boierilor, bisericii, burghezimii şi bancherilor. Şi liberalii Rosetti şi
Brătianu se opuneau reformelor lui Cuza, considerându-l pe domnitor un despot ce se împotrivea
proclamării republicii.2

Anii Reformelor

După mandatele de prim-miniştrii ale lui Barbu Catargiu şi Crețulescu şi eşuarea lui Cuza îna-şi
începe programul politic, se va forma un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, ce va
iniţia ca primă reformă:secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863). Astfel, Biserică va
deveni o instituţie de stat ca şi celelalte, fără vreun drept aparte. Asta însemna că o mare parte
din proprietăţile funciare ce aparţineau Bisericii au fost trecute în proprietatea ţăranilor, mai
exact a cincea parte din pământul ţării. Faptul că Biserica poseda o oarecare autonomie faţă de
vechiul regim, a contribuit la acest lucru.

În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei,Sofronie Miclescu, şi din partea

călugărilor greci, Cuza a stabilit şi un venit de 10% asupra reprezentanţilor bisericii şi tot ce ţine
de aceasta. Protestele călugărilor greci erau de așteptat, ştiindu-se faptul că mănăstirile din
Muntele Athos primeau fonduri de la mitropoliţii români încă din secolul al XVI-lea.

După reformele lui Cuza, slujbele în greacă au fostinterzise, cu excepţia a trei biserici în tot
statul. Cuza a mai interzis de asemenea şi tăierea pădurilor mănăstireşti, în mod abuziv, de către
călugării cei lacomi de avere. Egumenii greci erau de altfel obligaţi prin decret să restituie toate
bunurile şi obiectele de cult Bisericii Române ce ţinea de stat. De exemplu, episcopul cel nebun,
pe nume Filotei, de la Buzău, ce stăpânea o avere considerabilă, rămase fără bunurile sale
urmând a fi demis şi înlocuit din funcţie. Un lucru asemănător a păţit şi mitropolitul Moldovei

2
Alexandru Vlahuţă, Din trecutul nostru “Istoria Românilor”, Editura Cartea Românească 1924, p. 219-224
Sofronie Miclescu, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva lui Cuza, urmând a fi demis
şi el din funcţie şi trimis în surghiun la Slatina, la un alt exilat, pe nume Veniamin.3

La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, şi va iniţia o nouă constituţie şi o nouă
lege electorală, în urma Convenţiei de la Paris; schimbările au fostsusţinute de poporprintr-un
referendum. Alexandru Ioan Cuza va da decretul oficial de executare a legii averilor
mănăstireşti, impuse de Kogălniceanu. Lucrurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza şi reducea
din puterea corpului legislative, compus din Cameră şi Senat. Se va crea Consiliul de Stat pentru
pregătirea legilor interne, legile fiind reprezentate de “decretele domneşti”. Puterea legislative
era deţinută de cele două camere: Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator (Senatul), fapt ce
asigură trecerea de la sistemul parlamentar unicameral la cel bicameral. Senatul se compunea din
64 de membri, ce erau aleşi în majoritate de către domnitor.

În materie legislativă, domnitorul putea să aibă iniţiativa actelor normative, elaborate de

Consiliul de Stat. În aceste condiţii, Corpurile legiuitoare aveau rolul de a le aproba, întărind
puterea domnitorului.

Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari.
Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni şi
împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte,darcareplăteau o
contribuţie stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuţie
bănească erau excluşi de la vot. Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza se concepe un cod penal
şi unul civil, după modelul napoleonian francez.

Prin “legea instrucţiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea şi gratuitatea

învăţământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior.
Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de şapte ani, iar cel superior său universitar de
trei ani.

În planul justiţiei, au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă,

tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie, care era totodată şi
instanţă de recurs. Elena Cuza, soţia domnitorului, va înfiinţa “Azilul de fete” ce-i va purta
numele.4

Secularizarea averilor Mănăstirești

3
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti. 1929, p.288-293
4
Nicolae Iorga,Istoria Românilor pentru poporul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p. 122-129
Exploatarea averilor ce rezultau din pământurile mănăstireşti era şi o problemă de imixtiune a
Patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol în treburile ineterne ale Principatelor. Foştii domni
făcuse donaţii bogate Constantinopolului, Mormântului Sfânt sau Muntelui Athos, ceea ce
echivala cu dependenţa faţă de grecii din Imperiul Otoman. Astfel mănăstirea din Perii
Maramureşului fusese închinată, pe la 1391, de către Drag şi Balc, urmaşii lui Dragoş Vodă
Patriarhiei de la Constantinopol. Schitul Stănileşti din Vâlcea avusese aceeaşi soartă la 1577,
faţă de patriarhia din Alexandria; Mănăstirea Bucovăţ, de lângă Craiova, depindea din 1588 de
mănăstirea grecească Sf. Varlaam. Mănăstirea Radu Vodă avea protectorul tot la Muntele Athos,
în mănăstirea Iviron. Mănăstirile închinate stăpâneau in Muntenia 1.127.386 pogoane, iar în
Moldova 355.680 de fălci şi 36 de prăjini faţă de terenul arabil al ţării, aceste mănăstiri deţineau
peste 10 %.5

E adevărat că au existat şi domni care s-au opus tendinţei de înzestrare a mănăstirilor străine.
Alexandru Iliaş, în Ţara Românească, a salvat de la o asemenea soartă mănăstirea Snagov, ce era
destinată mănăstirii Pantascratos de la Sfântul Munte. Matei Basarab a înţeles şi el dezastrul ce
se producea ţării prin asemenea danii şi a recuperat 21 de mănăstirii printre care: Tismana,
Cozia, Argeşul, Bistriţa, Govora, Dealul, Vâlcea, Mâslea, Sadova, Pitocu ş.a.

Domnii pământeni s-au nepământeni, care impuseseră obiceiul, nu-şi putuseră da seama la
vremea respectivă de consecinţele nefaste ale unor asemenea înzestrări pentru situaţia ţării.
Alexandru Ioan Cuza care se afla în pragul unor mari reforme, era convins că această chestiune
aducea atingere autonomiei ţării. Daniile însemnau de fapt scurgerea de importante venituri de
peste graniţă. În loc ca ele să sprijine instituţiile nou înfiinţate, să creeze un patrimoniu public
stabil, să înzestreze cum se cuvenea armata, să rezolve chestiunea ţărănească.6

Ortodoxia căzuse sub influenţa Patriarhiei Moscovite şi e sigur că iniţial aceasta sprijinise
tendinţele de emancipare faţă de forul ecleziastic de la Constantinopol. Mai apoi, cum biserica
ortodoxă română manifesta valeităţi de independenţă, Patriarhia rusă, ce se voia ea însăşi
substitutul Patriarhiei de la Constantinopol, îşi revizui poziţia de sprijin. Ea l-ar fi acordat numai
condiţionat, ceia ce complică lucrurile. În decembrie 1863, Guvernul Cogălniceanu supunea
Adunării proiectul de lege privind secularizarea averilor mănăstireşti. Fiind vorba de nişte
venituri care se întorceau către administraţie (în motivare se arată că „acrile” mănăstireşti sunt şi
rămân averi ale statului, veniturile devenind surse de buget) şi cunoscându-se greutăţile
financiare prin care trecea statul, majoritatea Camerei votează legea la 13/25 decembrie 1863
(decretată la 15/27 şi promulgată la 17/29 decembrie), 93 voturi fiind pentru şi 3 contra.
5
Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985.
6
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti. 1929
În primul articol se arăta: „Toate averilor mănăstireşti din Româneşti din România sunt şi rămân
averi ale Statului”. Acest text imperativ înlătura orice interpretare în privinţa caracterului
mănăstirilor, închinate sau ne închinate, pentru a nu se face apel la vreun arbitraj al marilor
puteri. Articolul doi se referea la puterea de dispoziţie a statului asupra veniturilor mănăstirilor,
care se făceau „ venituri ordinare ale bugetului Statului.

Pentru a atenua reacţia Constantinopolului, se alocau în continuare unele sume ca ajutor locurilor
sfinte şi erau destinate circa zece milioane piaştri pentru fondarea unei şcoli laice la
Constantinopol şi a unui spital pentru creştini, acestea din urmă ţinându-se sub directa conducere
a Agenţiei diplomatice române din capitala Turciei. Vorbind de Agenţia română, trebuie să
arătăm că Negri a jucat un adevărat prestidigitator în chestiunea secularizării, amorţind vigilenţa
marilor puteri şi creând un arbitraj cu ierarhii, care în cele din urmă s-au retras din conflict,
neputând dovedi cu acte clare drepturile lor.7

Măsura secularizării trebuia însă consfinţită, conform protocolului XIII al Convenţiei de la Paris,
şi de puterile garante, printr-un arbitraj. Drept urmare, cu excepţia Franţei şi Italiei, guvernele
interesate provoacă întrunirea ambasadorilor lor la Constantinopol, spre a-i înlesni lui Fuad-paşa
nota din 21 decembrie1863/2 ianuarie 1864 asupra indemnizaţiei pentru bunurile secularizate ce
trebuia plătită călugărilor greci.

Preţul despăgubirii se fixa la 15.000.000 piaştri. În vederea achitării sumei, de care guvernul nu
dispunea, se puse la cale o stratagemă abilă. Costache Negri, manevrând foarte neortodox,
încheie o afacere de comision, în martie 1865, cu Societatea generală a Imperiului Otoman,
Societatea urmând să avanseze ierarhilor despăgubirea respectivă. Traversând o perioadă de
grave dificultăţi bugetare, Principatele asigurau Societatea doar cu 15.000.000 lei din suma de
mai sus, dintr-un depozit de 20.000.000 lei ce se găsea la Constantinopol şi provenind din
împrumutul Stern (contract în cursul anului 1864, în sumă de 48.142.767 lei). Restul sumei, cum,
desigur, românii prevăzuseră, nu s-a mai putut achita, devenind obiectul unui litigiu de lungă
durată, în care s-a ajuns la un moment dat să pledeze pentru partea otomană vestitul avocat
francez Cremieux.8

Ambasadorul englez la Constantinopol, H. Bulwer, incita partea otomană şi pe ceilalţi diplomaţi

să-l preseze pe Cuza să opereze despăgubirea integral şi în termen scurt. E greu de ştiut exact din
ce pricină era Bulwer atât de îndârjit. Poate că fusese corupt de grecii care interveniseră pe lângă
el pentru a obţine un plafon cât mai mare? Ori apăra finanţa britanică, adulmecând posibilitatea
unei bune afaceri? Bulwer nu ne-a lăsat o explicaţie ajutătoare în acest sens. Patriarhia trimitea în

7
Ibidem
8
Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996
aprilie 1865 pe un anume Gleobulus însărcinat să-l determine pe Alexandru Ioan Cuza să cedeze,
Delegatului, purtat cu vorba şi de la minister i se rezervă o primire ca în Levant. Însoţit cu
politeţuri ce mascau prost, de altfel, incomunicabilitatea autorităţilor româneşti, Gleobulus caută
să se insinueze pe lângă consulii puterilor garante nădăjduind să câştige susţinere din partea
acestora. Autorităţile lepădară atunci masca şi îl aruncară pur şi simplu afară din ţară. 9

Secularizarea averilor mănăstireşti e una din reformele ce încunună definitiv domnia lui Cuza.
Luând orice referire biografică, de mai mică sau mai mare amploare , asupra domnitorului,
privind realizările sale mai importante, secularizarea se aşează la loc de cinste alături de cea
agrară. Corneliu Albu, într-o carte despre Al. Papiu- ardelean care participase, la redactarea
textului legii de secularizare Ilarian legislatorul, tratează astfel reforma: „Secularizarea a creat o
ambianţă şi o atmosferă care au contribuit la realizarea reformei agrare. Începutul se făcuse;
marea proprietate fusese serios atinsă. S-a văzut bunuri socotite de stăpânilor ca socrosante; s-a
văzut de asemenea că aceşti a acţiona imediat, cu rezultate efective.

Reforma agrara

Puterile garante, confirmând noile schimbări, recunoşteau dreptul Principatelor de a-şi modifica
legile în corespundere cu interesele sale economice, naţionale, sociale, indiferent de prevederile
Convenţiei de la Paris. Ca urmare a devenit posibilă introducerea în viaţă a legii rurale.

Odată realizată unirea Adunărilor, pe 24 ianuarie/ 5februarie 1862, moşierimea a căutat să profite
şi să întoarcă situaţia problemei agrare în favoarea ei, agitând demagogic acordul pentru un
proiect al Comisiei Centrale de la Focşani, în care se prevedea eliberarea clăcaşilor de moşie, dar
şi de orice drept asupra ei. Alexandru Ioan Cuza, deşi era decis să nu accepte promulgarea unei
asemenea false legi de îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor, numi imediat un fruntaş conservator să
conducă guvernul, pe Barbu Catargiu, deoarece acesta dispunea de majoritatea în Cameră.10

În mai începură dezbaterile. După una din cele mai furtunoase şedinţe, în care M Kogălniceanu
sa afirmat cauza ţăranilor, şeful cabinetului fu ucis cu un foc de armă. Se specula, fără temei de
altfel că domnitorul ar fi pus la calea asasinatul. Atentatul avu loc la 8/20 iunie 1862,cînd Barbu
Catargiu a fost împuşcat de un necunoscut ce, la trecerea trăsurii ce se afla primul ministru şi
prefectul poliţiei, N. Bibescu pe sub clopotniţa mitropoliei slobozea glontele ucigaş. După
atentat, reacţiunea se dezlănţui, şi, drept răzbunare grăbi votarea proiectului de lege agrară , aşa
cum se înaintase de Comisia Centrală de la Focşani, la 11/23 iunie 1862. Domnitorul nu a

9
Ibidem
10
Nicolae Iorga,Istoria Românilor pentru poporul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1993
sancţionat proiectul motivând în mesajul din 3/15 noiembrie 1863, că el „ nu răspundea
dorinţelor sale.” În martie 1863 el făcuse un drum în Moldova pentru a cunoaşte reacţia
poporului la dorinţele sale de a soluţiona problema agrară în favoarea ţăranilor. Până la Galaţi,
unde ajungea în dimineaţa zilei de 30 martie/11 aprilie 1863 fusese aclamat de sute de săteni care
îi pregătiseră şi arcuri de triumf . Domnitorul sărbătorise Paştele împreună cu mama sa, Sultana
Cozadinii, la biserica Ovidenia, apoi, deşi scuturat de un acces de friguri, mersese, prin Iaşi în
nordul Moldovei pentru a cerceta starea în care se găseau clăcaşii şi a verifica sprijinul pe care
putea conta în eventualitatea unei reacţii puternice din partea conservatorilor în Cameră revenit
la Iaşi, la 11/23 mai, după ce vizitase partea de nord a Moldovei, domnitorul se întărise în ideea
de a acţiona energic. Constatase că pontaşii moldoveni se aflau într-o situaţie deplorabilă şi
dezrobirea lor trebuia grăbită. De altfel şi statisticele vremii menţionau starea proastă a ţăranilor.
Astfel economistul Dionisie Pop Marţian făcea unele consideraţii aspre referitoare la politica
agrară a Principatelor înainte de reformă . El arăta că sumele pe care România le obţinea la
exportul masiv de cereale încăpeau pe mâinile a câtorva indivizi, care le scoteau din ţară „pe
producte străine la băi şi voiagiuri”, în timp ce „pământul productiv se istovea an de an. Noi am
zice că „ se istovea” mai ales ţăranul, aşa cum ne-o indica şi datele dezvăluite în anii
premergători împroprietării. Astfel, în Monitorul Oficial” din 15/27 martie 1862 se spunea că în
judeţul Gorj s-a constatat că „ două din trei părţi din locuitori sunt lipsiţi de nutrimânt, de
îmbrăcăminte, şi au locuinţe ca animalele”Doctorul Felix aprecia că starea ţăranului se datora
proastei alimentaţii: „El nu mănâncă decât prea puţină carne şi foarte rar lapte”. Hrana de bază a
ţăranului era mămăliga.11

De altfel, la 16/28 martie 1864, nu altul decât Mihail Kogălniceanu prezenta în Adunarea
proiectarea de lege rurală. Se preconizează atât înzestrarea ţăranilor cu “pământurile de păşune,
de finanţe şi de arătură, ce ei posedă sau se cuvine a poseda în lege”, cât şi o despăgubire ce se
dorea mulţumitoare şi era garantată de către stat. Proiectul mai prevede eliberarea de sarcinile
feudale şi împroprietărirea pe “ pogoanele legiuite” în funcţie de numărul de vite. Lascăr
Catargiu caută să tergiverseze dezbaterile cerând amânarea şedinţei întrucât lipseau o parte dintre
deputaţii moldovei. Kogălniceanu acceptă, dar, până la reluare, publică proiectul în “Monitorul
Oficial” şi provocă vâlvă printre ţărani care se îndreaptă în grupurile mari spre mitropolie. La
13/25 aprilie se reluă şedinţa. Reprezentantul majorităţii conservatoare din parlament, Vasile
Boierescu, dădu citire unui alt proiect, în care împroprietărirea se rezumă la 4 pogoane pentru
fiecare ţăran, despăgubirea făcându-se pe 7 ani, cu o dobândă de 8 %, totodată satul trebuie să
cedeze pământurile sale, care erau cumpărate de boieri, drept compensaţie.

11
Nichita Adăniloaie, Cuza Vodă şi problema agrară, în Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, 1973
Proiectul îi determină pe liberalii-radicali să se opună, ei contrapunând, ce-i drept, un alt un
proiect, ce nu diferă însă de al combinatului; doar că e mai limitative în privinţa suprafeţelor de
împroprietărire, ce nu trebuie să depăşească pe cele lucrate efectiv.

Majoritari în Adunare, prin Dimitri Ghica, Vasile Boierescu şi Gheorghe Castaforu, proprietarii
propuneau o moţiune de blam împotriva guvernului Kogălniceanu. Avură loc discuţii aprinse din
care se desprindea clar stratagema celor două partide din Cameră care, de data aceasta, făceau
front comun împotriva prim-ministrului şi, indirect, împotriva lui Alexandru Ioan Cuza. Nu
întâmplător lua cuvântul din partea liberaliror G. Vernescu, care se opunea urgenţei moţiunei.
dar nu se abţinea să critice guvernatorul pentru că a adus la cunoştinţa opiniei publice un proiect
aşa de revoluţionar. Deputatul Sihleanu îl făcea pe Kogălniceanu „călcător de lege". Cel criticat
se apără arătând că nu era vorba de interesele lui, ci de ale celor mulţi şi umili, care nu se găseau
aleşi în Adunare. Vasile Boerescu, în replică, găsi de cuviinţă să invoce faptul că se căuta „a lovi
inteligenţa prin forţa brutală " a ţăranilor! În încheierea dezbaterilor, I. C. Brătianu acuză
guvernul că a apelat la „Monitor” pentru a forţa sufragiul Camerei, în loc să dea dovadă de
sinceritate. Rezultatul votării: 63 pentru, 36 contra. Radicalii s-au abţinut.12

În zilele următoare, mii de ţărani împresurară palatul domnesc şi uliţele din preajma Mitropoliei.
Mihail Kogălniceanu şi membrii guvernului fură ovaţionaţi. în aprilie, primul-ministru se
prezentă în Adunare şi arătă că domnitorul nu i-a primit demisia, întrucât Camera nu a dezbătut
proiectul de reformă. Adunarea se prorogă până la 2/14 mai.

În săptămânile următoare, opoziţia se precipită. Anastasie Panu, Eugeniu Carada şi Gheorghe

Ştirbei, fruntaşii opoziţiei, au fost trimişi în străinătate pentru a face propagandă ostilă
proiectelor de reformă ale regimului. Tot în aprilie 1864 s-a dezvăluit „conspiraţia Lambert” ,
care urmărea atragerea intervenţiei armate a Porţii în Principate. Doctorul Lambert, aflat la
Constantinopol, uneltea, pe lângă unii paşi şi viziri răsturnarea domnului şi aducerea pe tron a lui
Constantin Suţu. într-o scrisoare din 16/28 aprilie 1864, pretendentul la „coroană ”, adresându-se
lui Lambert, aprecia că puterea în România e în mâinile unor „tâlhari ” care au ca „plan şi bază
ruinarea societăţii şi răpirea marii şi micii averi a tuturor claselor, precum au fost cu moşiile
mănăstireşti". În consecinţă, pentru a scăpa de tâlharii autohtoni, domnul „in spe" ruga Poarta „să
se milostivească, înainte de 2-a viitoarei luni Mai, să se izbăvească de biciu prin biruitoarele sale
oştiri şi să scape provinciile de lepra sanculoţilor, a căror şef este Prinţul şi adiutantul său Primul
Ministru, visul Dracului". De unde, pe lângă învăţămintele de rigoare privind trădarea, putem
trage şi concluzii practice că lovitura de stat era prevăzută de opoziţie.13

12
Nichita Adăniloaie, Cuza Vodă şi problema agrară, în Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, 1973
13
Ibidem
Când se discuta pe un asemenea ton, criza se arăta a fi gravă. Şi de fapt aşa şi era. Conservatorii
nu-1 mai doreau pe Alexandru loan Cuza, ocrotitorul „sanculoţilor ”, şi vor fi consecvenţi,
uneltind până la abdicarea domnitorului. Momentan însă, atmosfera era propice reformei şi nu
abdicării lui Cuza. Care, de altfel, nu va sta cu mâinile încrucişate. Doctorul Lambert fu arestat la
intrarea în ţară, iar complotul dejucat. Poarta, chiar de ar fi vrut, nu mai era suficient de puternică
pentru a risca o intervenţie ca în 1848. În '48 Rusia fusese aliata turcilor, în 1864, însă, ţarul,
înfrânt în Crimeea, nu avea nici un interes să joace cartea Constantinopolului.

Abil şi fin tactician, Alexandru loan Cuza a sesizat conjunctura favorabilă în exterior şi a aplicat
verificata măsură a politicii faptului împlinit. Pentru că se împiedica de o Cameră înţepenită în
interesele ei, domnitorul i-a preparat şi i-a aplicat prompt lovitura de graţie, dizolvând-o. Istoricii
o definesc lapidar: „lovitura de la 2 Mai".

Ultima zi a plebiscitului, 14/26 mai 1864, prin care se aproba Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris — şi prin care se dădeau puteri sporite domnitorului pentru iniţierea legilor —
precum şi o lege electorală ce lărgea baza alegătorilor pentru Adunare, a fost o zi festivă pentru
masele populare.14

Legea a fost decretată la 14 august 1864 şi este cea mai importantă reformă realizată pe timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Legea stabilea împroprietărirea cu pământ a ţăranilor clăcaşi.
În funcţie de inventarul viu, legea clasifica ţărănimea clăcaşă în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi
şi pălmaşi, sau cei fără vite. În consecinţă, suprafeţele loturilor cu care fuseseră împroprietăriţi în
Ţara Românească ţăranii cu patru boi şi o vacă erau de 11 pogoane (5,5 ha), cei cu doi boi şi o
vacă – 7 pogoane şi 19 prăjini (3,6 ha), iar cei care aveau numai o vacă - 4 pogoane şi 15 prăjini
(2,6 ha). Suprafaţa loturilor varia în raport cu numărul de vite. În Moldova şi în judeţele Cahul
Bolgrad şi Ismail, aceste suprafeţe erau mai mari. Se prevedea ca pământul expropriat să nu
depăşească două treimi din întinderea moşiilor, pădurile ne întrând în acest calcul. În caz de
insuficienţă de terenuri arabile într-o anumită localitate, clăcaşii şi însurăţeii cărora nu le-a, ajuns
pământ, aveau dreptul să se strămute pe moşiile statului din apropiata vecinătate. Loturile de
pământ primite nu puteau fi înstrăinate în decurs de 30 de ani.15

Conform legii ţărănimea clăcaşă era eliberată de îndeplinirea anumitor obligaţiuni feudale în
schimb era datoare să plătească moşierilor timp de 15 ani o răscumpărare bănească
considerabilă. În linii mari, această răscumpărare a obligaţiunilor feudale echivala cu costul
suprafeţei de pământ pe care o primise ţărănimea.

14
 Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi, Editura Junimea, 2001
15
Ibidem
Aplicarea legii a dus la împroprietărirea a peste 511.000 de familii cu o suprafaţă de peste 2
milioane de hectare.

După efectuarea reformei, proprietatea ţărănească alcătuia aproximativ 30 % din suprafaţa ţării,
iar proprietatea statului şi a boierilor- 70%. În ciuda faptului că reforma a avut un caracter
limitat, ea a creat posibilităţi favorabile pentru pătrunderea relaţiilor capitaliste în agricultură.
Reforma agrară care a fost cea mai importantă reformă a secolului XIX a pus capăt regimului
clăcii şi altor servituţi feudale, ţăranii devenind cetăţeni liberi.16

Reforma învățământului

În perioada domniei lui Al. I. Cuza. S-au dezvoltat învăţământul, cultura, ştiinţa etc. Astfel,
ridicarea materială a societăţii româneşti nu ar fi fost posibilă fără, spre exemplu o serioasă bază
şcolară şi universitară. Bogăţiile ţării nu puteau fi abandonate, ci numai concesionate, după
împrejurări, societăţilor străine. De aceea , angrenajul administrativ era astfel gândit, încât în
funcţiile de răspundere cadrele indigene. Creşterea oraşelor şi a populaţiei, emanciparea ţăranilor
prin parţiala rezolvare a problemei agrare obligau la o instrucţie corespunzătoare a forţelor ce se
ridicau.

Recurgând la o serie de sacrificii bugetare şi având de făcut faţă adversităţilor ce veneau

îndeobşte din partea moşierimii retrograde, Alexandru Ioan Cuza a militat neabătut pentru
reglementarea învăţământului, pentru punerea lui pe baze noi. Adesea a acţionat direct şi a avut
iniţiative proprii pentru a se rezolva diversele probleme ale instrucţiei. În august 1859 el cerea,
într-o scrisoare adresată consulului Sardiniei la Galaţi, sprijin în vederea asigurării cu manuale
şcolare a elevilor Moldovei.

Principiile ce 1-au călăuzit în rezolvarea problemei învăţământului sânt expuse pe larg în mesajul
domnesc din 6/18 decembrie 1859. El arăta în documentul menţionat că nu se mai putea tolera
copierea modelelor străine, îndeobşte cele franţuzeşti, că „România are alte nevoi ce-i sânt
speciale şi la care au sosit timpul ca să ne gândim”. Galomania, susţinea el, îndepărta tineretul de
la trebuinţele concrete ale ţării. Întrucât bursele la Paris — 31 erau pentru Moldova şi 51 pentru
Muntenia — erau adesea ineficiente, se încercă înfiinţarea în capitala Franţei a unui colegiu
românesc destinat sutelor de studenţi români aflaţi la Paris. Dar soluţia era, totuşi, crearea de
înalte şcoli în Principate.17

Constant în realizarea idealurilor de la '48, domnitorul milita activ pentru egalizarea tuturor în
faţa şcolilor statului, pentru ca, aşa cum spunea el, învăţământului să şadă „la îndemâna tuturor

16
Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964
17
Alexandru Vlahuţă, Din trecutul nostru “Istoria Românilor”, Editura Cartea Românească 1924
claselor”.Nu se puteau aborda nenumăratele probleme ce stăteau în calea noului stat decât
stimulând la treburile publice oamenii din toate păturile, fără discriminare, capabili, conştiincioşi
şi animaţi de simţăminte civice, de ordine, de disciplină şi de sentimente patriotice. Nici străinii
şi nici moşierimea retrogradă nu puteau ocupa toate posturile cheie, care, în fond, deschideau
calea reformelor. „În educaţia poporului bine condusă se află cele mai bune garanţii de ordine, de
progres şi de patriotism luminat”.Poporul, pus în contact cu binefacerile învăţăturii, avea
mijloacele trebuincioase spre o ridicare generală a stării materiale.18

Alexandru Ioan Cuza, în opoziţie cu unii fruntaşi politici ai vremii care vedeau în studiile înalte
„o sminteală" . (R. Rosetti), şi-a pus în joc autoritatea în legătură cu necesitatea de a avea
ingineri şi medici, funcţionari pricepuţi şi cercetători destoinici în ale ştiinţei. „Administratori,
financiari, agricultori, industriali, comercianţi, iată oameni de care avem mai simţite trebuinţi. În
scurt, pentru ca să rezum ideile mele asupra acestui obiect, eu doresc ca, într-un viitor apropiat,
un doctor de agronomie să ajungă în ţară la aceeaşi considerare şi avantaje precum ar pute ajunge
un doctor de litere”. Pledoaria sa pentru înfiinţarea şcolilor superioare, care „sânt negreşit
trebuincioase” avea să ducă la o grabnică orientare a guvernelor Principatelor, în special în
Moldova — unde Mihail Kogălniceanu va scurta cu mult perioada de reaşezare a învăţământului
— către aceste studii.

Dar situaţiile erau mult mai complexe şi pentru a se ajunge la legiferarea învăţământului a trebuit
să se rezolve nevoile stringente ce se refereau la asigurarea de şcoli la sate, pregătirea
profesorilor, tipărirea manualelor ş.a.19

În Moldova existau cam 44 de şcoli primare, insuficiente pentru a se putea vorbi de o ridicare a
învăţăturii poporului. Tocmai de aceea domnitorul cerea, în mesajul din decembrie 18593
ajutorul clerului „care este reprezentat în fiecare sat prin unul sau mai mulţi preoţi (ce) poate să
ajute mult propaganda luminilor în populaţia câmpenească". Graţie activităţii neobosite a lui
Vasile Alexandrescu - Urechea — fost profesor la Şcoala Preparandală de la Trei Ierarhi,
director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi autor de cărţi de specialitate — s-a
îmbunătăţit mult învăţământul în mediul sătesc în Moldova. Până şi fetele în vârstă de 6—12 ani
au fost acceptate în şcolile de băieţi, pe principiul că „educaţia sexului femeiesc este o întâie
datorie în regenerarea poporului; fiindcă ele sânt menite a face din fiece familie câte o şcoală ".
În comparaţie cu Ţara Românească, unde existau 1 768 de şcoli primare, dar şi dascăli mai puţin
pregătiţi, în Moldova se realizau paşi însemnaţi pe calea pregătirii profesorilor.

18
Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
19
Ibidem
 Alte activități reformatoare ale lui Cuza

Dubla alegere a însemnat nu numai începutul procesului de unificare a statului naţional, dar şi
punctul de plecare pentru un întreg ansamblu de reforme, menite sa asigure lichidarea
principalelor vestigii feudale din toate sferele vieţii social-economice şi politice. Între acestea, se
situa reforma sistemului fiscal care a fost înfăptuită printr-o serie de măsuri legislative care au
generalizat contribuţiile directe, extinzându-şi asupra claselor privilegiate. Astfel, toţi locuitorii
ţării capi de familie, indiferent de condiţia social, au fost supuşi la plata impozitului personal
(capitaţia) şi a contribuţiei pentru drumuri. Tot odată, s-au înfiinţat noi impozite, între care
impozitul funciar, pus în aplicare începând din 1860, care au asigurat fondurile necesare operei
de reorganizare a statului naţional.20

Reorganizarea sistemului fiscal a fost însoţită însă de o creştere considerabilă a impozitelor şi

taxelor. Acestea apăsau cu precădere asupra maselor populare orăşeneşti şi ţărăneşti, boierimea
şi burghezia reuşind, în bună măsură, să se eschiveze de la obligaţiile fiscale pe care le impunea
procesul de formare a statului naţional. Obligaţiile sporite pentru meseriaşi şi negustori,
prevăzute în legea patentelor din 1860, veneau într-o perioadă în care asupra Principatelor se
răsfrângeau urmările crizei economice din anii 1857—1858, la care se adăuga o acută criză
comercială, caracterizată prin scăderea cererii de cereale româneşti pe piaţa europeană.
Rezultatul acestei situaţii a fost izbucnirea unor frământări şi agitaţii orăşeneşti, care s-au
transformat chiar în mişcări de stradă, aşa cum s-a întâmplat la Craiova şi Ploieşti în noiembrie
1860. Tulburările au putut fi reprimate numai în urma. Intervenţiei armatei şi a unor concentrări
masive de trupe.21

Acţiunile întreprinse pe plan intern în vederea integrării administrative şi legislative a celor două
ţari au continuat şi după proclamarea unirii depline la sfârşitul anului 1861. În timpul guvernării
conservatoare a lui Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862) a fost înfiinţată Curtea de Casaţie şi
justiţie, a cărei lege de organizare fusese adoptată încă din perioada anterioară, instituţia
procurorilor a fost extinsa şi în Moldova şi s-a desfiinţat graniţa dintre cele două provincii, deşi
acrul internaţional de recunoaştere a unirii depline din decembrie 1861 prevedea menţinerea ei în
continuare.

O dată cu numirea la conducerea ţării a guvernului liberal condus de N. Kreţulescu (24 iunie/6
iulie 1862), procesul de unificare administrativă a intrat în faza finală. Poştele au fost unificare,
înfiinţându-se o direcţie centrală pe întreaga ţară ; s-au numit membrii. comisiei pentru
unificarea legilor ; s-a desfiinţat Directoratul statistic din laşi, sarcinile acestuia fiind preluate de
20
Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985.
21
Ibidem
cel din Bucureşti ; s-au unificat serviciile sanitare ale celor două ţări şi s-a creat, la Bucureşti,
Direcţia generala a arhivelor statului. Totodată, municipalităţile din Focşani, oraş situat chiar pe
graniţa dintre cele doua provincii, au fost unificate şi s-a dispus contopirea şcolii militare din
laşi cu aceea din Bucureşti, măsură decisă de asemenea în perioada anterioară.22

Prin legi speciale s-a realizat unificarea şi în domeniul fiscal. Astfel, impozitul funciar a
fost stabilit în ambele ţari la 4% din venitul proprietăţilor imobile, s-a unificat contribuţia pentru
poduri şi şosele, ridicată la 12 lei pe an, precum şi taxa de transmitere a proprietăţilor de mâna
moartă, fixată la 10 % din venitul net al acestora. Tot în acest domeniu a mai fost unificată
contribuţia personală (capitaţia), fixându-se cuantumul acesteia la 36 lei pe an, şi s-au extins şi
în Moldova legile muntene referitoare la taxele de judecată şi la taxele asupra vânzărilor de bun
voie sau prin licitaţie. De asemenea a fost adoptată o nouă lege a patentelor, care a înlocuit pe
aceea votată în 1860 în Ţara Românească şi prin care s-a dat o nouă reglementare modului de
exercitare a diferitelor activităţi industriale şi comerciale; Prevederile legii au fost aplicate şi
supuşilor străini din Principate, ceea ce a întărit autoritatea guvernului şi autonomia ţarii. Ca
urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1862, procesul de unificare deplină a celor două ţări a
fost încheiat.

Ca şi în etapa anterioară, măsurile de unificare s-au îmbinat cu dezvoltarea operei de

reorganizare a ţării. Astfel, în urma desfiinţării ministerelor moldovene, au fost reorganizate
departamentele, precizându-se mai bine atribuţiile şi structura acestora. De asemenea, s-a
instituit Consiliul superior al instrucţiunii publice ; s-a adoptat un regulament de navigaţie ; s-au
promulgat primele legi pentru construirea căilor ferate, care nu au putut fi însă puse în aplicare ;
s-a organizat corpul inginerilor civili şi s-au luat masuri pentru protejarea pădurilor între care
amintim reorganizarea şcolii de agricultură şi înfiinţarea de pepeniere pe domeniile statului.23

O altă măsură deosebit de importantă menită să modernizeze societatea românească a constituit-

o votarea in martie a legii comunale şi a legii pentru înfiinţarea Consiliilor judeţene, prin care
administraţia locală primea o nouă organizare, corespunzătoare stadiului de evoluţie social-
economică a ţării.

Legea comunală fixa cadrul juridic de organizare a fiecărei aşezări. Conform prevederilor ei,
toate oraşele, târgurile şi satele cu cel puţin 500 locuitori erau organizate în comune — urbane
sau rurale — recunoscute ca persoane juridice ca având drept de a exercita anumite atribuţii de
putere publică şi cu caracter patrimonial. Conducerea comunei era încredinţată unor organe
deliberative, consiliile comunale, compuse din membri desemnaţi prin vot, şi primarilor, agenţi
22
Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985.
23
Ibidem
ai puterii executive, aleşi în comunele rurale o dată cu consiliul comunal respectiv şi numiţi de
domnitor în comunele urbane dintre primii trei consilieri care întruneau la alegeri cel mai mare
număr de voturi.

Alegerile pentru consiliile comunale aveau loc o data la patru ani, ele efectuându-se prin vot
direct în cadrul unui colegiu electoral unic Ia care luau parte atât cetăţenii români cât şi străinii
care dobândiseră mica împământenire. Cu acest prilej s-a hotărât să fie admişi la exercitarea
drepturilor comunale şi evreii pământeni dacă potrivit prevederilor legii vor dobândi în armată
rangul de subofiţer şi acei ce vor fi făcut studii universitare sau vor întemeia mari stabilimente
industriale. Era un prim pas spre integrarea comunităţii. evreieşti în societatea românească.

Administraţia judeţeană era de asemenea încredinţată unor organe deliberative, consiliile

judeţene, care se ocupau de interesele locale colective şi economice ale judeţului ; consiliul era
ales pe plăşi (ocoale) — fiecare plaşă având drept la doi consilieri — de către toţi cetăţenii cu
drept de vot pentru Adunarea legislativă. E1 se întrunea la 15/27 octombrie în fiecare an într-o
sesiune ordinară de trei săptămâni. Consiliul Judeţean era ales tot pe o perioadă de patru ani.24

La baza legilor privind organizarea teritorială a ţării au stat legile similare ale Franţei şi Belgiei,
adaptate însa la realităţile româneşti. Reforma administraţiei locale înfăptuită prin aceste legi a
constituit una din cele mai de seama realizări pe plan ,social şi politic ale domniei lui Cuza.
Vechiul sistem administrativ de esenţă feudală a fost înlocuit cu unul modern, comparabil cu
acela al statelor capitaliste avansate din apusul Europei, şi s-au creat pentru prima dată — graţie
personalităţii juridice a comunelor şi judeţelor — instituţii locale în organizarea de stat a
României, care au deschis posibilităţi noi de dezvoltare economica şi socială.

Tot în cursul sesiunii parlamentare 1863—1864 , au mai fost adoptate „Legea contabilităţii", prin
care se reglementa întocmirea şi executarea bugetului de stat şi se statorniceau norme referitoare
la venituri şi cheltuieli, precum şi ia încheierea conturilor ; „Legea Curţii de conturi", organ
superior de control al gestiunii financiare şi al încheierii conturilor administraţiei publice de stat,
judeţene şi comunale şi „Legea pentru înfiinţarea unui Consiliu de stat" , instituţie care avea să
joace un rol important după lovitura de stat.25

Deşi votate de Adunare, alte proiecte de legi de mare însemnătate, cum au fost : proiectul de lege
a pensiilor, proiectul de lege pentru organizarea armatei şi cel al Instrucţiunii publice, codul
penal şi de procedură penală, legea privind organizarea judecătorească şi altele nu au primit
sancţiunea domnească până la lovitura de stat. Motivul nesancţionării acestor legi se datora în

24
Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
25
Ibidem
principal modificărilor pe care ele le suferiseră în curisul dezbaterilor din Adunare, modificări cu
care domnitorul şi guvernul nu erau de acord. Astfel, cu prilejul dezbaterii legii privitoare la
organizarea armatei, deputaţii liberali radicali au propus un amendament privitor la organizarea
în principalele oraşe ale ţarii a unei gărzi civice, care trebuia să constituie un nou element al
puterii armate. Prin modul de organizare şi atribuţiile ei, noua instituţie urma sa aibă un caracter
mai mult politic decât militar. Ea trebuia să constituie o forţă armată la dispoziţia Adunării, pe
care aceasta să se poată sprijini în caz de conflict cu puterea executiva. Cu toată opoziţia
guvernului, amendamentul radical a fost votat de Adunare şi inclus textul legii. Evident, date
fund intenţiile Adunării, ieşite la iveala în cursul dezbaterilor, domnitorul Cuza a refuzat să
sancţioneze şi sa promulge aceasta lege.

Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, înlăturând preponderenţa politica a conservatorilor asupra
majorităţii Adunării şi sporind prerogativele puterii executive, a oferit domnitorului Al. I. Cuza
posibilitatea de a realiza marile reforme ale domniei sale şi desăvârşi organizarea modernă a
statului. Prima dintre reformele înfăptuite în această perioadă a fost cea electorală. Noua lege
electorală — aprobată prin plebiscitul din mai 1864, dar promulgată după recunoaşterea noii stări
de lucruri de către puterea suzerana, şi puterile garante — deşi pastra caracterul cenzitar, lărgea
mult numărul alegătorilor, cât şi al eligibililor, realizând astfel un însemnat progres faţă de
prevederile electorale restrictive ale Convenţiei de la Paris şi totodată o întărire importantă a
puterii politice a burgheziei.

0 reformă importantă a constituit-o şi reorganizarea justiţiei. În decembrie 1864 erau decretate

„Legea privind admisibilitatea” şi ,înaintarea în funcţiile judecătoreşti" şi „Legea pentru
constituirea corpului de avocaţi", completate ulterior cu „Legea pentru organizarea
judecătorească", votată de noile corpuri legiuitoare în iunie 1865.26

Potrivit acestei din urma legi, justiţia devenea independentă faţă de celelalte puteri din stat, ea
exercitându-se în numele domnului. Instanţele judecătoreşti erau : judecătoriile de plasă,
tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juraţi în materie criminală şi Curtea de casaţie,
care funcţiona în anumite cazuri şi ca înalta curte de justiţie. Membrii Curţii de casaţie şi ai
curţilor , de apel se bucurau de inamovibilitate, aceasta urmând sa fie extinsa treptat, prin legi
speciale, asupra întregii magistraturi.

Întărirea autonomiei ţării prin crearea unei legislaţii adecvate s-a extins şi în domeniul bisericesc.
„Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei
române" , din 3/15 decembrie 1864, hotăra autocefalia Bisericii ortodoxe române în privinţa
26
Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
organizării şi disciplinei, legătura cu Patriarhia din Constantinopol păstrându-se doar sub
raportul dogmei.

Opera de reformă multilaterala a avut în vedere şi domeniul militar. Al. I. Cuza şi colaboratorii
săi pe plan militar — între care se remarcă generalul I. Em. Florescu — au depus însemnate
eforturi pentru a crea în România o armată modernă, capabilă să. răspundă intereselor şi
idealurilor naţionale. În ciuda precarităţii resurselor financiare de care dispunea statul naţional şi
a temerilor manifestat de majoritatea puterilor, în special de marile imperii limitrofe, acest
obiectiv a fost atins.

După unificarea ei în primii ani ai domniei, armata a fost înzestrata cu armament modern, la
nivelul epocii, procurat în parte cu ajutorul sumelor obţinute prin subscripţie publica ; obligaţia
recrutării a fost extinsa Şi asupra claselor privilegiate ; instituţia dorobanţilor şi a grănicerilor a
fost introdusă şi în Moldova ; s-au alcătuit noi regulamente militare, iar efectivele tuturor
categoriilor de arme — infanterie, artilerie, cavalerie etc. — au fost simţitor sporite, ridicându-se
în total la peste 40.000 de oameni. Tot din timpul domniei lui Cuza datează atelierele pirotehnice
din Bucureşti şi Arsenalul armatei.

Un rol important în opera de modernizare a armatei 1-a avut misiunea militară franceză condusă
de locotenent-colonelul Eugenia Lamy, care a venit în Principate în 1860, la invitaţia guvernului
român. Acordând un sprijin efectiv în cadrul procesului de reorganizare, misiunea militară
franceză a pus ordine în administraţia militară, a contribuit la înfiinţarea intendenţei armatei, a
participat la organizarea taberelor de instrucţie şi a stabilimentelor de artilerie, conducătorul
misiunii ocupându-se şi de şcoala militară unită organizată la Bucureşri.27

Prefacerile cunoscute de armata în această perioada şi-au găsit reflectarea într-o serie de măsuri
legislative, care au culminat cu „Legea pentru organizarea puterii armate din România" din 27
noiembrie/9 decembrie 1864. în baza noii legi, puterea armata a Principatelor Unite era formata
din armata permanenta cu rezerva ei şi din miliţii, fon-naţiuni teritoriale compuse din grăniceri şi
dorobanţi, cu rezervele lor. Serviciul militar, devenit obligatoriu pentru toţi cetăţenii între 20 şi
50 de ani, ţinea patru ani în activitate şi doi ani în rezerva, completarea efectivelor făcându-se
prin tragere la sorţi. Legea din 1864 a fost urmată de noi reglementări, cum au fost : Legea de
recrutare (decembrie 1864), Regulamentul pentru chemările periodice ale rezervelor şi
Regulamentul pentru chemarea şi instruirea gloatelor (1865), care, deşi nu au putut fi transpuse
în întregime în practica, au evidenţiat intenţia domnitorului de a crea o armată puternică,
capabilă să lupte, la momentul oportun, pentru cucerirea independenţei naţionale a României.28
27
Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
28
Ibidem
Alexandru Ioan Cuza s-a preocupat intens şi de multiplele aspecte ale activităţii economice a
statului naţional român. în mesajul adresat Adunărilor elective fa 6/18 decembrie 1859 domnul
arăta că „avem toiul de creat — a întemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face
poduri, a împodobit şi a însănătoşi oraşele, a lărgi poturile, a înflori comerţul, a încuraja
industria, a sapa canaluri, a întinde drumuri de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru
înlesnirea comunicărilor şi, într-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele publice"29. Cu toata
lipsa capitalului intern ca şi a rezervelor manifestate de capitalul străin de a participa activ la
opera de înzestrare tehnică a României — singurul împrumut extern din această perioada se va
realiza abia în 1864 — o parte din proiectele anunţate în mesaj au fost totuşi înfăptuite.

În domeniul mijloacelor de comunicaţie, daca problema construirii cailor ferate nu s-a putut
realiza în timpul domniei lui Cuza, s-a înregistrat în schimb un progres evident în ceea ce
priveşte navigaţia pe Dunăre, iar reţeaua de telegraf a crescut de 1a 12 staţii şi 840 km în 1859,
în 46 staţii şi 2879 km în 1865, asigurându-se şi legăturile internaţionale.

Pe plan financiar, de un real. succes s-a bucurat în acest timp înfiinţarea societăţilor de asigurare,
atât reprezentanţe ale marilor societăţi europene de acest fel, cât şi societăţi româneşti, dintre
care cea mai importantă a fost Societatea „Providenţa" din Bucureşti, cu un capital de 200 000
galbeni.

A crescut şi numărul stabilimentelor industriale, dar în cea mai mare parte acesteia au rămas la
stadiul atelierului de cooperaţie capitalistă simplă sau al manufacturilor, numărul fabricilor care
foloseau forţa aburului fiind destul de redus. în ce priveşte agricultura, ramura economică
dominantă a României, Cuza a acordat o atenţie deosebită introducerii maşinilor agricole şi a
încurajat dezvoltarea sericiculturii, a culturii bumbacului şi a tutunului. Deşi nu pe măsura
aşteptărilor, dezvoltarea economică a Principatelor în epoca Unirii a reflectat realizarea unor
progrese de necontestat, care au permis consolidarea tânărului stat naţional român.

Concluzie

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu
există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din
țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale
epocii moderne. În ansamblu, domnia lui Cuza se înscrie ca o epocă de profunde schimbări pe
plan economic, social, politic şi cultural. Reformele realizate în timpul „domnului Unirii" au pus
29
Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
bazele organizatorice ale statului modern român şi au deschis-drum larg evoluţiei naţiunii
române pe calea spre progres.

Bibliografie

 Mihai Barbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Serban Papacostea,

Pompiliu Teodor, Istoria Romaniei, Ed. Corint, 2007
 Alexandru Vlahuţă, Din trecutul nostru “Istoria Românilor”, Editura
Cartea Românească 1924
 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Editura Ministerului de Culte,
Bucureşti. 1929
 Nicolae Iorga,Istoria Românilor pentru poporul românesc, Editura
Minerva, Bucureşti, 1993,
 Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti,
Editura Sport-Turism, 1985.
 Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 1996
 Nichita Adăniloaie, Cuza Vodă şi problema agrară, în Cuza Vodă. In
memoriam, Iaşi, 1973
 Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi,
Editura Junimea, 2001
 Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964
 Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984
.

Cuprins:

 Introducere
 Anii Reformelor
 Seculazirea averilor Mănăstirești
 Reforma agrară
 Reforma învățămîntului
 Alte activități reformatoare ale lui Cuza
 Concluzie