UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAŢIEI, DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
DISCIPLINA: ȘTIINȚA ȘI DIDACTICA DOMENIULUI ȘTIINȚE
CONF. UNIV. DR. NICA-BADEA DELIA

SUPORT DE CURS ONLINE/DATĂ PROGRAMATĂ ÎN ORAR

CURS NR. 4
PĂMÂNTUL ÎN SISTEMUL SOLAR

I. Obiective:
1. Universul
2. Sistemul solar
3.Pământul şi locul său în univers

II. Bibliografie

1. UNIVERSUL
Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt
imperceptibile şi în care materia se află organizată în structuri şi forme care au
stadii diferite de evoluţie, extrem de variabile.

Caracteristici ale Universului

- Universul este considerat transparent, caracteristică pe care a dobândit-o la
cca un milion de ani de la formare.
- Universul este omogen întrucât, la scara lui, diversele componente apar ca
distribuite uniform.
- Volumul Universului este apreciat la 10 80m³, iar masa de 2,5 x 10 54kg (90%
sunt particule elementare de tipuri neutrini, fotoni, electroni).
- Densitatea este de 2,5 x 10 _26 kg/m³, valoare extrem de mică, situaţie care
împinge la supoziţia că „apare ca vid”. Se întâlnesc atomi de H, He, O, C, N.
-În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa
nucleară şi forţa slabă. Acţiunea acestor forţe a impus în procesul evoluţiei
Universului, concentrarea materiei în anumite zone şi de aici individualizarea
unor structuri cosmice cu dimensiuni diferite. Între acestea, importante sunt
galaxiile, planetele, stelele, sateliţii, cometele.

2. SISTEMUL SOLAR (PLANETAR)

Sistemul solar este format din Soare împreună cu sistemul său planetar (care
cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-
stelare. În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței
unei alte planete, denumită provizoriu a noua planetă. Această ipotetică planetă
gigantă s-ar afla la marginea Sistemului Solar. Existența planetei ar explica
configurarea orbitală neobișnuită a unui grup de obiecte transneptuniene (OTN).
Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxieiCalea Lactee
(mai precis în Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al
unui gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele,
al doilea obiect ca masă fiind planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici,
Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite planete terestre / planete telurice,
sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete exterioare,
numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari
două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu;
cele două planete mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare
parte din substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu
hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele
sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”).
Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat
numit plan ecliptic.
Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici. Centura
de asteroizi, situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al
compoziției cu planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt
compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper
și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte
compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult
de zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de
propria gravitație. Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele
pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele
transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake. În plus, în aceste două
regiuni se află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie
interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri
mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor. Fiecare planetă exterioară este
înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelaro bulă
cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La
limita sa exterioară se află Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de
resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru
cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o
mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea
vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.
Caracteristici generale
Sistemul Solar se află în cadrul Galaxiei Calea Lactee între braţele Perseu şi
Săgetător la o depărtare de 30.000 a.l. de centrul acesteia.
• Este alcătuit dintr-o stea de mărime mijlocie (Soarele) și din corpuri cosmice
ce se învârtesc în jurul acestuia (nouă planete, 50-100 mii asteroizi, meteoriţi şi
comete).
• În cadrul sistemului, Soarele ocupă poziţia centrală şi înglobează aproape
întreaga masă a acestuia – 99,87%. Ea este de 332,946 mase terestre sau de 700
ori masa tuturor planetelor.
• Diametrul Soarelui este de 1,39 mil. km, al planetelor variază între 3000 km
(Pluton) şi 142 796 km (Jupiter), diametrele sateliţilor între 10 km şi 5262 km
(Ganimede), ale asteroizilor între sub 1 km şi 1160 km (Ceres).
În Sistemul Solar sunt nouă planete – Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter,
Saturn, Pluton, Vulcano (nu s-a confirmat).

3. PĂMÂNTUL ŞI LOCUL SĂU ÎN UNIVERS

Terra este a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanţa medie faţă de
Soare (149.598.000 km). Prin dimensiuni este o planetă mică (suprafaţa
510.200.000 km2; volumul 1083 mild. km3, masa 59, 75X10 23 kg, raza medie
6370 km). Are un satelit natural (Luna) şi împreună cu întregul Sistem Solar
realizeză o mişcare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil. ani.

Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări care au consecinţe geografice

diferite.

Mişcarea de rotaţie, este mişcarea globală pe care o face Pământul în jurul axei
polilor într-un interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde; este numită „zi
siderală” şi corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de
pe bolta cerească la meridianul locului.
Consecinţele geografice ale mişcării de rotaţie:
- Mişcarea de rotaţie – în jurul axei polare N-S – impune forţa centrifugă care a
determinat turtirea Pământului la poli şi bombarea la Ecuator.
- Mişcarea de rotaţie determină succesiunea în 24 de ore a unei perioade de
lumină şi a alteia de întuneric, cu consecinţe în regimul bilanţului radiativ, în
regimul termic diurn, în desfăşurarea proceselor biotice, geomorfologice etc.
- Rotaţia Pământului asigură transmiterea impulsului mareelor sub forma unui
„val de flux” care se manifestă de la est la vest.
- Mişcarea de rotaţie face ca masele aflate în deplasare pe suprafaţa terestră să
sufere o abatere spre dreapta în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera
sudică. Cauza este legată de faptul că pe parcursul deplasării se trece prin zone
latitudinale cu viteză de rotaţie diferită.

Mişcarea de revoluţie: o mişcare în jurul Soarelui pe o orbită, perioada în care

Pământul îşi parcurge orbita (980 mil.km) este de un an. Mărimea acesteia este
diferită în funcţie de elementul care este luat drept reper al perioadei de
revoluţie. Astfel, anul sideral corespunde timpului necesar (365 zile, 6ore, 9
minute, 55 secunde sau 365,256361 zile).
Consecinţele geografice ale mişcării de revoluţie
Mişcarea de revoluţie în strânsă legătură cu înclinarea axei terestre determină o
serie de consecinţe în regimul de manifestare a o serie de procese fizice, biotice,
geografice etc.
- Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor pe parcursul anului. Aceasta se constată
la orice atitudine în afară de Ecuator, unde atât ziua, cât şi noaptea permanent au
12 ore. Între Ecuator şi cercurile polare ziua cea mai scurtă va fi solstiţiul
corespunzător sezonului de iarnă (22 decembrie, în cea nordică şi 22 iunie, în
cea sudică). Ulterior, ziua va creşte până la solstiţiul de vară când va avea
valoarea maximă. La 21 martie şi 23 septembrie, ziua va fi egală cu noaptea.
Între echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă când durata zilei o va depăşi pe
cea a nopţii şi între echinocţiul de toamnă până la cel de primăvară când noaptea
va fi mai lungă decât ziua. Între cercurile polare şi poli apar două sezoane
distincte: în Emisfera nordică noapte polară (23septembrie – 21 martie) şi ziua
polară (21 martie – 23 septembrie); invers în cea sudică.
- Încălzirea inegală a suprafeţei Pământului. Mai întâi faptul că orbita
Pământului este o elipsă: impune o diferenţă în mărimea intensităţii radiaţiei
înregistrată între poziţiile extreme (periheliu şi afeliu) care se ridică la 7%. În al
doilea rând, apar deosebiri cu caracter sezonier, în cantitate de radiaţie primită
de suprafaţa terestră şi de aici în regimul temperaturilor aerului, apei, solului şi
al multiplelor procese (geomorfologice, biotice, climatice) care se leagă de
acestea.
-Formarea şi alternanţa anotimpurilor. Încălzirea inegală, ca urmare a unei
distribuţii sezoniere diferită a radiaţiei solare, determină caracteristici climatice
distincte în cadrul unor intervale de timp deosebite şi ca număr.
-Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatică. Forma Pământului a
impus o diferenţiere latitudinală în distribuţia radiaţiei solare şi de aici separarea
marilor zone climatice: caldă, temperate, reci. Pe suprafaţa terestră se vor
individualiza şi zone secundare ce coincid cu arii latitudinale subpolare,
subtropicale, subecuatorială, în care pendulează şi convergenţa sau divergenţa
maselor de aer. În aceste regiuni se succed sezonier caracteristici climatice
apropiate de acelea specifice zonelor limitrofe, de unde caracterul de
complementaritate climatică şi care se transmite şi la celelalte componente ale
peisajului (evoluţia scurgerii râurilor, evoluţia vegetaţiei).
- Mişcarea de revoluţie şi măsurarea perioadei de realizare a ei (Calendarul).
Aprecierea mărimii intervalului în care se produce o revoluţie terestră, precum
şi a modului de secţionare a acestuia în perioade mai mici, cu anumite
caracteristici (anotimpuri, luni, săptămâni) au fost două idei ce-au condus la
întocmirea, de-a lungul secolelor, a diverselor calendare cu durate apropiate
(365 zile cu diverse modificări la greci, romani, anul gregorian).
- Inegalitatea duratei sezoanelor (anotimpurilor). Primăvara astronomică este
de 93 de zile şi 19ore; vara astronomică este de 93 zile şi 15ore; toamna
astronomică ţine 89 zile20 ore; iarna astronomică durează 90 zile.

ÎNVELIŞURILE EXTERNE ALE PĂMÂNTULUI

Pe scoarţă se află atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în ultimile decenii
s-a conturat sociosfera legată de relaţiile complexe, pe care le determină omul
asupra mediului natural. Toate acestea se găsesc în strânsă corelaţie cu o
geosferă a reliefului (reliefosfera) care s-a individualizat la nivelul superior al
scoarţei, componentele sale fiind strâns legate de mişcarea materiei în scoarţă şi
de interacţiunea cu factorii din exosfere constituind liantul dintre acestea.

Reliefosfera este o parte a Învelişului natural geografic ce cuprinde relieful

Pământului. Se mai folosesc şi noţiunile de sfera reliefului, morfosferă,
geomorfosferă.
În cadrul Învelişului natural geografic, reliefosfera ocupă poziţia bazală, pe ea
se sprijină, dar şi se interferează (pe adâncimi diferite) cu atmosfera, hidrosfera,
biosfera, pedosfera şi sociosfera. La nivelul ei se înregistrează cele mai
importante schimburi de substanţă şi energie ale Învelişului natural geografic cu
învelişurile interne ale Pământului (îndeosebi astenosfera).
La scara 1:1.000.000, Pământul ar putea fi comparat cu o sferă cu diametrul de
12,75 m, iar conturul reliefului de la Chomolungma (8848m) până la fosa
Marianelor (11.022 m)
Pământul
Pământul numit și Terra sau „Planeta albastră” este a treia planetă de la
Soare și cea mai mare dintre planetele telurice ale Sistemului Solar, atât pentru
masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp ceresc despre care se știe că
adăpostește viață. Pământul văzut din Cosmos.

Conform datărilor radiometrice și a altor surse de dovezi, Pământul s-a

format în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani. Gravitația Pământului
interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna, singurul
satelit natural al Pământului. Terra se învârte în jurul Soarelui în 365,26 de zile,
perioadă cunoscută drept un an. În acest timp, Pământul se rotește în jurul axei
sale de aproximativ 366,26 ori. Axa de rotație a Pământului este înclinată în
raport cu planul orbital, producând anotimpuri pe Pământ. Interacțiunea
gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă mareea oceanului, stabilizează
orientarea Pământului pe axa sa și încetinește treptat rotația. Pământul este cea
mai densă planetă din sistemul solar și cea mai mare dintre cele patru planete
telurice. Litosfera Pământului este împărțită în mai multe plăci tectonice rigide
care migrează pe suprafață în perioade de milioane de ani. Aproximativ 71%
din suprafața Pământului este acoperită cu apă, în principal de oceane. Restul de
aproximativ 29% este pământul format din continente și insule care împreună
au multe lacuri, râuri și alte surse de apă ce contribuie la hidrosferă. Majoritatea
regiunilor polare sunt acoperite de gheață. Interiorul Pământului rămâne activ,
cu un nucleu intern din fier solid, un miez exterior lichid care generează câmpul
magnetic al Pământului și un strat de manta convectoare care conduce tectonica
plăcii.
În primele miliarde de ani ai istoriei Pământului, viața a apărut în oceane și a
început să afecteze atmosfera și suprafața Pământului, ducând la proliferarea
organismelor aerobe și anaerobe. Unele dovezi geologice indică faptul că viața
ar fi putut să apară cu 4,1 miliarde de ani în urmă. De atunci, combinația
distanței Pământului față de Soare, proprietățile fizice și istoria geologică au
permis vieții să evolueze și să prospere.
În istoria Pământului, biodiversitatea a trecut prin perioade lungi de
expansiune, punctate ocazional de extincții în masă. Peste 99% din toate
speciile care au trăit vreodată pe Pământ sunt dispărute. Numărul estimat de
specii de pe Terra de astăzi variază foarte mult. Peste 7,6 miliarde de oameni
trăiesc pe Pământ și depind de biosfera și resursele naturale ale Terrei pentru
supraviețuire. Oamenii au dezvoltat diverse societăți și culturi; din punct de
vedere politic, lumea are aproximativ 200 de state suverane.
Pământ este singura planetă din sistemul solar al cărei nume nu derivă din
mitologia greacă sau romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei
și zeițe din mitologia greco-romană. În română, cuvântul „pământ” este
moștenit din latină pavimentum, care înseamnă „pământ bătătorit și nivelat”,
„pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”, „podea”, „drum pietruit”, „loc
neted”, „bătătură”.
Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă
din termenul de origine indo-europeană terse, cu sensul de "parte uscată", opus
"părții apoase". Dar Terra a mai fost denumită în trecut și ca orbe terracqueo.
Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația "cerc" și apoi de "lume".
Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este
folosirea rădăcinii terra-, ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și
rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni
provin de la zeița romană Terra Mater, ce se pare că și-a primit numele, la
rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii științifici precum
geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din
numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Formarea Pământului

Concepție artistică a unui disc protoplanetar.

Cel mai vechi material găsit în sistemul solar este datat 4,5672 ± 0,0006
miliarde de ani în urmă. Acum 4,54 ± 0.04 miliarde de ani în urmă [48] s-a format
Pământul primordial. Corpurile din sistemul solar s-au format și au evoluat cu
Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum dintr-un nor molecular
prin prăbușirea gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze într-
un disc circumstelar, iar apoi planetele și Soarele se formează din acest disc. O
nebuloasă conține gaz, bucăți mici de gheață și praf cosmic (inclusiv nucleide
primordiale). Conform ipotezei nebulare, planetezimale s-au format prin acreție,
Pământul primordial căpătând o formă în 10-20 milioane de ani.
Un subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ 4,53
miliarde de ani. O teorie principală (ipoteza impactului gigantic) este aceea că a
fost formată prin acumularea de materiale eliberate de Pământ, după ce un
obiect de dimensiunea planetei Marte, numit Theia, a lovit Terra.În această
ipoteză, masa Theiei era de aproximativ 10% din Pământ și a lovit o margine a
Terrei, o parte din masa sa fuzionând cu Pământul. Între aproximativ 4,1 și 3,8
miliarde de ani de urmă, numeroasele impacturi ale asteroizilor au provocat
schimbări semnificative în mediul de la suprafața Lunii și, prin inferență, și în
cel al Pământului.

II. BIBLIOGRAFIE:

1. Programa școlară pentru disciplina ȘTIINȚE ALE NATURII

CLASELE a III-a – a IV-a. Anexa nr. 2 la ordinul ministrului
educației naționale nr. 5003 / 02.12.2014 MINISTERUL EDUCAȚIEI
NAȚIONALE București, 2014.
2. Liliana Afrodita Boldea, Costin Radu Boldea, Elemente de didactica
domeniului Știinte. Editura: Universitaria, 2016, ISBN: 978-606-14-
1014-9.
3. Marilena Mândruţ, Octavian Mândruţ, Domnica Boboc. Didactica
Disciplinelor din Învăţământul Primar Ştiinţe ale naturii şi Geografie,
„Vasile Goldiş” University Press Arad – 2012.
4. Liana Tăuşan. Didactica ştiinţelor: aplicaţii pentru învăţământul
primar şi preşcolar. - Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012
ISBN 978-973-595-436-9.
5. Cleopatra Mihailescu, Tudor Pitila, Nicolae Ploscariu. Stiinte ale
naturii. Manual pentru clasa a III-a, semestrul II ( contine CD).
Editura: Art Grup Educational, 2016. ISBN: 9786067103144.
6. Nicolae Ploscariu. Stiinte ale naturii -Manual pentru clasa a IV-a.
Editura: Art Grup Educational, 2017. ISBN: 9786063474330.
7. Marinescu Mariana. Metodica predarii stiintelor naturii/geografiei in
invatamantul primar. ISBN 978-973-47-2230-3.
8. Dulamă Maria Elisa, Științe și didactica științelor pentru învățământul
primar și preșcolar, Editura Universitară Clujană, 2012, ISBN 978-
973-595-377-5.
9. Nica-Badea Delia, Noţiuni fundamentale de biofizică cu aplicabilitate
medicală, monografie, Editura Academica Brâncuşi, ISBN 978-973-
144-621-9, 2014.