UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAŢIEI, DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
DISCIPLINA: ȘTIINȚA ȘI DIDACTICA DOMENIULUI ȘTIINȚE
CONF. UNIV. DR. NICA-BADEA DELIA

SUPORT DE CURS ONLINE/DATĂ PROGRAMATĂ ÎN ORAR

CURS NR. 5
PĂMÂNTUL- MEDIU DE VIAȚĂ

I. Obiective:
1. Istoria geologică
2. Originea vieții și a evoluției
3. Mediul
II. Bibliografie:

1.Istoria geologică

Mișcarea plăcilor tectonice

Atmosfera și oceanele Pământului au fost formate de activitatea vulcanică și de
expulzare. Vaporii de apă proveniți din aceste surse s-au condensat în oceane,
amplificate cu apă și gheață de la asteroizi, protoplante și comete. În acest
model, "gazele cu efect de seră" din atmosferă au păstrat oceanul în timpul
înghețării, când nou formatul Soare a avut numai 70% din luminozitatea
curentă. Acum 3,5 miliarde de ani în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a
stabilizat, împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.
O crustă se formează atunci când stratul exterior topit al Pământului se răcește
pentru a forma un solid. Cele două modele care explică masa pământului
propun fie o creștere constantă a forțelor actuale fie, mai probabil, o creștere
rapidă la începutul istoriei Pământului, urmată de o zonă continentală constantă
pe termen lung. Continentele au fost fomate de tectonica plăcilor, un proces
condus în cele din urmă de pierderea continuă a căldurii din interiorul
Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-au
asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul
dintre cele mai vechi supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să se
destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu
600-540 milioane de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a
destrămat acum 180 milioane de ani în urmă.Modelul actual al epocilor de
gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a
intensificat în timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu
latitudine înaltă au suferit de atunci cicluri repetate de glaciațiune și dezgheț,
repetându-se la fiecare 40.000-100.000 ani. Ultima glaciație continentală s-a
încheiat cu 10.000 de ani în urmă.

2.Originea vieții și evoluție

Arbore filogenetic al vieții pe Pământ bazat pe analiza rRNA

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum
aproximativ patru miliarde de ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai
târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții curente. Evoluția fotosintezei a
permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de viață. Oxigenul
molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă și datorită interacțiunii cu
radiația solară ultravioletă, a format un strat de ozon (O3) protector în atmosfera
superioară. Încorporarea celulelor mai mici în cele mai mari a dus la dezvoltarea
celulelor complexe numite eucariote. Organisme multicelulare formate ca celule
în colonii au devenit din ce în ce mai specializate. Ajutată de absorbția luminii
ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața
Pământului.
Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în
gresia de 3,48 miliarde de ani din Australia de Vest, grafitul biogenic găsit în
rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani în Groenlanda de Vest și
rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în Australia
de Vest. Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci
australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.
În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte
a Pământului ar fi putut fi acoperită cu gheață. Acestă ipoteză a fost denumită
"Pământ de zăpadă" și este de un interes deosebit deoarece a precedat Explozia
Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut semnificativ în
complexitate. După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat
cinci extincții în masă. Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66
de milioane de ani în urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat dispariția
dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, dar a cruțat animalele mici, cum
ar fi mamiferele, care la vremea aceea erau asemănătoare cu soricidele.
Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă
cu câteva milioane de ani, un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a
dobândit capacitatea de a sta în picioare.Această abilitate a dus la stimularea
necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția oamenilor.
Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze
mediul
3. Mediul
Mediul, precizat la nevoie drept mediul înconjurător, mediul ambiant sau
și mediul natural, este o noțiune care se referă la totalitatea condițiilor naturale
de pe Pământ sau dintr-o regiune a sa, în care evoluează ființele sau lucrurile.
Dintre aceste condiții fac parte atmosfera, temperatura, lumina, relieful, apa,
solul etc., precum și celelalte ființe vii și lucruri. Mediul are un rol foarte
important în procesul evoluției ființelor vii, care, la rândul lor, sunt un factor de
transformare a mediului. Prin extindere, cuvântul se poate referi și la alte
corpuri cerești decât Pământul.
- Apa, aerul, solul. Surse de apă - tipuri, utilizări
- Resurse naturale - tipuri, folosire responsabilă
- Mișcarea apei pe suprafața Pământului
- Schimbări ale stării de agregare a apei. Circuitul apei
- Fenomene ale naturii: ploaie, ninsoare, vânt, fulger, tunet
- Influența omului asupra mediului de viață
- Poluarea apei, a solului, a aerului

ÎNVELIŞUL DE SOL AL PĂMÂNTULUI (GEOPEDOSFERA)

În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru denumirea
unui înveliş de sine stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu celelalte
geosfere. Ocupă o suprafaţă de peste 143 mil. km2, din acestea în jur de 15 mil.
km2 sunt efectiv folosite în agricultură. În cadrul acestuia, se includ toate
solurile prezente pe suprafaţa uscatului, plecând de la Ecuator spre regiunile
polare. În anumite regiuni (deşertul, suprafeţele acoperite de gheaţă), solurile nu
s-au putut dezvolta sau au o desfăşurare accidentală.
 - Grosimea învelişului este redusă de la sub 0,5 m (la solurile scheletice)
la câţiva metri (în regiunile unde condiţiile au fost propice dezvoltării lor).
- Individualizarea geopedosferei s-a făcut din Paleozoic odată cu existenţa
materiei organice rezultate din descompunerea resturilor vieţuitoarelor.
Legea de bază a constituirii învelişului de sol este îmbinarea a trei
condiţii:
- dezvoltarea unui substrat mineral prin dezagregări şi alterări;
- prezenţa substanţei organice rezultate din acumularea şi descompunerea
materie vegetale şi animale (are rol hotărâtor în pedogeneză);
- o circulaţie activă pe verticală a soluţiilor.
Repartiţia principalelor tipuri de soluri pe suprafaţa Pământului se face în
concordanţă cu legile Învelişului natural geografic: zonare, etajare,
intrazonalitate, azonalitate. Prin poziţia lor, solurile reflectă cel mai bine
interferenţa proceselor ce au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă, aer, apă şi
vieţuitoare.

ÎNVELIŞUL DE APĂ AL PĂMÂNTULUI (HIDROSFERA)

Definire, caracteristici
Apa reprezintă una din cele mai simple forme de combinaţie a unor
elemente chimice (oxigen şi hidrogen) şi una din substanţele cele mai răspândite
în cadrul Învelişului natural geografic.
Sub raport fizic, apa se prezintă sub trei forme de agregare – lichidă,
solidă şi gazoasă – trecerea dintr-o stare în alta realizându-se la limite uşor de
atins.
Cea mai mare parte a acestui înveliş se detaşează prin volumul lichid
situat la contactul cu reliefosfera şi atmosfera. El este reprezentat de oceane,
mări, lacuri, râuri. Tot lichidă este şi apa din porii şi fisurile din rocă, din
galeriile subterane din partea superioară a reliefosferei, ca şi picăturile de apă
existente la diferite înălţimi în troposferă ( în nori).
Vaporii de apă se află preponderent în troposferă şi, în mai mică măsură,
în golurile de la exteriorul reliefosferei.
Gheaţa, prin diferitele sale forme, are o repartizare destul de neomogenă.
Volumul cel mai important este cantonat în regiunile reci (polare şi la mai mari
înălţimi) ca gheţari. Se adaugă gheaţa din sol (în sezonul rece, în regiunile
temperate), din depozitele sedimentare de suprafaţă (în regiunile polare şi
subpolare) şi cristalele de gheaţă (ce iau naştere în nori sau care ajung la
suprafaţa Pământului, ca zăpadă).
 Limitele învelişului de apă
Dacă s-ar avea în vedere distanţele extreme la care se găseşte apa sub
diferite forme, atunci s-ar ajunge la situaţia acceptării pentru acest înveliş a unor
limite de cca 20 km în atmosferă (norii cu cristalele de gheaţă din stratosferă) şi
unul-doi kilometri în scoarţă (vapori de apă, apă juvenilă, ape captive). La
aceste depărtări însă, procesele şi fenomenele specifice învelişului nu se
manifestă, aici apa este extrem de puţină şi se supune legilor şi condiţiilor
caracteristice celorlalte învelişuri. Ca urmare, se impune ca limitele să fie aduse
la distanţe mai mici. Limitele nu vor avea aspectul unor suprafeţe sferice, ci vor
fi destul de neregulate.

Limitele hidrosferei

Alcătuirea învelişului de apă

- Domeniul oceanic şi marin are o suprafaţă de cca 362 330 000 km2
(71% din suprafaţa terestră). În Emisfera nordică se extinde pe 60,6%, iar în cea
sudică pe 80,9%. În cadrul său se separă:
• Oceanele - reprezintă mari întinderi de apă ce ocupă cele mai extinse
depresiuni terestre create în timp de sute de milioane de ani prin evoluţia
regiunilor de rift; au o largă comunicare, o adâncime medie de 3794 m şi o
salinitate de 35‰;
• Golfurile - sunt intrânduri ale mărilor şi oceanului în spaţiul continental;
au adâncimi mici şi o salinitate a apei redusă;
• Mările - constituie porţiuni acvatice cu dimensiuni reduse în raport cu
oceanele. Sunt situate, în majoritatea cazurilor, în vecinătatea uscatului.
Delimitarea oceanelor, faţă de mări se face prin șiruri de insule, peninsule, iar
trecerea dintre acestea este uneori destul de îngustă (strâmtori).
 Domeniul acvatic de uscat reprezintă un volum de peste 44 mil. km3.
Apele dulci cu un total de cca 35 mil. km3 au o repartiţie foarte diferită pe
continente. Acest domeniu este format din:
• Apele curgătoare sunt reprezentate de o reţea de râuri şi fluvii cu
lungimi şi suprafeţe de bazin extrem de diferite; alimentare din precipitaţii, ape
subterane, gheţari, lacuri; au o repartiţie neuniformă pe continente (tabelul 5).
• Lacurile şi mlaştinile care au origine deosebite (tectonice, vulcanice,
glaciare, maritime), o suprafaţă totală de peste 1,2 mil km2, un volum de apă de
peste 91.000 km3(cel mai mare 23000km3- L. Baikal), adâncimi de la câţiva
metri la peste 1000 m (L. Baikal- 1620m), dispuse de la altitudini de câţiva
metri la 5297 m (Ororotse Tose în Tibet).ui (- 1165m la Baikal).
•Apele subterane se găsesc la adâncimi diferite şi provin din precipitaţii
(ape vadoase) şi din condensarea vaporilor rezultaţi prin degazeficarea
magmelor; au o rezervă de peste 10 mil. Km3, o repartiţie neuniformă pe
continente, zone climatice dar şi în adâncime; cea mai mare parte sunt slab
mineralizate fiind folosite în consumul casnic şi pentru activităţile economice.
• Gheţarii şi zăpada se desfăşoară la latitudini polare şi subpolare şi în
munţi la înălţimi mari; pe uscat reprezintă 16,15 mil. Km2, cu un volum de
peste 40 mil. Km3; se adaugă banchizele din jurul Antacticei, de pe Oc. Arctic.
• Domeniul aerian. Se referă la partea inferioară a troposferei în care
condiţiile permit existenţa vaporilor de apă, a picăturilor de apă şi cristalelor de
gheaţă.
• Domeniul molecular. Implică prezenţa apei în compunerea mineralelor
şi rocilor. Eliminarea ei sub formă de vapori nu se realizează decât la
temperaturi foarte mari.
Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al
treilea se dezvoltă în baza atmosferei constituind spaţiul în care se realizează
interferenţa cu hidrosfera, iar ultimul este o componentă a scoarţei supusă
legilor de formare şi evoluţie a rocilor.

Legile învelişului de apă

Prezenţa apei sub trei forme fizice, uşurinţa trecerii de la o stare la alta şi
legăturile cu celelalte învelişuri impun manifestarea unui număr variat de legi
naturale. Unele au un câmp de
acţiune limitat la câte un domeniu sau component al acestuia.
- La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului apei în
natură, care se înscrie într-un macrocircuit planetar. El exprimă trecerea
continuă şi constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din hidrosferă
în atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial (fig.36). În
cadrul acestuia se separă:
• Un circuit regional care se desfăşoară la nivel oceanic. Apa oceanică
prin evaporare trece în troposferă sub formă de vapori, cca 505.000 km3 care la
rândul lor, prin condensare, dau picăturile de apă şi prin îngheţ, cristalele de
gheaţă ce formează norii. Din aceştia, prin precipitaţii, apa revine direct în
ocean (412.000 km3).
• Un circuit rămâne la nivel continental (circuit similar în prima parte cu
primul, dar modificat ulterior în sensul că apa din nori rezultă atât din spaţiul
oceanic (112000 km3) cât şi din aportul continental (19.000 km3). Cantităţile de
apă ce ajung pe suprafaţa terestră se vor încadra în circuite noi (cea mai mare
parte revine în oceane prin scurgerea fluviatilă şi scurgerea subterană).
• La contactul sol-aer-vieţuitoare, apa intră în circuite locale desfăşurate
la scara mai mare (circuitul apei subterane) sau mai mică (circuitul biotic).

Circuitul apei în natură

CLIMATOSFERA
Definire
Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară
care le învăluie pe celelelte. În îndelungata evoluţie planetară, ea a existat încă
din prima etapă, dar cu o compoziţie diferită de cea actuală (predominau H, He,
CO2, NH3, CH4, la fel ca şi la alte planete din sistem). Structura şi compoziţia
s-au realizat treptat prin pierderea în spaţiu a unor gaze uşoare (H, He),
transferul din scoarţă în atmosferă a diferitelor gaze, a vaporilor de apă şi
particulelor solide prin vulcanism şi diverse emanaţii, eliberarea unor mari
cantităţi de oxigen şi consumarea CO2 de către plante, eliberarea de gaze în
urma impactului diverselor corpuri cereşti (meteoriţi, bolizi) cu scoarţa şi
transferul de pulberi şi gaze rezultate din diferite activităţi ale omului în ultimul
secol).

Masa atmosferei reprezintă a milioana parte din cea a Terrei (50 % până
la 5,5 km; 90% până la 18,5 km; 99% până la 36 km; restul până la cca10.000
km).
În climatosferă se poate separa un interval care conţine cea mai mare
parte din masa atmosferei şi unde procesele și circulaţia maselor de aer
influenţează tot ceea ce se desfăşoară la nivelul scoarţei terestre şi în celelalte
geosfere, determinând, climatele Pământului. Acest spaţiu, care se întinde până
la 20-25 km, reprezintă partea ce intră în Învelişul natural geografic. Ţinând
cont că pentru peisaj el se exprimă prin diversitatea tipurilor de climă îl numim
climatosferă (sfera climatelor Pământului).

BIOSFERA
2.4.1. Definiţie
Conţinutul noţiunii de biosferă este limitat după unii biologi la totalitatea
vieţuitoarelor, iar după alţii lărgit, incluzând vieţuitoarele şi condiţiile de mediu,
situaţie în care se ajungea la o suprapunere cu termenul de ecosferă.
Ea este considerată ca un înveliş individualizat la contactul dintre
reliefosferă, troposferă şi hidrosferă, din momentul în care viaţa apărută în apă
s-a extins prin multiple forme în toate celelalte medii. În această geosferă, ale
cărei limite s-au lărgit treptat pe măsura diversificării vieţuitoarelor, s-au
realizat legături complexe, care asigură unitatea şi circuitul substanţei şi
energiei în cadrul Învelişului natural geografic (fig. 38).
Biosfera trebuie privită şi ca liant între componentele acestuia.
Vieţuitoarele iau de la ele elementele care le sunt necesare, produc modificări în
cadrul lor prin acţiuni proprii, mijlocesc diverse schimburi de materie între
celelalte geosfere, având rol de ecran în desfăşurarea unor procese, au creat un
înveliş natural nou-solul şi au imprimat destul de frecvent trăsătura de bază a
peisajelor terestre (pădurea ecuatorială, savană, tundra, taigaua).
 Fig.38. Biosfera

II. BIBLIOGRAFIE:

1. Programa școlară pentru disciplina ȘTIINȚE ALE NATURII CLASELE

a III-a – a IV-a. Anexa nr. 2 la ordinul ministrului educației naționale nr. 5003 /
02.12.2014 MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE București, 2014.
2. Liliana Afrodita Boldea, Costin Radu Boldea, Elemente de didactica
domeniului Știinte. Editura: Universitaria, 2016, ISBN: 978-606-14-1014-9.
3. Marilena Mândruţ, Octavian Mândruţ, Domnica Boboc. Didactica
Disciplinelor din Învăţământul Primar Ştiinţe ale naturii şi Geografie, „Vasile
Goldiş” University Press Arad – 2012.
4. Liana Tăuşan. Didactica ştiinţelor: aplicaţii pentru învăţământul primar şi
preşcolar. - Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012 ISBN 978-973-
595-436-9.
5. Cleopatra Mihailescu, Tudor Pitila, Nicolae Ploscariu. Stiinte ale naturii.
Manual pentru clasa a III-a, semestrul II ( contine CD). Editura: Art Grup
Educational, 2016. ISBN: 9786067103144.
6. Nicolae Ploscariu. Stiinte ale naturii -Manual pentru clasa a IV-a. Editura:
Art Grup Educational, 2017. ISBN: 9786063474330.
7. Marinescu Mariana. Metodica predarii stiintelor naturii/geografiei in
invatamantul primar. ISBN 978-973-47-2230-3.
8. Dulamă Maria Elisa, Științe și didactica științelor pentru învățământul
primar și preșcolar, Editura Universitară Clujană, 2012, ISBN 978-973-595-
377-5.
9. Nica-Badea Delia, Noţiuni fundamentale de biofizică cu aplicabilitate
medicală, monografie, Editura Academica Brâncuşi, ISBN 978-973-144-621-9,
2014.