1.

Definiţia şi structura biosferei

Biosfera este un termen generic care desemnează spațiile de pe Pământ unde
există viață, incluzând partea inferioară a atmosferei, partea superioară a
hidrosferei și litosferei.
Biosfera conține o multitudine de organisme și de specii care formează
numeroase ecosisteme. Cel care a propus termenul de biosferă a fost cercetătorul
ukrainian/rus Vernadsky Vladimir Ivanovici în 1885 .
Biosfera a început să se formeze în urmă cu cel puțin 3,7 miliarde de ani,
atunci cînd pe Planeta au inceput sa apare primele organisme. Este reflectata in
intreaga hidrosfera,litosfera si partea superioara a partii inferioare a atmosferei,care
este inlocuit de ecosfera.
Biosfera este suma totala a tuturor organismelor vii. Aceasta este casa la peste 3
milioane de specii de plante,animale,ciuperci si bacterii.
Omul ,este de asemenea o parte a biosferei. Activitatea sa este superioara la multe
dintre procesele naturale si cum Vernadsky a spus :,,Un om devine o forta
ecologica puternica ,,.
Exista o alta definitie mai larga : Biosfera – zona de distributie a vietii pe corpul
exterior.
2. Modul de organizare a biosferei
Configuraţia biosferei (limite, variaţii, discontinuităţi). În cele trei învelişuri
minerale ale Pământului (litosfera, hidrosfera şi atmosfera), plantele şi animalele
sunt răspândite neuniform, populând partea inferioară a atmosferei, întreaga
hidrosferă şi stratul superior al litosferei. Cea mai mare concentrare de organisme
vii se află în domeniul de interferenţă a învelişurilor fizice ale Pământului. Plantele
şi animalele sunt răspândite neuniform şi discontinuu. Plantele verzi au o repartiţie
mult mai restrânsă decât animalele deoarece dezvoltarea lor este condiţionată de
lumina solară. Planele fotosintetizatoare populează suprafaţa uscaturilor şi stratul
superior al oceanelor, mărilor şi lacurilor adânci până la limita penetrabilităţii
razelor solare (400 m). Sub această limită este stratul afotic, lipsit de viaţă
vegetală.
Animalele au în general o răspândire mult mai largă decât plantele, populând
aproape întreaga suprafaţă a uscatului, ca şi toate mările şi oceanele până la cele
mai mari adâncimi. Mai puţin populate de organisme sunt deşerturile, gheţarii şi
crestele celor mai înalţi munţi, totdeauna înzăpezite, dar întinderea lor nu depăşeşte
3% din întreaga suprafaţă a Pământului.
De asemenea, lacurile cu salinitate ridicată (cade exemplu, Marea Moartă, cu
228g/l), gheizerele şi izvoarele termale (cu peste 550 C) sunt foarte sărace (doar
bacterii) sau chiar lipsite de organisme. În Marea Neagră, de la 180 m adâncime nu
pot trăi decât bacteriile sulfuroase anaerobe (Bacterium hydrosulfuricum
ponticum) datorită lipsei oxigenului şi a saturaţiei apei în hidrogen sulfurat.
Limitele biosferei pot fi trasate astfel: limita superioară, în atmosferă, este dată
de nivelul stratului de ozon (25 - 30 km); limita inferioară în hidrosferă este
reprezentată de cele mai mari adâncimi oceanice (Fosa Cook: 11.516 m), limita
inferioară în litosferă coboară la 2000 - 3000 m întrucât unele bacterii vii au fost
identificate în zăcămintele petroliere aflate la această adâncime.
3. Funcţiile biogeochimice ale substanţei vii
Materia vie de pe Terra constituie totalitatea organismelor vii și se află într-un
schimb continuu cu materia moartă. Aici are loc activitatea geochimică a materiei
vii. Deci, materia vie sau biomasa joacî un rol primordial în procesele biosferei și
execută următoarele funcții biogeochimice:
 -gazoasă-este realizată de plantele verzi, care în timpul procesului de
fotosinteză elimină oxigen, iar în timpul respirației plantelor și animalelor se
elimină dioxid de carbon. Funcția gazoasă condiționează circuitul gazelor și
transformarea lor, asigură compoziția gazoasă a atmosferei. Majoritatea
gazelor straturilor atmosferei planetei sunt de originea biogenă, adică au luat
naștere prin procese biologice -metanul (CH4)
 -de concentrare - se manifestă prin acumularea în corpurile organismelor vii
a elementelor chimice (carbon, hidrogen,calciu,fosfor, aluminiu, fier,
iod,radiu,seleniu, cupru,mangan etc). Spre exemplu, iod-alga Laminaria; de
fosfor- animalele vertebrate, concentrîndu-l în oaele lor, de fier și manganbacterii specializate etc.
 -de oxido-reducere-se manifestă în oxidarea substanțelor prin intermediul
microorganismelor în soluri și în hidrosferă, cu formarea de săruri, oxizi etc
și în reducerea substanțelor (hidrogenului sulfurat, sulfurii de fier etc.).
Această funcție joacă un rol important pentru elementele chimice care au
valență variabilă.
 -biochimică-este legată de răspăndirea elementelor active (elemente ce trec
dintr-un organism în altul) în mediul ambiant, prin manifestările vitale
specifice organismelor vii și migrația lor în diferite regiuni geografice, și
prin descompunerea organismelor moarte. Spre exemplu, excrementele și
cadavrele animalelor sunt moduri de rpspăndire a azotului.
 -Funcția de activitate biogeochimică a omului. Datorită acestei funcții, din
scoarța terestă sunt extrase într-un volum destul de mare diferite elementele
chimice necesare industriei.
4. Circuitul substanţelor în natură
În circuitul biologic general sunt antrenate elementele chimice care migrează
ciclic- H, C, N,O,P, S, Cl, K, V, Mn, Fe, B, I. Alte elemente , cum sunt Na, Mg,
Al, participă mai puțin la migrațiile biogeochimice.
Se disting:
 -circuitul biologic mic- are loc în biogeocenoză, incluzând schimbul de
substanțe între organismele vii și mediu;
 -circuitul substanțelor la nivelul biosferei – include circuitele biologice ale
uscatului și hidrosferei și conexiunile dintre ele;
Circuitul biologic mare- cuprinde circuitul elementelor chimice în biosferă,
trecerea elementelor din biosferă în alte sfere ale Terrei și iarăși revenirea lor în
biosferă. Baza circuitului biologic ce asigură viața pe planetă o constituie energia
Soarelui și clorofila plantelor verzi.
5. Circuitul apei în natură
Circuitul apei în natură (numit și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul
de circulație continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este
pus în mișcare de radiația solară și de gravitație.
În cursul parcurgerii acestui circuit, apa își schimbă starea de agregare fiind
succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Apa se mișcă dintr-un element
component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin
diferite procese fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporația, transpirația,
infiltrația și scurgerea.
Științele care se ocupă cu studiul mișcării apei în cadrul acestui circuit
sunt hidrologia și meteorologia.
6. Circuitul carbonului în natură
Pe Pământ, circuitul carbonului din natură(numit uneori și ciclul carbonului)
este format dintr-o serie de schimburi de substanță, care antrenează carbonul,
între biosferă, atmosferă, hidrosferă și litosferă. Cea mai mare parte a carbonului
din circuit se află sub formă gazoasă, în special ca dioxid de carbon.
Între atmosferă și biosferă: plantele în timpul nopții și animalele tot timpul
elimină prin respirație dioxid de carbon. În timpul zilei plantele asimilează
carbonul din CO2 și, cu ajutorul luminii solare, prin procesul de fotosinteză îl
transformă în combinații organice, eliberând oxigenul. Capacitatea biosferei de a
asimila carbonul este, totuși, limitată.Între atmosferă și hidrosferă: CO2 este un gaz
relativ solubil în apă și există un echilibru al concentrației CO2 în
apă. Oceanele conțin dizolvate cantități imense de CO2, care, în caz că echilibrul ar
fi perturbat, ar putea fi eliminate în atmosferă, ducând la o perturbație climatică
extremă. Solubilitatea gazelor în apă descrește pe măsură ce temperatura apei
crește, ca urmare la o încălzire a oceanelor, eliberarea CO2 în atmosferă este un
pericol real.Între biosferă și litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer,
o mare parte a plantelor din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în litosferă
carbonul din corpul lor sub formă de zăcăminte de cărbune. De fapt, se consideră
că în acea perioadă atmosfera terestră conținea CO2 în loc de oxigen, iar plantele
au teraformat atmosfera, oxigenul de acum și lipsa dioxidului de carbon
(concentrația actuală de numai 0,03 %) fiind de fapt urmarea acestei activități. Între
atmosferă și litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă sub
formă de CO2 prin activități antropice (arderea combustibililor fosili). Se consideră
că în ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantități foarte mari de
CO2 și metan, care, prin efectul de seră au dus la începerea fenomenului de
încălzire globală.
7. Ciclul biogeochimic al carbonului
Circuitul carbonului este practic perfect, ca urmare a vitezei sale foarte mari cu
care circulă în diverse medii anorganice și în interiorul biocenozelor prin
intermediul rețelelor trofice. Carbonul reprezintă elementul biogen primordial,
fiind prezent în natură sub formă de roci calcaroase de origine
biogenă, carbonați minerali și sub formă gazoasă (dioxid de carbon CO2), această
ultimă formă reprezentând calea de circulație a carbonului anorganic în ecosferă.
Atmosfera conține CO2 în proporție de 320 ppm. Rezervorul de CO2 din
atmosferă se cifrează la 700 x 109
tone, iar cel din hidrosferă la 50.000 x 109
t;
fitobiomasa realizată prin sinteza anuală se estimează între 30 x 109
t și 150 x 109
t.
La scara întregii ecosfere, producția anuală de materie organică în stare uscată
este apreciată la 164 milioane tone. Aceasta corespunde la zeci de miliarde de tone
de carbon fixat anual prin procesul de fotosinteză. Cu tot consumul mare de carbon
asimilat de organisme, cantitatea sa în atmosferă se menține constantă de-a lungul
timpului. Aceasta presupune că în natură mai există un alt rezervor important de
CO2 care se găsește în Oceanul Planetar.
Ciclul fosforului (P) e un ciclu biogeochimic sedimentar legat de circuitul
hidrologic, deoarece fosforul nu formeaza componenti gazosi si este prezent in
mod natural in apa si sol. Rezervorul principal al fosforului il reprezinta rocile
sedimentare si eruptiile vulcanice (apatit si magma) de pe uscat, care cedeaza
apelor de precipitatii si celor de suprafata fosfatii din structura lor. Prin spalarea
rocilor de catre apele de scurgere, o cantitate mare din fosfati este antrenata in mari
si oceane unde se depune in sedimente de adancime.
Reintoarcerea fosforului in circuit are loc partial, prin procesul de orogeneza
(proces tectonic de formare a lanturilor muntoase). Sub actiune acestui proces si a
curentilor de apa o parte din sedimentele de adancime sunt aduse la suprafata
marilor si oceanelor de unde ajung pe platforma continentala. Cea mai mare
cantitate de fosfor ramane la mare adancime si nu se mai intoarce in circuit, fiind
practic pierduta pentru biosfera. Fosforul anorganic din apele marine este folosit de
plante in sinteza compusilor organici.
Prin intermediul lanturilor tropice: fitoplancton – zooplancton – pesti – pasari
ihtiofage, P ajunge in alimentatia diferitelor organisme vii inclusiv a omului. Prin
moartea organismelor planctonice si prin descompunerea lor de catre
microorganisme, cantitati apreciabile de fosfati sunt asimilati de plante. In acest fel
Fosforul se reintoarce in circuitul biologic.