1. Atmosferă.

2. Vremea.
3. Climă.
4. Aclimatizarea.
 Globul pământesc, flora și fauna sunt înconjurate de aer -
atmosferă, care este o condiție necesară pentru existența
animalelor și cel mai important element al biosferei.

https://zapomnivse.com/memory/information/kak-zapomnit-sloi-atmosfery.html/tradus
Troposfera – este primul strat al atmosferei în care se află aproximativ 90% din
toată cantitatea de aer; aici se formează norii, precipitaţiile şi vânturile.
• Este situat la nivelul solului până la 10/12 km altitudine.

Stratosfera – conţine stratul de ozon care absoarbe cea mai mare parte a
radiaţiilor ultraviolete.
• Este situat între 10 km și 50 km altitudine.

Mezosfera – este ultimul strat unde se menține aceeași compoziție de aer și

locul în care „arde” și se distrug meteoriții.
• Este situat între 50 și 80/100 km de altitudine.

Ionosfera – conține particule de azot și oxigen puternic electrizate de radiațiile

solare, aici se reflectă undele radio, făcând posibile comunicaţiile; se formează
splendidele aurore boreale și de asemenea, aici orbitează navele spațiale.
• Este situat între 80 și 500/700 km de altitudine.

Exosfera – este stratul cel mai exterior și cel mai dens care ajunge să se
amestece cu spațiul exterior. Conţine particule de hidrogen.
• Este situat între 500/700 și 10.000 km de altitudine aproximativ.
 Formarea compoziției chimice a
atmosferei a început în urmă cu
. aproximativ patru miliarde de ani.
Inițial, atmosfera consta doar din
gaze ușoare - heliu și hidrogen.
Potrivit savanților, premisele inițiale
pentru crearea unei cochilii de gaze în
jurul Pământului au fost erupțiile
vulcanice, care, împreună cu lava, au
emis o cantitate imensă de gaze. Mai
târziu, s-a început schimbul de gaze
între spațiile acvatice, organisme vii
și cu produsele activității lor.
Compoziția aerului s-a schimbat
treptat și a fost înregistrată în forma
sa actuală acum câteva milioane de
ani.

Azot N2; Oxigen O2; Argon Ar; Dioxid de carbon CO2;

Neon Ne; Metan CH4; Krypton Kr; Hidrogen H2; Xenon Xe
Biosfera (din greaca veche
βιος - viață și σφαῖρα - sferă,
bilă) - Invelișul al Pământului
format din organisme vii, de
pe uscat, din apă, aer, sol.

Ea pătrunde în întreaga
HIDROSFERĂ, în partea
superioară a LITOSFEREI și
în partea inferioară a
ATMOSFEREI, astfel creând
o ecosferă.
Pătrunderea aerului în organism

În cazurile lipsei aerului în organism în timp de 4

minute duce la moarte (organismul are o cantitate
de oxigen, aproximativ, pentru acest timp).
Datorită acestui fapt, aerul poate fi
considerat o cerință mai importantă decât
substanțele alimentare, a căror aprovizionare în
organism rămâne pe o perioadă destul de lungă.
În organism, în mod constant, se petrec
procesele de oxidare a produselor provenite din
furaje, prin intermediu oxigenului introdus în
organism cu aer.
Compoziția aerului inspirat și expirat

Și, după cum crede savantul german Karl

Dammann, „aerul este în principal o
substanță alimentară”.
 Aerul inhalat /atmosferic/ în ceea ce privește
compoziția oxigenului și a dioxidului de
carbon diferă semnificativ de cel expirat.

Aerul inhalat conține 20,5 - 20,0% de oxigen,

expirat până la 16 - 17,50%, respectiv dioxid
de carbon 0,03-0,5% și 2,5-4,5%
Rolul aerului pentru organism

• Aerul, are un rol important în schimbul de căldură

(transferul de căldură) între organism și mediul
înconjurător, și poate provoca tulburări grave în
funcționarea organismului.
Acest lucru se întâmplă în cazul fluctuațiilor
puternice de temperatură, în special în condiții de
umiditate ridicată.

• Este cunoscută și influența compoziției chimice a

aerului asupra sănătății organismului.

• Aerul joacă, de asemenea, rolul de rezervor și

purtător de boli infecțioase, în special a – agenți
patogeni (microorganisme, viruși, spori etc.).
 Rolul azotului

Azotul este un element necesar existenței animalelor și

plantelor; face parte din proteine, aminoacizi, acizi nucleici,
nucleoproteine, clorofilă, hemoglobină etc.
Rolul fiziologic al azotului în organism este asociat în primul rând cu
proteinele și aminoacizii, metabolismul acestora, participarea la
procesele vitale și influența asupra acestor procese.

În ultimii ani, oxidul azotic (NO) a fost recunoscut drept unul dintre
cei mai importanți mediatori imunotropi. Sursa principală și locul
formării NO în organism este endoteliul.

Funcțiile oxidului azotic în organism sunt foarte diverse.

• participă la menținerea hemodinamicii sistemice și locale;
• ajută la reducerea tonusului crescut al mușchilor netezi vasculari;
• menține nivelurile normale ale tensiunii arteriale;
• acționează ca un neurotransmițător în tractul gastro-intestinal,
tractul urinar și sistemul reproductiv, activând cGMF.
• stimulează fagocitoza și distrugerea paraziților intracelulari.
Rolul oxigenului

Oxigenul (O2) este cel mai important gaz din

componența organismului, care face parte din proteine, acizi
nucleici și alte componente vitale ale acestuia.
• Oxigenul este important pentru respirație, oxidarea
grăsimilor, proteinelor, carbohidraților, aminoacizilor și
pentru multe alte procese biochimice.

Sub influența și participarea lui în țesuturile organismului, au

loc procese oxidative, care susțin activitatea vitală.

Oxigenul face parte din moleculele multor substanțe -

de la cei mai simpli la polimeri complecși; prezența și
interacțiunea acestor substanțe în organism asigură existența
vieții.
Ca parte integrantă a moleculei de apă, oxigenul este
implicat în aproape toate procesele biochimice din organism.
Rolul dioxidului de carbon

Carbonul este cel mai important element biogen care

stă la baza vieții pe Pământ. Prezintă o unitate structurală a unui
număr imens de compuși organici care participă la construirea
organismelor și asigură activitatea lor vitală (biopolimeri,
precum și numeroase substanțe biologic active cu greutate
moleculară mică - vitamine, hormoni, mediatori etc.). O parte
semnificativă a energiei necesare organismelor se formează în
celule datorită oxidării carbonului.
Funcția principală a carbonului este formarea unei
varietăți de compuși organici, asigurând astfel diversitatea
biologică, participarea la toate funcțiile și manifestările ființelor
vii. În biomolecule, carbonul formează lanțuri polimerice și se
combină ferm cu hidrogen, oxigen, azot și alte elemente

Dioxidul de carbon CO2 (dioxidul de carbon) se formează

în timpul metabolismului, stimulează centrul respirator și joacă
un rol important în reglarea respirației și a circulației sanguine.
Rolul hidrogenului

Apa este cel mai important compus de hidrogen dintr-

un organism viu.
Principalele funcții ale apei sunt următoarele:

 Apa, are o capacitate termică specific ridicată, menține o

temperatură constantă a corpului.
Când corpul se supraîncălzește, apa se evaporă de pe suprafața lui.
Datorită căldurii ridicate procesul de vaporizare este însoțit de
consumul mare de energie, în urma căruia temperatura corpului
scade. Astfel se menține echilibrul termic al corpului.

 Apa menține echilibrul acido-bazic al corpului.

Un important compus al hidrogenului este peroxidul de
hidrogen H2O2 (denumirea tradițională pentru peroxidul de
hidrogen). H2O2 oxidează stratul lipidic al membranelor
celulare, distrugându-l. Acest proces asigură procesele
regenerative în organismul animal.
 2. Vremea sau starea timpului

Vremea: Starea în care se găseşte atmosfera la un moment dat,

într-un anumit loc.
 Vremea este determinată de acţiunea concomitentă a:
temperaturii, presiunii, umidităţii, vântului, radiaţiilor etc.

În limbajul uzual, se iau în considerare elementele care impun

nota de apreciere: vreme ploioasă, vreme caldă etc.

Vremea este deosebit de schimbătoare:

Variaţii periodice: zilnice, lunare, sezoniere, anuale
Variaţii neperiodice: prin deplasarea maselor de aer:
• mase de aer arctic (cele mai reci);
• mase de aer polar (temperate);
• mase de aer tropical (cele mai calde).
 Cunoaşterea stării timpului este necesară şi pentru
planificarea judicioasă a unor acţiuni tehnice şi curativo-
profilactice (transportul animalelor; tunderea; îmbăierile
antiscabioase; recoltarea şi conservarea furajelor etc.).

 De prognoza meteorologică se ocupă meteorologia

sinoptică, iar mersul vremii se comunică prin presă, radio
şi televiziune.

• Sănătatea și productivitatea depind adesea de condițiile

meteorologice.
Ex. Dacă luăm datele privind incidența și mortalitatea animalelor
tinere, reprezentate într-un grafic, atunci sunt relevate vârfurile
anuale ale creșterii incidenței și mortalității animalelor asociate cu
modificările condițiilor meteorologice.

 Acţiunea biotropă a factorilor meteorologici asupra

animalelor constituie obiectul de studiu al
biometeorologiei veterinare (bioclimatologie
veterinară).
 BIOMETEOROLOGIA VETERINARĂ

studiază:
 acţiunea factorilor meteorologici asupra
productivității şi procesele morbide influenţate
de aceştia, în vederea fundamentării măsurilor
profilactice.
 comportamentul animalelor, care la apropierea
fronturilor atmosferice se exprimă, la unele
animale, prin:
• creşterea poftei de mâncare;
• consum mărit de furaje;
• pregătirea culcuşului înainte de schimbarea vremii.
 EXEMPLU 1: Ataxia enzootică a mieilor
 este consecinţa carenţei de cupru la oile gestante.

 are o incidenţă invers proporţională cu numărul de zile cu

zăpadă în perioada de gestaţie a oilor.
 Iernile călduroase, permit păşunatul îndelungat şi
favorizează ingerarea unor cantităţi mari de antagonişti ai
cuprului (Mo, S, Cd, Zn, Fe, Pb), ceea ce măreşte riscul
hipocuprozei secundare.

EXEMPLU 2: Favorizarea bolilor

 fronturile atmosferice reci favorizează:
• pasteureloza;
• virozele respiratorii;
• holera aviară;
• reducerea fecundităţii la vaci şi oi
 fronturile calde favorizează:
• colicile la cai şi
• indigestia prestomacelor la rumegătoare etc.
 Climă este înțeleasă ca un regim meteo anual, datorat
latitudinii geografice, reliefului teritoriului, altitudinii deasupra
mării, prezenței umezelii și a vegetației.
Clima, spre deosebire de vreme, este foarte stabilă. Fiecare
zonă geografică este caracterizată de propriile sale
caracteristici climatice.
Clima unei anumite zone influențează asupra stării
animalelor. Aceasta este o consecință a răspunsului sau a
reacțiilor adaptative ale organismului la efectele climatului.

Notă. Republica Moldova este plasată în zona cu clima

temperat-continentală, influențat de apropierea de Marea
Neagră și de interferența aerului cald-umed din zona
mediteraneană, cu umiditate insuficientă, ceea ce determină o
frecvență mare a secetelor.
 Cunoaşterea tipului de climă este
importantă pentru
◦ zonarea raselor de animale;
◦ transferul unor animale dintr-o zonă în alta;
◦ amplasarea şi construirea adăposturilor
pentru animale:
 alegerea materialelor de construcţie,
 grosimea zidurilor,
 volumul adăposturilor,
 sistemul de canalizare şi de ventilaţie
etc. ---- Factori care au o influenţă asupra
distribuţiei agenţilor patogeni şi a
gazdelor intermediare.
 CLASIFICAREA LUI W. KÖPPEN

După valorile temperaturii aerului şi

precipitaţiilor atmosferice.
Există 5 clase de climate, notate cu majuscule:
◦ Clasa A: climat tropical ploios.
◦ Clasa B: climat uscat (de stepă, de deşert).
◦ Clasa C: climat temperat, cald şi ploios.
◦ Clasa D: climat boreal de păduri şi zăpadă.
◦ Clasa E: climatul zăpezilor veşnice.
Clasificarea climei după
Köppen
 Influența climatului asupra organismului animal

Sub influența climatului, animalele dobândesc trăsături

caracteristice ale organismului, caracteristicile lor
constituționale se schimbă.
 Astfel, animalele crescute într-un climat montan au organe
respiratorii, mușchi și oase bine dezvoltate.
 În climatul cald, pielea și părul capătă o culoare închisă,
care protejează corpul de acțiunea razelor ultraviolete.
 Într-un climat uscat, pielea animalelor este subțire, elastică,
cu un strat de blană subțire.
 Clima rece determină formarea pielii groase la animalele cu
țesut subcutanat dezvoltat, în care se depune țesut adipos.
Iarna, blana lor devine lungă și groasă, odată cu formarea
unui substrat de puf.
 Animalele care au crescut într-o climă rece și umedă sunt
flegmatici, dar care au crescut în condiții de climă uscată și
căldă – mobili și longevivi.
Pe lângă cele menționate, se deosebesc climatul blând și
iritant.
 Primul include un climat care se caracterizează printr-o mică
amplitudine a fluctuațiilor presiunii atmosferice,
temperaturii, umidității și mișcării aerului.
Într-un astfel de climat, există un proces rapid de
ACLIMATIZARE a animalelor.
 Un climat iritant este observat în zonele reci și continentale
ale țării, animalele îl tolerează cu dificultate.

Microclimat - un climat într-un spațiu limitat (încăpere).

Macroclimat - climatul unor zone geografice vaste.

Notă. Formarea și natura microclimatului sunt influențate de

toți factorii de mediu: starea fizică a aerului, compoziția
gazelor, radiația solară, prezența vegetației, bazinele acvatice,
relieful teritoriului etc.
 4. Aclimatizarea

ACLIMATIZAREA este un proces complex de

adaptare la un mediu deosebit de cel în care
animalele s-au format ca rasă şi care le permite (1) să
trăiască, (2) să se reproducă şi chiar (3) să-şi
îmbunătăţească însuşirile productive:
 un rol foarte important revine omului, ca specialist
şi ca îngrijitor;
 reuşita aclimatizării presupune cunoaşterea
capacităţii de aclimatizare şi a calităţilor mediului
în care animalele sunt plasate;
 capacitatea de aclimatizare diferă dependent de:
• specie,
• rasă,
• vârstă,
• constituţie,
• individ.
SPECIA:
 se aclimatizează mai uşor câinii, caii, păsările şi porcii;
 bovinele şi ovinele se aclimatizează mai greu, fiind foarte dependente de
felul vegetaţiei.
RASA:
 rase cosmopolite: caii arabi şi pur sânge de galop, taurinele din rasa
Simmental, oile Merinos, porcul York, găinile Rhode-Island şi
Leghorn etc.;
 rase legate de particularităţile pedoclimatice în care s-au format:
rasele grele de cabaline, rasele de oi Friză etc.
CONSTITUŢIA:
 animalele cu constituţie robustă se aclimatizează mai uşor decât cele
cu constituţie fină şi slabă;
VÂRSTA:
 tineretul se aclimatizează mai uşor, faţă de animalele adulte sau
bătrâne, dar animalele prea tinere îşi modifică uşor caracteristicile
morfoproductive;
 vârsta optimă pentru aclimatizare este cea corespunzătoare maturităţii
sexuale;
 se preferă pentru transfer femelele la prima gestaţie.

Notă. UN ROL IMPORTANT REVINE TEMPERATURII ŞI UMIDITĂŢII,

aclimatizarea fiind mai uşoară când trecerea se face la un climat mai rece şi mai
uscat, decât la unul cald şi umed.
 Reuşita aclimatizării depinde în mare măsură:
 de anotimpul în care are loc transferul animalelor. Astfel,
dacă trecerea se face de la un climat mai cald spre unul
mai rece, aclimatizarea va fi mai uşoară când transferul se
va efectua primăvara şi vara.
 de îngrijirile acordate animalelor în timpul transportului
şi după transfer. Se recomandă ca, după transfer, să fie
aplicate aceleaşi tehnologii de exploatare, cel puţin în
primul an.
 de adăpostirea corespunzătoare, alimentaţia și
adăparea la nivelul cerinţelor fiziologice.

Notă. Aclimatizarea se consideră încheiată şi reuşită când

animalele realizează aceleaşi performanţe productive, se
reproduc normal şi transmit la descendenţi trăsăturile morfo-
productive caracteristice râsei.
 Fenomenul opus aclimatizării se numeşte
DEGENERARE.
După modul de manifestare degenerarea
poate fi economică sau biologică.

 Degenerarea economică se exprimă prin

reducerea masei corporale, modificarea
conformaţiei şi reducerea producţiilor sub nivelul
caracteristic rasei.

 Degenerarea biologică se manifestă prin

diminuarea vitalităţii, reducerea fertilităţii,
diminuarea rezistenţei la boli şi în ultima
instanţă, dispariţia populaţiei de animale
transferate.
De bază: BIBLIOGRAFIE
1. Decun, M. Igiena veterinară şi protecţia mediului. – Timişoara: Helicon,
1997. – 530 p.
2. Decun, M. Igiena veterinară şi protecţia mediului. – Timişoara: Mitron, 2007.
–572 p.
3. Gligor, V., Popescu, D., Gurghiş, Şt. Igiena animalelor domestice –
Bucureşti., 1997
4. Kuzneţov,S. Ghighiena domaşnih jîvotnîh. Obșaia ghighiena. – Moskva:
Agropromizdat, 1991. – 399 s.
5. Macari, V., Buza, V. ş.a. Bazele zooveterinăriei. – Chişinău: Centrul ed. Al
UASM, 2002 – 188 p.
6. Macari, V., Putin, V. Igiena şi examenul aerului. – Chişinău: 1998 -39 p.
7. Rusnac, I., Usatenko, V., Reniţa, E. Zooigiena. Partea a doua (igiena apei şi
a solului). – Chişinău: 1998. – 34 p.
8. Teuşdea V. Igiena veterinară. Adăpostirea animalelor. Vol. I. Ed. Omega
Print. Bucureşti 2003. 172 p.
Accesorie:
1. Teuşdea V. Igiena veterinară. Adăpostirea animalelor. Vol. II. Ed. Omega
Print. Bucureşti 2003. 257 p.
2. Teuşdea, V. Igiena animalelor şi protecţia mediului. Igiena generală. Vol. I. –
Bucureşti: Ed. Fundaţiei Romînia de Mînie, 1996. – 189p.