Capitolul 9

Elemente de chimia mediului

Dezvoltarea accentuată a industriei din ultimele decenii a demonstrat

relaţia strânsă existentă între creşterea economică şi modificările ce se
petrec în mediu. Orice politică de dezvoltare care nu este ancorată într-un
context ecologic este sortită eşecului. La începutul dezvoltării umane,
mediul era protejat natural datorită, pe de o parte, posibilităţilor reduse ale
omului de a transforma natura, iar, pe de altă parte, capacităţii mediului de a
se autoregla. Pe măsura industrializării societăţii umane activităţile
generatoare de poluare au depăşit capacitatea de autocurăţare şi autoreglare a
factorilor de mediu, ajungându-se să se pună în pericol existenţa vieţii pe
Terra.
Progresul tehnico-ştiinţific a afectat echilibrul om-natură prin
accentuarea riscului real de epuizare a unor resurse naturale, modificarea
calităţii aerului, solului, apei, sporirea volumului de deşeuri şi a diversităţii
lor, realizarea unor tehnologii generatoare de materiale reziduale şi toxice,
care au constituit originea accidentelor tot mai frecvente, creând noi riscuri
pentru sănătatea oamenilor şi a mediului. Compoziţia atmosferei s-a
schimbat ca urmare a activităţii omului, emisiile de noxe gazoase, pulberi şi
aerosoli conducând la grave probleme de mediu ca poluarea urbană, ploile
acide, modificarea climei.
În acest context este nevoie ca problemele privind poluarea atmosferei
să se trateze pe cât posibil în mod global. Organismele din cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite studiază poluarea atmosferică a oraşelor, a
zonelor industriale şi rurale. S-au încheiat acorduri regionale sau mondiale
referitoare la supravegherea şi evaluarea poluării atmosferice în oraşe,
lărgirea reţelei de supraveghere în tările în curs de dezvoltare, formularea
unor strategii de supraveghere integrată a poluanţilor pe termen lung,
elaborarea de noi metode de descriere a propagării la mari distanţe a
poluanţilor, metode de supraveghere a depozitelor de deşeuri şi a oxidanţilor
foto-chimici.
 9.1. Ciclul elementelor în natură
Noţiunea de ciclu natural al unui element este frecvent utilizată în
ecologie şi ştiinţele naturii sub titulatura de ciclu biogeochimic sau ciclu de
nutrienţi. În definiţie, un astfel de ciclu este o cale prin care un element
chimic sau o moleculă circulă prin compartimentele biotice (biosfera) şi
abiotice (litosferă, pedosferă, atmosferă şi hidrosferă) ale ecosistemului
planetar. În esenţă, elementul este reciclat, dar, în anumite cicluri există
compartimente (denumite rezervoare) unde elementul respectiv se
acumulează şi este stocat pentru o perioadă îndelungată de timp. Elementele
chimice, compuşi chimici, precum şi alte forme de materie sunt transmise de
la un organism la altul şi de la o parte a biosferei la altul prin intermediul
acestor cicluri biogeochimice [3].
Cele mai cunoscute şi studiate cicluri biogeochimice tratează
circuitul apei, carbonului, oxigenului, sulfului, azotului, fosforului şi
hidrogenului în ecosistem, datorită dimensiunilor mari şi a cantităţii mari de
materie şi energie implicate, dar şi a utilităţii informaţiei din punct de vedere
al societăţii umane. Activitatea microorganismelor este în legătură cu toate
aceste cicluri, poate doar cu excepţia celui al apei, independent în mare
măsură de activitatea biologică a acestui grup.

9.1.1. Ciclul carbonului

Ciclul carbonului implică participarea atmosferei, hidrosferei,
pedosferei, litosferei şi biosferei, fiind, probabil, cel mai complex circuit
natural. Schematic vorbind, carbonul este eliberat în atmosferă în mare parte
sub formă de dioxid de carbon, provenit din arderea combustibililor fosili,
respiraţie animală şi vegetală, reacţii de descompunere a materiei vii, reacţii
chimice naturale sau provocate antropic ale rocilor calcaroase, erupţii
vulcanice şi fenomene metamorfice, sau eliberare la suprafaţa apelor
încălzite, de unde este preluat fie de organisme fotosintetizante şi prelucrat
pentru procese metabolice, fie de apele oceanice şi cele interioare şi stocat,
majoritar în formă de ion bicarbonat (în jur de 90% stocat sub această
formă, www.wikipedia.org), sau, în cantităţi mici, la suprafaţa rocilor
calcaroase, prin reacţie chimică. În cadrul acestui ciclu, cantităţi mari de
carbon sunt stocate în patru forme: în masă organică vegetală şi animală, în
rezerve de carbon din sol, sub formă de combustibili fosili, sau sub formă
ionică în masa apelor oceanice şi continentale.

9.1.2. Ciclul oxigenului

Ciclul oxigenului (fig. 9.1) cuprinde, de asemenea, componente ale
tuturor geosferelor, dar este desfăşurat predominant prin intermediul
atmosferei şi biosferei, şi poate fi descris schematic prin două procese
antagonice: fotosinteză (producere de oxigen) şi respiraţie (consum de
oxigen). Oxigenul este stocat în trei rezervoare: litosfera şi mantaua (99,5%
din oxigen, blocat în roci care conţin silicaţi sau alţi oxizi), biosfera (oxigen
cuprins în molecule componente ale sistemelor vii) şi hidrosfera (oxigenul
din compoziţia moleculei de apă) [2].

Fig. 9.1. Circuitul simpificat al oxigenului în biosferă

9.1.3. Ciclul azotului

Ciclul azotului este de o importanţă majoră în procesele biologice,
datorită prezenţei acestui element în componenţa aminoacizilor şi, deci, a
proteinelor, precum şi în bazele care constituie structura acizilor nucleici.
Ciclul este iniţiat de la azotul atmosferic, prezent în cantitate foarte mare
(79,05% din compoziţia atmosferei), de unde este preluat şi fixat în sol şi
plante, prin mecanisme specifice, pentru a fi, ulterior, eliberat în atmosferă
de procese antagonice celor menţionate anterior. Majoritatea etapelor
acestui ciclu sunt mediate de microorganisme, fie în mod direct, fie indirect
(prin simbioză, de exemplu).

9.1.4. Ciclul fosforului

Ciclul fosforului este, de asemenea, de mare importanţă biologică,
datorită prezenţei acestui element în structura acizilor nucleici, dar şi în cea
a elementelor generatoare de energie în organisme (adenozin fosfaţii).
Datorită formei solide sub care se găsesc, de obicei, compuşii acestui
element, atmosfera nu participă la acest ciclu (www.enviroliteracy.org).
Fosforul este preluat de producătorii primari din sol sau apă, de obicei sub
formă de ioni (ortofosfatul fiind cel mai frecvent, www.wikipedia.org), este
încorporat în materia organică, urmează lanţurile trofice, pentru a fi eliberat
de acţiunea descompunătorilor, şi a reajunge în sol sau apă.
 9.1.5. Ciclul sulfului
Ciclul sulfului (fig. 9.2) în natură este complicat şi nu este cunoscut
în întregime. Sulful este răspîndit în sistemele biologice, el intrînd în
componenţa a doi aminoacizi: metionina şi cisteina. Rolul biologic al
sulfului este legat de facilitarea transformărilor oxidoreducătoare, care joacă
rolul principal în formarea structurilor cuaternare ale proteinelor şi în
restructurarea lor conformaţională, dar şi de importanţa acestui element în
lanţul transportor de electroni. Ciclul cuprinde eliberarea sulfului în
atmosferă, fie ca hidrogen sulfurat, eliberat din procese de descompunere,
fie ca oxizi de sulf, emişi de către instalaţiile industriale, fie ca dimetilsulfit
şi dimetildisulfură sau alţi compuşi eliminaţi de organismele vii, de unde
este preluat de către organismele capabile de procesare fie din aer, fie de pe
sol sau din apă [2].

Fig. 9.2. Circuitul simplificat al sulfului

{O}- echivalentul oxidant (acceptor de 2 electroni, atomi de H);
{2H} – echivalentul bielectronic reducător

9.1.6. Ciclul hidrogenului

Ciclul hidrogenului este denumirea sub care este cunoscută reacţia
scindării şi reformării apei, având ca produs intermediar hidrogenul, folosit,
de regulă, ca sursă energetică. Definirea este incompletă, dat fiind faptul că
există şi alte modalităţi de reacţie ce implică prezenţa acestui element (cum
ar fi metanogeneza, spre exemplu), modalităţi care contribuie la circulaţia
generală a hidrogenului în ecosistem şi care sunt duse la indeplinire prin
intermediul unor grupe de microorganisme. Pentru evitarea confuziilor,
traseul biogeochimic al acestui element va fi numit circuitul hidrogenului. În
cadrul acestui circuit, rezervorul principal de hidrogen este apa.
Cicluri biogeochimice similare fosforului şi sulfului sunt proprii şi
altor elemente chimice (K, Na, Mg, Fe, Mn, Co, Zn, Cu) care se află în
compoziţia oricărui organism. Datele oferite de geochimie şi biologia
contemporană nu sunt însă în aceeaşi măsură de bogate pentru aceasta
categorie de elemente.
 Ciclurile biogeochimice însumează căile de circulaţie ale
elementelor în natură, şi, deşi în mod convenţional sunt prezentate separat,
ele sunt interconectate şi interdependente, realizând, în ansamblu circuitul
global al materiei în natură. În cadrul fiecărui circuit deosebim două
compartimente: rezervorul şi compartimentul de ciclare. Un model
simplificat al unui circuit biogeochimic surprinde, în general, alternanţa
organic ↔ anorganic. În realitate există numeroase etape intermediare,
reacţii fizice (solubilizări, precipitări, volatilizări), chimice (oxidări,
reduceri, hidrolize) şi activităţi biologice (mineralizări, biosinteze), care
concură la realizarea circuitelor biogeochimice complexe [2].

9.2. Efectele toxice ale oxizilor de sulf

La temperatura şi presiunea normală a ambientului bioxidul de sulf

este un gaz incolor, constând dintr-un atom de sulf şi doi atomi de oxigen.
Acesta se datorează arderii combustibillor fosili care conţin sulf (cărbune şi
păcură).
Din oxidarea sulfului combustibil, cea mai mare parte ( peste 95%)
se transformă în SO2 restul în SO3. Calculul emisiilor produse, in echivalent
SO2, se poate efectua cu relaţia :

i '
S2 O c ()
m = 2 ⋅ S B01− η (1− η ") [g/s]

în care:
Sic este conţinutul în sulf al combustibilului, în %;
η’ - fracţia de oxizi de sulf, eliminate în instalaţia de desprăfuire.
η” - fracţia de oxizi de sulf absorbită în particulele fine de cenuşă
zburătoare, evacuate împreuna cu acestea.
Conversia SO2 în SO3 are loc în flacără, în cazul unui exces mare de
oxigen, dar şi pe traseul gazelor, în prezenţa oxizilor de vanadium şi chiar de
fier, care joacă rol de catalizator, mai ales la temperature de peste 800 oC.
Evacuat în atmosferă, dioxidul de sulf reacţionează cu oxigenul, sub
acţiunea radiaţiilor ultraviolete solare ( ruv ) , dând naştere anhidridei
sulfuroase ( SO3 ), conform relaţiei:

2 SO2 + O2 + ruv = 2 SO3

 Aceasta la rândul ei se combină cu apa din atmosferă şi formează
acidul sulfuric. În perioadele de ceaţă şi în zilele foarte umede se atinge un
grad de transformare de până la 15,7%.
SO3 + H2O = H2SO4

Dioxidul de sulf reprezintă o substanţă toxică, care atrage atenţia

prin mirosul şi acţiunea iritantă asupra mucoaselor, provocând spasm şi
contracţia muşchilor căilor respiratorii superioare. În concentraţii ridicate,
SO2 provoacă senzaţie de arsură asupra mucoaselor respiratorii şi
conjuctivale, tuse, tulburări ale respiraţiei, spasm glotic, senzaţie de sufocare
etc.
Prezenţa oxizilor de sulf în mediul ambient se manifestă atât prin
leziuni directe ale plantelor, cât şi prin modificarea compoziţiei apei şi
solului. Astfel SO2 în concentraţie mare, distruge clorofila din frunze,
acţiunea sa amplificându-se prin asociere cu NO2.
Oxizii de sulf, respectiv acizii sulfuros şi sulfuric, care rezultă prin
hidratarea acestora, determină fenomene de coroziune, decolorarea
materialelor colorate, reducerea elasticităţii şi rezistenţei pentru unii
compuşi organici, unele materiale de construcţie şi unele tipuri de cabluri
electrice [2].
Oxizii de sulf, alături de cei de azot, sunt astăzi consideraţi
principalele cauze ale ploilor acide, care cauzează distrugerea pădurilor, pe
suprafeţe îngrijorător de mari. Modificările în compoziţia apei şi a solului au
ca rezultat tulburări de dezvoltare a plantelor, o scădere a producţiei de masă
lemnoasă, respectiv a producţiei şi calităţii fructelor, cu întregul cortegiu de
consecinţe economice şi de alta natură, ultimele manifestate în lanţul trofic
plantă-animal-om.
 Fig. 9.1. Formarea, distribuţia şi impactul ploilor acide
Aceste depuneri acide cresc aciditatea apelor terestre, apelor
subterane, a solului. Impactul lor depinde mai mult de cantitatea depunerilor
acide decât de gradul de aciditate. Cu alte cuvinte, o cantitate mare de
precipitaţii relativ diluată (pH cu valoare mai mare) poate cauza un impact
mult mai semnificativ decât o cantitate mică de ploaie cu caracter puternic
acid (pH scăzut). Este, de aceea, foarte important a se considera nu numai
pH – ul, dar şi cantităţile totale de depuneri acide.
Depunerile acide au loc prin două procese :
Un proces este depunerea umedă. Acidul sulfuric şi acidul azotic
sunt incorporaţi în nori şi ajung pe pământ sub formă de ploaie, zăpadă,
ceaţă. Atunci când este dizolvată o mare cantitate de acid, ploaia este
puternic acidă .
Alt proces denumit depunerea uscată se întâmplă în zilele senine şi
înnourate. Oxizii din aer vin în contact direct cu vântul şi sunt depozitaţi pe
copaci, clădiri şi chiar pe sistemul respirator uman [3].
Pe baza cunoştiinţelor actuale, se pare că efectele la expunerea la
SO2 apar foarte repede, chiar din primele minute de la începerea inhalării,
dar continuarea expunerii nu conduce la creşterea acestor efecte.
Efectele observate ale expunerii la SO2 include o serie de simptome
ca funcţionarea cu dificultate a plămânilor. Grupul cel mai sensibil este
reprezentat de populaţia cu astm.
În anul 1987, studiile epidemiologice realizate au constatat zi de zi
schimbări ale mortalităţii, morbidităţii sau ale funcţionării plămânilor legate
de concentraţii medii zilnice de SO2 în prezenţa pulberilor şi altor poluanţi
asociaţi , care au fost analizaţi.
Mai multe seturi de analize realizate în timp prezentate în acest
studiu arată că nu este nici o asociere a crizelor de astm, chiar în cazul luării
în considerare a unor expuneri maxime orare. Un al doilea studiu nou
realizat indică că o creştere în exces a mortalităţii poate fi determinată de
schimbarea concentraţiile de SO2. De asemenea sugerează că efectele pot
apărea şi la concentraţii zilnice sub 125 μg/m3. În viitor numai studiile
individuale vor putea da analize care să confirme aceste rezultate.
Plantele joase, ca licheni şi muşchi, datorită structurii lor au o
sensibilitate particulară la SO2. Factorii decisivi ai acţiunii SO2 asupra
plantelor sunt: concentraţia, durata de expunere, frecvenţa şi secvenţa
impactului.
 La nivelele sigure ale concentraţiilor şi la doze cunoscute (durata în
timp a expunerii la concentraţii) extinderea deteriorării foliarului depinde de
creşterea acestor nivele. Importanţa concentraţiilor foarte joase asupra
creşterii şi asupra schimbării sensibilităţii plantelor la alte stresuri ale
mediului este acum recunoscută.
Rezultatele observaţiilor în domeniu şi experimentele de fumegare
au fost utilizate pentru a determina cantitativ dozele care corespund relaţiei
dintre concentraţia de SO2 şi efectele atât asupra plantelor anuale, cât şi
perene şi au devenit un ghid. Aceste concentraţii sunt în general definite ca
anuale şi/sau iarna:
- 30 μg/m3 poate afecta grânele;
- 20 μg/m3 poate afecta pădurile,
- < 10 μg/m3 poate afecta licheni şi muşchi.
De asemenea, SO2 influenţează materialele şi diversele obiecte
culturale de patrimoniu putând conduce la deteriorarea lor. Acesta este un
proces, care apare la rate bine determinate de parametrii meteorologici, ca
umiditatea relativă, temperatura şi precipitaţiile, precum şi datorat altor
poluanţi. Deoarece umiditatea şi temperatura au variaţii mici în zona
climatică temperată, concentraţia poluanţilor atmosferici este deseori
variabila dominantă în coroziune.
Printre poluanţi antropogenici din aer SO2, poate fi considerat cel
mai important în deteriorarea câtorva materiale. In multe părţi ale Europei s-
a constatat o degradare accelerată a suprafeţelor acestora în ultimile decade.
Emisiile de SO2 au fost reduse cu circa 20 % între 1980 şi 1990 in
ţările membre ale UE. Emisiile din Europa de Est sunt de cam acelaşi ordin
de mărime ca a celor 15 ţări membre.
Prognoza reducerii emisiilor de SO2 între 1990 şi 2010 este de 60 %
până la 91 % în Uniunea Europeană şi între 29 % până la 86 % în celelalte
ţări europene.

9.3. Efectele toxice ale oxizilor de azot

Dupa evacuarea în atmosferă transformarea monoxidului de azot în

dioxid de azot se accelerează datorită conţinutului ridicat de oxigen din aer
şi prezenţei radiaţiilor ultraviolete în lumina solară.

NO2 + ruv = NO + O;
O + O2 + P = O3 + P;
NO + O3 = NO2 + O2’

unde P, reprezintă un partener de ciocnire, iar ruv, radiaţia ultravioletă.

 Oxizii de azot apar sub formă de NO mai mult de 90%. NO 2 se
formează relativ rapid din NO, care reacţionează cu ozonul sau radicalii.
Prin diverse reacţii atmosferice o parte din oxizii de azot ajung în final
HNO3/NO3-, care împreună cu NO2 sunt reţinuţi din aer prin procese umede
sau uscate de depunere.
În anumite condiţii, NO2 împreună cu H2O formează acidul azotic,
conform reacţiei:

3 NO2 + H2O =2 HNO3+NO

Deşi, nu este principal în toate zonele, NO2 este unul din cei mai
importanţi poluanţi din zona urbană, pentru sănătatea umană.
Emisiile de oxizi de azot provin în principal din sursele de ardere
antropogenice, unde NO se formează din azotul şi oxigenul din aerul de
ardere şi din oxidarea azotului din combustibil. Principalele surse
natropogenice sunt sursele de ardere mobile (traficul de pe şosele, din aer şi
apă) şi sursele de ardere staţionare ( inclusiv, arderea industrială). Aceste
principale categorii produc între 39 şi 57%, din emisia totală de oxizi de
azot din Europa.
Concentraţia de oxizi de azot din case poate depăşi nivelurile de
afară şi de aceea este mai importantă pentru sănătatea umană. Surse mari de
producere de oxizi de azot în interior sunt fumul de ţigară, diverse aplicaţii
cu arderea gazului natural şi sursele de încălzire.
Expunerea pe termen scurt şi lung poate avea diferite efecte asupra
sănătăţii umane. Expunerea pe termen scurt la concentraţii ridicate de NO2
provoacă deteriorări pulmonare severe. Persoanele cu boli de plămâni
cronice, ca astmul sau altele pot fi afectate rapid prin modificări în
funcţionarea plămânului sau a căilor respiratorii. Expunerea pe termen lung
este asociată cu creşterea simptomelor respiratorii, în special la expunerea în
spaţii închise.
Metodologiile pentru studiul condiţiilor acute reversibile şi efectele
cronice asupra sănătăţii sunt în general chiar foarte diferite. Astfel, este bine
ca în evaluare să se separe efectele care apar pe termen scurt de cele pe
termen lung, dar uneori este foarte dificil să le determine din ce rezultă. Pe
baza datelor clinice privind sănătatea umană se recomandă ca valoare
maximă orară 200 µg/m3.
Dacă un astmatic este expus simultan sau secvenţial la NO2 şi la un
aerosol alergic, riscul unui răspuns mărit la agentul alergic creşte. La 50%
din valoarea sugerată de ghid (100 µg/m3) nu s- au făcut nici un fel de studii,
aşa că efectele sunt necunoscute.
 Oxizii de azot sunt absorbiţi de vegetaţie la fel ca şi CO, prin
stomata, fiind dizolvaţi cu apă şi formând nitriţi şi nitraţi. Aceştia sunt
reduşi la NH3 şi eventual încorporaţi în componentele organice. Dacă este
absorbit prea mult NO2 ,pot apărea deteriorări masive sub formă de necroze.
Până la un anumit nivel nu se observă nici un efect, apoi NO2 stimulează
creşterea. Oricum, concentraţii ridicate conduc la oprirea creşterii. În
prezent, există o dispută de la ce valoare oxizii de azot sunt toxici.
Recent se acordă deosebită atenţie şi compusului N2O (protoxidul de
azot).
Deşi se cunosc efectele sale nocive, nu s-a promulgat încă, în nici o
ţară, o legislaţie privind emisiile de protoxid de azot, pentru protejarea
mediului ambient. N2O este un gaz stabil care se descompune de-abia la
600oC în elementele N2 şi O2 . În troposferă, pătura inferioară a atmosferei,
deci până la circa 10 Km deasupra pământului, se comportă ca şi un gaz
inert.
Experimental s-a dovedit însă că măsurile primare şi secundare,
aplicate industrial pentru scăderea concentraţiei de NOx în gazele de ardere,
sunt aproape totdeauna însoţite de o producere de emisii secundare, nedorite
ca CO, N2O, NH3. Acest fenomen este un semnal de alarmă şi îşi aduce o
contribuţie de până la 10% la creşterea anuală de N2O în troposferă. Alte
surse generatoare de N2O sunt: fenomenele naturale din pădurile tropicale şi
ale apelor oceanelor, procesele de nitrificare-denitrificare determinate de
îngrăşămintele chimice, industria chimică şi vehiculele rutiere [1].
Efectul nociv al N2O este dublu. Întâi se aminteşte contribuţia
acestuia la efectul de seră. N2O absoarbe spectre caracteristice în domeniul
razelor ultraviolete ( ruv ), emise de pământ. Spectrul în domeniul 16-18 μm
se suprapune peste spectrul de absorbţie al CO2. În general, contribuţia
noxei N2O la încălzirea atmosferei terestre este de circa 14%.
Al doilea şi de fapt cel mai nociv efect al N2O, este contributie sa la
distrugerea păturii protectoare de ozon din stratosferă. N2O face parte din
categoria gazelor inerte în troposferă, dar nocive în stratosferă, datorită
efectului său catalitic în cadrul unor reacţii fotochimice, ce dezvoltă radicali
active care atacă pătura de ozon.

9.4. Încălzirea globală şi efectul de seră

De foarte multă vreme în atmosferă există concentraţii naturale de

gaze cu efect de seră, cum ar fi vaporii de apă, gazele carbonice, metanul şi
oxizii de azot. Razele cu lungime scurtă de undă, numite lumina vizibilă a
soarelui, pot traversa aceste gaze, încălzind atmosfera, oceanele, suprafaţa
planetei şi organismele vii. Energia calorică este răspândită în spaţiu în
formă de raze infraroşii, adică de unde lungi. Acestea din urmă sunt
absorbite în parte de gaze cu efect de seră, pentru a se reflecta încă odată de
suprafaţa Pământului. Din cauza acestui fenomen natural, numit “efect de
seră” temperatura medie anuală la suprafaţa pământului se menţine la 15° C.
Acesta e ceea ce noi numim un climat normal.
Activitatea umană constituie cauza aruncării în atmosferă a unei
cantităţi mari de gaze cu efect de seră, mai ales a gazului carbonic, a oxizilor
de azot, a metanului şi a clorofluorocarbonilor (CFC).
Conform concluziilor numeroaselor comitete internaţionale de
cercetare ştiinţifică, sporirea efectului de seră a declanşat o nouă încălzire
planetară de o amploare nemaiîntâlnită pe parcursul istoriei. Ele descriu şi
argumentează fenomenul noii încălziri globale, a schimbării climei, a
reîncălzirii climatului şi a efectului de seră accelerat [1].

9.4.1. Gaze cu efect de seră

9.4.1.1. Bioxidul de carbon (CO2)

Dioxidul de carbon este toxic numai în concentraţii foarte mari
( peste 5000 ppm ). CO2 influenţează clima prin efectul de seră creat asupra
pământului, contribuţia care-i revine fiind apreciată la circa 50%. Până în
prezent nu există soluţii tehnico-economice de combatere a emisiilor de
CO2. Singura soluţie fezabilă este accentuarea creşterii eficienţei la
producerea, transformarea şi utilizarea energiei termice sau exploatarea
energiei nucleare şi a altor surse de energie neconvenţională.
Din fericire, procesul de asimilare clorofiliană ( fotosinteza )
foloseşte CO2 expirat de fiintele vii sau eliminate de industrie, dând naştere
la glucide şi oxigen:

6CO2 + 6H2O = C6H12O6 + 6O2

Prin efectele ei, această reacţie poate fi numită ecuaţia vieţii.

Conţinutul atmosferic de bioxid de carbon (gazul cu efect de seră de
provenienţă antropică cel mai frecvent) a crescut până la 25% de la debutul
revoluţiei industriale (pe parcursul a 1700 de ani.) cu o frecvenţă de 280
părţi la milion până la 350 părţi la milion. Eliminările de gaz carbonic de
origine antropică au condus la sporirea cu 55% a potenţialului efectului de
seră. CO2 este unul din principalele subproduse ale arderii tuturor
combustibililor fosili. Circa 90% a energiei comercializate pe plan mondial
este produsă de către combustibilii carbonici: păcura, cărbunele brun, gazul
natural şi lemnul. Cu fiecare an zeci de miliarde de tone de CO2 sunt astfel
eliminate în atmosferă. Circa 2 miliarde de tone de gaz carbonic suplimentar
este atribuit fenomenului despăduririi, inclusiv incendierii pădurilor.
Emisiile de CO2 sunt prezentate în unităţi de greutate, în general în
tone. Uneori valoarea datǎ corespunde numai greutăţii carbonului, uneori
greutăţii totale a gazului carbonic, carbonului şi oxigenului conţinut. De
exemplu, 6 miliarde de tone de carbon emis anual echivalează cu 22
miliarde de tone de gaz carbonic. Pentru a transforma carbonul în CO2 se
înmulţeşte cu 3,66 şi invers [2].

9.4.1.2. Metanul (CH4)

Emisiile de CH4 contribuie cu aproape 15% la creşterea potenţialului
efectului de seră. Metanul este principalul component al gazului natural ars
de către utilajele de încălzit. El provine de la descompunerea vegetală:
câmpurile inundate de orez, mlaştinile, gazele de baltă, aparatul digestiv al
numeroaselor animale, în special bovinele şi termitele, arderile anaerobe
(descompunerea vegetaţiei în lipsă de O2). CH4 provine în egalǎ mǎsurǎ de
la scurgerile conductelor de gaze, de la centrele de tratament, de la
instalaţiile de stocaj şi de la minele de carbune, de la materiale organice în
descompunere (cum ar fi produsele alimentare aflate in depozite).
Cercetǎtorii sunt alarmaţi cǎ o nouǎ încǎlzire a climei va antrena eliberarea
unei pǎrţi din CH4 natural acumulat în cantitǎţi mari sub gheţari şi în
calotele polare, provocând astfel efectul de retroacţiune. Altfel spus
reîncǎlzirea climei va avea un efect de creştere.

9.4.1.3. Oxidul de azot (N2O)

N2O este un oxid de azot, provenit de la arderea combustibilului
fosil, utilizarea îngrǎşǎmintelor azotate, incinerarea arborilor şi reziduurilor
de plante. Gazul contribuie la sporirea efectului de serǎ cu circa 6%. Acest
gaz este la fel cunoscut sub numele de “gaz înveselitor”.

9.4.1.4. Ozonul stratosferic (O3)

În atmosferă, la o înălţime foarte înaltă, ozonul creat natural apare ca
un ecran de protecţie împotriva razelor ultraviolete. În troposferă, ozonul e
un subproduct al reacţiilor poluantelor atmosferice, al industriilor şi al
automobilelor eliminat în prezenţa luminii solare. Ozonul troposferic
reacţioneazǎ cu ţesuturile vegetale şi animale provocând efectul de serǎ.
Contribuţia ozonului stratosferic la sporirea efectului de serǎ se apreciazǎ la
8%.

9.4.1.5. Clorofluorocarburile (CFC)

 Sunt produse chimice care răreşte stratul de ozon constituind în egală
măsură un gaz cu efect de seră în creştere. Savanţii nu sunt siguri de efectele
reale produse de CFC asupra schimbării climatului pentru că acţiunea lor de
rarifiere a stratului de ozon poate să conducă la o noua răcire a planetei. Este
posibil ca reducând emisia de CFC, ceea ce e imperativ, să protejăm stratul
de ozon, accelerând o nouă încălzire a planetei. Aceastǎ problemă
demonstreazǎ în ce măsură factorii de mediu sunt legaţi nemijlocit.
În unele acte se regăsesc comparaţii între potenţialul dezvoltǎrii
efectului de seră a diferitor gaze şi a celui produs de CO 2. Raportând
molecula la moleculă, potenţialul de creştere a efectului de seră a metanului
e de 21 ori mai mare decât a bioxidului de carbon CO2; a N2O e de 200 ori
mai mare decât a CO2; şi a CFC e de 18000 de ori mai mare decât a CO2 [1].

9.4.1.6. Distrugerea stratului de ozon

Distrugerea stratului de ozon este o rezultantă a acumulării în
atmosferă a unor substanţe extrem de stabile din punct de vedere chimic
care distrug moleculele de ozon la nivelul stratosferei. Mecanismul
producerii, deşi destul de complex, şi-a găsit o explicaţie ştiinţifică credibilă
începând cu jumătatea deceniului opt. De altfel, încă din 1974, cercetătorii
americani au arătat că substanţele de tipul clorofluorocarbonilor pot distruge
moleculele de ozon. Manifestarea efectelor unui astfel de comportament la
nivelul ozonului stratosferic a fost pusă în evidenţă în 1985, când s-a
constatat o scădere dramatică a grosimii stratului de ozon de deasupra
Antarcticii; în timpul primăverii astrale, formându-se “o gaură” (grosimea a
scăzut sub 1,5 mm). Centrarea “găurii” de ozon deasupra Antarcticii se
explică prin natura specifică a vremii antarcticii. Iarna, stratosfera de
deasupra acestei regiuni este practic izolată de restul lumii, datorită
vânturilor puternice care se rotesc în jurul ei formând un vârtej aproape
imposibil de penetrat. În plus, apariţia unor particule de gheaţă în stratosfera
polară oferă suprafeţe pe care reacţiile chimice ce conduc la dispariţia
ozonului au loc cu viteză sporită.
Deşi sunt cele mai mari semnalate, pierderile de ozon de deasupra
Antarcticii (40%) nu sunt singurele. Acestea au fost semnalate şi în alte
zone geografice: deasupra Arcticii (20%); la latitudini de 53-64º (23%); la
latitudini de 40º-52º (1,7%).
Clorofluorocarburile (CFC-urile sau freoni) au fost produse pentru
prima oară în 1900, fiind folosite la scară industrială ca agenţi de răcire. Mai
târziu, s-au găsit noi utilizări: spălarea materialelor plastice, a metalelor şi a
componentelor electronice, ca propulsori în spray-uri, agenţi de spumare
pentru spume industriale şi poliuretani. Extinderea utilizării lor este
justificată de numeroasele avantaje, printre care mai importante sunt:
toxicitatea redusă; nu sunt inflamabile; sunt uşor solubile; au cost scăzut de
producţie şi depozitare; sunt foarte stabile din punct de vedere chimic etc.
Aceste avantaje au contribuit, pe de o parte, la creşterea producţiei lor iar,
pe de altă parte, la acumularea lor în atmosferă şi antrenarea la nivelul
ozonului stratosferic. Aici, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, eliberează
atomii de halogen (Cl, F, Br) pe care le conţin, iar aceştia catalizează reacţia
de descompunere a moleculelor de ozon, perturbând echilibrul în sensul
diminuării grosimii stratului de ozon.
Se apreciază că o moleculă de freon poate distruge 104-106
molecule de ozon, după
următorul mecanism:
X + O3 → XO + O2
2 XO → O2 + 2 X

Trebuie adăugat şi faptul că moleculele de freoni se pot menţine în

atmosferă de la câteva decenii până la un secol.
O scădere a concentraţiei de ozon stratosferic cu 1% intensifică
fluxul de radiaţii ultraviolete cu 2%. Consecinţele unei astfel de evoluţii se
resimt atât la nivelul biosferei, cât şi pentru sănătatea umană. Din prima
categorie putem menţiona: scăderea suprafeţei foliare la numeroase plante
(fasole, varză, soia etc.), diminuarea productivităţii fitoplanctonului din mări
şi oceane cu repercusiuni asupra întregului ecosistem, scăderea intensităţii
fotosintezei, iar pentru sănătatea omului principalele riscuri sunt
reprezentate de: scăderea eficienţei sistemului imunitar, creşterea incidenţei
cataractei şi cancerului cutanat (melanom); scăderea eficienţei vaccinărilor,
în special contra tuberculozei etc. Incertitudinea ştiinţifică în ceea ce
priveşte distrugerea stratului de ozon este mult mai mică, în comparaţie cu
cea exprimată în raport cu încălzirea globală, astfel că, susţinute fiind de o
argumentaţie ştiinţifică foarte precisă, acordurile internaţionale pentru
diminuarea factorilor de risc au găsit un răspuns favorabil, producţia de
freoni din 1994 fiind în scădere, faţă de cea din 1989, cu 77% [1].

Bibliografie

1. Demetrescu,I. - Chimie şi management de mediu, Ed. Matrix

Rom, Bucureşti, 2002;
2. Duca, Gh., s.a.- Chimie ecologică, Ed. Matrix Rom, Bucureşti,
1999;
3. Surpăţeanu, M. - Chimia mediului, Editura Universităţii Tehnice
Iaşi, 1994